Tutoring pe toata durata de desfasurare a Programului (puteti adresa intrebari in scris, prin mesaje, in cadrul platformei, Instructorului)
Exista oameni care isi doresc sa li se intample ceva spectaculos in viata, mai ales ca majoritatea oamenilor isi doresc o pata de culoare in vietile lor. Dar pe langa acestia, exista si (alti) oameni care ar da orice pentru un pic de liniste si o viata banala, monotona, plina de normalitate.
Exista oameni a caror cea mai mare dorinta este sa aiba o viata normala, sa se piarda printre trecatori pe strada, sa adoarma seara franti de oboseala de peste zi iar singurele lor griji sa fie cele normale, banale, legate de viata cotidiana.
Am intalnit aceste persoane si desi la exterior arata si se poarta ca oricare dintre noi, in ascuns sunt mistuiti de o taina si o suferinta: in corpul lor nu exista o singura entitate, ci doua sau chiar mai multe uneori.
In indiferenta lor fata de suferintele reale ale acestor oameni, medicina s-a grabit sa-i catalogheze si sa-i inghesuiasca intr-o cutie etichetata larg, biserica s-a grabit sa-i renege si uneori chiar sa-i numeasca posedati, societatea in ansamblu preferand mai degraba sa se fereasca de ceea ce nu intelege decat sa incerce cu adevarat sa ajute un semen.
Pentru ca realitatea este asta: nici unul dintre acestia nu si-au dorit sa fie in acea situatie. Ei sunt doar victimele colaterale ale unui razboi vechi de cand lumea – Binele si Raul, Lumina si Intunericul.
Fie ca se refera la acel element extern disturbator numindu-l extraterestru, posesie sau walk-in, elementul comun este acelasi: doua entitati sau doua energii se lupta sa ocupe acelasi spatiu in acelasi timp.
Problemele cauzate de emisii concentrate, de natura mentala sau articifiala (aparatura psihotronica) constituie alta cauza de suferinta au unor persoane. Armele psihotronice sunt dispozitive de manipulare in masa, realizate pe baza tehnologiei de control a undelor cerebrale.
Inductia este realizata printr-o forma de influenta subtila si nu este deloc usor de perceput de majoritatea oamenilor care nu-si observa gandurile zilnic. Aceste aparate pot fi calibrate sa emita catre un grup de persoane sau catre o singura familie sau individ.
Armele psihotronice actioneaza asupra psihicului uman alterandu-i starea sa de normalitate.
Armele psihotronice reprezinta un complex de influente prin intremediul carora se distruge sistemul nervos, inima, vezica biliara, pancreasul, ficatul, genereaza o dischinezie artificiala a cailor biliare, a organelor sexuale si urinare, a tractului intestinal, desincronizeaza si franeza activitatea cerebrala, picioare permanent incordate, a spatelui, rinichilor, gat, incheieturi, distruge dantura, infecteaza organismul cu microbi, virusi, stafilococi, streptococi, asfel, scopul final al armei este de a distruge omul sau de a-l schilodi sau ucide.
CE FACEM? CUM FACEM?
Facem la inceput o regresie in viata curenta pentru a vedea care este momentul declansator, care este exact momentul din viata cand acea entitate s-a lipit de tine. Apoi, dupa ce am identificat cu ce avem de-a face, incepe operatiunea de curatare propriu-zisa.
Sesiunile se vor desfasura lunar, in fiecare luna primind alte obiective si alte unelte de lucru impotriva entitatilor, spirite, etc.
La sfarsitul acestui program vei putea sa-ti refaci viata fara influente nefaste in viata ta. Vei fi scapat de entitati, spirite, de cipuri sau de alti factori disturbatori de natura energetica din aura ta.
CINE POATE PARTICIPA?
In cadrul acestui program poate participa orice persoana majora care considera ca parcursul sau a fost deturnat de aparitia la un moment dat a unei entitati exterioare propriei persoane sau de o energie care i-a afectat parcursul vietii.
Poate participa oricine doreste sa-si schimbe viata si sa urmeze calea care i-a fost harazita de Dumnezeu fara influente externe.
Mai multe despre noapte de Sfantul Andrei puteti citi in acest articol publicat pe site: ARTICOL
Ritualul din Noaptea de Sfantul Andrei este un ritual de Protectie foarte puternic dar si o ocazie unica in an, de dezlegare a anumitor „legaturi” trimise prin magie neagra si nu numai prin magie, avand in vedere multitudinea de tehnici de agresiune psiho-energetica si spirituala, predate si prezente „pe piata” de profil, in prezent.
Aceste ritualuri de dezlegare sunt menite sa va repuna in matca, sa va refaca structurile energetice si spirituale originale, sa va ajute in toate domeniile vietii care pot fi potential afectate de diverse agresiuni si sa va de-programeze mintea si sufletul de orice fel de afectare structurala aparuta din exterior, care va afecteaza evolutia personala si spirituala, cu alte cuvinte sa va „dezlege” de orice fel de „legaturi” energetice, psihice si spirituale ce va afecteaza negativ intruparea prezenta. https://www.evolutiespirituala.ro/produs/ritual-de-dezlegare-si-protectie-in-noaptea-de-sfantul-andrei/?feed_id=93661&_unique_id=6568e83f8d534
https://dezvoltarespirituala.ro/wp-content/uploads/2023/11/ritual-sfantul-Andrei-dezlegari-Karanna.jpg687916adminhttps://dezvoltarespirituala.ro/wp-content/uploads/2025/07/logo-transparent.pngadmin2023-11-30 21:53:382023-11-30 21:53:38Ritual de Dezlegare si Protectie in Noaptea de Sfantul Andrei
Gîndirea este creatoare : prin ea au fost făcute cele trei lumi, ea le susţine, ea le va dizolva, şi totuşi dizolvată va fi, la rîndu-i şi ea.
Spiritele încorporate în planul terestru în trupuri omeneşti, sânt prizoniere datorită sentimentelor de bucurie şi tristeţe care le afectează viaţa în această lume. Pentru a se putea elibera de magia iluziei în care trăiesc experienţa corporalităţii, trebuie să obţină cunoaşterea realităţii ascunse simţurilor corporale, datorită căreia fiecare poate fi ferit de boală, bătrîneţe şi moarte, putând chiar scăpa din lanţul karmic al reîncorporărilor (renaşterilor) în planul terestru.
.
Cunoaşterea poate fi dobândită pe multe şi diferite căi, în esenţă fiind una singură, cea care scoate la iveală în mod progresiv adevărul.
Unii oameni aleg o cale practică rituală, dar pe majoritatea lor ignoranţa îi face să cadă în capcana ritualismului. Nimeni nu poate descrie realitatea ascunsă simţurilor, inexprimabilă, şi să o explice în mod explicit altuia, pe înţelesul său. Nici chiar cărţile sfinte nu pot îndeplini această sarcină deosebit de dificilă. Formele supreme ale cunoaşterii sunt inexprimabile în limbajul comun, deoarece acesta nu conţine termeni adecvaţi experienţelor de natură pur spirituală.
.
Textele, de orice fel, trebuiesc privite ca ceva orientativ, ca o simplă îndrumare, ca ceva ce nu poate suplini experienţa directă şi efortul personal.
.
Realităţile spirituale nu pot fi experimentate prin intermediul cărţilor, a trăirilor altora. Rolul cărţilor este însă incontestabil, deoarece ele pot oferi o înţelegere raţională a motivelor şi cauzelor datorită cărora diferite căi conduc la anumite experienţe de viaţă cu tematică spirituală.
.
Spiritul încorporat, prizonier în corporalitatea materială, îşi poate regăsi adevărata sa natură spirituală, doar când se eliberează de limitările impuse de învelişurile sale corporale : percepţia limitată, ignoranţa, şi trăirile emoţionale confuzorii.
Cunoaşterea, singură, lipsită de aplicabilitatea practică, nu poate determina eliberarea spiritului de limitări, şi nici practica singură, lipsită de fundamentul cunoaşterii, nu poate conduce la eliberare. Omul care doreşte eliberarea, trebuie să fie conştient de acest lucru, şi să se străduiască să dobândească cunoaşterea, în acelaşi timp cu punerea în practică (experimentarea) a cunoştinţelor dobândite, conştient de faptul că ignoranţa reprezintă cauza nefericirii sale.
.
Cunoaşterea reprezintă o condiţie a eliberării, pe care o îndeplineşti exersându-ţi mereu raţionamentul logic, deoarece prin el analizezi ceea ce trebuie să fie cunoscut, obiectul cunoaşterii.
.
Centrele, chakrele : primul este cel de Bază, al doilea, cel al Fundamentului. Între ele se află Yonişthana care are forma Dorinţei. Muladhara are în mijloc un lotus cu patru petale : aici se află Yonişthana. În mijlocul său se află falusul înclinat către înapoi. Despicat în partea superioară se aseamănă cu o bijuterie. Asemenea aurului topit, Centrul de la Bază Străluceşte ca lumina fulgerului. Cvadrangular, el este situat deasupra Focului dar dedesubtul sexului; graţie sunetului emis de el însuşi suflul îl poate pătrunde, găsindu-şi aici punctul de sprijin.
.
În ce priveşte Svadhişthana se spune că este însuşi sexul : suflul trece prin el aşa cum firul trece prin perlă.
În regiunea buricului, este situat Centrul Bijuteriei; mai sus se află Anahata, asemenea unei roţi de 12 raze. Sufletul, împiedicat de virtuţi şi defecte, se învîrte haotic, şi cât timp rătăceşte astfel, el nu va putea afla adevărul.
.
Deasupra sexului, sub buric, se află un bulb în formă de ou, de unde se răspîndesc toate canalele, 72 de mii la număr. Din toate numai 72 prezintă interes. Cele mai importante sînt zece, prin care circulă suflurile, anume: Ida şi Pingala unite cu Suşumna; Gandhari, Hastijihva, Pusa, Yasasvini, Alambuşa şi Kuhu, şi Sankhini.
Astfel este constituită Roata celor zece canale. Cele trei canale principale prin care circulă suflurile au Luna, Soarele şi Focul ca Divinităţi. Ele se numesc: Ida, Pingala, Suşumna. În stînga se află Ida, în dreapta Pingala, avînd la mijloc pe Suşumna. Acestea sînt cele trei căi prin care trec cele cinci sufluri: Prana, Apana, Udana, Vyana şi Samana, numite şi „Cele Cinci Vînturi”: Naga, Kurma, KrKaraka, Devadatta şi Dhanamjaya. Ele circulă prin canale luînd forma sufletului individual, care, depinzînd de Prana şi Apana, suflă ca vîntul, în sus şi-n jos, la stînga, la dreapta, dar nu poate fi văzut datorită vitezei mişcării continue.
.
Prana trage înainte sprijinindu-se pe Apana, iar Apana trage înapoi sprijinindu-se pe Prana. Aşa cum pasărea trage de firul cu care este legată, sufletul trage înainte, dar este adus înapoi cu acelaşi fir. Prana iese însoţit de sunetul „HAM !” Apana intră însoţit de „SA !” Aşa se întîmplă cu sufletul individual care repetă fără încetare formula sacră: „HAMSA ! HAMSA !” Sufletul spune şi repetă, cu voce joasă, de 21 de mii şase sute ori această formulă ce poate fi măsurată chiar dacă pare neclară. Prin ea, adepţii se eliberează: este de ajuns să o conştientizeze pentru a se elibera de orice păcat. Nu a existat şi nu va exista vreodată, o ştiinţă asemenea ei, o formulă asemenea ei, o sfinţenie asemenea ei. Pe drumul care duce pînă la paradisul lui Brahman, Calea este barată de capul Zeiţei adormite (Kundalini), trezită de Unificarea care uneşte focul cu spiritul şi cu aerul. Ea se ridică prin Suşumna antrenîndu-şi corpul de şarpe aşa cum acul trage după el aţa. Prin Kundalini, faci să se deschidă, pentru tine, poarta Eliberării.
.
Trei sînt lumile, trei Vedele, trei împreunările rituale, trei tonurile; trei sînt Focurile sacrificiului, trei calităţile naturale; şi toate aceste triade au ca fundament cele trei foneme ale silabei OM. Cine cunoaşte această triadă, la care trebuie adăugată rezonanţa nazală, îl cunoaşte pe Acela pe care universul întreg este ţesut, Acela care este Adevărul şi Realitatea Supremă.
.
Lotusul se află în inimă, înclinat în jos, îşi înalţă tulpina, şi are la bază un însemn: în mijlocul său, spiritul odihneşte. Cînd, spunînd „OM”, pronunţi vocala A, lotusul se ridică, şi este străpuns cînd pronunţi U. Cu nazala M, OM este completă, prelungită de rezonanţa în formă de semilună.
.
Sub aparenţa Verbului pur este acolo brahman, indivizibil, prin care răul este distrus. Sufletul astfel „înhămat” la Yoga îţi atinge scopul suprem.
.
Există două cauze care fac ca spiritul să funcţioneze sau să nu funcţioneze :
.
1. ansamblul amintirilor moştenite
2. aerul pe care îl inspiri şi expiri în mod inconştient
.
Când una din aceste cauze dispare, amîndouă devin în mod automat, inoperante.
.
Trebuie deci să veghezi la buna funcţionare a amîndurora, dar mai ales să îţi stăpîneşti şi controlezi respiraţia. Vei realiza aceasta în trei etape :
.
1. Dieta – trebuie să te abţii de la consumul condimentelor, piper, sare, muştar, şi, în general, de la hrana grea, acră, astringentă sau acidă. Evită să mănînci multe legume, diminuează frecvenţa actelor sexuale, nu călători, nu fă baie dimineaţa, nu posti, şi nu efectua nimic din ceea ce ar putea produce excreţii corporale abundente. O dietă cu lapte şi unt este recomandată, şi cereale fierte, bob sau orez.
.
2. Poziţiile / posturile (asanele) -sânt două poziţii importante : Poziţia Lotusului şi Poziţia Trăsnetului. Dacă te aşezi în „Tăietor”, picioarele fiind sprijinite de coapse cu tălpile în aer, piciorul drept pe coapsa stîngă şi piciorul sting pe coapsa dreaptă, vei realiza Poziţia Lotusului, care vindecă orice boală. Dacă te aşezi ţinînd corpul drept, inclusiv ceafa şi capul, apăsînd călcîiul stîng chiar sub buric, şi plasînd călcîiul drept deasupra celui stîng, vei realiza Poziţia Trăsnetului.
.
3. Trezirea Puterii – Puterea ce trebuie trezită este Energia încolăcită. O vei face să se desfăşoare şi să urce de la bază pînă în punctul dintre sprîncene, aceasta fiind trezirea Puterii. Pentru a reuşi aceasta trebuie să întăreşti Sarasvati, prin care va urca Energia încolăcită, şi să exersezi reţinerea suflului.
.
CELE 6 ETAPE ALE PRACTICII UNIFICĂRII sunt :
1.Poziţiile
2. Reţinerea Suflului
3. Retragerea simţurilor
4. Atenţia concentrată
5.Meditaţia
5. Enstaza – finală
.
1.POZIŢIILE / Posturile (Asanele)- sînt foarte numeroase, dar cele mai importante sînt patru : Poziţia Perfectă, Poziţia Generoasă, Leul şi Lotusul.
.
Despre Peceţi: Contracţia Maiestoasă : aşează-ţi piciorul stîng sub sex ţinîndu-ţi piciorul drept cu ambele mîini, înclinînd capul pînă ce bărbia atinge pieptul;
.
inspiră şi reţine-ţi suflul cît poţi de mult, apoi expiră. Reia totul de la-nceput, inversînd poziţia: de fiecare dată piciorul ţinut cu ambele mîini va fi pus pe coapsa opusă.
.
Marea Perforare- este o variantă a Contracţiei Maiestoase, constând în blocarea cu bărbia la piept a aerului aspirat, prin Gestul Purtătorului de Laţuri, cu scopul de a umple pe de-a-ntregul cele două canale Ida şi Pingala.
Pecetea Păsării- constă în a întoarce extremitatea limbii spre înapoi, pînă cînd ea se va situa în fundul gîtului, în spatele glotei. Se practică fixînd atenţia asupra punctului situat între cele două sprîncene.
Contracţia Zburătorului- datorită ei suflul urcă prin Suşumna, pînă în creştetul capului. Contracţia Matricei – datorită ei Apana este împins în sus, prin contracţia regiunii genitale realizată cu ajutorul călcîielor.
Contracţia Bazei -prin care cele 2 sufluri se identifică cu vocala O şi cu nazalizarea ei (M), scopul suprem al practicii Yoga.
Poziţia inversă – fereşte de anumite boli ale corpului şi spiritului. Practicată în fiecare zi, Focul digestiei va arde mai bine şi va trebui consumată mai multă hrană decît de obicei, în lipsa ei focul digestiei consuma corpul. Cu capul în jos şi picioarele în aer, rămîi aşa, cu trupul drept, timp de un minut, în prima zi, două minute în a doua zi, şi tot aşa, mărind progresiv durata exerciţiului. În trei luni ridurile şi părul cărunt vor dispare, şi dacă vei practica Poziţia inversă, trei ore pe zi, nu vei mai muri niciodată.
Pecetea Trăsnetului: cine o practică capătă toate puterile şi realizarea supremă se află într-un fel, la îndemîna lui, cunoscând trecutul şi viitorul, iar beneficiile obţinute de cel ce practică Pecetea Păsării şi el le va dobîndi, fâră îndoială.
.
2. REŢINEREA SUFLULUI – stând în poziţia Lotusului, ţinînd corpul drept, cu buricele degetelor de la mîini împreunate, şi palmele apropiate de piept, respiră amplu şi profund, concentrându-ţi atenţia asupra respiraţiei, câteva minute. Apoi, cu degetul cel mare al mîinii drepte, blochează-ţi nara dreaptă, orificiul canalului Pingala, şi trage uşor aer pe nara stîngă – orificiul canalului Ida. Reţine suflul cît poţi mai mult, eliberând apoi aerul treptat şi uşor, pe nara dreaptă. Inspiră din nou, amplu şi profund, pe nara stîngă, şi reţine respiraţia cât mai mult timp posibil, eliminându-l apoi pe nara dreaptă, încet. Fiecare inspiraţie trebuie să dureze şaisprezece măsuri, reţinerea şaizeci şi patru de măsuri, şi expiraţia treizeci şi două de măsuri.
Repetă procesul, inspirînd pe o nară şi expirînd pe cealaltă, reţinîndu-şi aerul cît poţi mai mult. Exerciţiul trebuie repetat de patru ori pe zi, dimineaţa, la prînz, seara, şi la miezul nopţii, reţinând respiraţia de cel puţin optzeci de ori la o şedinţă.
După 3 luni, cele două canale, Ida şi Pingala, vor fi pe deplin purificate, efectele fizice resimţindu-se asupra metabolismului, putându-se manifesta o pierdere în greutatea corporală.
.
Urmînd aceste reguli şi ţinând dieta, vei reuşi să-ţi reţii respiraţia cât vei voi, atingând ceea ce este denumit Reţinerea Perfectă. Inspiraţia şi expiraţia vor fi ca şi înlăturate, iar stăpînirea acestei tehnici îţi va conferi capacităţi deosebite.
În timpul exerciţiilor trupul va transpira puternic, iar după o perioadă de antrenament va începe să tremure, în postura Lotusului, după care va începe să zvâcnească, executând salturi ca o broască. Ulterior salturile vor înceta, dar corpul se va ridica în aer (în poziţia Lotus) şi se va deplasa levitând. Se vor manifesta şi alte fenomene supranormale, de care va trebui să nu faci mare caz şi publicitate. Somnul ţii va fi mai scurt, excreţiile corporale vor fi mai reduse, vei fi scutit de hemoragii, salivări, sudori abundente, mirosuri neplăcute, etc.
.
Cele cinci elemente sînt : Pămîntul, Apa, Focul, Aerul, şi Eterul. Partea dintre talpa piciorului şi genunchi este asociată elementului Pămînt; Pămîntul este pătrat, şi de culoare galbenă, fiind simbolizat prin silaba LAM. Vei face să intre suflul în partea din corp care ţine de Pămînt, în asociere cu silaba LAM, reţinîndu-ţi suflul de cinci ori cîte 24 de măsuri. Prin acest procedeu vei stăpîni elementul Pămînt şi te vei proteja de moarte pe pămînt.
.
Partea cuprinsă între genunchi şi anus este asociată elementului Apă; Apa are forma unei semiluni, şi este de culoare albă; simbolul său este silaba VAM. Vei face să intre suflul, în asociere cu sunetul VAM, în timp ce-ţi vei reţine suflul de cinci ori cîte 24 de măsuri. Astfel vei fi spălat de păcatele tale. Apa nu va mai prezenta pentru tine un pericol, şi vei fi protejat de moarte în apă.
Partea cuprinsă între anus şi inimă este asociată elementului Foc. Focul are formă de triunghi, culoare roşie, şi simbol silaba RAM. Vei face să pătrundă suflul în asociere cu sunetul Ram. Îţi vei reţine suflul de cinci ori cîte 24 de măsuri. Vei fi ferit pentru totdeauna de foc.
.
Partea cuprinsă între inimă şi sprîncene este asociată elementului Aer. Aerul are formă hexagonală, culoare neagră, şi simbol silaba YAM. Vei face să pătrundă suflul în asociere cu sunetul YAM, reţinîndu-ţi suflul de cinci ori cîte 24 de măsuri, obţinând posibilitatea de a te mişca în spaţiu la fel de liber ca aerul. Aerul nu va mai prezenta pentru tine nici un pericol.
.
Partea cuprinsă între sprîncene şi vîrful capului este asociată elementului Eter. Eterul este în formă de cerc, culoare albăstruie, şi simbol silaba HAM. Vei face să pătrundă suflul în asociere cu sunetul HAM. Vei medita ţinîndu-ţi suflul, obţinând puterea de a călători în spaţiul cosmic bucurîndu-te oriunde te-ai opri de o beatitudine nesfîrşită.
.
Aceasta este Cvintupla Fixare: prin practicarea ei nu va mai exista moarte, căci nimic nu te va mai putea atinge, în nici un caz.
Paricaya este exerciţiul datorită căruia suflul se asociază cu Focul Fundamentului, find apoi condus de tine pînă în Suşumna. Suflul şi focul pătrund aici după ce ce au luat forma şi funcţia Energiei încolăcite. Tot aici pătrunde şi spiritul tău, care de acum înainte va urma această cale majoră. Paricaya se realizează efectiv atunci cînd spiritul şi suflul intră împreună în Suşumna.
.
3. RETRAGEREA SIMŢURILOR – retragerea puterii simţurilor şi acţiunilor, pentru a distruge orice dorinţă este realizat prin practica Reţinerii suflului.
„Ulciorul”este exerciţiul pentru controlul suflurilor : te vei strădui să uneşti cuplul inspiraţie-expiraţie cu cel al gîndirii şi inteligenţei, ca şi suflet individual-suflet universal, înlăturînd opoziţia dintre ele. În acest scop vei practica Reţinerea suflului descrisă mai sus, dar timp de o pătrime din durata sa. Dacă doreşti Reţinerea Perfectă, o vei face o singură dată pe zi, la răsărit sau la apus.
.
4. ATENŢIA CONCENTRATĂ – exerciţiul fixării gîndirii, sau concentrarea atenţiei asupra unui obiect unic : oricare ar fi viziunea pe care ochii tăi o vor vedea, va trebui să o recunoşti ca fiind propriul tău suflet; oricare ar fi sunetul pe care urechile tale îl vor auzi, va trebui să-l recunoşti ca fiind propriul tău suflet, oricare ar fi mirosul pe care nările tale îl vor percepe, va trebui să îl recunoşti ca fiind propriul tău suflet, oricare ar fi gustul pe care limba îl vei simţi, va trebui să-l recunoşti ca fiind propriul tău suflet, oricare ar fi atingerea pe care pielea ta o va simţi, va trebui s-o recunoşti ca fiind propriul tău suflet. Astfel vei fixa asupra sufletului tău atenţia facultăţilor senzoriale.
.
Acest efort va fi făcut în fiecare zi timp de trei ore, cu insistenţă şi perfect treaz, şi efectele se vor manifesta ca puteri miraculoase ale gîndirii tale : vei auzi de departe, vei vedea de departe, vei străbate distanţe instantaneu, vei dobîndi perfecţiunea limbajului, vei putea lua orice formă, vei putea deveni invizibil, la dorinţă, vei obţine puterea de a călători în spaţiul cosmic, etc. Toate aceste capacităţi trebuie considerate obstacole pe drumul care duce la Realizare. Va trebui să eviţi exercitarea acestora, păstrând secretul în privinţa dobândirii lor.
.
5. MEDITAŢIA – meditaţia profundă este următoarea etapă, care se practică reţinînd suflul de 60 de ori cîte 24 de măsuri. Meditaţia se numeşte „cu suport” căci are ca obiect o divinitate. Practicînd-o, cîştigi tot felul de puteri miraculoase, ca cea de a putea reduce corpul la dimensiunile unui atom. Cînd ajungi să practici meditaţia numită „fără suport” poţi atinge în 12 zile scopul suprem al practicii, Enstaza finală.
.
Vei deveni un eliberat în viaţă, graţie puterii de a-ţi reţine suflul cât doreşti, şi faptului că sufletul tău individual va putea să se unească cu Sufletul universal.
.
Vei putea, dacă îţi doreşti, să-ţi abandonezi corpul, sau, dimpotrivă, să-ţi păstrezi integritatea corporală. Vei putea, dacă vei vrea, să străbaţi lumile, graţie puterilor tale, ca aceea de a te deplasa oriunde după bunul tău plac. Vei putea, prin voinţă, să devii Zeu şi să te bucuri de plăcerile Cerului, sau să te transformi în om, animal, sau chiar geniu, să atingi chiar starea de Dumnezeu Suprem.
După ce ţi-ai umplut corpul, îţi retragi în el simţurile, odată cu aerul inspirat. Cînd cele nouă porţi sînt închise, suflul inspirat se ridică, apoi rămîne nemişcat în centrul corpului, ca flacăra unei lămpi. Atunci vei sta într-un loc izolat în linişte, găsind aici certitudinea, pentru că vei cîntări orice lucru după măsura sufletului.
.
Practica meditaţiei poate distruge păcatul acumulat de-a lungul vieţii. Silaba-germene are deasupra un punct şi o semilună. Ea este sonoră, dar dacă o distrugi nu mai rămîne decît absolutul, tăcut. Percepând sunetul care nu se aude, pentru că este dincolo de sunet, vei fi eliberat de îndoială.
Fiinţele toate sânt pătrunse de suflet, ca perlele de firul de aţă. Spiritul calm, gîndirea clară, care-l cunoaşte pe brahman îşi află în El propriul sprijin. Sufletul este în corpul omului, pe care-l învăluie şi-l locuieşte. În orice realitate, fie ea unică sau multiplă, Sufletul este prezent.
.
Cei ce doresc Eliberarea meditează asupra acestui Tot, Brahman, Monosilaba OM.
.
În fonemul A, prima parte a Monosilabei, s-au născut şi se vor dizolva Pămîntul, Focul, Rig-Veda, exclamaţia Bhur şi Brahman Creatorul. În fonemul U, a doua parte a Monosilabei, s-au născut şi se vor dizolva Spaţiul, Aerul, Yajur-Veda, exclamaţia Bhuvah şi Vishnu Protectorul. În fonemul M s-au născut şi se vor dizolva Cerul, Lumina, Sama – Veda, exclamaţia Suvah şi Shiva, Domnul.
A este galben, se spune, el este Energia difuzată. U este alb, el este Lumina. M este negru el este întuneric. Cine va ignora cele opt membre, cele patru picioare, cele 3 locaşuri, cei cinci zei ai silabei OM, acela nu va fi niciodată un brahman, căci OM este arcul, Spiritul este Săgeata, iar brahman este ţinta. Graţie Atenţiei concentrate, spiritul va străpunge ca o săgeată ţinta-brahman. Actele vor dispărea cînd vei avea viziunea Aceluia, care este atît de departe, şi totuşi atît de aproape.
.
Din OM au luat fiinţă zeii din OM au luat fiinţă Aştrii din OM – tot acest Univers, compus din 3 lumi şi din fiinţe însufleţite şi neînsufleţite.
.
Ca silabă scurtă, OM arde păcatele; ca silabă lungă OM, fără efort, aduce bogăţia.
.
Însoţită de rezonanţa nazală, OM procură eliberarea.
.
Curgătoare ca uleiul vărsat în jet continuu, murmur surd de clopot bătînd în depărtări, astfel este inexprimabila rezonanţă a silabei OM. În centrul corolei lotusului inimii se află ea, nemişcată, strălucind ca o flacără ce nu se stinge niciodată. Asupra ei trebuie să meditezi, asupra silabei OM, care este o fărâmă a Divinităţii.
.
Aerul trebuie tras prin nara stîngă, pînă cînd burta se va umple, şi atunci poţi medita pe silaba OM, aflată în mijlocul corpului, înconjurată de o perdea de lumină. Inspiraţia este Brahman, Reţinerea suflului este Vishnu, iar expiraţia este Rudra, acestea fiind divinităţile Disciplinei Suflului.
.
Ca cele două lemne care aprind focul prin frecare, OM se află deasupra şi sufletul dedesubt, şi meditînd, le vei freca unul de altul, iar Zeul ascuns se va revela atunci ca o flacără, în inimă, datorită armonicelor silabei OM. De aceea este necesar ca, din toate forţele, să aduni în tine suflul, pînă cînd vei obţine dispariţia oricărui alt sunet.
.
Unică, OM este prezentă în suflul inspirat, în suflul expirat, în suflul reţinut. Precum zece milioane de sori, ea străluceşte în forul interior al tuturor oamenilor. Cei ce o văd sub forma Păsării, vor fi spălaţi de orice murdărie.
Gîndirea este creatoare, ea a făcut cele trei lumi, ea le susţine, ea le va dizolva şi totuşi dizolvată va fi, la rîndu-i şi ea – aceasta este Cuvîntul Suprem al lui Vishnu.
.
Lotusul inimii are opt petale şi 32 de stamine, în mijlocul său se află Soarele, şi Luna în mijlocul Soarelui. În centrul Lunii arde Focul, în sînul căruia străluceşte Lumina. Aici se găseşte un tron împodobit cu giuvaeruri. Aici stă aşezat Zeul Vasudeva, fără de pată, are pe pieptu-i Părul Sfînt şi poartă Bijuteria Oceanului. Împodobit cu Perla preţioasă acesta pare transparent ca un cristal pur : astfel trebuie să meditezi tasupra lui Vishnu, Zeul ce străluceşte ca zece milioane de luni.
.
Dar adeptul avansat poate medita, după cum urmează : inspirînd aerul, el îl vede pe Marele Vishnu în Centrul Buricului. Aici şi-a făcut sălaş Zeul cu patru braţe de culoarea florii de in. Reţinînd aerul inspirat el îl vede pe Brahman în Centrul Inimii : aşezat pe un lotus stă aici Zeul cu patru feţe, Tatăl, de culoarea topazului. Expirînd aerul, îl va vedea pe Rudra în Centrul Frunţii, Zeul cu trei ochi, Indivizibilul distrugător al Răului, transparent cum e cristalul.
.
Lotusul inimii are floarea întoarsă în jos şi tulpina orientată în sus, corola fiind inversată, curbată în jos, ca o floare de bananier. Substanţa sa benefică este cea a tuturor Vedelor. Împodobit cu o sută de petale, înfloreşte timp de o sută de ani, în vastul său pericarp fiind dispuse hierarhizat, Soarele, Luna şi Focul. Adeptul, prin meditaţie, face să se desprindă şi să se înalţe floarea Înţelegînd germenele inimii, el mişcă şi sufletul nemişcător, cel cu trei stări şi trei căi, trei brahmani şi trei foneme, trei măsuri şi jumătate.
Ferm ancorat în practica unificării, adeptul aspiră aerul ca şi cum ar aspira apa cu ajutorul unei trestii. Reducînd lotusul la dimensiunea unui mugure, el aspiră aerul exterior doar prin tulpina florii şi îl face să urce pînă în punctul situat între cele două sprîncene, acolo unde aerul aspirat se disipează. Acolo, în mijlocul frunţii, la rădăcina nasului, se află centrul Vieţii. Adeptul trebuie să cunoască acest loc unde brahman şi-a făcut sălaş.
.
Practicând constant repetiţia silabei OM (AUM), alungind mult vocala, vei şterge păcatele săvîrşite în trecut.
.
6. ENSTAZA FINALĂ – Împreunîndu-şi mîinile ca pentru rugăciune încolăcindu-şi picioarele în Poziţia Lotusului, apăsînd cu fermitate bărbia în piept, fîxîndu-şi gîndul în Acela, facînd să urce în el, de mai multe ori, aerul inspirat, apoi eliberîndu-şi suflul, după ce l-a reţinut cît a putut, adeptul, graţie Energiei-încolăcite, va realiza trezirea totală.
.
Aşezat în Poziţia Lotusului, îşi va umple cu aer orificiile arterelor. Dacă îşi va reţine suflul astfel, el va fi, fără îndoială, eliberat. Trebuie să-şi maseze membrele cu sudoarea produsă de efort, trebuie să renunţe la orice aliment amar, acid sau sărat, şi orice băutură, cu excepţia laptelui pentru a se menţine în formă. Adeptul care adoptă această disciplină în privinţa alimentaţiei, şi duce o viaţă castă, va putea atinge perfecţiunea în cel mult un an. Cînd va stăpîni puterea Energiei încolăcite, facînd-o să urce din bulb, atunci va atinge perfecţiunea. Pentru a uni cele două sufluri, trebuie redusă cantitatea de urină şi excremente. Practicînd cu perseverenţă Contracţia Bazei, vei reuşi acest lucru, şi îţi vei regăsi vigoarea tinereţii, chiar dacă ai fi bătrân. Contracţia Bazei se realizează presînd cu putere zona pubiană cu ajutorul călcîielor, împingînd înapoi anusul, iar aerul inspirat va urca atunci.
.
Contracţia Zborului conferă energia cu care o pasăre se înalţă şi zboară fără odihnă. Se realizează trăgînd intestinul înapoi, în burtă, pînă deasupra buricului. Această Contracţie a Zborului este leul ce învinge elefantul morţii, căci ea împiedică scurgerea Apei Norilor, care, de la cap, coboară pînă în partea de jos a corpului.
.
Contracţia Purtătorului de Laţuri distruge numeroase robleme care afectează gîtul. Pentru a o face, este suficientă contracţia acestuia.
Pecetea Păsării – cînd limba, întoarsă, pătrunde în Caverna Craniului, nectarul nu cade în foc, nici suflul nu se evaporă. Privirea se va fixa în spaţiul interior dintre sprîncene, aceasta fiind ceea ce numim Pecetea Păsării. Nu va pieri de boală, ( khecarin = „pasăre”, are două semnificaţii: „care se mişcă” (carin) în spaţiu (kha) şi „care se mişcă în caverna craniului”) nu-i va mai fi somn, nici sete, nici foame, nu va mai cădea în sincopă, cel ce va cunoaşte Pecetea Păsării. Nici o boală nu-l va atinge, actele sale nu-l vor mai murdări, şi nu va mai fi supus timpului. Şi fiindcă gîndul, datorită lui, se poate mişca în voie în spaţiu, şi fiindcă limba, şi ea, capătă aceeaşi mobilitate, acest gest este numit Pecetea Păsării. Datorită Peceţii Păsării sperma nu se va mai scurge în afară, şi chiar de s-ar scurge pătrunzînd în matricea partenerei, ea va putea fi aspirată înapoi prin virtuţile Peceţii-matrice, şi va reintra în organ. Există două feluri de spermă : sperma roşie şi sperma gălbuie. Cea galbenă este sperma propriu-zisă, cea roşie este asemănătoare coralului, este sîngele menstrual, pe care îl găsim în matrice, în timp ce sperma sălăşluieşte în lună. A realiza unirea lor este un lucru greu.
.
Sperma este Shiva, iar sîngele este Puterea sa. Sperma este Luna, iar sîngele este Soarele. Numai realizînd conjuncţia lor adeptul îşi va face un corp de glorie.
.
Atunci cînd sîngele, pus în mişcare de aerul inspirat şi de Energia încolăcită, pătrunde în Caverna craniului şi se uneşte cu Soarele ce străluceşte aici, corpul adeptului devine divin. Sperma este asociată Lunii, iar sîngele Soarelui. Cel ce ştie ce au comun aceste două fluide, sperma şi sîngele, cunoaşte cu adevărat Unificarea.
.
Pecetea Maiestăţii – care face să sece orice umoare, realizează Unirea prin Soare şi Lună, prin care te cureţi de toate excreţiile neplăcute.
.
1) Pentru aceasta, vei sprijini cu putere bărbia în piept şi vei fixa cu ambele mîini piciorul stîng în zona pubisului ţinînd tot timpul piciorul drept bine întins înainte; apoi vei umple cu aer cele două cavităţi abdominale şi îl vei ţine acolo un timp înainte de a-l expira, puţin cîte puţin. Această practică distruge păcatele care aduc decăderea şi dizgraţia.
.
2) În regiunea inimii, se află un lotus cu 8 petale, iar în centrul lui este un cerc de dimensiuni microscopice unde sălăşluieşte sufletul individual care este lumină. Aici îşi au sorgintea toate lucrurile, aici toate se unesc, se fac, se mişcă. Prin credinţa sa prin propria sa autonomie, sufletul individual hotărăşte : „Eu acţionez şi dispun ca individul ce mă întrupează să fie fericit sau nefericit, chior sau şchiop, surd sau mut, slab sau gras”.
.
Petala din Est este albă. Atunci cînd sufletul odihneşte pe ea, apare o tendinţă mentală însoţită de devoţiune împingînd individul spre bine.
Petala din Sud-Est este roşie. Când sufletul odihneşte pe ea apare o tendinţă mentală spre somn şi lene.
Petala din Sud este neagră. Cînd sufletul odihneşte pe ea apare o tendinţă mentală
spre duşmănie şi mînie.
Petala din Sud-Vest este albastră. Cînd sufletul odihneşte pe ea apare o tendinţă mentală spre răutate şi cruzime.
Petala din Vest este transparentă. Cînd sufletul odihneşte pe ea apare o tendinţă mentală spre joc şi plăcere.
Petala din Nord-Vest e de smarald. Câînd sufletul odihneşte pe ea apare o tendinţă mentală spre agitaţie şi indiferenţă.
Petala Nordului este galbenă. Când sufletul se odihneşte pe ea apare o tendinţă mentală spre plăcere şi voluptate.
Petala din Nord-Est are culoarea perlei. Când sufletul se odihneşte pe ea apare o tendinţă mentală spre caritate şi compasiune.
Când sufletul se află în punctul de joncţiune al petalelor, apar multe boli care afectează respiraţia, bila, mucusul. Cînd se odihneşte chiar în centrul lotusului, capătă Cunoaşterea, ştiind tot ceea ce se poate şti.
.
3) Cînd ochiul interior va obosi în a contempla sufletul în inimă, pentru a-l odihni trebuie să faci să apară imaginea unui cerc, ce va avea culoare de bandhuka. Vei afla aici centrul somnului, în mijlocul căruia este centrul viselor. Aici iau naştere imaginile fantastice, halucinaţiile vizuale, auditive, fantasmele de orice natură, de care însă, ochiul exterior se va plictisi curînd. Pentru a-l odihni trebuie să faci să apară imaginea celui de-al doilea cerc, culoarea de Indrakopa, în care te vei adînci. Vei afla aici somnul profund, aici inteligenţa unindu-se cu Zeul Suprem şi fără asemănare, şi va păstra pentru totdeauna această viziune. Apoi, graţie acestei intuiţii, vei ajunge la însuşi Zeul.
.
Trebuie atunci să provoci apariţia imaginii unui al treilea cerc, de culoarea lotusului roşu, în care te vei adînci pentru a afla a Patra Stare. Numai în a Patra Stare Gîndirea se va înălţa la unirea perfectă cu Sufletul Suprem şi fără asemănare. O astfel de viziune nu va dispărea niciodată.
.
Adeptul se va apropia, pas cu pas, de odihna absolută, fixîndu-şi Spiritul în Sufletul Universal, graţie inteligenţei sale dominată de propria voinţă. De atunci începînd, nu va mai zări nimic. Unindu-şi suflurile, el îşi va educa inteligenţa în a nu vedea în toate cîte sînt, doar Sufletul Universal, şi numai pe el. Cînd va depăşi a Patra Stare, va realiza bucuria universului, aflându-se dincolo de orice dualitate, şi cât timp corpul său va subzista, va subzista şi beatitudinea. Ulterior adeptul va deveni însuşi Sufletul universal, şi astfel va obţine Eliberarea.
.
Prin joncţiunea celor Patru Drumuri, adeptul conduce suflul inspirat, care a depăşit Marea Poartă, pînă la un punct situat deasupra Triunghiului de la Bază, acolo aflând Imuabilul. Deasupra Triunghiului trebuie să meditezi asupra culorilor celor cinci elemente, ca şi asupra culorilor celor cinci sufluri, fără a uita germenii lor, funcţiunile şi centrele. Germenele lui Prana este YA, culoarea sa este ca a unui nor întunecat. Germenele focului este RA, culoarea sa fiind cea a soarelui, el fiind, de fapt, Apana. Vyana are culoarea unei bandhuka, germenul său este LA, iar elementul său este Pămîntul. Udana are culoarea sidefului, germene litera VA, şi ca element Viaţa. Samana are germenele HA, culoarea cristalului, iar ca element, Eterul, find prezent în tot corpul, de la inimă la degetul mare al piciorului, trecînd prin buric, nas, gît, picioare, prin cele 72 de mii de canale şi cele 28 bilioane de pori. Samana şi sânt, în realitate, totuna, după cum sufletul este unic.
.
Practicînd triada inspiraţie, reţinerea suflului, expiraţie, după ce ţi-ai stăpînit gândul, şi concentrîndu-ţi spiritul într-un punct unic, reuneşti în mod progresiv toate facultăţile mentale în cavitatea situată în lotusul inimii. Vei înnoda apoi cele două sufluri, şi, graţie silabei OM, le faci să se înalţe.
.
Contractîndu-ţi gîtul, ca şi organele genitale, vei întrezări splendida Suşumna, care, asemenea unei tije de lotus, ţîşneşte din Centrul de la Bază. Aici se află Sunetul fără formă, produs de strunele lăutei, asemănător rezonanţei medii a unei cochilii şi altor instrumente. Atunci cînd atinge Orificiul Boltei, sunetul se aseamănă cu strigătul păunului. În centrul cavităţii craniene, în centrul intersecţiei celor patru, străluceşte Sufletul universal, tot astfel cum pe bolta cerească străluceşte Soarele.
.
Puterea divină se află în orificiul lui Brahman, situat în mijlocul arcului format din cele două sprîncene.
Adeptul trebuie să-şi contemple fiinţa sa intimă, propriul suflet. Aici se operează disoluţia gîndirii, aici se află bijuteriile, clarul de lună, sunetul, picătura de ambrozie, sălaşul Zeului. Adeptul care ştie aceasta, va atinge izolarea.
.
Puterea ce trebuie trezită este Energia încolăcită. O vei face să se desfăşoare şi să urce de la bază pînă în punctul dintre sprîncene, aceasta fiind trezirea Puterii. Pentru a reuşi aceasta trebuie să întăreşti Sarasvati, prin care va urca Energia încolăcită, şi să exersezi reţinerea suflului.
.
Întărirea lui Sarasvati : ( trezirea Puterii este o urmare a acesteia) trebuie întîi să ghidezi suflurile prin canalul Ida, apoi să măreşti de la patru la douăsprezece măsuri spaţiul ce înconjoară Suşumna, în scopul de a reţine cu fermitate aerul inspirat, astupînd cu ajutorul mîinilor, urechile, nasul, gura. Astfel faci să treacă suflurile din canalul drept în canalul stâng şi invers, timp de trei ore, fără teamă de accident.
.
În acest moment, vei face să se ridice Puterea pînă ce va atinge orificiul canalului Suşumna, şi suflurile vitale vor trece prin el. Vei face apoi Contracţia lui Tana care se înnoadă în abdomen. Combinînd-o cu Contracţia Gîtului, şi prin întărirea lui Sarasvati, vei ajuta aerul reţinut în plămîni să urce prin Pingala, şi îl vei elimina pe gură. Întărirea lui Sarasvati este întotdeauna însoţită de audiţia Sunetului primordial, ea vindecând de bolile ce pot afecta burta : dilataţia splinei, hidroptizie, exces de bilă.
.
Controlul respiraţiei, a treia etapă a Stăpînirii totale, se rezumă la reţinerea suflului.
.
Se numeşte „Caliciul”, un exerciţiu ce nu trebuie practicat decît după ce ai învăţat să îţi stăpîneşti suflurile. Există un Caliciu complex, format din combinarea Caliciului propriu-zis cu alte patru modalităţi de control al suflului : Fiica Soarelui, Cea Victorioasă, Cea Rece, Cea de Dincolo.
.
Modalitatea numită „Fiica Soarelui” se practică astfel : te vei retrage, într-un loc ferit, curat, nepietruit, avînd aspectul exterior în formă de arc, un loc fâră vînt, nici umed, nici prea uscat. Te vei aşeza pe un scaun confortabil, nici prea înalt, nici prea scund,
şi vei lua Poziţia Lotusului, executînd-o cu precizie. Ggraţie întăririi canalului Sarasvati, aerul exterior, inhalat doar prin nara dreaptă, este vehiculat uşor de-a lungul Canalului din Dreapta. Poţi aspira cît vei voi, apoi să-l elimini prin Canalul din Stînga, sau poţi conduce aerul pînă în craniu, şi să-l menţii acolo în scopul purificării.
.
Această practică distruge cele patru feluri de boli datorate vînturilor şi viermilor.
Ea poate fi repetată după voie.
.
Modalitatea numită „Cea Victorioasă” se practică astfel : cu gura foarte bine închisă, aerul exterior inhalat prin cele două nări, va fi vehiculat uşor de-a lungul celor două canale, din Dreapta şi din Stînga, pînă se va umple spaţiul cuprins între gît şi inimă, şi va produce aici un sunet. Atunci vei putea reţine aerul cît vei voi, apoi îl vei elimina prin Canalul din Stînga. Această practică are avantajul de a descongestiona capul şi de a alunga flegma din zona cefei, în plus, vindecă de anumite boli şi echilibrează temperatura corpului. Vei evita astfel umplerea Canalelor cu apă, prin această practică ce ajută la purificarea elementelor constitutive ale organismului fizic, fie stînd, fie în mers, putând practica acest exerciţiu oricînd.
.
Modalitatea a treia, „Cea Rece”, presupune mai întîi un exerciţiu identic cu cel precedent, urmat de o aspirare a aerului cu limba şi buzele, asemănător gestului pe care-l faci cînd bei apă, aerul fiind apoi eliminat pe nas. Această practică vindecă suferinţele biliare, înlătură bolile abdominale, epuizarea, fereşte de orice febră cauzată de ingerarea de otrăvuri.
A patra modalitate de control al suflului -„Cea de dincolo” sau „Foalele”. Vei lua Poziţia Lotusului avînd grijă să ai corpul drept, apoi cu gura bine închisă, vei expulza aerul inhalat prin amîndouă nările deodată, astfel încît aerul să umple tot spaţiul cuprins între craniu şi gît, producînd aici un sunet. O mică parte din aerul inhalat poate fi de asemenea dirijată către Lotusul Inimii, şi aceasta de mai multe ori.
.
Exerciţiul seamănă cu acţiunea foalelor manevrate de fierar : inspiri, expiri, cu regularitate şi cu putere. Aerul, revenind la Lotusul Inimii, se va angaja pe Canalul din Dreapta, exerciţiul trebuind repetat pînă la obosirea corpului.
Poţi de asemenea să conduci aerul pînă în abdomen, şi să-l menţii acolo, strângând nările cu degetele, fără a le acoperi cu totul, aerul ce a umplut abdomenul fiind apoi evacuat prin canalul din stînga. Această practică vindecă inflamaţiile gîtului, face să strălucească Focul interior, şi ajută la trezirea Energiei încolăcite. Practicînd-o, vei căpăta merite, vei fi ferit de rău, şi vei beneficia de binecuvîntare. În mod cu totul special, această practică are avantajul de a debarasa Suşumna de orice impuritate care l-ar putea invada.
.
Acestor modalităţi de control al suflului, este bine să li se asocieze cele trei contracţii musculare : a Bazei, a Zburătorului, a Purtătorului-de-Laţuri.
.
Contracţia Bazei obligă Apana să-şi inverseze mişcarea, datorită unei contracţii a anusului, şi, în loc să coboare, Apana va urca pînă în locul în care străluceşte Focul interior, fâcîndu-l să crească şi să se înteţească. Focul astfel înteţit, unit cu Apana ce şi-a inversat cursul, va ajunge acolo unde sălăşluieşte suflul interior, arzând cu putere şi cuprinzând tot corpul. Energia încolăcită, încălzită de Suflul aprins, se trezeşte şi se ridică şuierînd, ca un şarpe trezit de un fluier fermecat, pătrunzând în Suşumna prin orificiul interior.
Atunci cînd, în controlul Suflului, reţii aerul inhalat, poţi, înainte de a-l elimina, să practici Contracţia Zburătorului, numită astfel deoarece, datorită ei, Suflul interior pătrunde în Suşumna şi se înalţă rapid, ca o pasăre ce-şi ia zborul. Pentru aceasta, vei lua Poziţia Trăznetului şi, apucînd picioarele cu ambele mîini, vei sprijini cu putere gleznele pe Nodul situat sub ombilic. Vei adopta apoi Poziţia-Înapoi care asigură ridicarea Suflului pînă în zona din spatele capului, după ce a trecut prin inimă. Poziţia-Înapoi se execută doar pînă ce Suflul atinge capul pieptului, şi trebuie practicată cu mare precauţie, numai după ce stomacul a fost golit de toate impurităţile.
Contracţia Purtătorului de Lanţuri o vei practica după ce ai inhalat. Contractînd cu putere gîtul pentru a împiedica aerul să iasă, îl vei obliga să pătrundă în Suşumna.
.
Acest exerciţiu se practică luînd Poziţia-Înapoi, pentru a întări Sarasvati. Acesta este mijlocul de a controla, în mod eficace, mişcările Suflului interior.
.
Dacă doreşti să înveţi modalităţile de reţinere a suflului şi contracţiile musculare,
se cuvine să exersezi progresiv. În prima zi vei practica de zece ori cele patru modalităţi de reţinere a suflului, în a doua zi, vei trece la 15, aceste exerciţii fiind permanent asociate cu cele trei tipuri de contracţii musculare.
Obstacole care pot să apară : să ţi se poate facă somn în timpul zilei, dacă veghezi pînă tîrziu, sau faci prea multă dragoste noapte, pot apărea dureri abdominale, dacă de exemplu, în timpul exerciţiilor, ai închis din greşeală căile de evacuare a urinei sau excrementelor, pot apărea diverse dureri, dacă de exemplu, în timpul exerciţiilor ai luat greşit poziţiile sau ţi-ai reţinut prea puternic suflul. Adeptul poate să se îndoiască de eficienţa practicilor, sau să intre într-o stare de tulburare, sau de indolenţă, sau să resimtă, irezistibil, o mare dorinţă de a dormi, poate fi tentat, să abandoneze exerciţiile, sau el se poate adesea înşela în timpul practicilor. Acestea sînt cele şapte obstacole, din care numai primul este de netrecut, tot aşa cum nu pot fi depăşite frivolitatea, care te face să preferi bogăţiile acestei lumi, în locul perfecţiunii obţinute prin Yoga, sau dorinţa sexuală, care antrenează grave tulburări, ca şi stupiditatea care te împiedică să înţelegi învăţătura Maeştrilor de Yoga. Adeptul avizat, însă, evită sau depăşeşte aceste obstacole, datorită inteligenţei sale, care îi permite să le recunoască şi să le învingă.
.
În mod normal, conştiinţa zace nemişcată în Suşumna. Cînd ea se află astfel, Suflul interior nu poate urca. Dar cînd, prin practicile descrise, mai sus, deschiderea lui Suşumna se realizează, Suflul pătrunde prin el după ce Apana a fost obligat să-şi inverseze mişcarea sa naturală. Prin Contracţia Bazei obligi Apana să-şi schimbe drumul, să se unească cu Focul interior, şi, astfel aprins, să ajungă în punctul secret, unde sălăşluieşte Suflul interior. Atunci, încălzită de Suflu, pusă în mişcare de Apana şi de Focul interior, Energia încolăcită se trezeşte şi pătrunde în orificiul Canalului Suşumna. Străpungînd Nodul lui Brahman, care îşi are originea în Calitatea Activităţii, Energia încolăcită va străluci deodată, ca un fulger, la orificiul inferior al canalului Suşumna. Pătrunzînd în Suşumna, urcînd apoi, ea va atinge curînd Nodul lui Vishnu, care se află în inimă. Străpungîndu-l, îşi va urma apoi ascensiunea, pînă la Nodul lui Rudra (Shiva), în sfîrşit, ajungînd între sprîncene, acolo unde se află Nodul solidar cu Centrul Ajna, Energia-încolăcită va atinge regiunea unde domneşte Luna. Aici se află Centrul Anahata asemănător unui Lotus cu 16 petale. Suflul, asociindu-se Energiei încolăcite, va usca umiditatea produsă de Lună. Activat de Suflul asociat Energiei, Soarele usucă sîngele şi bila.
Substanţa pură, asemănătoare unui fluid, răspîndită în toată acestă regiune a corpului, s-ar putea încălzi atunci cînd Suflul asociat Energiei încolăcite atinge Centrul Lunii. În acest moment substanţa pură de culoarea albă a Lunii, devine incandescentă sub acţiunea Soarelui care activează Suflul şi Energia încolăcită. Atunci lichidul lunar, agitat de Suflu şi de Energia încolăcită, devine ambrozie şi curge din belşug.
.
Eliberat de orice pofte senzuale, adeptul, concentrîndu-şi atenţia asupra acestui proces, va absorbi această ambrozie, aşa cum un închinător bea soma şi astfel se stabileşte pe veci în propriul său suflet.
Energia încolăcită urcă apoi pînă la Centrul cu o Mie de Petele, abandonînd cele opt elemente : Apa, Pămîntul, Aerul, Focul, Eterul, Gîndirea, Inteligenţa, Ego-ul, însuşindu-şi Ochiul, Gîndirea şi Suflul, şi îmbrăţişîndu-le strîns, va ajunge la Shiva.
Împreună cu Shiva însuşi, se va dizolva apoi în Centrul cu o Mie de Petale. Atunci, pe loc, cele două principii fundamentale ale individului : Activitatea şi Lumina, se vor dizolva, la rîndul lor, în Shiva, tot aşa trupul grosier schimbându-se, în sfîrşit, în forma sa divină.
.
Spălat de orice mizerie, eliberat din starea de stupoare în care-l menţinea gîndirea sa captivă, corpul subtil străluceşte. El este conştiinţă pură, esenţa însăşi a individului, nefiind altceva decît Sufletul universal care sălăşluieşte în orice fiinţă.
Aceasta este adevărata Eliberare de existenţă şi de timp. Adeptul va fi eliberat atunci cînd va realiza unitatea fundamentală dintre propria sa persoană şi universul întreg, dintre Linga şi Sufletul cosmic, dintre somn şi Starea a Patra, unitatea dintre sufletul său individual şi Sufletul Lumii care străluceşte prin el-însuşi.
.
Puterea divină, Energia încolăcită, străluceşte ca tulpina unui lotus tînăr, ca un şarpe încolăcit, ea îşi prinde coada cu gura şi se odihneşte, adormită, în Muladhara.
Atunci cînd adeptul, executînd Poziţia Lotusului şi contractîndu-şi anusul, face să urce prin Suşumna aerul inspirat, acesta aprinde Focul interior şi pătrunde cu el în Svadhisthana. Atunci Regele Şerpilor, trezit de Suflu şi de Foc, se înalţă, străpunge Nodul lui Brahman, apoi Nodul lui Vishnu, apoi Nodul lui Rudra (Shiva), şi tot astfel, pînă cînd va ajunge la Lotusul cu o mie de petale. Acolo, în Sahasrara, Puterea divină se va bucura împreună cu Zeul Shiva.
.
Aceasta este adevărata Eliberare, prin ea sustrăgându-te Devenirii, şi cunoscând beatitudinea.
https://dezvoltarespirituala.ro/wp-content/uploads/2023/11/shiva_mandala.jpg746568adminhttps://dezvoltarespirituala.ro/wp-content/uploads/2025/07/logo-transparent.pngadmin2023-11-30 21:53:082023-11-30 21:53:08Iluminarea ca Eliberare totală, în Upanishade
Curs Complet de Initiere in Hermetism – Magie Ezoterica
– Abonament Lunar 4 Lectii / luna –
TIP CURS – MASTERCLASS
CURS ACREDITAT INTERNATIONAL
UNDE? ONLINE – CURSURI VIDEO INREGISTRATE
CAND? IN FIECARE LUNA VETI AVEA ACCES LA 4 LECTII DE CURS
NIVELUL IV
DURATA CURS: 4 ANI
DURATA AN DE CURS: 8 LUNI DE CURS
Cursul este structurat astfel: 8 luni de curs si 5 luni de vacanta. In total 13 luni, dintre care 8 luni de curs si 5 luni in care este vacanta de iarna si de vara.
CE PRIMESTI?
122 de Cursuri Video inregistrate, cu o durata de aprox 11.000 de MINUTE (184 de ORE) de inregistrari
Aproximativ 100 de materiale de curs in format electronic (PDF) downloadabile
6 initieri in Magia Inalta – toate initierile necesare pentru a deveni cu adevarat MAG
Tutoring pe toata durata de desfasurare a cursului (puteti adresa intrebari in scris, prin mesaje, in cadrul platformei de curs, Instructorului)
Reducere 30% la sedintele de Consiliere privata cu Instructorul cursului, Anca Bogdan, pe toata perioada de desfasurare a cursului si atat timp cat abonamentul dvs la curs este activ.
https://dezvoltarespirituala.ro/wp-content/uploads/2023/11/curs-hermetism-12.png460768adminhttps://dezvoltarespirituala.ro/wp-content/uploads/2025/07/logo-transparent.pngadmin2023-11-30 15:53:252023-11-30 15:53:25NIVELUL IV – Curs Complet de Initiere in Hermetism – ACCES 4 LECȚII / LUNĂ
IMPORTANT!Initierile la distanta sunt transmise in modalitate „no time no space”, asadar le puteti repeta de cate ori doriti si de asemeni, le puteti accesa atunci cand sunteti disponibili, in ritmul dvs. Cu alte cuvinte, daca nu puteti face initierea atunci cand este transmisa „live”, nu este nicio problema, pentru ca o puteti face oricand dupa aceea. Tot ce trebuie sa faceti este ca, inainte de a primi initierea, sa afirmati in gand sau cu voce tare ca doriti sa primiti initierea […] transmisa dvs de Anca Bogdan.
O sinteză realizată de Verona Buţu şi Dan Bozaru “KALI este Marea Putere Cosmică a Energiei Timpului şi pentru cel care o adoră ea este cea care conferă Eliberarea Spirituală. KALI îi protejează întotdeauna şi îi inspiră pe aceia care o cunosc şi o iubesc. Pentru cei neînfricaţi KALI este cea Teribilă, Distrugătoarea Timpului. Ca întunecata Shakti a lui Shiva, KALI reprezintă spaţiul, aerul, focul, apa şi pământul. KALI duce la îndeplinire toate dorinţele fizice ale lui Shiva. Ea este posesoarea celor Şaizeci şi patru de Arte şi tot Ea este cea care produce Bucuria şi Fericirea nesfârşită a Stăpânului întregii Creaţii. KALI este Shakti (Forţa Cosmică Feminină) sub aspectul Ei Pur Transcendent. KALI este Noaptea Întunericului din care izvorăşte energia tainică a Timpului”. (KALIKA PURANA) KALI este Forţa cosmică a timpului Marea Putere Cosmică KALI, una dintre cele mai emoţionante personificări ale energiei feminine primare în drama cosmică, a câştigat o extraordinară popularitate şi este adeseori obiectul unei devoţiuni pline de fervoare în adorarea tantrică. Ea este, deloc întâmplător, simbolul puterii întruchipând unitatea transcendentului. Această Mare Putere Cosmică a ajuns să fie adorată în multele ei forme în foarte multe părţi ale lumii. Astfel, în Nepal, ea este cunoscută sub numele de Guhyakali; grecii foloseau numele de Kalli, existând pe vremuri un oraş cu numele de Kallipolis (actualul Gallipoli); în Finlanda, numele de Kalma (Kali Ma) îi este atribuit tot Zeiţei Kali; chiar şi ţiganii care au venit din India o adoră sub numele de Sara Kali; în Irlanda preistorică, preotesele se numeau Kelles, deoarece erau adoratoarele zeiţei Kele. Şi exemplele pot continua. Adorarea lui Kali este caracterizată de o constantă abandonare de sine în faţa Mamei. Prin exprimarea iubirii şi a credinţei, adoratorul obţine o mai profundă conştiinţă spirituală şi o apropiere de propriul adevăr lăuntric. Vă prezentăm succint conţinutul acestui amplu material despre Marea Putere Cosmică KALI:
1. Actul creaţiei universale. Universul întreg este scena lui Kali În cosmologia tantrică, întregul univers (macrocosmosul) este considerat ca provenind şi fiind permanent susţinut de forţele duale SHIVA – SHAKTI, principiul masculin şi cel feminin; cu toate acestea, Zeiţa Supremă spune în Devibhagavata: „În momentul disoluţiei finale (pralaya), eu nu mai sunt nici bărbat, nici femeie, nici neutră”. Ea devine lipsită de formă şi atribute în acest ultim aspect al realităţii.
Actul creaţiei universale. Universul întreg este scena lui Kali În iconografia hindusă, Kali este considerată prima şi cea mai importantă dintre zeităţile panteonului tantric, însă diferitele ei forme şi aspecte sunt adorate de asemenea cu fervoare şi în celelalte curente spirituale ale Indiei. Faimosul text Mahanirvana Tantra o descrie pe Kali ca fiind cea care dă naştere tuturor lucrurilor şi fiinţelor în Manifestare, de la cele mai neînsemnate la cele mai mari. Astfel, întregul Macrocosmos devine teatrul de desfăşurare a acţiunilor ei teribile, benefice şi armonios integrate, care sunt caracterizate de o totală cunoaştere cauzală şi de un profund discernământ divin. Influenţa tainică a Marii Puteri Cosmice Kali în Creaţie este atât de complexă şi de ocultată, încât practic nici o fiinţă umană nu îi poate percepe scopurile şi semnificaţiile ei reale, cu excepţia acelor suflete care au ajuns deja la un înalt grad de desăvârşire spirituală. În conformitate cu tradiţia spirituală tantrică, întreaga Manifestare izvorăşte din Conştiinţa Infinită a uniunii beatifice nesfârşite dintre Shiva şi Shakti. Funcţia de creaţie este îndeplinită de acea energie divină (Shakti) care poartă numele de Brahman, iar menţinerea sau continuitatea acestei creaţii este realizată de Shakti Vaishnavi. Atât aspectul creator, cât şi cel de menţinere implică însă în fiecare moment o “moarte” sau “distrugere” moleculară a oricărei forme din Manifestare, iar această funcţie este îndeplinită de Rudrani Shakti. În particular, Brahmani, Vaishnavi şi Rudrani Shakti nu sunt altceva decât consoartele sau aspectele feminine ale marilor zei care formează trinitatea hindusă a Creaţiei: Brahma, Vishnu şi Rudra (sau Shiva). Existenţa simultană a acestor trei procese în Manifestare explică în mod evident afirmaţia textelor tantrice care proclamă faptul că actul Creaţiei nu a avut loc o singură dată într-un moment de timp trecut şi nici disoluţia sau distrugerea ei (a Creaţiei) nu se va petrece o singură dată cândva, în viitor, ci că în fiecare moment temporal aceste aspecte se manifestă ca nişte străfulgerări ce sunt atât de rapide încât creează impresia de continuitate şi de realitate. Deşi mintea şi corpul fiinţei umane sunt asaltate în permanenţă de nenumărate experienţe senzoriale, starea de extaz divin (samadhi) care survine graţie unei intense şi perseverente practici spirituale implică “dizolvarea” funcţiilor mentale şi a conştiinţei corporale în conştiinţa supremă a lui Paramashiva (Dumnezeu Tatăl), care transcende orice dualitate. Marea Putere Cosmică Kali este considerată a fi însăşi natura şi conştiinţa Supremului Divin (Brahman), acesta reprezentând aspectul ei transcendent. Pe de altă parte, ea constituie simultan şi gloria manifestării efulgente a nenumărate lumi şi entităţi în Creaţie. Prin urmare, Kali este adorată sub cele două aspecte fundamentale ale sale: ca Mare Zeiţă ce acordă graţia tuturor deliciilor şi bucuriilor acestei lumi, dar şi ca preasfânta energie divină supremă (Shakti), care conferă eliberarea spirituală (Kaivalya).
În panteonul zeităţilor tantrice, Kali este menţionată ca fiind prima dintre cele 10 Mari Puteri Cosmice, deoarece, într-un anumit fel, ea este cea care “porneşte Roata Timpului Universal”, constituind astfel impulsul primar în existenţa şi devenirea fenomenală. Pe de altă parte, la sfârşitul unui ciclu al manifestării, timpul (sau Kala, în limba sanscrită) a “devorat” toate lumile celor trei planuri (universuri sau sfere de conştiinţă) ale Creaţiei, care sunt universul fizic, universul astral (sau subtil) şi universul cauzal. Marea Putere Cosmică Kali “devorează” în final chiar şi aspectul temporalităţii (adică energia subtilă a timpului, Kala), acesta fiind motivul pentru care ea este considerată cauza primară a creaţiei şi distrugerii manifestării. Dintr-o altă perspectivă, Kali este şi creatoarea lumilor, acestea născându-se din cenuşa focului purificator al Conştiinţei Divine a acestei Mari Puteri Cosmice, care a calcinat astfel toate impurităţile, reziduurile şi imperfecţiunile formelor de manifestare. Aşadar, acţiunea lui Kali are un caracter profund evolutiv, impulsionând uneori dramatic sau într-un mod teribil existenţa fiinţelor umane către desăvârşirea lor spirituală. Întotdeauna însă Kali săvârşeşte aceasta cu un perfect discernământ divin, iar cei care reuşesc să depăşească cu succes etapele şi testele cu care se confruntă sunt nişte adevăraţi eroi spirituali, bucurându-se de graţia inefabilă a Marii Zeiţe Kali. Totuşi, până când Voinţa Atotputernică a lui Dumnezeu nu manifestă impulsul creator, Shakti (sau Energia Divină Infinită) se află în potenţialitate şi inseparabil unită cu Shiva în aspectul său pur transcendent. Textele spiritualităţii tantrice desemnează această stare a uniunii perfecte, dincolo de orice manifestare a dualităţii, prin termenul Sat-Cit-Ananda (Pură Existenţă – Pură Conştiinţă – Beatitudine nesfârşită).
2. Ipostaze ale Marii Puteri Cosmice KALI Ramakrishna o descrie astfel pe Kali, în viziunea sa: „Lumea în totalitate este jucăria Mamei Divine, care sub variate aspecte se joacă cu ea. Uneori Ea este Mahakali, necondiţionată, fără formă, altă dată Ea este nemuritoarea Nitya-Kali, distinctă de opera sa. Sub un alt aspect, Ea este Smasana-Kali, fiinţa care domneşte asupra morţii, asupra distrugerii a tot. Ea este pe de altă parte Rakshya-Kali, stând în picioare în faţa noastră, gata oricând să-şi protejeze şi să-şi binecuvânteze copiii care o iubesc (adoratorii). Ea apare de asemenea ca Shyama, Mama fermecătoare de culoare albastru intens, însoţită de Dumnezeul Eternităţii şi al Infinitului.”
Ipostaze ale Marii Puteri Cosmice KALI Shakti supremă (în aspectul ei de Kali) îşi asumă responsabilitatea creării numelor, precum şi a evoluţiei acestora în manifestare. Suveranitatea ei este adeseori menţionată în textele tantrice prin denumirea Adimahavidya, ceea ce semnifică prima dintre Marile Puteri Cosmice, dar aceasta nu trebuie să inducă ideea unei ierarhizări, ci mai curând pe cea a unei ordini a devenirii macrocosmice. Astfel, una dintre numeroasele reprezentări ale Marii Zeiţe Kali o constituie şi cea în care ea este reprezentată pe un tron de aur susţinut de cinci corpuri (precum cel al lui Shiva), tron care este în mijlocul unui crâng cu copaci din nestemate. La picioarele ei se întinde plaja cu nisip de aur, spălate mereu de valurile liniştite ale Oceanului de Nectar al Nemuririi.
Kali mai este numită şi Adyashakti, în calitatea ei de energie şi putere teribilă care impulsionează fiinţele spre acţiune şi lumea (Creaţia) spre manifestare. Din această cauză ea este deseori numită şi Mahamaya (Marea Putere a Iluziei Universale). Faptul că ea este reprezentată goală, fără nici un veşmânt care să o acopere, semnifică transcenderea de către Kali a oricărui tip de limitare, ea identificându-se mereu cu Puterea nesfârşită a Conştiinţei Divine. Acţiunea lui Kali în Manifestare implică acţiunea distrugătoare şi în acelaşi timp purificatoare a timpului (Kala). Acest aspect este sugerat de capul tăiat al unei fiinţe umane, pe care Marea Zeiţă îl ţine în una din mâinile sale, semnificaţia fiind aceea că întreaga Creaţie, în final, este dizolvată sau retrasă în sânul Conştiinţei Primordiale al lui Dumnezeu, datorită acţiunii inexorabile a energiei subtile a timpului pe care o manifestă Kali, ea însăşi aflându-se dincolo de timp. Acesta este motivul pentru care Zeiţei îi este atribuit şi numele de Mahakali. Totuşi, pe măsură ce yoghinul se orientează din ce în ce mai ferm spre ţelul eliberării spirituale, care transcende orice dualitate şi iluzie, Kali îi va oferi graţia ei copleşitoare (bhukti – experienţa plină de fericire şi împlinire în această lume şi mukti – extazul divin al Realităţii Divine Transcendente). Una dintre cele mai importante ipostaze în care este adorată Marea Putere Cosmică Kali este aceea a zeiţei Durga, învingătoarea demonului Mahishashura. Acest demon reprezintă în tradiţia spiritualităţii hinduse încarnarea tuturor forţelor Întunericului. În filosofia Vedanta există concepţia Încarnărilor Divine (avatara) care vin pe Pământ pentru a realiza o profundă transformare spirituală a omenirii; în această direcţie, Rama, Krishna etc. au fost consideraţi avatari ai Stăpânului Universului (Ishvara, adorat în aspectul său masculin ca fiind Vishnu). Însă pentru cei care Îl adoră pe Dumnezeu în aspectul său de Mamă Divină ocrotitoare şi omnipotentă, Marea Zeiţă Durga reprezintă singura încarnare pentru a distruge răul care proliferează în lume sub diferitele sale aspecte demoniace şi satanice. Astfel, în tradiţia mitologiei hinduse se spune că invincibila zeiţă, atotputernică în cele trei lumi (fizică, subtilă şi cauzală), a ieşit victorioasă în lupta cu demonii şi cu regele lor, marele demon Mahishashura, salvând astfel zeii din captivitate şi restaurând ordinea în Manifestare. Semnificaţia profund spirituală a acestui mit este aceea că în fiecare fiinţă umană există energii şi forţe benefice şi malefice, care se obiectivează în tendinţele de acest fel. În mod simbolic, forţele malefice sunt demonii, iar cele benefice sunt zeii, existând astfel o aprigă luptă interioară pentru supremaţie. Zeiţa Durga, personificare a Marii Puteri Cosmice Kali, acordă graţia şi ajutorul ei divin celor care o invocă şi o adoră cu putere pentru ca forţele lor spirituale să se dezvolte şi să suprime toate celelalte influenţe negative ale psihicului si mentalului lor. Durga, Lumina Divină care străfulgeră veşnic ca un For al Eternităţii, distruge şi arde în focul teribil al conştiinţei ei pure orice forţă malefică şi orice reziduu al ignoranţei. În iconografia hindusă, Kali apare de asemenea sub multiple alte forme, care de cele mai multe ori sunt asemănătoare cu forma lui Dakshina Kali, diferenţele implicând numărul braţelor, a feţelor zeiţei sau a obiectelor simbolice pe care ea le ţine în mâini. Astfel, Shmasana Kali, Siddha Kali, Mahakali, Guhya Kali reprezintă tot atâtea aspecte ale Marii Zeiţe care sunt adorate în diferitele zone ale Indiei.
Printre aceste forme ale Marii Puteri Cosmice Kali este demnă de remarcat cea a lui Bhadra Kali, care în celebrul tratat Tantrasara este descrisă ca o zeitate înfometată, gata să devoreze orice formă sau aspect iluzoriu din Manifestare, având trei ochi (simbol al deplinei cunoaşteri spirituale) şi patru mâini în care ţine un craniu, o tobă, un trident şi un topor. O variantă a lui Bhadra Kali este Chamunda Kali, descrisă ca având o înfăţişare plăcută şi binevoitoare, deşi dinţii săi sunt teribili la aspect. Ea poartă un os uman lung, cu un craniu în capăt, şi o sabie în cele două mâini drepte ale sale, iar în cele două mâini stângi ţine un laţ şi un cap de om. Spre deosebire de celelalte forme reprezentative, Chamunda Kali poartă pe corp o blană de tigru şi este aşezată pe un cadavru. În anumite momente şi conjuncturi, Kali intervine într-un mod teribil cu scopul de a distruge tot ceea ce este slab, nefolositor sau pervertit. De multe ori ea îşi asumă în mod simbolic patru sau chiar mai multe mâini pentru a ţine şi a folosi diferite obiecte şi arme în vederea menţinerii ordinii în Creaţie şi a controlului asupra forţelor malefice, întruchipate de anumite entităţi demonice şi satanice (yaksha, rakshasa, naga, bhuta etc.). În aspectele ei foarte elevate, Kali este însăşi Beatitudinea Divină nesfârşită care se află dincolo de orice posibilitate de percepţie umană obişnuită.
3. Reprezentarea tradiţională simbolică a Marii Puteri Cosmice a timpului, KALI Adeseori, Kali este reprezentată, în calitatea ei de Mamă Divină Universală, fiind înconjurată de o mulţime de alţi zei şi zeiţe. Ea este în acelaşi timp ceea ce constituie grosierul şi ignobilul în Creaţie, dar de asemenea este şi rafinamentul şi subtilitatea cea mai înaltă în diferitele sfere ale Manifestării. Lipsită de orice dimensiuni şi obiectivări spaţio-temporale, ea îşi asumă totuşi nenumărate forme şi nume pentru a îndeplini dorinţele cele mai ascunse ale adoratorilor ei fervenţi. Kali este reprezentată în majoritatea ipostazelor ca având corpul de culoare neagră, ţinând în nenumăratele mâini obiecte simbolice sau făcând mudre (gesturi simbolice), cu ghirlande sau coliere cu capete de morţi în jurul gâtului, având limba scoasă şi dansând pe corpul inert a lui Shiva, în mijlocul unui rug în flăcări. Ea apare sub aspectul Morţii, transcenzând Iluzia.
Reprezentarea tradiţională simbolică a Marii Puteri Cosmice a timpului, KALI Descrierea Marii Puteri Cosmice Kali, aşa cum este revelată în textul Kalitantra, o înfăţişează pe zeiţă ca având culoarea pielii precum cea a unui nor întunecat şi vineţiu înaintea furtunii. Ea dansează deasupra corpului inert şi de culoare albă a lui Shiva, această reprezentare având semnificaţia celor două aspecte fundamentale ale Realităţii: pe de o parte, aspectul static şi transcendent al Conştiinţei (care este identificat cu Shiva), iar pe de altă parte aspectul dinamic şi imanent al conştiinţei (care este identificat cu dansul lui Kali). În această reprezentare iconografică, Shiva este alb deoarece el semnifică lumina divină infinită şi fără de suport (prakasha), el este inert şi nemişcat precum un cadavru (Shava), deoarece în lipsa acţiunii şi a mişcării Conştiinţa este pură, omogenă şi compactă. Dimpotrivă, dansul Marii Zeiţe Kali semnifică prin excelenţă aspectul dinamic şi activ al Conştiinţei Divine în Manifestare, iar culoarea întunecată a pielii sale arată că în procesele care au loc în Creaţie, Kali “dizolvă” totul, ceea ce este asociat cu întunericul sau vidul existenţial. Diferitele reprezentări ale zeiţei au în comun elementele fundamentale, care sunt: cadavrul lui Shiva, atitudinea glorioasă, culoarea neagră etc., dar ele pot să difere totuşi prin alte amănunte, ce constituie tot atâtea nuanţări ale rolului pe care Kali îl joacă în Manifestare. Astfel, în una din aceste imagini, Marea Zeiţă este reprezentată într-o atitudine impunătoare, meditând profund şi fiind cuprinsă de nectarul beatitudinii spirituale nesfârşite; ea se află deasupra pieptului lui Shiva, care este întins la sol în postura cadavrului (shavasana).
Kali mai este reprezentată în poziţia binecunoscută a celui care trage cu arcul, având piciorul drept îndoit înainte, cu talpa pe pieptul lui Shiva, iar piciorul stâng îndoit în spate. Ambele imagini (atât cea a lui Kali, cât şi cea a lui Shiva) sunt figurate în mijlocul unui loc de cremaţie a cadavrelor, semnificaţia fiind aceea că toate obiectele iluzorii ale lumii sunt în cele din urmă reduse la “cenuşă” datorită consumării lor în focul teribil al trecerii timpului (timpul fiind modalitatea principală de manifestare a lui Kali în Creaţie), ori că aceste lucruri efemere (materie, obiecte, fiinţe, fenomene, acţiuni) se reîntorc la stadiul lor primar de esenţă sau sinteză cauzală originară. Ca de obicei, şi în această reprezentare Kali are culoarea neagră, fiind astfel sursa oricărei alte culori ce izvorăşte din abisul necunoscut al calităţii fundamentale de susţinere (tamas guna). Deşi, prin aceasta, se sugerează că ea este asociată cu profunzimile ocultării Conştiinţei Supreme a lui Dumnezeu în Creaţie sub formele cele mai grosiere ale materiei şi acţiunii, totuşi Kali este înconjurată de asemenea de un halou alb-strălucitor de lumină care nu provoacă orbire sau durere ochilor ce îl privesc, ci dimpotrivă îi linişteşte şi îi relaxează datorită naturii profund “răcoritoare” a acestei energii (amrita), ce este precum manifestarea efulgentă a nectarului emanat de milioane de lumi subtile şi spirituale. În această imagine, cadavrul lui Shiva semnifică faptul că puterea conştiinţei divine este inerentă chiar şi materiei neanimate. Kali are gura larg deschisă şi limba mult scoasă în afară, reprezentând astfel, în mod simbolic gestul (mudra) “devorării” sau “consumării” întregii Creaţii. În acelaşi timp însă, acest aspect teribil şi înfricoşător (pentru cei care nu cunosc semnificaţiile esoterice profunde ale acestei imagini) este dublat de o atitudine surâzătoare a Marii Zeiţe, care priveşte astfel cu bunătate şi afecţiune toate fiinţele din Manifestare şi le susţine viaţa şi evoluţia hrănindu-le la sânii ei imenşi de Mamă Divină atotiubitoare.
Pe de altă parte, râsul lui Kali semnifică şi atitudinea ei ironică faţă de toţi cei care, ignorând legile armoniei şi echilibrului macrocosmic, îşi imaginează că se pot sustrage de la evoluţia lor spirituală ca indivizi şi totodată ca părţi ale unui Întreg unic şi perfect. Marea Zeiţă are trei ochi cu care “supervizează” toate lumile care îşi desfăşoară activitatea în cele trei aspecte ale timpului (trikala): trecut, prezent şi viitor. În una din mâini ea ţine un craniu a cărui simbolistică este, pe de o parte, aceea de receptacul a misterelor Creaţiei, a învăţăturilor oculte şi a originii celor trei sfere principale de conştiinţă (fizică, subtilă şi cauzală), iar pe de altă parte el reprezintă la modul figurat ceea ce rămâne în final după distrugerea sau disoluţia întregului Macrocosmos.
În altă mână Kali ţine o sabie (khadga) care are rolul de a simboliza tăierea legăturilor şi ataşamentelor de lumea manifestată în scopul pregătirii adeptului pentru actul eliberării spirituale supreme. Este de asemenea interesant de menţionat că părul Marii Zeiţe este reprezentat ca fiind lung şi fluturând în vânt, aspect care semnifică puterea graţiei depline a acestei Mari Puteri Cosmice de a conferi fiinţei eliberarea din “lanţurile”grele ale karma-ei în Manifestare. Bunăvoinţa şi compasiunea lui Kali sunt de asemenea subliniate de poziţia specifică a două din mâinile sale, care execută gesturile de îndepărtare a fricii (abhaya mudra) şi de oferire a unor daruri spirituale şi puteri paranormale (varada mudra). Zeiţa poartă în jurul gâtului un şirag din capetele tăiate ale demonilor şi ale unor entităţi malefice, certificând prin aceasta victoria totală şi mereu prezentă a binelui şi a acţiunii juste în Creaţie. Corpul ei gol este stropit de sângele care se scurge din aceste capete tăiate, iar ca cercei ea poartă trupurile a două cadavre umane. Întregul aspect teribil al lui Kali este amplificat de sângele care îi curge prin cele două părţi ale gurii sale larg deschise, care aşa după cum s-a explicat anterior, semnifică “devorarea” continuă a oricărui aspect manifestat. Goliciunea zeiţei ne indică în mod simbolic faptul că puterea ei nu este limitată de nici un aspect al Creaţiei şi că, de asemenea, zeiţa este ea însăşi creatoarea întregului univers (Macrocosmos), dar reprezintă totodată şi constituenţii (adică lucrurile, fiinţele etc.) care îl compun. Uneori, ea este reprezentată deasupra lui Shiva într-un act amoros inversat (viparita rati), care indică faptul că mahavidya upasana (sau, cu alte cuvinte, adorarea plină de fervoare şi devoţiune a acestei Mari Puteri Cosmice (Kali)) simbolizează în esenţă principiul resorbţiei întregului univers (prapancha) în conştiinţa acum infinit expansionată a adeptului, prin graţia Marii Zeiţe Kali. Aceasta este reprezentarea, complexă în semnificaţii, a formei teribile a lui Kali, formă care este cunoscută sub denumirea de Dakshina Kali sau Shyamakali.
4. Sadhana tantrică. Modalităţi de adorare a Marii Puteri Cosmice a timpului, KALI Marele yoghin şi eliberat Ramakrishna spunea: „În ce constă forţa unui discipol? În lacrimile sale de dor de Dumnezeu. Aşa cum o mamă nu rezistă dorinţei copilului său care plânge, tot astfel Dumnezeu acordă din plin copilului Său care plânge de dorul Lui, graţia Sa supremă.”
Sadhana tantrică. Modalităţi de adorare a lui KALI Sadhana sau practica spirituală în ceea ce priveşte Marea Putere Cosmică Kali implică efortul spiritual de a purifica şi dinamiza în cel mai înalt grad centrii subtili de forţă ai fiinţei practicantului şi de a realiza totodată trezirea şi ascensiunea glorioasă a Conştiinţei şi Energiei Divine, esenţializate la nivelul lui Muladhara Chakra sub forma lui Kundalini Shakti. Ascensiunea lui Kundalini Shakti reprezintă, de altfel, unul dintre cele mai importante aspecte ale influenţei şi manifestării sferei de conştiinţă cosmică gigantică a lui Kali în fiinţa adoratorului, ea fiind în mod direct corelată şi cu practica amorului transfigurator cu continenţă, într-o deplină conformitate cu principiile şi ideile doctrinei sistemului tantric. Sadhana (practica spirituală specifică) de adorare a Marii Puteri Cosmice Kali reprezintă, fără îndoială, una dintre cele mai inedite şi temerare modalităţi de adorare spirituală, care este proprie în special tipologiei eroului spiritual. Plin de curaj şi neînfricat în faţa formelor teribile pe care Kali şi le asumă în faţa lui (testându-i astfel îndrăzneala, hotărârea, răbdarea, perseverenţa şi maturitatea spirituală), adeptul care se căleşte în acest mod în focul purificator al experienţei spirituale sublime accede în cel mai scurt timp (şi uneori chiar fulgerător) la condiţia transcendentă a Conştiinţei Divine Absolute, care este însuşi Dumnezeu Tatăl.
Deoarece pentru cei mai mulţi dintre adoratori aspectele subtile ale zeiţei Kali (şi, în general vorbind, ale oricărei alte divinităţi) nu pot fi percepute în mod direct printr-o vie emoţie lăuntrică transfiguratoare (bhavana), este necesar ca imaginea zeităţii să fie plasată în faţa adoratorului sub forma unei statui sau măcar a unui desen (fotografie) care este bine realizat. Deşi această metodă poate părea o formă exterioară de adorare (upasana), ea poate să creeze, în profunzimile inimii adeptului, rezonanţa de stare care este specifică adorării acelei zeităţi. Cea mai grosieră formă de adorare o reprezintă deci imaginea (murti) în trei dimensiuni a zeiţei (statuia lui Kali sau a altei Mahavidya), apoi urmează aşa-numitele embleme (salagrama shila) ale virtuţilor, care sunt reprezentate de nişte pietre de culoare neagră cu desene complicate, iar, mai apoi, la un nivel superior se află modalitatea de adorare a zeiţei prin intermediul yantra-ei care îi este specifică.
Yantra specială sau, cu alte cuvinte, forma geometrică sacră de evocare (rezonanţă) a lui Kali este alcătuită dintr-o serie de cinci triunghiuri echilaterale aşezate unul în interiorul celuilalt şi plasate pe cercul unui lotus cu opt petale. Cele cinci triunghiuri cu vârful în jos ale yantra-ei lui Kali simbolizează în realitate atât transcendenţa celor cinci simţuri, cât şi a celor cinci elementele (tattva-ele) principale. Lotusul în formă de cerc cu opt petale indică faptul că zeiţa Kali poate fi în mod corect înţeleasă şi percepută lăuntric prin focalizarea emoţiilor elevate în centrul secundar Hrid Chakra sau cel mai bine în Anahata Chakra. În centrul acestei yantra trebuie vizualizat un punct mic, simbolizând stabilitatea deplină a conştiinţei. Yantra Mamei Kali este un puternic simbol pentru concentrare mentală şi meditaţie şi ea poate fi folosită de asemenea drept talisman protector. Găsiţi aici Yantra Marii Puteri Cosmice Kali… În sfârşit, forma cea mai elevată de adorare o constituie utilizarea mantra-ei (sau bija mantra-ei) respectivei zeiţe (în cazul nostru este vorba despre bija mantra Marii Puteri Cosmice Kali) care poate fi integrată în tehnica de japa(repetarea cu voce tare, în şoaptă sau mentală a mantra-ei ce corespunde acelei zeităţi) sau în tehnica mai complexă şi mai nuanţată ca efecte, care este tehnica de meditaţie laya yoga. Trebuie, de asemenea, să menţionăm faptul că în cazul adorării imaginii (murti) zeiţei, mintea adoratorului tinde în mod treptat să se identifice cu forma respectivei Mari Puteri Cosmice (Kali), moment în care percepţia imaginii materiale nu se mai raportează la un simplu obiect exterior, ci ea este înlocuită cu percepţia efectivă a puterii divine a zeiţei care este evocată cu fervoare şi care este astfel făcută să “coboare” la nivelul statuii sau imaginii. Alte elemente ritualistice de adorare constau în prosternarea plină de iubire în faţa imaginii zeităţii, în oferirea de flori, fructe proaspete sau alte produse de o calitate cât mai pură, în arderea de tămâie etc. Nyasa reprezintă de asemenea un aspect important al adorării. Această acţiune (nyasa) implică plasarea mâinilor, palmelor şi a degetelor adoratorului pe diferite zone ale trupului său, simultan cu repetarea mentală a mantra-elor specifice acelor zone şi cu exercitarea imaginaţiei creatoare care realizează astfel omologarea diferitelor părţi ale corpului zeităţii cu părţile propriului său corp. Ritualul ia sfârşit cu o mişcare specifică a mâinii care “difuzează” energia subtilă a zeiţei în întregul corp al adoratorului.
Kali este oricând gata să răspundă celor care o evocă prin adorarea calităţilor ei perfecte, prin repetarea mentală a mantra-elor sale, prin vizualizarea yantra-ei sale şi a numeroaselor sale forme tradiţionale sacre. Kali transmite multă dragoste atunci când impulsul pasional al dorinţi sincere de unire cu ea dă naştere unei vitalităţi debordante, prin care cel sau cea care o adoră intră şi apoi se ridică prin Marele Ax, care este canalul central al corpului subtil, Sushumna Nadi. Ea este de asemenea încântată fulgerător în cazul experienţelor amoroase extatice ale bărbatului şi femeii în unirea lor sexuală tantrică fără sfârşit (cu continenţă). Kali ne oferă din imensa sa fericire ori de câte ori ne amintim de ea. Kali este conştientizată ca un oceanic extaz atunci când este frenetic evocată ca fiind împreună cu Shiva.
Ea poate fi adorată oferindu-i (consacrându-i) cu dragoste orice, fără ipocrizie. Ea este foarte uşor evocată prin intermediul mirosurilor sale senzuale de santal, mosc, paciuli şi camfor. Şi îi mai plac de asemenea ghirlandele de flori roşii, muzica amoroasă ritmată şi dansul profund transfigurator, senzual. Kali răspunde cu bucurie la râsul spontan, la cântecele de dragoste emoţionante, la iubirea pasională şi la atitudinea mentală de “totul sau nimic”. O femeie frumoasă, senzuală şi vitală poate deveni rapid una cu Kali identificându-se profund şi amplu cu puterea sa teribilă care este obţinută prin iniţierea tainică în sfera sa de forţă. Astfel, ea intră în inefabilă rezonanţă cu această Mare Putere Cosmică Kali. Atunci când ipocrizia, îndoiala de sine, egoismul şi invidia sunt aproape complet eliminate din sufletul unei femei, profunda înţelepciune intuitivă a lui Kali, dătătoare de extaz şi armonie, iese cu putere la lumină. Plină de o debordantă vitalitate amoroasă şi energie sexuală, oferind înţelepciune divină şi putere discriminatorie, Kali acţionează atunci permanent ca o iniţiatoare foarte puternică în inefabila natură a realităţii. Pentru femeia care o simte cu adevărat, Kali este neînfricată şi pasională; odată obţinută graţia acestei Mari Puteri Cosmice, ea nu şi-o mai retrage. În rolul său de Kali, femeia acţionează atunci spontan ca distrugătoare a iluziei şi ca cea care îndeplineşte spontan dorinţele cele mai intime ale celui care o adoră.
5. Imnuri de slavă închinate Marii Puteri Cosmice KALI
„Marea Zeiţă, cine eşti Tu?”
Ea răspunde:
„Eu sunt în esenţa mea Brahman (Absolutul sau Dumnezeu).
Din mine s-a format la începuturi lumea…”
Mama KALI
Un imn de Swami Vivekananda
Stelele pier,
Nori acoperă nori,
E întuneric, vibrant, sonor.
În urletul furtunii
Mii de suflete nebune
Abia scăpate din închisoare
Smulg copacii din rădăcini
Măturând totul pe alei.
Marea se zbate tumultoasă
Vârtejind valurile înalte ca munţii
Pentru a atinge înaltul cer.
Strălucitoarea lumină
Se revelează peste tot.
Mii şi mii de umbre
Negre ale Morţii
Împrăştiind plăgi şi dureri,
Dansează nebuneşte,
Vino. Mamă, vino!
Teroarea e al Tău nume
Moartea e respiraţia Ta,
Fiecare pas al Tău
Distruge pentru totdeauna lumile,
Tu „Timpul” a- tot- distrugător!
Vino, O mamă, vino!
Acel ce sfidează dragostea nefericită
Şi îmbrăţişează forma Morţii
Dansând în dansul distrugerii;
La acela Mama vine.
6. Yantra Marii Puteri Cosmice KALI YANTRA este o diagramă geometrică simplă în care sunt sintetizate caracteristicile esenţiale simbolice ale unei anumite mari Puteri Cosmice, a unei zeităţi sau a unei anumite energii divine din Macrocosmos. Ea este utilizată în vederea unei consonanţe telepatice spirituale, pentru a realiza fuziunea cu Conştiinţa sau realitatea acelei sfere de forţă, fiind un simbol esenţial al divinelor sale caracteristici, al puterilor sale sau al anumitor aspecte fundamentale ale acesteia.
https://dezvoltarespirituala.ro/wp-content/uploads/2023/11/KALI_Yantra.jpg432432adminhttps://dezvoltarespirituala.ro/wp-content/uploads/2025/07/logo-transparent.pngadmin2023-11-30 15:52:092023-11-30 15:52:09KALI, Marea Putere Cosmică a Timpului
Tutoring pe toata durata de desfasurare a cursului (puteti adresa intrebari in scris, prin mesaje, in cadrul platformei de curs, Instructorului)
.
PENTRU CINE ESTE PROGRAMUL?
Programul poate fi urmat atât de începători cât și de persoane cu experiență în domeniul evoluției spirituale, de ex. practicanți de yoga, meditație, mindfulness, etc. Programul este structurat astfel încât să fie accesibil și util indiferent de nivelul actual al participanților.
CE ESTE MINDFULNESS?
Oricine își poate îmbunătăți „starea mindfulness” și practica meditației, o poate transforma într-un obicei zilnic care devine „a doua natură” și poate începe să experimenteze mult mai mult calm, pace, energie și fericire zilnic… totul prin practicile prezentate in acest Program de Mindfulness de 28 de Pași, cu doar 15 minute de practică în fiecare zi.
Trăim într-o lume ocupată. Împachetezi rufele în timp ce ții un ochi pe copii și altul pe televizor. Îți planifici ziua în timp ce asculți radioul și mergi la serviciu, apoi îți planifici weekendul. Dar, în graba de a îndeplini sarcinile curente, s-ar putea să te trezești că ai pierdut conexiunea cu momentul prezent – pierzând ceea ce faci și cum te simți.
Ai observat dacă te-ai simțit odihnit în această dimineață sau că natura este în floare pe drumul tău către serviciu? Sau că au căzut frunzele si totul pare poleit cu auriu? Ai văzut primii fulgi anul acesta? Ai făcut vreun bulgăre de zăpadă?
Mindfulness este practica de a vă concentra atenția asupra momentului prezent și de a-l accepta prin observare. Mindfulness este deja in atentia oamenilor de știință și s-a dovedit a fi un element cheie în reducerea stresului și în starea de bine generală a persoanei.
Cultivarea mindfulness-ului are rădăcini în budism, dar majoritatea religiilor includ un fel de tehnică de rugăciune sau meditație care vă ajută să vă îndepărtați gândurile de la preocupările obișnuite către o apreciere a momentului și o perspectivă mai largă asupra vieții.
Profesorul emerit Jon Kabat-Zinn, fondator și fost director al Clinicii de Reducere a Stresului de la Centrul Medical al Universității din Massachusetts, a contribuit la introducerea practicii meditației mindfulness în medicina de masă și a demonstrat că practicarea mindfulness poate aduce îmbunătățiri atât în simptomele fizice, cât și în cele psihologice, precum și schimbări pozitive în sănătate, atitudini și comportamente.
Există cercetări științifice care arată că atunci când îți antrenezi creierul să fie conștient, de fapt remodelezi structura fizică a creierului tău.
BENEFICII
În fiecare zi vei practica unele dintre cele mai bune instrumente și exerciții din lume pentru a-ți construi obiceiul de mindfulness.
Mindfulness îmbunătățește starea de bine. Crește capacitatea de conștientizare susține multe atitudini care contribuie la o viață mulțumită. A fi conștient face mai ușor să savurați plăcerile vieții pe măsură ce apar, vă ajută să vă implicați pe deplin în activități și creează o capacitate mai mare de a face față evenimentelor adverse.
Concentrându-se pe aici și acum, mulți oameni care practică mindfulness constată că sunt mai puțin probabil să fie prinși de griji cu privire la viitor sau de regrete față de trecut, sunt mai puțin preocupați de preocupările legate de succes, au o stima de sine crescută și sunt mai capabili de a forma legături profunde cu ceilalți.
Mindfulness îmbunătățește sănătatea fizică. Dacă o bunăstare mai mare nu este un stimulent suficient, oamenii de știință au descoperit că tehnicile de mindfulness ajută la îmbunătățirea sănătății fizice în mai multe moduri. Mindfulness poate ajuta la: ameliorarea stresului, la tratarea bolilor de inimă, la scăderea tensiunii arteriale, la reducerea durerii cronice, la îmbunătățirea somnului și la atenuarea dificultăților gastro-intestinale.
Mindfulness îmbunătățește sănătatea mintală. În ultimii ani, psihoterapeuții au apelat la meditația mindfulness ca un element important în tratarea unui număr de probleme, inclusiv: depresie, abuz de substanțe, tulburări de alimentație, conflicte de cuplu, tulburări de anxietate și tulburare obsesiv-compulsivă.
Mindfulness stimulează creativitatea: fie că este vorba de scris, de desen sau de colorat, toate au practici meditative însoțitoare. De asemenea, putem aplica mindfulness în procesul creativ.
Mindfulness întărește conexiunile neuronale: prin antrenarea creierului nostru în conștientizare și practici asociate, putem construi noi căi și rețele neuronale în creier, stimulând concentrarea, flexibilitatea și conștientizarea. Starea de bine este o abilitate care poate fi învățată.
Alte Tipuri de Beneficii ale Practicii Mindfulness:
Înțelege-ți durerea. Durerea este o realitate a vieții, dar nu trebuie să te conducă. Mindfulness vă poate ajuta să vă remodelați relația cu durerea mentală și fizică.
Conectează-te mai bine. Te-ai trezit vreodată privind în gol la un prieten, iubit, copil și nu ai idee ce spun? Mindfulness vă ajută să le acordați toată atenția.
Mai puțin stress. Există o mulțime de dovezi în aceste zile că stresul în exces provoacă multe boli și agravează alte boli. Mindfulness scade stresul.
Concentrează-ți mintea. Poate fi frustrant să ne rătăcim mintea de la ceea ce facem și să fim atrași în șase direcții. Meditația ne îmbunătățește capacitatea înnăscută de a ne concentra.
Redu zgomotul minții. Vocea sâcâitoare din capul nostru pare să nu ne lase niciodată în pace. Nu este timpul să-i dăm o mică pauză?
Redevino tu însuți. Reducerea stresului este adesea un efect al practicii mindfulness, dar scopul final nu este menit doar să fie reducerea stresului. Scopul mindfulness-ului este să activam funcționarea interioară a proceselor noastre mentale, emoționale și fizice.
Varianta cu acces integral instant a Programului de Mindfulness, mai jos:
https://dezvoltarespirituala.ro/wp-content/uploads/2023/11/PROGRAM-INTENSIV-DE-DEZVOLTARE-SPIRUTUALA-KARANNA-16.jpg460768adminhttps://dezvoltarespirituala.ro/wp-content/uploads/2025/07/logo-transparent.pngadmin2023-11-30 09:52:372023-11-30 09:52:37NIVELUL I – ACCES Integral – Program Intensiv de Dezvoltare Spirituala – Acces Integral Instant
Descifrând Misterul Vieţii -Originiile Vieţii, Evoluţie şi Concepţie Inteligentă –
Unlocking The Mystery Of Life – Life’s Origins, Evolution And Intelligent Design –
„Este viata pe Pamânt rezultatul unui cumul de factori (precum timpul, selectia naturala si sansa) care au favorizat independent aparitia acesteia? Oare diversitatea si originea organismelor vii pot fi explicate printr-o cauza inteligenta?
Unlocking the Mystery of Life exploreaza aceste intrebari si prezinta dovezi ce sustin o idee care ar putea revolutiona gandirea stiintifica – teoria „designului inteligent.” – comentariu preluat de aici
Acest documentar analizeaza şi combate cu argumente ştiinţifice teoria evoluţionista a lui Darwin. Ei nu susţin creaţionismul neapărat ca nişte credincioşi dogmatici, ci spun doar că formele de viaţă existente pe pământ, de la cele mai simple, la cele mai complexe, pornind de la celulă la om, nu puteau fi rezultatul unor mutaţii genetice aleatoare, aşa cum susţine Darwin prin teoria evoluţionistă şi aduc numai dovezi ştiinţifice şi argumente de bun simţ.
Cum a apărut viaţa? Cred că nu a existat vreo altă întrebare care să mistifice omenirea mai mult decât aceasta. Descoperind misterul vieţii, este o călătorie fascinantă în interiorul unei celule vii, o lume microscopica elaborată, cu sisteme distincte care indică dovezi copleşitoare ale unui design inteligent.
Există o vie controversă între creaţionişti şi evoluţionişti. Mai nou, creaţionismul este condamnat de UE (citiţi aici). Ultimile descoperiri din genetică, biologie şi chimie tind să le contrazică pe ambele. Nu se aduce deloc în discuţie teoria evoluţionistă a lui Lamarck, prima teorie evoluţionistă, care susţine ereditatea caracterelor dobândite, care mai nou este luată din nou în vizor de epigenetică.
https://dezvoltarespirituala.ro/wp-content/uploads/2023/11/Descifrand-Misterul-Vietii-DOCUMENTAR.jpg423300adminhttps://dezvoltarespirituala.ro/wp-content/uploads/2025/07/logo-transparent.pngadmin2023-11-30 09:52:102023-11-30 09:52:10DOCUMENTAR TRADUS – Unlocking The Mystery Of Life
Tutoring pe toata durata de desfasurare a cursului (puteti adresa intrebari in scris, prin mesaje, in cadrul platformei de curs, Instructorului)
2 SEMINARII LIVE INREGISTRATE – APROXIMATIV 4 ORE DE ÎNREGISTRĂRI!
Pentru a va pregati de initiere la distanta, va rugam sa cititi urmatorul articol:
.
Pe durata cursurilor exista un Program Zilnic alcatuit din respiratii, mantre, exercitii de deprogramare si de activare a centrilor energetici, exercitii de activare a clarauzului si clarvederii, pentru capacitatea de a calatori si vizualiza in planul astral in mod constient, exercitii de conectare la Lumina si impamantare, meditatii zilnice, etc. Durata totala a programului zilnic este de aproximativ 30 minute + meditatia zilnica. Programul se poate executa aproape in orice moment al zilei, fara a va intrerupe programul dvs de zi cu zi.
Curs de Dezvoltare Spirituală
Varianta de acces 4 lectii / luna, mai jos:
Varianta cu acces integral instant a tuturor lectiilor din curs, mai jos:
https://dezvoltarespirituala.ro/wp-content/uploads/2023/11/reiki_gold_reiki_postcard-p239105567530469408envli_400-2.jpg400400adminhttps://dezvoltarespirituala.ro/wp-content/uploads/2025/07/logo-transparent.pngadmin2023-11-29 21:53:352023-11-29 21:53:35INITIERE – Gold Reiki Gr I & II Practicant
Bazat pe documente secrete din arhivele europene, inclusiv din cea a Vaticanului, „Dosarele secrete ale Inchiziţiei” arată povestea incredibilă a luptei de 500 de ani a Bisericii Catolice pentru a rămâne singura religie creştină din lume. În secolul al XII-lea, Biserica Catolică a înfiinţat Inchiziţia, un „serviciu” special care avea ca scop lupta împotriva tuturor celor care călcau în afara dogmelor şi regulilor stabilite de Biserică, într-un cuvânt ereticii. În scurt timp, Inchiziţia s-a transformat într-o instituţie poliţienească, aplicându-le torturi groaznice tuturor celor care erau etichetaţi drept eretici. Acest film documentar face o trecere în revistă a istoriei Inchiziţiei în Franţa, în Spania secolului alXV-lea, în Italia renascentistă şi chiar şi în secolul al XIX-lea.
Inchiziție (din latină inquirere, a cerceta; inquisitio, cercetare) este o formă a procesului penal din epoca Evului Mediu târziu, formă diferită de cea a dreptului roman, în vigoare în Europa Occidentală până în sec. al XIII-lea. Într-un proces intentat de inchiziție („ex officio“) erau prezentate metodele (procedurile) ca servind interesele obștești și salvării sufletului acuzatului.
Metodele de investigație ale inchiziției urmăreau descoperirea așa numitului „adevăr”; pentru obținerea acestei dovezi, se foloseau până și schingiuirea acuzatului în fața unor martori, recunoașterea vinii acuzatului fiind scopul principal al investigațiilor, dovezile obiective fiind neglijate. Acest proces lua în considerare numai declarațiile unor martori, care se bazau pe declarațiile altor martori, astfel procesul putând dura timp îndelungat, sfârșitul procesului se termina cu o sentință în care acuzatul putea fi numai nevinovat sau vinovat cu recunoașterea vinii.
Varianta tradusa in romana a disparut de pe internet, asa ca atasez varianta in engleza:
Prezentare Wikipedia
Inchiziția bisericească
În timpurile vechi ale creștinismului numai episcopii puteau să ia măsuri contra ereticilor. În perioada următoare când creștinismul devine religie de stat, cei care propovăduiau învățături străine, neacceptate de creștinism, au fost urmăriți și condamnați ca eretici. După edictul dat în anul 380 de împăratul roman Teodosiu I (Theodosius cel Mare (347-395), primul condamnat a fost teologul Prisciliano de Avila (340-385), care în anul 385 a fost executat în Trier ca eretic.
Punerea la încercare a lui Hiob de către: Satan care varsă asupra lui suferințele (William Blake)
Inchiziția începe să funcționeze mai eficient prin anii 1100, la apariția în Italia și sudul Franței a religiei dualiste antifeudale (care amenința scindarea bisericii catolice) propagată de misionarii bogomili, religie care stă la baza religiei lombarde din regiunea Milano, adepții acestei religii fiind urmăriți ca eretici.
Transformarea inchiziției într-o instituție se va petrece prin secolul XIII, folosindu-se interpretări din biblie cu citate vechi, cel mai des citat fiind teologul antic Augustin de Hipona (354-430) care susținea că ereticii numai cu forța pot fi aduși pe calea cea bună spre biserică.
Au avut loc în această perioadă diferite condamnări ale ereziilor, ca de exemplu excomunicarea și lăsarea sufletului păcătos în seama diavolului, ca apostolul Pavel[necesită citare] (în noul testament).
Alt pretext de condamnare cita spusele lui Isus: „Dacă nu rămîne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădița neroditoare, și se usucă; apoi mlădițele uscate sînt strînse, aruncate în foc, și ard” (Ioan: 15, 6). Inchiziția a aplicat aceste cuvinte din biblie cuvânt cu cuvânt, ca atare.
În perioada timpurie a creștinismului, existau învățături ca „Montanism” ce provenea de la Marcion din Asia Mică (85-160) sau „Maniheism”, întemeiată de persianul Mani (216-277) în care religia era impregnată de influența gnostică, învățături care au fost condamnate de biserica catolică drept eretice.
Deja prin secolul II și III exista un consens în creștinism ca o variantă de religie care va fi numită învățătura Sf. Ireneus din Smirna, Galia (135-202) dar va fi respinsă.[formulare evazivă]
În secolul IV la Primul conciliu de la Niceea (325) s-au întâlnit episcopii din lumea creștină pentru a hotărî care învățătură va fi definitiv acceptată, și după controverse intense, se despart unele grupări de învățătura religioasă general acceptată. Pe atunci în afară de excomunicare, biserica nu avea alte posibilități de sancționare.
Împăratul Constantin I (Constantin cel Mare) este cel care face legătura între religie și stat folosind metodele de represiune ale statului pentru extirparea ereziei, și printr-o astfel de măsură a împăratului va fi exilat Arius după Primul conciliu de la Niceea, considerat ca un pericol pentru biserică. Din motive asemănătoare a exilat episcopul Atanasiu din Alexandria, un dușman înverșunat al Arianismului, numeroși episcopi ortodocși.
La început teologul Augustin de Hipona, care a avut dispute înverșunate cu „donatiștii” (o fracțiune creștină nord-africană), a încercat metoda convingerii, mai târziu el va recomanda utilizarea forței prin maximele sale: „compelle intrare“ și „temperata severitas”, care va deveni treptat mai severă utilizând biciuirea și în cazurile extreme pedeapsa cu moartea. Aceste metode ale teologului din perioada antică târzie vor fi preluate de inchiziție. Dintre ele, două argumente ale lui Augustin vor fi mai frecvent utilizate:
unuia care s-a rătăcit, arată-i calea cea bună, dacă el refuză să o urmeze, atunci obligă-l ca o dovadă de iubire creștinească a aproapelui tău. Ereticii sunt oi rătăcite pe care păstorul creștin cu toiagul și ciomagul le aduce înapoi în turmă. Tortura este legitimă, pentru că ea nu strică sufletul, ci numai carnea păcătoasă. În consecință era mai bine ca un eretic să fie ars, decât să urmeze un drum greșit.
Ereticul are posibilitatea de a alege între: întoarcerea pe calea cea dreaptă, adevărată a bisericii cu dragoste și încredere în Dumnezeu sau cea de schingiuire cu pierderea vieții.
Inchiziția a trecut însă cu vederea o precizare a lui Augustin și anume „Corrigi eos volumus, non necari, nec disciplinam circa eos negligi volumus, nec suppliciis quibus digni sunt exerceri” – „noi vrem ca să-i corectăm, să-i avem îndreptați și nu omorâți, noi dorim izbânda educației creștine și nu moartea lor meritată” sau afirmația lui „Johannes Chrysostomos” (Ioan Gură de Aur) „Condamnarea la moarte a unui eretic este o greșeală ireparabilă” această părere este împărtășită și de Ambrosius din Milano și Martin din Tours.
Evul Mediu
În Evul Mediu a luat naștere, în paralel la Roma și în partea centrală a Franței, o biserică cu caracter organizat. Chiar după împărțirea Franței, regii sau împărații rămân legați de creștinism și biserică, iar grupările care se distanțau de aceasta erau privite ca un pericol pentru unitatea bisericii și în general a ordinii.
Astfel, Heinrich der Löwe (Henric Leul) se oferă în anul 1147 să întreprindă o cruciadă contra slavilor de Elba, creștinați parțial. De asemenea, până în 1150 are loc botezarea forțată a evreilor, care a fost ulterior interzisă prin „Decretum Gratiani”.
Prigonirea și executarea la moarte a ereticilor, de către autoritățile feudale a existat deja în Franța, Germania și Italia cu secole în urmă. Procesul ad-hoc al unui eretic fiind urmarea unei declarații a unui martor. În anul 1184 a fost alcătuită o comisie pentru cercetarea cazurilor de erezie, aceasta fiind o reacție a mișcării religioase a katharilor (curaților, între sec. XI-XIV, pornită din sudul Franței), împotriva cărora s-au întreprins câteva cruciade și care au fost prigoniți sau arși pe rug ca eretici.
La Conciliul din Tours, ținut în 1163 de Papa Alexandru III, s-a accentuat necesitatea unei pedepse adecvate celor care se abat de la calea adevărată arătată de biserică. Astfel, papa Lucius III (1181–1185) în colaborare cu Frederic I, Sfânt Împărat Roman (Barbarossa) la Conciliul din Verona (1183), prin Bula papală „Ad Abolendam” hotărăște modul în care va fi pedepsit un eretic (excomunicarea defiintivă, cu pierderea tuturor drepturilor și proprietăților).
În anul 1199, papa trimite doi călugări cistercieni cu o împuternicire deplină de a supune katharii din sudul Franței. În 1215, Conciliul al IV-lea Lateran a hotărât împotriva celor eretici, osândindu-i la pierderea avutului, excomunicare și interzicerea îngropării în pământ sfințit.
În Cruciada Albigensiană (1209–1229), organizată de Papa Inocențiu al III-lea, papa pretinde regelui Filip al II-lea al Franței (1180-1223) să întreprindă măsuri contra nobililor care au acceptat religia kathară. Regele Franței, având relații încordate cu Sfântul Imperiu Roman, refuză ducerea la îndeplinire a cererii papei. Astfel, papa solicită ajutorul grofului Raimund VI. von Toulouse, care prin refuzul lui provoacă excomunicarea papală. La 22 iulie 1209, trupele trimise în ajutorul cruciaților ocupă localitatea Béziers, urmând porunca „Caedite eos! Novit enim Dominus qui sunt eius” „Să fie toți omorâți, Dumnezeu cunoaște pe aleșii săi”. Locuitorii vor fi măcelăriți (20 000 de morți), după care urmează Carcassonne, care capitulează și cei rămași se refugiază în păduri (aproape 500 de bătrâni, bolnavi sau copii). 400 din ei sunt spânzurați și o sută sunt lăsați să părăsească orașul goi, despuiați de haine, („au luat cu ei numai păcatele lor”).
În anul 1224, împăratul Frederic a elaborat un edict de ardere a ereticilor, erezia fiind considerată ca o jignire adusă monarhului pentru care era prevăzută pedeapsa cu moartea. Acest edict fiind acceptat de papa Grigore al IX-lea (1167-1241) cu condiția ca numai biserica să poată hotărî care eretic este recidivant și nu mai poate fi convertit; astfel, papa refuză să accepte declararea ca eretic a orașului Milano care s-a răzvrătit împotriva împăratului.
La hotărârea Conciliului din Toulouse (1229) s-au înăsprit măsurile de pedepsire a ereticilor prin descoperirea locurilor unde aceștia s-au refugiat. Celor care le ofereau adăpost sau pomană, le erau dărâmate casele, confiscate bunurile, sau periclitate viețile. Pentru a obține informațiile necesare s-a recurs la încurajarea denunțurilor secrete.
„Chestionarea penibilă” Motivul însărcinării dominicanilor cu combaterea ereziei este explicat prin faptul că erezia apare mai ales în rândul populației sărace, unde dominicanii aveau cele mai bune contacte. Astfel, în anul 1235, inchiziția este considerată oficială de către papă.
Printre metodele de investigație a inchiziției era „chestionarea penibilă” care consta de fapt din diferite metode de tortură a acuzatului, prin care se căuta îndepărtarea influenței viciilor lumești și obținerea unei mărturisiri. Împăratul Frederic al II-lea ordonă în 1238 pedeapsa cu moartea prin arderea pe rug a ereticilor, iar în anul 1252 interogarea prin schingiuire pentru aflarea adevărului, metodă uzuală a justiției din aceea vreme. La sfârșitul secolului al XIII-lea, inchiziția funcționa ca instituție deja în mai multe regiuni din Europa apuseană.
Formarea inchiziției
Teologul italian Toma de Aquino (Tommaso d’Aquino) (1225-1274) a stabilit teoretic prin fraza „Accipere fidem est voluntatis, sed tenere fidem iam acceptam est necessitatis” – „pentru acceptarea și păstrarea credinței este necesară o hotărâre liberă și voluntară”, piatra de temelie a inchiziției din Evul Mediu. Pedeapsa aplicată pentru erezie cere teologul să fie excomunicarea sau pedeapsa cu moartea. În anul 1231, papa Grigore al IX-lea (1167-1241) formează o comisie permanentă pentru combaterea ereziei, formată mai ales din călugări ai ordinului dominican. Pedeapsa pe care o cere papa Grigore al IX-lea este închisoarea pe viață a ereticilor recidiviști.
Procesele intentate de inchiziție s-au extins și asupra vrăjitoarelor. Un acuzat avea, de exemplu, libertatea de a-și acuza la rândul lui unii dușmani, și dacă acuzarea lui se dovedea reală avea șanse de grațiere. Majoritatea cazurilor de erezie nu erau pedepsite cu moartea, ci prin pedepse ca: obligația de a lua parte la slujbe, pelerinaje, cruciade, pedepse financiare, sau legarea de stâlpul infamiei. Inchiziția din evul mediu s-a limitat geografic la Europa centrală și sud-vestică, în Anglia sau peninsula Scandinavă fiind numai cazuri izolate.
Inchiziții
Istoricii deosebesc patru manifestări diferite ale Inchiziției creștine:
Inchiziția medievală (1184–sec. XVI), care include Inchiziția episcopală (1184–anii 1230) Inchiziția papală (anii 1230) Inchiziția spaniolă (1478–1834) Inchiziția portugheză (1536–1821) Inchiziția romană (1542 – c. 1860)
Articole:
1. INCHIZITIA
Radu Cerghizan
Inchizitia a fost o instanta judecatoreasca instituita de biserica catolica, prin decretul Papei Gregor IX in anul 1231, in scopul depistarii si reprimarii sângeroase a asa-zisilor „eretici”. Sarcina interogatoriilor, persecutiilor, torturilor si arderilor pe rug a fost preluata de catre ordinele calugaresti ale Franciscanilor si Dominicanilor. In fruntea inchizitiei a stat un Mare Inchizitor. Inchizitia a constituit una din cele mai grave erori savârsite de Biserica Romano-Catolica, care a dus la crime pe scara de masa impotriva umanitatii. Dupa ce Romano-Catolicismul si-a consolidat puterea in Evul Mediu, cetatenii cu vederi liberale, care nu se aliniau cu dorintele, nu intotdeauna biblice, ale Bisericii oficiale, au inceput sa fie priviti ca „eretici”, ca inamici ai societatii. La doi ani dupa masacrarea ereticilor albigenzi, Papa Grigore IX publica documentul apostolic Excommunicamus (20 aprilie 1231) prin care anunta infiintarea unui tribunal supranational care sa judece cazurile de erezie. Intentia Papei Grigore IX stabilea ca obligatorie efectuarea unei anchete care sa confirme sau sa infirme temeinicia acuzatiei de erezie. Tribunalul a primit numele de inchizitie (l.lat. inquisitio = cercetare, ancheta). Inchizitia a functionat mai mult in tarile din sudul si vestul Europei, in special in Spania si a inceput a judeca pe toti aceia care au ncercat sa raspândeasca printre credinciosi invataturi asa-zise false in materie religioasa, in dauna credintei. Biserica a considerat firesc sa aiba si ea un for care sa ceara socoteala celor care se amestecau in probleme religioase fara a fi – dupa parerea ei – competenti; aceasta a fost Inchizitia. Ea a jucat un mare rol mai ales in istoria Evului Mediu. Condamnarile care s-au facut se datoreaza principiilor considerate optime pentru a apara ordinea publica lezata prin invataturile asa-zise eretice. Când era semnalata prezenta ereziei intr-o regiune, se anunta o ancheta: ori se deplasa tribunalul la fata locului, ori erau convocati suspectii, in corpore, la centru. Când era vorba de cazuri particulare, celui in cauza i se trimitea o citatie prin parohia teritoriala. Neprezentarea la locul stabilit in termen de 30 de zile atragea dupa sine excomunicarea, fapt care reducea sansele la proces. Adus in fata Tribunalului, suspectul era pus sa jure ca va spune adevarul, dupa care era interogat si un notar consemna intrebarile si raspunsurile. Mijloacele dure de constrângere fizica erau folosite in cazul in care cel anchetat refuza sa raspunda la intrebari. Asa-zisul eretic care isi retracta erorile primea o sanctiune ispasitoare, dupa gravitatea constatata arbitrar. Categorii de pedepse degradante date de Inchizitie inculpatilor: – posturi indelungate, opere de binefacere, zidirea unei biserici, pelerinaje la locurile sfinte. – participarea la celebrari liturgice comunitare stând intr-un colt al bisericii, descult si cu o lumânare aprinsa in mâna. – purtarea unui semn distinctiv, cusut pe haine, ori purtarea unor vesminte de culoare speciala. – amenzi, confiscarea bunurilor, interdictia indeplinirii anumitor functii publice. – inchisoarea pe un timp determinat sau pe viata. – condamnarea la moarte. Cei care aveau legaturi cu diferite secte ori cu eretici erau excomunicati. Când un eretic refuza sa retracteze sau când recidiva, Tribunalul inchizitorial il incredinta judecatorului civil, care, de regula, ii pregatea rugul. Majoritatea inchizitorilor au dat Inchizitiei o fata monstruoasa (Thomas de Torquemada, Conrad de Marbourg, Robert cel Mic, Pierre Cauchon, Jean le Maitre, Bernard Gui s.a.), compromitând masiv Biserica. Au existat si inchizitori ceva mai corecti, unii dintre ei fiind declarati ulterior de Biserica chiar sfinti (Sf. Petru din Verona, Sf. Fidelis de Sigmaringen, Sf. Ioan Capistran). Biserica a declarat sfinti si martiri si pe unii dintre cei pe care Inchizitia i-a chinuit, condamnat la ani grei de temnita sau i-a ars pe rug (Tereza de Avila, Ioana d’Arc, arhiepiscopul de Toledo s.a.). Oricât ar parea de straniu, Biserica Romano-Catolica nu a renuntat formal la Inchizitie decât in 1908, prin reorganizarea eclesiastica produsa sub papa Pius al X-lea. Dar nici pâna azi Biserica Romano-Catolica nu a condamnat Inchizitia ca institutie criminala.
2. 10 lucruri de ştiut despre… Inchiziţie
Inchiziţia a reprezentat unul dintre episoadele dure ale Evului Mediu şi ale istoriei Bisericii Catolice. Iată zece lucruri despre ce a reprezentat şi modul în care a acţionat ea.
Inchiziţia a fost tribunalul ecleziastic care avea în sarcină reprimarea ereziei.
Inchiziţia medievală a apărut între secolele al XII-lea şi al XIII-lea pentru a combate răspândirea ereziei catare şi valdenze, deci a oricărei forme de heterodoxie doctrinară sau morală.
În timpul Evului Mediu, în tribunalul diocezei, lângă episcop stătea inchizitorul, cu puteri justiţiare precise, stabilite direct de către Pontif.
Sancţiunile dictate de inchizitor erau puse în practică de către puterea civilă, „braţul secular” al Bisericii.
În 1478, o bulă pontificală autoriza în Spania, instituirea unui Consiliu pentru combaterea ereziei.
Mecanisemele inchiziţiei spaniole au fost create de Isabela I de Castilia şi Ferdinand de Aragon, în 1480, constituindu-se un organism independent de coroană, care utiliza procedee secrete şi tortură justiţiară, concentrându-se asupra aşa-numiţilor marranos şi moriscos – evrei convertiţi şi musulmani din teritoriile recucerite.
Dacă aceste categorii, marranos şi moriscos, erau recunoscute ca fiind vinovate, persoanele erau condamnate la închisoare sau expulzare, iar bunurile lor erau confiscate.
Ulterior, inchiziţia spaniolă a persecutat protestanţii şi toate formele de convertire religioasă între catolici.
Autoritatea inchiziţiei spaniole s-a extins în timpul inchizitorilor generali Torquemada (1483-1498) şi Jimenez (1507-1517) în toate teritoriile spaniole, fiind cuprinse şi coloniile din America şi statele europene supuse Madridului.
Până la abolirea ei, în 1834, inchiziţia spaniolă a devenit tot mai mult un instrument de eliminare a oricărui tip de deviere politică, socială şi culturală.
Asemănătoare celei spaniole, inchiziţia romană, a fost instituită împotriva protestanţilor de către Papa Paul al III-lea, în 1542, fiind încredinţată lui G.P. Carafa (viitorul Paul al IV-lea).
Reorganizată de Sixtus al V-lea, în 1588, inchiziţia romană a devenit un important instrument al Contrareformei, eliminând protestantismul din Italia şi condamnând gândirea filosofică şi ştiinţifică.
3. Începuturile inchizitiei – crestinişmul, de la martiri la tortură
Biserica creştină a fost fondată pe moartea pe Cruce şi Învierea lui Iisus Hristos. Orice biserică sau facţiune creştină va spune acest lucru ca primordial în definiţia sa. Diferenţele apar ulterior în formulări dogmatice, în tradiţie, în cult, în practici etc.
Totuşi cum s-a ajuns ca de la Cel care a propovăduit iubirea de aproape şi a preferat să moară răstignit în locul unei facile fugi sau a protecţiei venită pe fondul unei eventuale revolte populare, dar şi în numele Lui să se producă sute de ani atrocităţi fără margini în perioada Inchiziţie? Sfânta Scriptură (Biblia) vorbeşte în Noul Testament despre iubire, dragoste de aproape, iertare, dar şi despre atrocităţi care vor avea loc în Numele Lui. Scripturile le condamnă şi nu pomenesc nicăieri de necesitatea unui război sau a unor persecuţii pe care creştinii ar trebui să le facă. Cu toate acestea, sute şi mii de oameni au ars pe rug, au fost torturaţi în cele mai oribile moduri cu putinţă de personalul Bisericii catolice în perioada Inchiziţiei. Nici cealaltă Biserică, cea Ortodoxă, nu poate spune că nu a încuviinţat persecuţii: ale musulmanilor, evreilor şi schismaticilor de orice fel (chiar şi catolici uneori). Însă organizarea de care s-a dat dovadă în Occident este una macabru de exemplară. O modificare majoră în istoria creştinismului Până în secolul al IV-lea creştinismul era o religie urbană, răspândită pe tot cuprinsul Imperiului Roman, uneori tolerată de autorităţi, alteori persecutată. Începând cu împăratul Nero şi până la Diocleţian, predecesorul lui Constantin cel Mare, întâlnim destul de multe campanii generale de persecutare a creştinilor din imperiu. Aceştia erau de cele mai multe ori socotiţi drept ţapi ispăşitori pentru multe evenimente neplăcute. Cel mai cunoscut este arderea Romei, act săvârşit de fapt de Nero. Pe cei mai mulţi dintre aceşti martiri creştini morţi în secolele aminite îi întâlnim la loc de cinste în calendare. Ei sunt consideraţi sfinţi pentru că au avut curajul să îl mărturisească pe Hristos chiar şi cu preţul vieţii.
Venirea lui Constantin cel Mare la tron, reunificarea Imperiului separat de Dioclețian, legenda cu semnul crucii apărut în ziua de dinainte de confruntarea finală cu Maxențiu, rivalul său care domnea în Răsărit, dorința împăratului de a-și consolida Imperiul, toate acestea au dus, în anul 312, la edictul de la Milan, prin care creștinismul devine religie permisă în Imperiu. Ulterior, împăratul s-a implicat și mai mult în treburile Bisericii, încercând să pună capăt disputelor între creștinii arieni (subordonaționiști – Cele trei Persoane ale divinității Tatăl, Fiul și Sfântul Duh nu ar fi egale, Fiul fiind subordonat Tatălui) și ceilalți creștini, care considerau cele Trei Persoane egale. Din acest motiv a fost convocat primul Sinod Ecumenic, ținut la Niceea în 325. Împăratul Constantin I este cel care face legătura între religie și stat, folosind metodele de represiune ale statului pentru extirparea ereziei. Printr-o astfel de măsură a împăratului va fi exilat Arius, după Primul conciliu de la Niceea, considerat ca un pericol pentru biserică. Din motive asemănătoare a fost exilat episcopul Atanasiu din Alexandria, un dușman înverșunat al Arianismului, precum și alți numeroși episcopi ortodocși.
Implicarea tot mai mare a împăratului roman se vede o dată cu venirea pe tron a lui Teodosie cel Mare. Acesta, împreună cu împreună cu Sfântul Ambrozie al Milanului, face din creștinism unica religie a Imperiului. Devenind religie de stat, creștinismul are acces nelimitat și direct la foarte multă putere și la instrumentele deținute de stat, dar preluând pe deplin și modul acestuia de exprimare: persecuția până la anihilare a celor care nu sunt de acord cu edictele imperiale.
Astfel, ereticii, cei care nu propovăduiesc ceea ce biserica stat aprobă, sunt nu doar prigoniți, ci și uciși. Primul în istorie condamnat pentru părerile sale, altele decât cele oficiale, a fost teologul Prisciliano de Avila (340-385). Acesta, în anul 385, a fost executat în Trier ca eretic. Până la edictul din 380 a lui Teodosie cel Mare, cea mai severă pedeapsă a Bisericii era anatema – afurisirea, scoaterea în afara Bisericii. Comunitatea de creștini nu-l mai recunostea pe eretic ca aparținând de ea, acesta nu avea voie să intre în Biserică etc, dar sub nicio formă nu era ucis. Exemple de erezii sunt multiple până în secolul IV, în perioada timpurie a creștinismului: existau învățături ca „Montanismus” ce provenea de la Marcion din Asia Mică (85-160) sau „Maniheismus”, întemeiată de persianul Mani (216-277) în care religia era pregnată de influența gnostică, învățături care au fost condamnate de biserică drept eretice.
Ulterior anului 380, toate formele de exprimare religioasă diferite de cele ale Bisericii oficiale au fost interzise, iar practicanții lor persecutați. Unii își găsesc refugiu în teritoriile pe care popoarele migratoare le controlează. Cei mai mulți aleg convertirea în locul excluderii sociale sau chiar a morții. Pentru a înlesni oarecum trecerea și Biserica ”încreștinează” unele zile de sărbătoare păgâne (Crăciunul este exemplu cel mai cunoscut, dar și Boboteaza este continuatoarea unei tradiții romane mai vechi). În prima etapă vedem că acțiunile s-au îndreptat cu precădere spre convertirea păgânilor. Venirea valurilor de migratori păgâni până în secolul X a concentarat atenția clerului superior în această direcție. Ereticii din interior erau văzuți ca niște bolnavi spirituali, iar acțiunile de persecuție nu merg decât foarte rar până la lichidarea lor. După stabilizarea Europei, dar și după ruptura dintre cele două mari scaune patriarhale (Roma și Constantinopol, în 1054), lucrurile au început să intre pe o altă turnură. Dacă Biserica Ortodoxă patronată încă de împărat și-a menținut linia descrisă mai sus față de eretici, în Apus lucrurile devin mult mai fanatice.
Începuturile Inchiziției și argumentele acestora
Inchiziția începe să funcționeze prin anii 1100, la apariția în Italia și sudul Franței a religiei dualiste antifeudale (Bogomilism), care amenința scindarea bisericii catolice.
Deși transformarea Inchiziției într-o instituție se va petrece prin secolul XIII, folosindu-se interpretări din Biblie și citate din teologul antic Augustinus din Hippo (354-430) (care susținea că ereticii numai cu forța pot fi aduși pe calea cea bună spre biserică), constatăm că acțiunile de persecuție și violențele sunt mult mai timpurii.
Astfel, Heinrich der Löwe (Henric Leul) se oferă în anul 1147 să întreprindă o cruciadă contra slavilor de Elba creștinizați parțial. Alt exemplu din secolul al XII-lea este botezarea forțată a evreilor, care a fost ulterior interzisă prin „Decretum Gratiani”.
Exact ca în vreme prigoanei creștinilor, condamnarea la moarte a ereticilor de către autoritățile feudale din Franța, Germania și Italia se făcea printr-un proces ad hoc, urmare a unei declarației venite de la un martor. În anul 1184 a fost alcătuită o Comisie pentru cercetarea cazurilor de erezie, aceasta fiind o reacție a mișcării religioase a katharilor (curaților între sec. XI-XIV) pornită din sudul Franței, împotriva cărora s-au întreprins câteva cruciade. De asemenea, katharii au fost prigoniți și arși pe rug ca eretici.
La început, papalitatea a fost luată prin surprindere de zelul acestor acțiuni și a încercat să impună o parte din vechile măsuri. La Concilul din Tours (1163) ținut de Papa Alexandru III, s-a accentuat necesitatea unei pedepse adecvate pentru cei ce se abat de la calea adevărată arătată de biserică. Astfel, papa Lucius III (1181–1185), în colaborare cu Frederic I, Sfânt Împărat Roman (Barbarossa), la Concilul din Verona (1183), prin Bula papală „Ad Abolendam” se hotărăște modul în care va fi pedepsit un eretic (excomunicarea defintivă, cu pierderea tuturor drepturilor și proprietăților).
În anul 1199, Papa trimite doi călugări cistercieni cu o împuternicire deplină de a supune katharii din sudul Franței. Concilul al IV-lea Lateran a hotărât în 1215 împotriva celor osândiți de erezie de pierdere a avutului, excomunicare și interzicerea îngropării în pământ sfințit.
În paralel, Papa Inocențiu al III-lea, care origanizează cruciada Albigensiană (1209–1229), oferă și un model monstruos de persuasiune a ereticilor: la 22 iulie 1209 trupele catolice ocupă localitatea Béziers, urmând porunca „Caedite eos! Novit enim Dominus qui sunt eius” „Să fie toți omorâți, Dumnezeu cunoaște pe aleșii săi”. Locuitorii orașului vor fi așadar măcelăriți (20 000 de morți). La puțin timp urmează orașul Carcassonne ,care capitulează, locuitorii refugiindu-se în păduri. Din cei rămași aproape 500 de bătrâni, bolnavi sau copii, 400 sunt spânzurați și o sută sunt lăsați să părăsească orașul goi, despuiați de haine, luând cu ei „numai păcatele lor”.
Arderea pe rug
Intrigile politice și interesele suveranilor au folosit de multe ori în Evul Mediu limbajul și instrumentele ecleziastice pentru înlăturarea adversarilor. Decretul de ardere pe rug a ereticilor vine chiar în contextul disputelor între Frederic al II-lea, împăratul Sfântului Imperiul Roman, cu orașul Milano. Frederic a elaborat un edict de ardere a ereticilor, erezia fiind considerată ca o jignire adusă monarhului pentru care era prevăzută pedepsa cu moartea. Acest edict a fost acceptat de papa Gregor IX (1167-1241), cu condiția ca numai biserica să poată hotărî care eretic este recidivant și nu mai poate fi convertit. Papa va refuza să accepte declararea ca eretic a orașului Milano, care se răzvrătise împotriva împăratului.
La hotărârea Conciliui din Toulouse (1229), s-au înăsprit măsurile de pedepsire a ereticilor prin descoperirea locurilor unde s-au refugiat, a celor care le ofereau adăpost sau pomană. Casele le erau dărâmate, bunurile confiscate, iar oamenii puteau fi chiar uciși. Pentru a obține informațiile necesare, s-a recurs și la încurajarea denunțiilor secrete.
Motivul însărcinării dominicanilor cu combaterea ereziei este explicată prin faptul că erezia apare mai ales în rândul populației sărace, unde dominicanii aveau cele mai bune contacte. Astfel, în anul 1235 inchiziția este declarată oficială de către papă.
Printre metodele de investigație ale Inchiziției se număra „chestionarea penibilă”, care consta de fapt din diferite metode de tortură a acuzatului, prin care se căuta după cele spuse îndepărtarea influenței viciilor lumești și obținerea unei mărturisiri. Impăratul Friedrich II ordonă în 1238 pedeapsa cu moartea prin arderea pe rug a ereticilor, în anul 1252 cu interogarea prin schingiuire pentru aflarea adevărului, metodă uzuală a justiției din aceea vreme. La sfârșitul secolului XIII inchiziția funcționa ca instituție deja în mai multe regiuni din Europa apuseană.
Teologul italian Toma de Aquino (Tommaso d’Aquino) (1225-1274) a stabilit teoretic prin fraza „Accipere fidem est voluntatis, sed tenere fidem iam acceptam est necessitatis” – „pentru acceptarea și păstrarea credinței este necesară o hotărâre liberă și voluntară” piatra de temelie a inchiziției din Evul Mediu. Pedeapsa aplicată pentru erezie, cere teologul, să fie excomunicarea sau pedeapsa cu moartea. În anul 1231 formează papa Grigorie al IX lea o comisie permanentă pentru erezie, subordonată mai ales călugărilor din ordinul dominican. Pedeapsa pe care o cere papa Gregor pentru eretici este închisoarea pe viață, cu o pedeapsă maximă pentru eretici recidivanți.
„Noi vrem ca să-i corectăm, să-i avem îndreptați și nu omorâți, noi dorim izbânda educației creștine și nu moartea lor meritată”
Între argumentele folosite adesea în justificarea acțiunilor Inchiziției sunt acțiunile teologului antic Augustin de Hipona, care a avut dispute înveșunate cu „donatiștii” (o fracțiune creștină nord-africană). Acesta a încercat metoda convingerii, dar mai târziu el va recomanda utilizarea forței prin maximele sale: „compelle intrare“ și „temperata severitas”, care va deveni treptat mai severă utilizând biciuirea și în cazurile extreme pedeapsa cu moartea. Totuși Inchiziția a trecut cu vederea o precizare a lui Augustinus, și anume „Corrigi eos volumus, non necari, nec disciplinam circa eos negligi volumus, nec suppliciis quibus digni sunt exerceri” – „noi vrem ca să-i corectăm, să-i avem îndreptați și nu omorâți, noi dorim izbânda educației creștine și nu moartea lor meritată” sau afirmația lui Ioan Gură de Aur „Condamnarea la moarte a unui eretic este o greșeală ireparabilă”, această părere fiind împărtășită și de Ambrosius din Milano și Martin din Tours.
Procesele inchiziţiei s-au extins ajungând uneori să depăşească orice imaginaţie. Vânătoarea de vrăjitoare, denunţarea duşmanilor proprii drept eretici, interzicerea oricăror practici medicinale suspecte de vrăjitorie etc sunt câteva din zonele unde Inchiziţia a acţionat. În pofida atrocităţilor petrecute, cele mai multe dintre condamnarile ereticilor nu vizau decât mai rar moartea. Pedepsele constau în a lua parte la slujbe, pelerinaje, cruciade, pedepse financiare, sau legarea de stâlpul infamiei.
www.historia.ro
4. CRIME ÎN NUMELE CREDINŢEI. Cum a acţionat unul dintre CELE MAI SANGEROASE INSTRUMENTE de reprimare a SUTE DE MII de oameni
Un tribunal special, încredinţat călugărilor dominicani şi franciscani pentru a-i judeca pe ultimii eretici din Languedog…Organizat la „sugestia” Papei Grigore al IX-lea, în 1231.
Acesta era actul de naştere al Inchiziţiei, nume ce provenea de la Inquisitio, cuvânt din limba latină: înseamnă „cercetare” sau „anchetă”. Intenţia Papei era ca temeinicia acuzaţiilor să se stabilească pe baza unor anchete minuţioase care să confirme sau să infirme actele de erezie. Inchiziţia se va transformat, treptat, într-un instrument sângeros de reprimare a sute de mii de oameni, mai mult sau mai puţin vinovaţi de ceva anume, iar „înfiinţarea sa a constituit una dintre cele mai grave erori săvârşite de Biserica Romano- Catolică”, după cum notează unii dintre istorici. Diverse pedepse În prima parte a existenţei sale, Inchiziţia a început să judece pe toţi aceia care încercau să răspândească printre credincioşi învăţături aşa zise false în materie religioasă, în dauna credinţei. Când era semnalată prezenţa ereziei într- o regiune, se anunţa o anchetă: ori se deplasau inchizitorii la faţa locului, ori se trimiteau citaţii nominalizate. Adus în faţa Tribunalului, suspectul era pus să jure că va spune adevărul, după care era interogat, iar un notar consemna întrebările şi răspunsurile. Mijloacele de constrângere fizică erau folosite doar în cazul în care acuzatul refuza dialogul. În funcţie de gravitatea faptei, pedepsele erau diverse: posturi îndelungate, opere de binefacere, pelerinaje la locuri sfinte, purtarea unui semn distinctiv cusut pe haine, participarea la slujbe în colţul bisericii, desculţ şi cu o lumânare în mână, confiscarea averii, închisoarea şi condamnarea la moarte. Cei care aveau legături cu diferite secte erau excomunicaţi. Când un eretic refuza să retracteze, sau când recidiva, Tribunalul inchizitorial îl încredinţa judecătorului civil, care, de regulă, îi pregătea rugul sau spânzurătoarea. Torturi odioase La anchetă trebuiau să participe cel puţin doi martori, deşi judecătorii rareori ţineau cont de această chestiune. Principiul era ca mărturia să nu vină de la un excomunicat, însă acest lucru nu era respectat. Sfera de activitate a Inchiziţiei s-a lărgit odată cu trecerea timpului, focalizându- se pe vrăjitoare şi prostituatele. Începe o perioadă mai mult decât neagră: răzbunări perfide, interese, victime nevinovate, denunţuri mincinoase, poliţe politice sau economice. Nimeni nu cerceta dacă acuzaţiile erau sau nu calomnioase: cine denunţa primul, putea fi sigur că inamicul său va fi ucis. Tortura a fost introdusă la 20 de ani de la fondarea Inchiziţiei. La început tortura era considerată atât de odioasă, încât clericilor nu le era permis să asiste. Ea trebuia întreruptă pentru a permite inchizitorului să îşi continue ancheta. Regula generală spunea că la tortură se putea apela o singură dată, însă în realitate acest procedeu era repetat până ce nefericitul eretic spunea ce dorea să audă inchizitorul… Treptat, multe dintre reguli aveau să fie încălcate odată cu apariţia manualului Malleus Maleficarum, un ghid al inchizitorului, lucrare străbătută de un fanatism sinistru, care a introdus instrumente de tortură groaznice. Iată cum descria învăţatul teolog J. Weyer un asemenea episod: „Mulţimea stă şi priveşte cum sunt transportate vrăjitoarele cu căruţa jupuitorilor de vite spre locul execuţiei. Adeseori, toate membrele le sunt schilodite de cazne, sânii sfâşiaţi atârnă ca nişte zdrenţe, una are braţele rupte, alta are gambele zdrobite ca ale tâlharilor răstigniţi. Nu se pot ţine pe picioare, deoarece labele picioarelor le- au fost strivite de menghină. Acum, călăii le leagă de nişte stâlpi în jurul cărora sunt rânduite lemne ce vor fi aprinse pentru a le accentua chinurile morţii”… Peste 500.000 de oameni arşi pe rug Numărul victimelor Inchiziţiei a fost uriaş. Au fost arşi pe rug peste 500.000 de oameni. Dintre afacerile judiciare care au dus la pedeapsa capitală, unele au avut răsunet deosebit, aşa cum a fost cazul Ioanei D’Arc, judecată la Rouen, în 1431. Tribunalul inchizitorial a acuzat-o pe “Fecioara din Orleans” de “uneltire cu diavolul”, numai pentru faptul că purta haine bărbăteşti, avea părul tuns scurt şi prevestise viitorul strălucit al regelui Franţei. La fel s-a întâmplat şi cu mareşalul Gilles De Retz, care sub o groaznică tortură, a “recunoscut” că a necinstit şi ucis sute de fecioare şi copii – mărturisire de care şi inchizitorii s-au speriat, arzându- l pe rug pentru a nu se dovedi că îşi pierduse minţile din cauza chinurilor. Inchiziţia a fost suprimată în 1808 de către Napoleon Bonaparte, dar a rămas o pată neagră în istoria lumii, lista crimelor făcute în numele credinţei fiind neîncăpătoare.
5. Inchiziția spaniolă: lupta împotriva evreilor și musulmanilor
În regatul Aragonului, primul tribunal inchizitorial a fost înființat în secolul al XIII-lea, printr-un act al Papei Grigore al IX-lea. Se întâmpla în timpul ereziei albigense, care a dus la înflorirea Inchiziției în sudul Franței și zona Pirineilor. Însă Inchiziția nu a „prins” în Spania în această perioadă, așa cum a făcut-o în alte părți ale Europei catolice. Treptat, influența acestei instituții a scăzut și, până în secolul al XV-lea, ea nu mai însemna aproape nimic.
De aceea, istoria Inchiziției spaniole – cea mai cunoscută dintre toate – se desfășoară într-un alt cadru temporal decât în Franța, Germania sau Italia. Ea va cunoaște perioada de apogeu câteva secole mai târziu, și nu în Evul Mediu, ci în epoca modernă timpurie.
În regatul Castiliei, nu a existat niciodată un tribunal al Inchiziției papale; supravegherea comunității cădea în sarcina episcopilor. În perioada evului mediu, elita catolică castiliană nu a fost prea interesată de problemele ereziei. Evreii și musulmanii erau tolerați și puteau să-și urmeze legile și obiceiuril tradiționale în probleme domestice. Exista însă o anumită discriminare, la nivelul legii: potrivit legislației, evreii și musulmanii erau inferiori catolicilor.
Inchiziția spaniolă și fervoarea acesteia pot fi atribuite naturii multi-religioase a societății spaniole de după Reconquista. Maurii, cuceritori ai peninsulei iberice în 711, au stăpânit regiunea până în secolul al XIII-lea, când avansul creștinilor îi împinge în granițele restrânse ale Granadei. Ei vor rezista aici până în anul 1492, an ce marchează oficial sfârșitul Reconquistei. Practic însă, lupta spaniolilor împotriva maurilor nu se oprește aici. În ciuda promisiunilor inițiale, făcute de regii Spaniei și stabilite prin tratate oficiale, maurii vor fi în continuare persecutați.
Persecutarea evreilor
Spania post-Reconquista s-a vrut a fi o societate a coexistenței pașnice dintre creștini, evrei și musulmani. Realitatea era însă alta. Lungul război de recucerire a peninsulei a dus la apariția și dezvoltarea unei identități și unități naționale spaniole definite prin elementul religios. Cum lupta s-a purtat împotriva unui dușman de altă religie, ea a creat o coeziune socială în jurul religei creștine. Astfel, după sfârșitul Reconquistei, identificarea unui nou dușman de altă religie – Evreul – și apariția unui nou val de antisemitism nu a fost un fenomen neobișnuit.
Activitatea înfloritoare a Inchiziției începând cu secolul al XV-lea își are originea în câteva evenimente de la sfârșitul secolului al XIV-lea. În acea perioada, în unele zone ale Spaniei a izbuncit un val de antisemitism concretizat prin organizarea unor pogromuri. Spre exemplu, în iunie 1391, la Sevilia, sute de evrei au fost omorâți, iar sinagoga din oraș a fost distrusă. Mai mulți evrei au fost uciși și în alte orașe, precum Valencia și Barcelona.
Ca o consecință directă a acestor pogromouri, are loc o convertire în masă a populației evreiești din Spania. De cele mai multe ori, convertirea se făcea forțat, sub amenințările Bisericii Catolice.
Botezul forțat contravine legii catolice și, teoretic, orice persoană obligată la botez putea reveni la vechea credință. Această dispoziție a fost însă interpretată după bunul plac al clericilor: astfel, se considera că o persoană care accepta botezul sub amenințarea morții sau a violenței se convertea totuși voluntar, astfel că i se interzicea revenirea la credința inițială, în cazul de față la iudaism.
Oricum, mulți evrei convertiți au preferat să-și urmeze noua religie, crezând că așa vor fi în siguranță. Asta a dus la apariția, începând cu secolul XV, a unui nou grup social: conversos sau noii creștini. Aceștia, scăpând de restricțiile ce le fuseseră impuse din cauza apartenenței la iudaism, au putut primi poziții importante în administrație și guvern, câștigând din ce în ce mai multă influență la Curte. Spre exemplu, bancherul Gabriel Sanchez, cel care finanțează călătoria lui Columb către „Indii”, era un converso.
Renașterea Inchiziției spaniole începe în anii 1477-1478, când bigota regină Isabela a fost convinsă de un călugăr dominican că mulți din noii creștini păstrează, de fapt, religia iudaică. Monarhii spanioli vor decide introducerea Inchiziției în Castilia pentru descoperirea și pedepsirea acestor cripto-evrei și cer, în acest sens, sprijinul Papei. Regele Ferdinand a încercat să obțină de la Papa Sixtus al IV-lea înființarea unui Inchiziții controlate nu de Roma, ci de monarhia spaniolă, amenințând chiar cu retragerea sprijinului militar (în acea perioadă, Papalitatea se temea de pericolul otoman).
La început reticent, Papa a acceptat în cele din urmă o Inchiziție spaniolă aflată sub controlul regilor. Asta însemna, de fapt, că monarhii erau cei care numeau inchizitorii.
Primii inchizitori sunt desemnați în septembrie 1480. Este vorba de Miguel de Morillo și Juan de San Martín. Un an mai târziu, se organizează și prima ceremonie cunoscută sub numele de auto-da-fé, în urma căreia șase oameni vor și executați prin ardere pe rug. Începe, de aici, dezvoltarea Inchiziției spaniole. Până în anul sfârșitului Reconquistei, tribunale inchizitoriale vor fi înființate în toate marile orașe ale regatului castilian: Ávila, Córdoba, Jaén, Medina del Campo, Segovia, Sigüenza, Toledo, și Valladolid. Extinderea Inchiziției în Aragon a fost oprită, pentru scurtă vreme, printr-o bulă papală, dar în 1483 va fi numit și un Inchizitor al Aragonului. Este vorba de Tomás de Torquemada, Inchizitor General al Aragonului, Valenciei și Cataluniei, cel care va organiza, într-o manieră brutală, dar eficientă, Inchiziția spaniolă.
Începe, astfel, vânătoarea de cripto-evrei. Torquemada a stabilit o serie de proceduri prin care se ajungea de la descoperirea „vinovaților” la pedepsirea acestora. Procesul se desfășura astfel: Inchiziția acorda o perioadă de 30 de zile în care suspecții își puteau recunoaște vina. În același timp, inchizitorii trebuiau să adune dovezi și mărturii de la vecinii suspecților. În baza căror dovezi puteai fi acuzat că ești evreu: lipsa fumului în horn în zilele de sâmbătă (semn al respectării sabatului), refuzul de a consuma carne de porc sau achiziționarea cărnii de la un măcelar convertit etc.
Inchizitorii nu aveau nicio problemă în a folosi tortura pentru obținerea mărturiilor; cei care își mărturiseau vina (fictivă sau nu) puteau scăpa cu viață, dar cei care ulterior intrau din nou în vizorul inchizitorilor pentru aceeași „crimă” erau executați.
Inchiziția spaniolă a obținut, încă din primii ani, foarte multă autoritate. Confruntat cu elanul inchizitorilor iberici, pe care nu îi putea controla, Papa Inocențiu al VIII-lea a încercat, în 1484, să permită acuzaților să facă apel la Roma împotriva deciziilor Inchiziției. Regele spaniol a ripostat însă, în 1484 și apoi din nou, în 1509, printr-un decret prin care persoanele care făceau apel la aceste proceduri fără permisiunea monarhilor erau condamnate la moarte (și la confiscarea averii). Astfel, Inchiziția a ajuns să fie singura instituție a cărui autoritate se întindea în toate regatele monarhiei spaniole.
Inchiziția spaniolă a fost foarte activă mai ales pe o perioadă de cincizeci de ani, între 1480 și 1530. Istoricii propun, pentru această perioadă, diverse statistici ale proceselor, condamnărilor și execuțiilor. Henry Kamen, spre exemplu, vorbește de circa 2000 de persoane executate (în baza autos-da-fé înregistrate), majoritatea fiind conversos de origine evreiască. Mai mult, el spune că 91,6% din cei judecați în Valencia între 1484 și 1530, și 99,3% din cei judecați în Barcelona între 1484 și 1505 erau evrei la origini.
Istoricii au argumentat că represiunea împotriva acestor conversos nu a avut baze exclusiv religioase, ci și sociale. Dacă până la convertire evreii erau discriminați și nu puteau urca pe scara socială, după convertire aceștia au putut accede la funcții importante în stat și au putut strânge averi importante. Ar fi, așadar, vorba și de o anumită invidie a vechii aristocrații spaniole împotriva unor noi creștini considerați oportuniști. Aceeași aristocrație a avut și de câștigat de pe urma confiscării bunurilor tuturor celor condamnați de Inchiziție.
Expulzarea evreilor
Am văzut că Inchiziția spaniolă s-a născut din dorința de a-i depista pe evreii convertiți la creștinism care își păstrau, de fapt, vechea credință. Acest scop, de apărare a ortodoxiei noilor convertiți, își pierde însă sensul în momentul în care regii decid expulzarea evreilor din țară. Măsura este motivată ca fiind necesară din cauza suferințelor cauzate creștinilor (inclusiv a conversos) în urma contactului cu evreii, aceștia din urmă încercând, prin diferite metode, să-i abată pe creștini de credința lor.
Decretul de expulzare (cunoscut drept decretul de la Alhambra) e dat în ianuarie 1492. Cele mai recente estimări ale specialiștilor, bazate pe analiza atentă a documentelor oficiale și a estimărilor din epocă privind comunitățile evreiești, vorbesc de aproximativ 40.000 de emigranți (la o populație de 80.000).
Alți mii de evrei s-au botezat în lunile premergătoare expulzării. N-ar fi o exagerare să presupunem că cei ma mulți dintre ei au luat această decizie pentru a nu fi forțați să plece și nu din dorința sinceră de a se converti. Problema a fost că tocmai din acest motiv ei au intrat în vizorul Inchiziției, care îi suspecta că își continuă practicile iudaice, nerespectând noua credință.
Așadar, noii conversos vor fi victimele persecuțiilor intense de până la 1530. Până în 1560 însă, procentajul lor în procesele Inchiziției scade până la 3%. Pe parcursul următoarelor 2 secole vor mai exista câteva valuri mari de persecuții împotriva evreilor, iar ultimul proces a avut loc tocmai în… 1818, în plină epocă modernă.
Celălalt inamic: maurii
Cealaltă țintă importantă a Inchiziției a fost comunitatea de moriscos, musulmanii convertiți la creștinism după sfârșitul Reconquistei. Oficial, toți musulmanii aflați sub stăpânirea coroanei de Castilia au fost obligați să se convertească în 1502, iar cei din regatul Aragonului în 1526.
Inițial, în ciuda numeroaselor suspiciuni la adresa comunității de moriscos, Inchiziția nu a putut lua măsuri la fel de drastice ca în cazul cripto-evreilor. De ce? Cel puțin în regatele Valenciei și Aragonului, mulți moriscos se aflau sub jurisdicția nobililor, nu a Coroanei în mod direct, iar persecutarea lor putea fi considerată un afront adus nobilimii și, mai mult decât atât, ca lezând interesele economice ale acestei clase sociale.
A doua jumătate a secolului al XVI-lea, sau ultima perioadă a domniei lui Filip al II-lea, a adus o înrăutățire a relațiilor dintre (vechii) creștini și moriscos. După revolta din Granada din 1568-1570, Inchiziția a început să ia măsuri mult mai drastice. Din 1570, tribunalele inchizitoriale din Zaragoza, Valencia și Granada se ocupau mai mult de cazuri ale acestei comunități.
Fiecare aspect al vieții moriscilor – inclusiv limba, vestimentația și obiceiurile sociale – era condamnat ca fiind necivilizat și păgân. Cineva care refuza să bea vin sau să mănânce carne de porc putea fi denunțată Inchiziției. În ochii acestei instituții și ai opiniei populare, chiar și practicile precum consumarea cușcușului, folosirea hennei, aruncarea dulciurilor la nuntă sau dansul pe muzică berberă erau activități necreștine pentru care o persoană putea fi obligată să facă penitențe. Acei morisci care erau creștini sinceri nu puteau să urce pe scara socială și erau expuși criticilor venite și din partea musulmanilor, dar și din partea creștinilor.
La fel ca în cazul evreilor, Coroana a ajuns în cele din urmă la decizia că cea mai bună soluție pentru rezolvarea tuturor problemelor este expulzarea comunității morisce. Factorul demografic a fost unul din argumentele decisive în favoarea expulzării. Juan de Ribera, arhiepiscopul de Valencia, l-a avertizat pe regele Filip al III-lea că, dacă nu ia măsuri imediat, populația creștină va fi depășită numeric de musulmani, deoarece toți moriscii se căsătoreau și aveau mulți copii, în timp ce doar 1/3 sau ¼ in creștini rămâneau celibatari după ce intrau în serviciul militar sau în sânul Bisericii. Moriscii, a spus Ribera, se gândesc numai la reproducere și la supraviețuire, iar cumpătarea lor în materie de alimentație și băutură face ca speranța lor de viață să fie ridicată.
Decizia de expulzare a fost aprobată cu unanimitate de Consiliul de Stat pe 30 ianuarie 1608, deși decretul propriu-zis nu a fost semnat de rege decât pe 4 aprilie 1609. Navele flotei spaniole au fost pregătite în secret, iar lor li s-au alăturat ulterior mai multe nave comerciale străine, inclusiv unele engleze. Pe 11 septembrie, ordinul de expulzare a fost anunțat în orașele din Regatul Valenciei, iar primul convoi a plecat de la Denia pe 2 octombrie, pentru a ajunge la Oran doar trei zile mai târziu. Populația de morisci din Aragon, Castilia, Andaluzia și Extremadura a fost expulzată în următorul an. Majoritatea celor expulzați s-a stabilit în Maghreb sau pe Coasta Berberă, cu precădere în Oran, Tunis, Tlemcen, Rabat, Tetuán și Salé. Mulți au plecat spre Franța, dar după asasinarea lui Henric de Navarra din mai 1610, au fost forțați să emigreze în Italia, Sicilia sau Istanbul.
Trebuie reținut faptul că mai mulți morisci au rămas totuși în Spania și au rămas în continuare în atenția Inchiziției. Cu toate acestea, potrivit lui Kamen, între 1615 și 1700, doar 9% din cazurile judecate de Inchiziție erau împotriva acestei minorități.
Auto-da-fé, sau actul de credință, era ceremonia publică prin care celor aduși în fața tribunalelor inchizitoriale li se aducea la cunoștință sentința. Termenul propriu-zis se referă la ritualul de penitență publică al ereticilor condamnați. Această ceremonie era, în esență, un act religios și nu includea și executarea pedepselor; aceasta avea loc ulterior. Prima astfel de ceremonie a avut loc în 1242, în Franța lui Ludovic al IX-lea. În Spania, prima auto-da-fé are loc în 1481, iar șase din oamenii care au participat la ea au fost ulterior executați.
Tomas de Torquemada, „părintele” Inchiziției spaniole, făcea parte din ordinul dominicanilor. El i-a fost sfetnic și duhovnic reginei Isabela încă din copilărie, fapt ce explică influența sa asupra politicii religioase a cuplului Isabela-Ferdinand. Torquemada era convins că prezența comunităților de marranos (evrei convertiți),moriscos (musulmani convertiți), evrei și mauri era o amenințare la adresa vieții sociale și religioase a Spaniei. Astfel, el trebuie să fi jucat un rol important în decizia Coroanei de a-i expulza pe evrei din Spania.
www.historia.ro
6. Cât de brutală a fost Inchiziţia Spaniolă?
De la începuturile sale până în prezent, criticii instituţiei Inchiziţiei au caracterizat-o drept omnipotentă şi opresivă până la extrem, asociată cu un număr impresionant de execuţii. Din anii ’50 însă s-a adoptat o atitudine revizionistă faţă de clasica imagine infernală a Inchiziţiei, o analiză mai nepărtinitoare arătând că instituţia avea mai puţină putere decât altele.
Conversii forţate, torturi fără seamăn, orori de neimaginat, execuţii înspăimântătoare – cam aceasta era şi este în continuare imaginea generală când pomenim Inchiziţia. Protestanţii au înflorit însă mult realitatea pentru a căpăta un avantaj în timpul conflictelor cu catolicii din secolul al XVI-lea. În 2572, 1200 de protestanţi olandezi sunt măcelăriţi de trupele cattolice spaniole. În 1588 Filip al II-lea trimite Invincibila Armada asupra Angliei. Pentru a câştiga aderenţi protestanţii atrăgeau mereu atenţia asupra reuşitelor terifiante ale instituţiei căreia oricine îi putea cădea victimă.
A fi împotriva inchiziţiei însemna a fi împotriva papei şi regelui Spaniei. La 1820, când Spania plănuieşte recuperarea fostelor sale colonii, istoricii anglofoni insistă tot pe regimul terorii şi intoleranţa religiei catolice care a distrus mii de vieţi. Învăţaţii evrei insistă şi ei asupra aceleiaşi imagini oribile şi a unui plan de exterminare a tot ce contravenea ideologiei teologice şi politice a Inchiziţiei. Desigur, adevăr în toate acestea există. Inchiziţia era un organism persecutor, acuzatul nu era informat exact cu privire la natura ofensei, era torturat prin varii metode şi ars pe rug dacă tortura nu avea efect şi uneori chiar dacă avea.
Dar ceea ce lipseşte din critica oponenţilor o reprezintă acţiunea altor tribunale poate chiar mai brutale sau sadice decât Inchiziţia. Această instituţie nu era unicat la începuturile Europei moderne, când indivizii erau persecutaţi din cauza credinţelor religioase tot timpul. Lordul Burghley de exemplu justifica tortura catolicilor pentru că refuzau să se autoincrimineze. În vreme ce Inchiziţia spaniolă a condamnat la moarte în jur de 100 de oameni în perioada 1559-1566, perioadă invocată ca printre cele mai sângeroase, autorităţile engleze sub Regina Ana au executatde trei ori mai mulţi eretici, iar cele olandeze de zece ori mai mulţi. Rapoartele inchiziţionale nuanţează părerile opozanţilor.
Nu întotdeauna tribunalul confisca averea inculpatului. Lucrarea “Medieval Iberia: Readings from Christian, Muslim and Jewish (ed. Olivia Constable) prezintă mai multe cazuri în care inculpatului nu I se confisca proprietatea şi scăpa doar cu o amendă. Totodată, acuzatul avea uneori ocazia să se apere aducând martori care să-I probeze inocenţa. Rapoartele prezentate de Sara Tilghman în “Mad for God” oferă de asemenea o viziune nuanţată. De fapt, instituţia intervenea mult mai rar decât se credea în viata cotidiană. Adesea inchizitorii rămâneau ore în şir în birouri examinând cazuri nerezolvate, mai degrabă decât să dea buzna în casele oamenilor şi să-i asalteze cu acuzaţii. De pildă la tribunalul din Cuenca se aresta cam un eretic la şase luni şi rareori era executat, preferându-se pedepse cu incarcerarea (şi nu pe perioade lungi) sau internarea în azil de nebuni dacă inculpatul persista în credinţa eronată.
Înainte de atitudinea revizionistă cu privire la instituţie, istorici precum Cecil Roth sau Henry Charles Lea insistau asupra legendei unuei organizaţii monolitice nemiloase care teroriza complet umanitatea. Sunt desigur cazuri în rapoartele inchizitorii când inculpatul sfârşeşte ars pe rug sau deposedat de avere, dar în la fel de multe cazuri pedepsele erau infime. Dacă ne axăm doar pe execuţii ne facem o impresie lacunară despre Inchiziţia care nu a fost de fapt responsabilă de toate persecuţiile religioase din epocă. Nu neagă nimeni politica de discriminare şi metodele de intimidare ale acesteia, dar faptele au fost mult amplificate pentru a da conferi mult mai multă putere instituţiie decât era cazul.
Inchizitorii prezentaţi în literatură drept monştrii însetaţi de sânge achitau prizonierii mai des decât îi condamnau la moarte. Manualele Inchiziţiei permiteau folosirea torturii, dar asta nu înseamnă că ea era aplicată constant şi sistematic. Trebuie să facem diferenta între nişte situaţii prescriptive şi practicarea lor sistematică. Cercetătorii care s-au ocupat de problemă au descoperit că inchizitorii spanioli se foloseau mult mai rar de procedeele infernale invocate în literatură, ba mai mult, în secolul al XVII-lea unii dintre judecători renunţă complet la ele. La tribunalul din Valencia, între anii 1566-1609, dintre 3075 de acuzaţi numai 2 sunt arşi pe rug, ceilalţi fiind biciuiţi sau amendaţi. Alte statistici care analizează acţiunile a 19 tribunale în perioada 1540-1700 conchid că aproximativ 2% dintre acuzaţi au fost executaţi.
În plus, inchizitorii nici nu erau foarte numeroşi. Fiecare regiune aveau cam 2-3 inchizitori, alături de câţiva funcţionari subordonaţi. Devci pentru peninsula Iberică avem cam 30-40 de inchizitori. Un număr destul de mic pentru a instaura regimul terorii. Alt mit care tot circula, acela al oficialilor învăluiţi de mantia inviolabilităţii, este demontat de faptul că fără mărturiile şi susţinerea comunităţilor, acţiunile Inchiziţiei nu aveau niciun rezultat. Este vorba deci şi de o fervoare generală care facilita iniţiativele tribunalului inchizitor. Şi fiecare comunitate avea interese diferite. În vreme ce majoritatea locuitorilor din Toledo susţinea prezenţa inchizitorilor şi era dornică să-şi denunţe adversarii politici, în Catalonia judecătorii erau slab toleraţi şi nu rareori aruncaţi după gratii. În bună parte, comunităţile nu erau însă împotriva Inchiziţiei, poate pentru că intruziunea în viaţa personală nu era atât de mare precum se credea. Uneori Inchiziţia se pare că a fost chiar conciliantă, dacă ne referim la tribunalul din Valencia care îi proteja pe evreii care se converteau la creştinism sau la protestele unora dintre inchizitori precum Juan Roco Campofrio împotriva discriminării rasiale.
Prin urmare, natura Inchiziţiei Spaniole este unul dintre multele exemple de manevrare a istoriei în funcţie de interesele politice. Desigur că instituţia nu a fost arhetip al justiţiei. Dar nici nu a fost răul încarnat pe pământ. Criticii acesteia i-au amplificat mult aspectele negative pentru a discredita Spania şi catolicismul. Inchiziţia nu a fost mereu invincibilă şi exagerată în intoleranţă. Există o distanţă între ideologia instituţiei, care într-adevăr promovează anihilarea devierilor de la credinţă, şi practica concretă, care se baza mai mult pe amenzi şi incarcerare decât pe tortura sistematică şi execuţia la cea mai mică suspiciune.
Mai degrabă decât o instituţie omnipotentă care teroriza, poate că ar fi mai corect să considerăm Inchiziţia o versiune instituţionalizată a prejudecăţilor comune din societatea spaniolă, răsărită din aceeaşi societate care îi împărtăşea sau respingea valorile. Inchizitorii când exploatau mentalităţile sociale trimiţându-I în mizerie pe unii, când mai moderau atitudinile extreme. Mai mult decât să folosim instituţia pentru a condamna politicile spaniole, ar trebui să o înţelegem în termenii unui model care a formalizat fricile şi prejudecăţile cetăţenilor. Cum a ajuns Spania de la o societate cosmopolită în care coexistau creştini, musulmani şi evrei la una care prefera intoleranţa? De ce a devenit credinţa o crimă? Cu aceste întrebări în minte ar trebui privită Inchiziţia ca fenomen al bigotismului instituţionalizat.
www.historia.ro
7. Ereticii persecutaţi de Biserică: Inchiziţia împotriva creştinilor
“Biserica avea mare încredere în pedeapsa corporală ca remediu pentru revolta spirituală”. (W. Woods, “A History of the Devil”).
Unii dintre cei mai faimoşi eretici vizaţi de Inchiziţie erau catharii, de orientare gnostică şi dualistă, ducând la extrem opoziţia dintre bine şi rău. Ei considerau că toată lumea vizibilă este opera diavolului, considerând chiar naşterea şi viaţa rele. Lumea materială este o temniţă în care sunt aruncate sufletele (reîncarnate de mai multe ori) care aparţin lui Dumnezeu, care se pot mântui printr-un ascetism radical. Punctul de atracţie principal al credinţei îl constituie absenţa credinţei într-un infern după moarte. În ciuda practicilor extreme precum înfometarea, catharii se situau pe un dublu nivel de moralitate: o morală strictă pentru Perfecţi şi una mai laxă pentru Auditorii.
Catharii nu erau foarte numeroşi, în jur de 5-10% din populaţia din Languedoc, dar pentru că se ocupau cu precădere de comerţ şi cămătărie erau foarte bogaţi şi influenţi, în ciuda jurământului de sărăcie. Nu atât diferenţele doctinare îi supărau pe catolici, cât puterea sectei. I-am fi găsit răspândiţi prin sudul Spaniei, Italiei, pe valea Rhonului, prin Alpi, Germania de sud, Flandra şi chiar Anglia, Bulgaria sau Bosnia. Printre fundamentele credinţei catharilor, cunoscuţi şi sub numele de albigenzi, se află munca, asimilată unei adevărate rugăciuni. Catharismul a avut succes pentru că Biserica Catolică se opunea dezvoltării capitalismului, în sensul de relaţii economice deschise, condamnând cămătăria şi împrumuturile. Mai mult, catharii nu erau foarte dornici să plătească atâtea taxe Bisericii, o structură închisă şi lipsită de simţul realităţilor cotidiene.
Perfecţii cathari, cel puţin în teorie, se erijau în imitatori absoluţi ai lui Iisus şi ai moralei eseniene. Refuzau să depună jurăminte pentru a nu-l aduce pe Dumnezeu în chestiunile materiale, condamnau orice formă de avere, predicau atenţia faţă de săraci. Un sentiment de protest similar regăsim şi în sânul Bisericii Catolice, născându-se ordine monastice precum cistercienii, dominicanii, franciscanii, dar acestea păstrau totuşi legăturile cu catolicismul şi îi împărtăşeau multe dintre politici.
Încă din secolul al XI-lea, împărăteasa Theodora a II-a condamnă la moarte un mare număr de paulicieni, eretici tot dualişti, care fac o distincţie între Dumnezeul creator al cerului şi pământului şi Dumnezeul creator al sufletelor şi resping Vechiul Testament, pretinzând că nu a existat o întrupare a lui Iisus care ar fi doar un inger. În 1118 Alexios Comnenul tratează bogomilismul, paulicianismul combinat cu tendiţele reformatoare ale Bisericii slave, cu aceeaşi severitate. Probabil persecuţiile acestea au cauzat oarecum exodul ereziilor în Occident.
În 1022, regele Robert al II-lea cel Pios al Franţei, temându-se pentru siguranţa regatului şi al sufletelor din el, ordonă arderea pe rug a 13 cetăţeni de vază la Orleans, câştigând simpatia mulţimii. 10 dintre ei se declară fideli principiilor cathare şi sunt etichetaţi drept maniheişti. Maniheismul, una dintre cele mai importante religii din Orientul Mijlociu, apărut în secolul al III-lea, a avut o influenţă definitorie asupra multor erezii medievale. Cel mai important principiu maniheist este cel al dualității. Mani propovăduia că încă de la începuturile creației, au coexistat două naturi opuse – întunericul și lumina. Pacea și liniștea erau apanajul luminii, pe când în întuneric existau constante frământări. Universul este rezultatul temporar al unui atac al întunericului asupra luminii, din mixtura cărora a luat naștere Spiritul Viu, o emanație alcătuită din lumină și întuneric. Maniheismul a făcut eforturi însemnate pentru a include în sfera proprie, principiile tuturor religiilor cunoscute în epocă. Un element cheie îl reprezintă non-omnipotența puterii lui Dumnezeu, negarea perfecțiunii infinite a divinității, acesta având o natură duală, compusă din două părți egale dar opuse (Bine-Rău).
Crestini impotriva crestinilor
Persecuţiile împotriva ereticilor difereau cumva de vânătorile de vrăjitoare (interogare, tortură, pedepsire). Lucrurile trebuie nuanţate, pentru că nu întotdeauna era vorba de represiuni sistematice şi raţiunile erau şi religioase, şi politico-economice. În 1045, episcopul de Chalons, Roger, observă că secta se răspândeşte în dioceza sa şi îi cere sfatul lui Wazo, episcopul de Liege. Wazo îl îndeamnă să nu aplice forţa pentru că este contrar principiilor creştine. Un caz opus este acela din iarna lui 1051, când câţiva eretici îşi găsesc sfârşitul la spânzurătoare pentru că împăratul Henric al II-lea doreşte să prevină rebeliunile din Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană datorate şi propagării ‘leprei eretice’.
În 1076 un cathar este condamnat la ardere pe rug de către episcopul de Cambrai. Altora li se dă posibilitatea alternativei convertirii la catolicism. Majoritatea preferă să moară. Astfel de cazuri singulare puteau rezulta în revolte populare. De exemplu, în 1114, episcopul de Soissons arestează o multime de eretici, dar în vreme ce solicită sfatul unui sinod adunat la Beauvais, un grup de creştini dau năvală în temniţă, îi iau pe acuzaţi şi îi ard ei înşişi. În 1144 o altă mulţime creştină furioasă atacă pe catharii întemniţaţi la Liege, pe care episcopul spera să-I convertească. Acesta reuşeşte cu greu să-I salveze pe câţiva din mâinile plebei. Ceva similar se petrece şi la Köln, unde arhiepiscopul încearcă să-I aducă înapoi în Biserică şi creştinii furibunzi îi asaltează ei înşişi pe cathari. Mulţi reprezentanţi ai Bisericii se opuneau de altfel pedepsei cu moartea. Peter Canter susţinea că un om poate fi considerat eretic după a treia negare a credintei sale, după care acesta nu trebuie omorât, ci cel mult aruncat în temniţă. Bernard de Clairvaux spunea şi el că aceştia trebuie convinşi prin persuasiune, nu prin violenţă. Pentru apologeţii legilor ecleziastice nu Biserica este responsabilă pentru acţiunile împotriva sectanţilor, ci autorităţile civile. Unele rapoarte ne arată că pedepsele Bisericii nu erau într-adevăr atât de dure, altele în schimb dovedesc contrariul.
Oricum, din secolul al XII-lea creşte teama autorităţilor bisericeşti deoarece catharismul se răspândeşte în cote alarmante, ameninţând poziţia de putere a acestora. Credinţa că ereziile se combat cel mai bine tăindu-le din rădăcini prinde contur. În 1183 are loc o campanie vastă de masacrare condusă de ducele Filip de Flandra şi arhiepiscopul de Reims, care au condamnat în egală măsură oameni de rând, nobili, clerici, cavaleri, ţărani, femei, confiscând numeroase proprietăţi. Între 1183 şi 1206 episcopul Hugo de Auxerre se poartă similar cu neo-maniheiştii. Şi regele Filip August al Franţei execută cathari la Troyes în 1200 şi la Nevers în 1201, trei ani mai târziu mai mulţi la Paris. Raymond de Toulouse dă şi o lege prin care formalizează arderea ereticilor. În 1197, Petru Catolicul, rege al Aragonului, dă un edict prin care schismaticii sunt expulzaţi din regat sub ameninţarea cu moartea.
Legislaţia ecleziastică ocoleşte pedepsele capitale, dar prevederile sunt dure şi aici. Alexandru al III-lea cere la Conciliul de la Lateran din 1179 ca liderii seculari să le confişte proprietăţile şi să-I arunce în închisoare pe cei care tulbură ordinea publică. În 1148 un acord între Frederic Barbarossa şi papa Lucius al III-lea stipulează investigarea fiecărei comunităţi, depistarea schismaticilor şi aducerea lor la curtea episcopală în vederea excomunicării şi predării autorităţilor civile. Pedepsele includeau exilul, exproprierea, arderea casei inculpatului, excluderea sa din comunitate, dar rareori moartea.
Iniţial de investigarea ereziilor se ocupau episcopii. Alarmaţi de răspândirea rapidă a catharismului şi a influenţei albigenzilor, papii emit instrucţiuni tot mai stringente la adresa lor. Albigenzii erau o ramură mai radicală a catharilor, condamnau înavuțirea și averile, iar teologic negau patimile lui Isus Cristos, cele șapte sacramente creștine, crucea, Judecata de Apoi, Infernul, Purgatoriul și Paradisul, fiind și iconoclaști consecvenți. Refuzau cea mai mare parte a scrierilor Vechiului Testament. Biserica Catolică o identificau cu femeia stacojie care apare în Apocalipsa Sf. Ioan. Drept urmare, în 1209 papa Inocenţiu al III-lea işi pierde cumpătul şi începe să predice necesitatea unei cruciade împotriva albigenzilor. Ca şi în cazul cruciadelor anti-musulmane papa oferea indulgenţe participanţilor şi ameninţa conducătorii seculari cu excomunicarea dacă refuzau să-şi purifice teritoriile de erezii, dar şi cu pierderea vasalilor ale căror pământuri treceau în mâinile Bisericii. Instrucţiunile au fost confirmate la conciliul de la Lateran din 1215, la care participă 71 de arhiepiscopi şi 400 de episcopi. 20.000 de mii de creştini se arată nerăbdători să –şi salveze sufletele şi să se îmbogăţească în urma unor crime legalizate şi justificate moral.Era pentru prima dată când un papă sancţiona un război sfânt împotriva altor creştini.
Catharii deveniseră ţinta oricăror abominaţii. În 1211 castelul din Caberet e distrus şi toţi ocupanţii sunt ucişi. Când capitulează Marmaude sunt măcelăriţi 5000 de bărbaţi, femei şi copii. Secta apostolicilor, care reveniseră la obiceiuri simple eseniene dispare şi ea. Fondatorul, Gerhardt Sagarellus din Parma, e ars de viu în 1300. Succesorul său Dulcino de Navarra moare sfâşiat. În primele trei decenii ale secolului al XIII-lea inchiziţia papală nu există ca instituţie, dare există inchiziţia ca formă a procesului penal. Erezia era o crimă noţională, definită de autorităţile ecleziastice ca trădare a lui Dumnezeu, deci trebuia abordată aşa cum autorităţile laice o făceau cu trădătorii. Acuzaţiile împotriva cărora era greu să te aperi aduceau profituri considerabile Bisericii, care se înstăpânea asupra proprietăţilor inculpaţilor. Rescriptul lombard din 1224 este prima lege care formalizează arderea pe rug ca pedeapsă pentru erezie, folosită însă şi anterior dar nu ca practică-standard. Se instituţionalizează astfel şi inchiziţia ca sistem de persecuţie şi interpretare a legii.
www.historia.ro
8. Cruciada împotriva albigenzilor
Albigenzi = Sectă creştină rigoristă şi antiecleziastică, apărută în sudul Franţei, în oraşul Albi (lat. Albigenses), datând din sec. XII
Au trecut patru ani de când a fost cucerit Constantinopolul de către cruciaţi. Într-o predică rostită pe 10 martie 1208, papa Inocenţiu al III-lea declară că există într-o ţară creştină eretici „mai răi decât sarazinii“ şi lansează o chemare la arme şi la cruciadă. Cuvintele servesc la definirea unui nou duşman, furnizând o justificare pentru combaterea lui.
Erezia catară
Care este motivul acestei chemări la cruciadă? Acesta poartă un nume, catarism. Pământurile contelui de Toulouse, Raymond al VI-lea, vărul regelui Franţei, sunt, într-adevăr, din ce în ce mai mult câştigate de erezia catară [Sectă creştină din Europa apuseană (sec. XI-XIV), înrudită cu bogomilismul, care respingea ierarhia catolică şi considera proprietatea privată ca un păcat]. Pe 14 ianuarie 1208, legatul papei, fratele Pierre de Castelnau, a fost asasinat la Saint-Gilles de către un ofiţer al lui Raymond al VI-lea.
Acest pretext de cruciadă ascunde şi altele. Contele de Toulouse lasă impresia că guvernează o ţară în care puterea Bisericii se află într-un continuu declin, el fiind mulţumit de această stare de lucruri. Chiar înainte de asasinarea legatului, papa luase decizia de a întreprinde o operaţiune militară de mare anvergură pentru destituirea lui Raymond al VI-lea. Într-o scrisoare, Inocenţiu al III-lea atribuie regelui Franţei rolul de executor al cruciadei şi de apărător al adevăratei religii: “Tu eşti cel care trebuie să-l goneşti prin forţă pe contele de Toulouse de pe pământurile pe care le ocupă şi să-l smulgi din mâinile sectanţilor pentru a-l reda unor buni catolici care să fie capabili, sub fericita ta domnie, să servească cu credinţă Domnului“.
În realitate, catarismul, apărut în secolul al X-lea în Bulgaria sub numele de bogomilism, s-a dezvoltat mult pe teritoriul contelui de Toulouse, favorizat de altminteri şi de decadenţa clerului din Languedoc, potrivit însăşi constatărilor papei: „Nişte orbi, nişte câini care nu mai ştiu nici să latre, nişte simoniaci care scot la mezat dreptatea, îl declară nevinovat pe bogat şi îl condamnă pe sărac. Ei nu respectă nici măcar legile Bisericii: acumulează beneficii şi încredinţează demnităţile ecleziastice şi sacerdotale unor preoţi nedemni, unor copii analfabeţi. De aici şi insolenţa ereticilor, de aici şi dispreţul seniorilor şi al poporului faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserică. În această regiune, prelaţii au ajuns bătaia de joc a laicilor. Dar cauza întregului rău sălăjluieşte în arhiepiscopul de Narbonne: acest om nu cunoaşte un alt Dumnezeu în afara banilor, are doar o pungă în locul inimii“ (Inocenţiu al III-lea, Epistole).
Începând cu secolul al XII-lea, catharismul a devenit o religie semioficială, deşi persecutată, care posedă tradiţiile sale, ierarhia sa. Este fondat pe un dualism care, pe linia maniheismului, proclamă separarea spiritului de materie, dând o altă semnificaţie opoziţiei dintre bine şi rău. Enunţă ideea, complet străinã unui creştin, că lumea materială nu a fost niciodată creată de Dumnezeu, ci de Satana. Din această cauzãă omul este o creatură a cărui înveliş carnal reprezintă opera Demonului, sufletul însă fiind insuflat de Dumnezeu. Fiecare suflet nu aspiră decât spre o reintegrare cu Spiritul, iar omul care duce o viaţă dreaptă se va reîncarna într-un corp mai capabil să-i favorizeze progresul spiritual. Iisus a coborât în lumea impură a creaţiei din milă pentru sufletele prinse în capcana materiei, dar Fiul lui Dumnezeu nu se încarnează, el nu este decât o viziune, el se „adumbreşte“, iar moartea lui pe cruce nu este, în consecinţă, decât un joc al aparenţelor. Demonul, care este prinţul acestei lumi, a distrus opera lui Iisus până într-atât încât o falsă biserică, Biserica de la Roma, s-a substituit Bisericii creştine autentice, care este catară. Biserica de la Roma este prostituata Babilonului, Fiara, ale cărei precepte sunt legate de rituri şi de sacramente pur materiale, eliminând Spiritul.
De asemenea, crucea este instrumentul Diavolului, imaginile sfinte, idolii şi relicvele, nişte bucăţi putrede de materie. Orice crimă, care lipseşte sufletul de posibilitatea reconcilierii cu Spiritul, fiind cel mai rău dintre acte, meseria armelor este prohibită şi trebuie ca fiecare om să renunţe la bunurile materiale. Nimeni nu poate fi mântuit, adică reconciliat cu Spiritul Sfânt, dacă nu face parte din Biserica catară şi nu a primit binecuvântarea din partea unuia dintre reprezentanţii ei, potrivit ritului consolamentum. Acest rit nu este pur simbolic; el reprezintă, pentru catari, o putere supranaturală, care face într-adevăr să coboare Spiritul Sfânt asupra persoanei beneficiare. Noul perfect este un „om în altă haină“, el poartă veşmântul negru al fraţilor săi (care se va limita la o funie înnodată de gât, când se vor dezlănţui persecuţiile) şi îşi cedează tot avutul comunităţii. De acum înainte va duce o viaţă rătăcitoare şi abstinentă, consacrată rugăciunii, predicilor şi operelor de caritate, în compania altui perfect care a fost desemnat de diaconul sau episcopul local. Aceşti perfecţi reprezintă în ochii poporului nişte „oameni buni“, atât de mare este autoritatea lor morală şi bunătatea. Contele de Toulouse, întâlnindu-l într-o zi pe unul dintre aceştia, mutilat şi prost îmbrăcat, va mărturisi: „Mi-ar plăcea mai mult să fiu ca acest om, decât rege sau împărat“.
Biserica de la Roma este atacată în mod direct de doctrina catară. Fiindcă ceea ce este ameninţat de religia „oamenilor buni“ nu reprezintă doar posesiunile materiale, privilegiile, structura intimă a Bisericii, ci însuşi ansamblul de doctrine formate în decursul secolelor.
Biserica de la Roma încearcă la început să-i convertească pe eretici. Dominique de Guzman este însărcinat de papă să realizeze convertiri cât mai multe. Însoţit de episcopul de Osma, porneşte pe drumurile prăfuite din Languedoc şi ia parte la numeroase conferinţe contradictorii cu catarii, la Servian, Béziers, Carcassonne, Verfeil, Montréal, Fanjeaux, Pamiers. Rezultatele lui Dominique sunt slabe, iar enervarea predicatorului creşte determinându-l să profereze ameninţări: „De atâţia ani v-am rostit doar cuvinte de pace. Am predicat, am implorat, am plâns. Dar, aşa cum se spune vulgar în Spania: acolo unde nu merge cu vorbă bună, merge cu bâta. Iată că acum îi ridicăm împotriva voastră pe prinţi şi pe prelaţi; aceştia, vai! vor mobiliza naţiuni şi popoare, şi multă lume va pieri de sabie. Turnurile vor fi distruse, zidurile dărâmate, iar voi veţi fi reduşi la servitute. Astfel va învinge forţa acolo unde blândeţea a dat greş.“
Dar aceste ameninţări îndepărtează şi mai mult populaţia din Languedoc de Biserica Romană. Eşecul misiunii lui Dominique face ca apelul la cruciadă să fie mai violent şi mai exaltat. Peste tot nu se găsesc decât predicatori ai noului război sfânt. Episcopii reiau cuvântul papei. Misionarii proclamă prin bisericile Franţei marea mizerie a unei ţări pradă ereziei. Propaganda funcţionează din plin, contaminează şi conferă legitimitate chemării la sânge şi crimă. „Răul progresează prin contagiere. El se transmite de la om la om şi se îmbogăţeşte cu precepte şi convingeri ale răului.“
În predicile cruciadei, Languedoc este prezentat ca o ţară străină care nu este un aliat fidel al coroanei Franţei ci, dimpotrivă, un vecin prea puţin sigur, ce nu s-ar da în lături să favorizeze politica regelui Angliei (Raymond al VI-lea fiind şi cumnatul acestuia) sau a împăratului. În ciuda declaraţiei de supunere a contelui de Toulouse, care se declară fiu supus al Bisericii şi gata să accepte toate condiţiile papei, în ciuda ceremoniei de recunoaştere publică a abaterilor care au avut loc la Saint-Gilles în 1209, pregătirile de cruciadă continuă.
Armata cruciaţilor se adună la Lyon. Plecarea este stabilită pentru 24 iunie, în ziua de Sfântul Ioan. La data respectivă, o armată importantă de mai multe mii de oameni călări şi pe jos, soldaţi şi cavaleri, pelerini se pune în mişcare şi coboară pe valea Rhonului. Prima ţintă a armatei cruciate este Raimond-Roger Trencavel, viconte de Béziers şi de Carcassonne. Asediul se desfăşoară în faţa oraşului Béziers, fapt care nu-i impresionează deloc pe locuitorii cetăţii.
Ziua de 22 iulie începe lipsită de griji: asediaţii, care au refuzat să-i predea pe concetăţenii lor eretici, contemplă de la înălţimea zidurilor nenumăratele corturi şi bivuacuri ale armatei cruciaţilor, agitaţia soldaþilor şi a pelerinilor în zdrenţe, dezordinea care pare să domnească în tabăra adversă. Dar sentimentul de invulnerabilitate este de o asemenea natură încât generează inconştienţă şi frică, ceea ce va fi suficient pentru a răsturna situaţia şi a pecetlui în câteva ore soarta unei bătălii care se anunţa totuşi de lungă durată. Mai mulţi soldaţi din garnizoană ieşiseră, într-adevăr, din oraş pentru a-i sfida mai uşor pe vrăjmaşi, dând dovadă de o imprudenţă fatală.
Un cruciat care le ieşise în întâmpinare a fost ucis şi aruncat în râul Orb, ceea ce i-a înfuriat pe asediatori şi i-a împins spontan spre răzbunare. Căpetenia mercenarilor francezi, profitând de situaţie, dă semnalul de luptă. Cruciaţii pornesc în goană, resping micul grup venit să-i sfideze, obligându-l să facă calea întoarsă. Urlând şi vociferând, dau năvală în urma lui şi pătrund în oraş, cucerind una dintre porţi, în vreme ce grosul armatei cruciate porneşte asediul. Lupta se generalizează. Combatanţii se bat pe metereze, în timp ce soldaţii francezi din diverse bande, care au de acum drumul liber, reuşesc să pătrundă în Béziers, ucigând, sfârtecând, jefuind.
În scurt timp, oraşul Béziers cade în mâinile cruciaţilor. Strigătele de groază se unesc cu dangătul de alarmă şi clopotele bisericilor, urletele înfrângerii răsună peste tot. Zadarnic locuitorii oraşului se refugiază în bisericile ale căror uşi sunt forţate de asediatori. Femei, copii, preoţi, bolnavi, sunt masacraţi fără milă. Curând cetatea ajunge o grămadă de cadavre, iar pe străzi se preling şuvoaie de sânge.
O frază, atribuită căpeteniei cruciadei, abatele de Câteaux Arnaud-Amaury, de către germanul Cesar de Heisterbach, fără îndoială apocrifă, a străbătut istoria şi rezumă intenţiile asediatorilor: „Omorâţi-i pe toţi! Domnul îi va recunoaşte pe ai săi!“ Masacrul este necruţător: într-o scrisoare adresată papei, abatele de Cateaux anunţă că „fără menajamente pentru sex şi pentru vârstă, aproape douăzeci de mii de oameni au fost trecuţi prin ascuţişul sabiei“.
Masacrului îi succede tâlhăria, fără ca toate acestea să impresioneze pe cineva. La scurt timp, infanteriştii, deposedaţi de prada lor de cavalerii cruciaţi, care îşi vor şi ei partea lor de victorie, dau foc oraşului, devenit rapid un uriaş incendiu. Chiar de la început, cruciada împotriva albigenzilor a căpătat gustul cenuşii.
Armata cruciaţilor îşi continuă drumul şi pe 1 august ajunge sub zidurile oraşului Carcassonne apărat de vicontele Raimond-Roger Trencavel. Cetatea rezistă, dar, în acele zile fierbinţi de august, setea îi devorează pe asediaţi. Deasupra oraşului domneşte o duhoare pestilenţială, răspândită de cadavrele care acoperă pământul. Vicontele angajează zadarnic tratative cu cruciaţii. Situaţia asediaţilor se înrăutăţeşte. Vicontele e luat prizonier şi cetatea trebuie să capituleze. Aceasta este rapid părăsită de locuitorii ei, care şi-au salvat viaţa, dar şi-au pierdut întregul avut. Suzeranitatea pământurilor casei Trencavel este oferită lui Simon de Montfort, conte de Leicester în Anglia. Cât despre Raimond-Roger Trencavel, acesta moare după trei luni de captivitate, pe 10 noiembrie 1209, de dizenterie.
Simon de Montfort, noul stăpân al domeniului Béziers, nu s-a oprit până nu şi-a consolidat puterea. Cucerirea continuã. Fortăreaţa Minerve, unde s-a refugiat cel mai mare număr de perfecţi, capitulează în faţa trupelor cruciate, în iunie 1210. Ereticii, care au refuzat să aleagă între abjurare şi viaţă, sunt arşi pe un rug imens, primul dintr-o listă lungă.
Alte măceluri, alte scene ale morţii şi ale apocalipsului jalonează cruciada împotriva albigenzilor. După Béziers, Carcassonne, Simon de Montfort ia cu asalt oraşul Lavaur care capitulează după două luni de lupte crâncene. Masacrul e necruţător. Aimery de Montréal, apărătorul cetăţii, este spânzurat ca trădător împreună cu optzeci dintre cavalerii lui, dintre care multora li se taie beregata, spânzurătoarea prăbuşindu-se. Patru sute de perfecţi, bărbaţi şi femei, după ce au fost scoşi pe o pajişte din faţa castelului, au fost arşi pe un rug imens, cel mai mare care va fi ridicat în timpul cruciadei.
Languedoc se clatină. Armata contelui de Toulouse, sprijinită de armata lui Pierre al II-lea, regele Aragonului, care îşi pierde viaţa în această luptă, este învinsă la Muret, de Simon de Montfort, pe 12 septembrie 1213. Dar, câţiva ani mai târziu, pe 25 iunie 1218, Simon de Montfort, căruia i-au fost atribuite toate pământurile contelui Raimond al VI-lea, va fi ucis, lovit de o piatră, în faţa oraşului Toulouse, asediat de el.
După cruciada lui Ludovic al VIII-lea, fiul lui Philippe Auguste, Raymond al VII-lea încetează orice rezistenţă în 1228. Comitatul Toulouse se reuneşte cu domeniul regal în 1271. Începând cu anul 1229, lupta Bisericii împotriva ereticilor a luat forma Inchiziţiei, încredinţate dominicanilor.
Rezistenţa catară se termină într-un final eroic devenit mit tragic: asediul castelului Montségur, din 13 mai 1243 până în 14 martie 1244. Decorul este grandios, castelul cathar pare să plutească în aer, prins în vârful unei stânci. La poalele muntelui stâncos, Hugues des Arcis a întins corturile armatei lui de cavaleri şi de sergenţi ai armelor franceze.
Garnizoana de la Montségur numără o sută cincizeci de oameni, la care se mai adaugă familiile seniorilor şi ale soldaţilor, precum şi numeroşi perfecţi, adică patru sute cincizeci de persoane. Nu duce lipsă de hrană şi primeşte cu regularitate sprijin şi întăriri, care străbat pe timp de noapte liniile inamice. E condusă de seniorul castelului, Raimond de Perella şi de ginerele său, Pierre-Roger de Mirepoix. În castel sunt refugiate mari personalităţi ale Bisericii catare: episcopul Bertrand Marty, Raimond Aiguilher, care a susţinut predici împotriva Sfântului Dominique cu patruzeci de ani în urmă, diaconii Raimond de Saint-Martin, Guillaume Johannis şi Pierre Bonnet, alături de novici sau de perfecţi, toţi ataşaţi profund de credinţa lor.
Cele două tabere rămân pe aceleaşi poziţii timp de mai multe luni şi rezultatul luptei părea să fie nesigur. Din când în când au loc lupte sporadice, hărţuieli în care, de o parte şi de alta, soldaţi şi cavaleri îşi găsesc moartea. În octombrie, sosesc trupele basce ale armatei asediatoare şi se stabilesc pe îngusta platformă situată la optzeci de metri mai jos de castel, ceea ce le permite să controleze cea mai mare parte a muntelui. În noiembrie, pe această platformã este ridicată o maşină de război care îşi scuipă ghiulelele asupra barbacanei din lemn ce apără castelul. Dar, datorită inginerului Bertrand de Baccalaria, care a reuşit să forţeze liniile, şi catharii dispun de o bombardă care răspunde la tirurile asediatorilor. Totuşi, asediaţii încep să fie răpuşi de oboseală, efectivele lor abia putând să se reînnoiască, fiind nevoiţi să lupte o sută contra zece mii.
În preajma Crăciunului, asediatorii, printr-o mişcare surpriză, pun stăpânire pe barbacană, ajungând la doar câţiva zeci de metri de castel. Apărătorii din Montségur ştiu că de acum înainte partida este pierdută. Matheus şi Pierre Bonnet reuşesc să fugă din fortăreaţă, luând cu ei aur, argint şi o mare cantitate de bani.
Lupta este disproporţionată, disperată. Pierre-Roger de Mirepoix face o încercare să ia cu asalt barbacana ocupată de cruciaţi şi să incendieze bombarda care aruncã, fără oprire, pietre asupra asediaţilor. Catarii sunt respinşi de cruciaţii care încearcă să profite de situaţie şi să forţeze ultimele puncte de rezistenţă ale castelului. Zădărnicie. În timpul acestui asalt fără vreun rezultat, soldaţi din ambele tabere cad în prăpastia stâncoasă. În tabăra catară, răniţii sunt îngrămădiţi în colibe, în timp ce episcopii şi diaconii administrează ultima împărtăşanie muribunzilor.
Raimond de Perella şi Pierre-Roger de Mirepoix, care nu-şi mai fac iluzii asupra sorţii apărătorilor din Montségur, pe 1 martie 1244 încep tratative cu asediatorii. Potrivit acordurilor, în cele din urmă încheiate, castelul urma să fie predat regelui şi Bisericii, iar apărătorii să-şi păstreze dreptul de a rămâne pe loc timp de cincisprezece zile suplimentare pentru schimbul de ostatici. Obţin iertarea pentru greşelile lor trecute. Soldaţii vor putea părăsi castelul, după ce îşi vor mărturisi rătăcirile în faţa inchizitorilor, riscând doar uşoare penitenţe. Cât despre ceilalţi ocupanţi din Montségur, perfecţii şi credincioşii catari, aceştia vor trebui să-şi renege erezia sub pedeapsa de a fi arşi pe rug.
Ultimele zile ale asediului rămân misterioase: episcopul Bertrand Marty şi însoţitorii lui să fi vrut să-şi celebreze pentru ultima oară credinţa? Acest din urmă răgaz să fi fost prin el însuşi un ritual tragic? Să dicteze oare un lent urcuş spre supliciu, care nu-i marcat de resemnare, ci de o elevaţie spirituală?
În fortăreaţa Montségur, într-un ritual ascetic de partaj, cei care vor muri îşi lasă avutul celor care vor supravieţui. Şaptesprezece persoane, şase femei şi unsprezece bărbaţi, cavaleri şi soldaţi, primescconsolamentum care îi trimite iremediabil la moarte. Doar trei perfecţi vor scăpa pentru a pune la adăpost ceea ce mai rămăsese din comoara catară, care va servi la continuarea rezistenţei.
Armistiţiul odată expirat, reprezentanţii armatei cruciate se prezintă la porţile castelului însoţiţi de episcopul de Albi şi de doi inchizitori, fraţii Ferrier şi Duranti. Refuzând să-şi renege credinţa, catari şi perfecţi merg cu bună ştiinţă spre pedeapsă. Familiile sunt separate, Raimond de Perella este obligat să-şi predea soţia şi fiica mai mică, Philippe de Mirepoix şi Arpais de Ravat îşi iau rămas-bun de la mama lor, care s-a ridicat la demnitatea de perfectă. În plânsete şi ţipete sfâşietoare, ereticii sunt târâţi cu brutalitate de-a lungul pantei care duce spre poalele muntelui stâncos. Un rug înconjurat de un gard şi de ţăruşi a fost ridicat în grabă, iar aici sunt aruncaţi două sute de catari.
Focul linge paiele, crengile pârâie, mii de scântei se învolburează în jurul trupurilor care se înghesuie unele în altele ca să se apere mai bine; din flăcări răzbat gemete şi ţipete, în timp ce episcopul Bertrand Marty rosteşte câteva rugăciuni. Rugul se aprinde brusc, răspândind o căldură imensă care îi obligă pe călăi şi pe soldaţi să se îndepărteze. Trupurile ard, devin cenuşă. Multă vreme în vale pluteşte un miros acru de ars, un fum negru care întunecă cerul, învârtejindu-se până la zidurile castelului care, totuşi, nu este atins, de parcă ar fi continuat să reprezinte credinţa intactă a perfecţilor.
Michel Faucheux, O istorie a răului. De la tragedii provocate la crime odioase, Bucureşti, Ed. Lider, 2007
Dacă sunteți în căutarea unei modalități de a vă proteja împotriva lumii energiilor nevăzute, un curs de protecție psihoenergetică poate fi răspunsul pe care l-ați căutat. Înțelegând tehnicile de bază de protecție a energiei, veți putea duce o viață mai sănătoasă și mai echilibrată.
.
Aflați cum să vă mențineți limitele energetice, să identificați când este timpul să respirați adânc și să vă angajați în tehnici de împământare și multe altele în acest curs cuprinzător. Începeți să vă protejați energia acum și urmăriți-vă viața înflorind!
.
Acest curs este perfect pentru cei care doresc să-și consolideze câmpul energetic și să rămână liberi de energiile străine. Prin acest curs, vei învăța să recunoști și să lucrezi cu diverse tehnici de protecție pentru a rămâne în armonie și echilibru energetic. Veți învăța cum să vă protejați pe mai multe niveluri, deoarece câmpul energetic nu protejează doar corpul fizic, ci servește ca un fel de antenă pentru influențele energetice.
.
Acest curs este excelent pentru oricine vrea să învețe cum să-și protejeze energia de influențele exterioare. Pentru cei care sunt sensibili la energii și cei care doresc să-și aprofundeze cunoștințele de protecție energetică, acest curs este un must-have!
.
Cursul se desfasoara la distanta online si cuprinde:
11 Exercitii Practice Saptamanale
11 Cursuri Video
Materiale PDF
Te-ai simțit vreodată epuizat sau copleșit de energiile din jurul tău, în ciuda eforturilor tale?
Ți-ai dorit să te simți încrezător și liber?
Dacă da, acest curs este pentru tine. În acest curs, vei învăța cum să te protejezi de energiile externe și să aplici practici de protecție psihologică și energetică.
Acest curs va explora puterea geometriei sacre, a afirmațiilor și a altor strategii proactive pentru contracararea energiilor nedorite.
Până la sfârșitul acestui curs, vei avea instrumente puternice pentru a restabili echilibrul în toate aspectele vieții tale și pentru a crea un sentiment de libertate interioară și securitate.
Te invităm să ni te alături în această călătorie de explorare, înțelegere și transformare.
Vă mulțumim pentru vizionare și vă așteptăm cu drag!
We may request cookies to be set on your device. We use cookies to let us know when you visit our websites, how you interact with us, to enrich your user experience, and to customize your relationship with our website.
Click on the different category headings to find out more. You can also change some of your preferences. Note that blocking some types of cookies may impact your experience on our websites and the services we are able to offer.
Essential Website Cookies
These cookies are strictly necessary to provide you with services available through our website and to use some of its features.
Because these cookies are strictly necessary to deliver the website, refuseing them will have impact how our site functions. You always can block or delete cookies by changing your browser settings and force blocking all cookies on this website. But this will always prompt you to accept/refuse cookies when revisiting our site.
We fully respect if you want to refuse cookies but to avoid asking you again and again kindly allow us to store a cookie for that. You are free to opt out any time or opt in for other cookies to get a better experience. If you refuse cookies we will remove all set cookies in our domain.
We provide you with a list of stored cookies on your computer in our domain so you can check what we stored. Due to security reasons we are not able to show or modify cookies from other domains. You can check these in your browser security settings.
Other external services
We also use different external services like Google Webfonts, Google Maps, and external Video providers. Since these providers may collect personal data like your IP address we allow you to block them here. Please be aware that this might heavily reduce the functionality and appearance of our site. Changes will take effect once you reload the page.
Google Webfont Settings:
Google Map Settings:
Google reCaptcha Settings:
Vimeo and Youtube video embeds:
Privacy Policy
You can read about our cookies and privacy settings in detail on our Privacy Policy Page.
Program de Terapie – Curatare si Eliberare de Energii si Entitati Malefice / Spirite / Implanturi / Aparate Psihotronice – ACCES 4 LECȚII / LUNĂ
Program de Terapie – Curatare si Eliberare de Energii si Entitati Malefice / Spirite / Implanturi / Aparate Psihotronice
ACCES 4 LECȚII / LUNĂ
TIP PROGRAM – NIVEL MEDIU
PROGRAM ACREDITAT INTERNATIONAL
UNDE? ONLINE – CURSURI VIDEO INREGISTRATE
CAND? IN FIECARE LUNA VETI AVEA ACCES LA 4 LECTII DIN PROGRAM
DURATA PROGRAM: 4 LUNI
CE PRIMESTI?
11 Script-uri de Hipnoza – Audio-Video inregistrate DOWNLOADABILE
3 materiale in format electronic (PDF) downloadabile
Acces la Platforma de E-Learning a Academiei Karanna©
Tutoring pe toata durata de desfasurare a Programului (puteti adresa intrebari in scris, prin mesaje, in cadrul platformei, Instructorului)
Exista oameni care isi doresc sa li se intample ceva spectaculos in viata, mai ales ca majoritatea oamenilor isi doresc o pata de culoare in vietile lor. Dar pe langa acestia, exista si (alti) oameni care ar da orice pentru un pic de liniste si o viata banala, monotona, plina de normalitate.
Exista oameni a caror cea mai mare dorinta este sa aiba o viata normala, sa se piarda printre trecatori pe strada, sa adoarma seara franti de oboseala de peste zi iar singurele lor griji sa fie cele normale, banale, legate de viata cotidiana.
Am intalnit aceste persoane si desi la exterior arata si se poarta ca oricare dintre noi, in ascuns sunt mistuiti de o taina si o suferinta: in corpul lor nu exista o singura entitate, ci doua sau chiar mai multe uneori.
In indiferenta lor fata de suferintele reale ale acestor oameni, medicina s-a grabit sa-i catalogheze si sa-i inghesuiasca intr-o cutie etichetata larg, biserica s-a grabit sa-i renege si uneori chiar sa-i numeasca posedati, societatea in ansamblu preferand mai degraba sa se fereasca de ceea ce nu intelege decat sa incerce cu adevarat sa ajute un semen.
Pentru ca realitatea este asta: nici unul dintre acestia nu si-au dorit sa fie in acea situatie. Ei sunt doar victimele colaterale ale unui razboi vechi de cand lumea – Binele si Raul, Lumina si Intunericul.
Fie ca se refera la acel element extern disturbator numindu-l extraterestru, posesie sau walk-in, elementul comun este acelasi: doua entitati sau doua energii se lupta sa ocupe acelasi spatiu in acelasi timp.
Problemele cauzate de emisii concentrate, de natura mentala sau articifiala (aparatura psihotronica) constituie alta cauza de suferinta au unor persoane. Armele psihotronice sunt dispozitive de manipulare in masa, realizate pe baza tehnologiei de control a undelor cerebrale.
Inductia este realizata printr-o forma de influenta subtila si nu este deloc usor de perceput de majoritatea oamenilor care nu-si observa gandurile zilnic. Aceste aparate pot fi calibrate sa emita catre un grup de persoane sau catre o singura familie sau individ.
Armele psihotronice actioneaza asupra psihicului uman alterandu-i starea sa de normalitate.
Armele psihotronice reprezinta un complex de influente prin intremediul carora se distruge sistemul nervos, inima, vezica biliara, pancreasul, ficatul, genereaza o dischinezie artificiala a cailor biliare, a organelor sexuale si urinare, a tractului intestinal, desincronizeaza si franeza activitatea cerebrala, picioare permanent incordate, a spatelui, rinichilor, gat, incheieturi, distruge dantura, infecteaza organismul cu microbi, virusi, stafilococi, streptococi, asfel, scopul final al armei este de a distruge omul sau de a-l schilodi sau ucide.
CE FACEM? CUM FACEM?
Facem la inceput o regresie in viata curenta pentru a vedea care este momentul declansator, care este exact momentul din viata cand acea entitate s-a lipit de tine. Apoi, dupa ce am identificat cu ce avem de-a face, incepe operatiunea de curatare propriu-zisa.
Sesiunile se vor desfasura lunar, in fiecare luna primind alte obiective si alte unelte de lucru impotriva entitatilor, spirite, etc.
La sfarsitul acestui program vei putea sa-ti refaci viata fara influente nefaste in viata ta. Vei fi scapat de entitati, spirite, de cipuri sau de alti factori disturbatori de natura energetica din aura ta.
CINE POATE PARTICIPA?
In cadrul acestui program poate participa orice persoana majora care considera ca parcursul sau a fost deturnat de aparitia la un moment dat a unei entitati exterioare propriei persoane sau de o energie care i-a afectat parcursul vietii.
Poate participa oricine doreste sa-si schimbe viata si sa urmeze calea care i-a fost harazita de Dumnezeu fara influente externe.
Program de Terapie – Curatare si Eliberare de Energii si Entitati Malefice / Spirite / Implanturi / Aparate Psihotronice
Varianta cu acces integral instant a tuturor lectiilor din curs, mai jos:
https://www.evolutiespirituala.ro/curs/program-de-terapie-entitati/?feed_id=93674&_unique_id=6568e86d27b41
Ritual de Dezlegare si Protectie in Noaptea de Sfantul Andrei
Mai multe despre noapte de Sfantul Andrei puteti citi in acest articol publicat pe site: ARTICOL
Ritualul din Noaptea de Sfantul Andrei este un ritual de Protectie foarte puternic dar si o ocazie unica in an, de dezlegare a anumitor „legaturi” trimise prin magie neagra si nu numai prin magie, avand in vedere multitudinea de tehnici de agresiune psiho-energetica si spirituala, predate si prezente „pe piata” de profil, in prezent.
Aceste ritualuri de dezlegare sunt menite sa va repuna in matca, sa va refaca structurile energetice si spirituale originale, sa va ajute in toate domeniile vietii care pot fi potential afectate de diverse agresiuni si sa va de-programeze mintea si sufletul de orice fel de afectare structurala aparuta din exterior, care va afecteaza evolutia personala si spirituala, cu alte cuvinte sa va „dezlege” de orice fel de „legaturi” energetice, psihice si spirituale ce va afecteaza negativ intruparea prezenta. https://www.evolutiespirituala.ro/produs/ritual-de-dezlegare-si-protectie-in-noaptea-de-sfantul-andrei/?feed_id=93661&_unique_id=6568e83f8d534
Iluminarea ca Eliberare totală, în Upanishade
Iluminarea ca Eliberare totală, în Upanishade
(Texte Sacre ale Indiei)
https://www.evolutiespirituala.ro/iluminarea-ca-eliberare-totala-in-upanishade/?feed_id=93648&_unique_id=6568e8210347e
NIVELUL IV – Curs Complet de Initiere in Hermetism – ACCES 4 LECȚII / LUNĂ
Curs Complet de Initiere in Hermetism – Magie Ezoterica
– Abonament Lunar 4 Lectii / luna –
TIP CURS – MASTERCLASS
CURS ACREDITAT INTERNATIONAL
UNDE? ONLINE – CURSURI VIDEO INREGISTRATE
CAND? IN FIECARE LUNA VETI AVEA ACCES LA 4 LECTII DE CURS
NIVELUL IV
DURATA CURS: 4 ANI
DURATA AN DE CURS: 8 LUNI DE CURS
Cursul este structurat astfel: 8 luni de curs si 5 luni de vacanta. In total 13 luni, dintre care 8 luni de curs si 5 luni in care este vacanta de iarna si de vara.
CE PRIMESTI?
122 de Cursuri Video inregistrate, cu o durata de aprox 11.000 de MINUTE (184 de ORE) de inregistrari
Aproximativ 100 de materiale de curs in format electronic (PDF) downloadabile
6 initieri in Magia Inalta – toate initierile necesare pentru a deveni cu adevarat MAG
Acces la Platforma de E-Learning a Academiei Karanna© inclusiv in timpul vacantelor (4 luni)
Tutoring pe toata durata de desfasurare a cursului (puteti adresa intrebari in scris, prin mesaje, in cadrul platformei de curs, Instructorului)
Reducere 30% la sedintele de Consiliere privata cu Instructorul cursului, Anca Bogdan, pe toata perioada de desfasurare a cursului si atat timp cat abonamentul dvs la curs este activ.
ACADEMIA KARANNA© – CURSUL DE HERMETISM are o structura formata din 4 Nivele.
Varianta cu acces integral instant a tuturor lectiilor din curs, mai jos:
https://www.evolutiespirituala.ro/curs/nivelul-iv-curs-complet-de-initiere-in-hermetism-abonament-lunar/?feed_id=93629&_unique_id=656893d12d71e
Program de Cursuri & Initieri Reiki – LA DISTANTA – 2 lectii / luna
IMPORTANT! Initierile la distanta sunt transmise in modalitate „no time no space”, asadar le puteti repeta de cate ori doriti si de asemeni, le puteti accesa atunci cand sunteti disponibili, in ritmul dvs. Cu alte cuvinte, daca nu puteti face initierea atunci cand este transmisa „live”, nu este nicio problema, pentru ca o puteti face oricand dupa aceea. Tot ce trebuie sa faceti este ca, inainte de a primi initierea, sa afirmati in gand sau cu voce tare ca doriti sa primiti initierea […] transmisa dvs de Anca Bogdan.
KARANNA ACADEMY© – Cursuri Acreditate International de Institutele IPHM si IAOTH
Participantii Cursurilor organizate de Academia KARANNA©, au posibilitatea sa primeasca la absolvire, in functie de evaluarea generala a activitatii acestora de catre traineri, pe toata durata cursurilor si a calificativelor primite la testele finale, Certificate Acreditate International de IPHM (International Practitioners of Holistic Medicine) si IAOTH (International Association of Therapists), inseriate Karanna©. In baza acestor Certificate, se poate contracta o asigurare profesionala iar studentul are dreptul sa practice sau sa se angajeze ca si Instructor sau Terapeut International. (valabil pentru persoanele care locuiesc in afara tarii).
https://www.evolutiespirituala.ro/produs/program-de-cursuri-initieri-reiki-la-distanta-2-lectii-luna/?feed_id=93616&_unique_id=6568939fd5a66
KALI, Marea Putere Cosmică a Timpului
KALI, Marea Putere Cosmică a Timpului
O sinteză realizată de Verona Buţu şi Dan Bozaru
“KALI este Marea Putere Cosmică a Energiei Timpului şi pentru cel care o adoră ea este cea care conferă Eliberarea Spirituală. KALI îi protejează întotdeauna şi îi inspiră pe aceia care o cunosc şi o iubesc. Pentru cei neînfricaţi KALI este cea Teribilă, Distrugătoarea Timpului. Ca întunecata Shakti a lui Shiva, KALI reprezintă spaţiul, aerul, focul, apa şi pământul. KALI duce la îndeplinire toate dorinţele fizice ale lui Shiva. Ea este posesoarea celor Şaizeci şi patru de Arte şi tot Ea este cea care produce Bucuria şi Fericirea nesfârşită a Stăpânului întregii Creaţii. KALI este Shakti (Forţa Cosmică Feminină) sub aspectul Ei Pur Transcendent. KALI este Noaptea Întunericului din care izvorăşte energia tainică a Timpului”.
(KALIKA PURANA)
KALI este Forţa cosmică a timpului
Marea Putere Cosmică KALI, una dintre cele mai emoţionante personificări ale energiei feminine primare în drama cosmică, a câştigat o extraordinară popularitate şi este adeseori obiectul unei devoţiuni pline de fervoare în adorarea tantrică. Ea este, deloc întâmplător, simbolul puterii întruchipând unitatea transcendentului.
Această Mare Putere Cosmică a ajuns să fie adorată în multele ei forme în foarte multe părţi ale lumii. Astfel, în Nepal, ea este cunoscută sub numele de Guhyakali; grecii foloseau numele de Kalli, existând pe vremuri un oraş cu numele de Kallipolis (actualul Gallipoli); în Finlanda, numele de Kalma (Kali Ma) îi este atribuit tot Zeiţei Kali; chiar şi ţiganii care au venit din India o adoră sub numele de Sara Kali; în Irlanda preistorică, preotesele se numeau Kelles, deoarece erau adoratoarele zeiţei Kele. Şi exemplele pot continua.
Adorarea lui Kali este caracterizată de o constantă abandonare de sine în faţa Mamei. Prin exprimarea iubirii şi a credinţei, adoratorul obţine o mai profundă conştiinţă spirituală şi o apropiere de propriul adevăr lăuntric.
Vă prezentăm succint conţinutul acestui amplu material despre Marea Putere Cosmică KALI:
1. Actul creaţiei universale. Universul întreg este scena lui Kali
În cosmologia tantrică, întregul univers (macrocosmosul) este considerat ca provenind şi fiind permanent susţinut de forţele duale SHIVA – SHAKTI, principiul masculin şi cel feminin; cu toate acestea, Zeiţa Supremă spune în Devibhagavata: „În momentul disoluţiei finale (pralaya), eu nu mai sunt nici bărbat, nici femeie, nici neutră”. Ea devine lipsită de formă şi atribute în acest ultim aspect al realităţii.
Actul creaţiei universale. Universul întreg este scena lui Kali
În iconografia hindusă, Kali este considerată prima şi cea mai importantă dintre zeităţile panteonului tantric, însă diferitele ei forme şi aspecte sunt adorate de asemenea cu fervoare şi în celelalte curente spirituale ale Indiei. Faimosul text Mahanirvana Tantra o descrie pe Kali ca fiind cea care dă naştere tuturor lucrurilor şi fiinţelor în Manifestare, de la cele mai neînsemnate la cele mai mari. Astfel, întregul Macrocosmos devine teatrul de desfăşurare a acţiunilor ei teribile, benefice şi armonios integrate, care sunt caracterizate de o totală cunoaştere cauzală şi de un profund discernământ divin. Influenţa tainică a Marii Puteri Cosmice Kali în Creaţie este atât de complexă şi de ocultată, încât practic nici o fiinţă umană nu îi poate percepe scopurile şi semnificaţiile ei reale, cu excepţia acelor suflete care au ajuns deja la un înalt grad de desăvârşire spirituală. În conformitate cu tradiţia spirituală tantrică, întreaga Manifestare izvorăşte din Conştiinţa Infinită a uniunii beatifice nesfârşite dintre Shiva şi Shakti. Funcţia de creaţie este îndeplinită de acea energie divină (Shakti) care poartă numele de Brahman, iar menţinerea sau continuitatea acestei creaţii este realizată de Shakti Vaishnavi. Atât aspectul creator, cât şi cel de menţinere implică însă în fiecare moment o “moarte” sau “distrugere” moleculară a oricărei forme din Manifestare, iar această funcţie este îndeplinită de Rudrani Shakti. În particular, Brahmani, Vaishnavi şi Rudrani Shakti nu sunt altceva decât consoartele sau aspectele feminine ale marilor zei care formează trinitatea hindusă a Creaţiei: Brahma, Vishnu şi Rudra (sau Shiva).
Existenţa simultană a acestor trei procese în Manifestare explică în mod evident afirmaţia textelor tantrice care proclamă faptul că actul Creaţiei nu a avut loc o singură dată într-un moment de timp trecut şi nici disoluţia sau distrugerea ei (a Creaţiei) nu se va petrece o singură dată cândva, în viitor, ci că în fiecare moment temporal aceste aspecte se manifestă ca nişte străfulgerări ce sunt atât de rapide încât creează impresia de continuitate şi de realitate. Deşi mintea şi corpul fiinţei umane sunt asaltate în permanenţă de nenumărate experienţe senzoriale, starea de extaz divin (samadhi) care survine graţie unei intense şi perseverente practici spirituale implică “dizolvarea” funcţiilor mentale şi a conştiinţei corporale în conştiinţa supremă a lui Paramashiva (Dumnezeu Tatăl), care transcende orice dualitate.
Marea Putere Cosmică Kali este considerată a fi însăşi natura şi conştiinţa Supremului Divin (Brahman), acesta reprezentând aspectul ei transcendent. Pe de altă parte, ea constituie simultan şi gloria manifestării efulgente a nenumărate lumi şi entităţi în Creaţie. Prin urmare, Kali este adorată sub cele două aspecte fundamentale ale sale: ca Mare Zeiţă ce acordă graţia tuturor deliciilor şi bucuriilor acestei lumi, dar şi ca preasfânta energie divină supremă (Shakti), care conferă eliberarea spirituală (Kaivalya).
În panteonul zeităţilor tantrice, Kali este menţionată ca fiind prima dintre cele 10 Mari Puteri Cosmice, deoarece, într-un anumit fel, ea este cea care “porneşte Roata Timpului Universal”, constituind astfel impulsul primar în existenţa şi devenirea fenomenală. Pe de altă parte, la sfârşitul unui ciclu al manifestării, timpul (sau Kala, în limba sanscrită) a “devorat” toate lumile celor trei planuri (universuri sau sfere de conştiinţă) ale Creaţiei, care sunt universul fizic, universul astral (sau subtil) şi universul cauzal. Marea Putere Cosmică Kali “devorează” în final chiar şi aspectul temporalităţii (adică energia subtilă a timpului, Kala), acesta fiind motivul pentru care ea este considerată cauza primară a creaţiei şi distrugerii manifestării.
Dintr-o altă perspectivă, Kali este şi creatoarea lumilor, acestea născându-se din cenuşa focului purificator al Conştiinţei Divine a acestei Mari Puteri Cosmice, care a calcinat astfel toate impurităţile, reziduurile şi imperfecţiunile formelor de manifestare. Aşadar, acţiunea lui Kali are un caracter profund evolutiv, impulsionând uneori dramatic sau într-un mod teribil existenţa fiinţelor umane către desăvârşirea lor spirituală. Întotdeauna însă Kali săvârşeşte aceasta cu un perfect discernământ divin, iar cei care reuşesc să depăşească cu succes etapele şi testele cu care se confruntă sunt nişte adevăraţi eroi spirituali, bucurându-se de graţia inefabilă a Marii Zeiţe Kali.
Totuşi, până când Voinţa Atotputernică a lui Dumnezeu nu manifestă impulsul creator, Shakti (sau Energia Divină Infinită) se află în potenţialitate şi inseparabil unită cu Shiva în aspectul său pur transcendent. Textele spiritualităţii tantrice desemnează această stare a uniunii perfecte, dincolo de orice manifestare a dualităţii, prin termenul Sat-Cit-Ananda (Pură Existenţă – Pură Conştiinţă – Beatitudine nesfârşită).
2. Ipostaze ale Marii Puteri Cosmice KALI
Ramakrishna o descrie astfel pe Kali, în viziunea sa: „Lumea în totalitate este jucăria Mamei Divine, care sub variate aspecte se joacă cu ea. Uneori Ea este Mahakali, necondiţionată, fără formă, altă dată Ea este nemuritoarea Nitya-Kali, distinctă de opera sa. Sub un alt aspect, Ea este Smasana-Kali, fiinţa care domneşte asupra morţii, asupra distrugerii a tot. Ea este pe de altă parte Rakshya-Kali, stând în picioare în faţa noastră, gata oricând să-şi protejeze şi să-şi binecuvânteze copiii care o iubesc (adoratorii). Ea apare de asemenea ca Shyama, Mama fermecătoare de culoare albastru intens, însoţită de Dumnezeul Eternităţii şi al Infinitului.”
Ipostaze ale Marii Puteri Cosmice KALI
Shakti supremă (în aspectul ei de Kali) îşi asumă responsabilitatea creării numelor, precum şi a evoluţiei acestora în manifestare. Suveranitatea ei este adeseori menţionată în textele tantrice prin denumirea Adimahavidya, ceea ce semnifică prima dintre Marile Puteri Cosmice, dar aceasta nu trebuie să inducă ideea unei ierarhizări, ci mai curând pe cea a unei ordini a devenirii macrocosmice. Astfel, una dintre numeroasele reprezentări ale Marii Zeiţe Kali o constituie şi cea în care ea este reprezentată pe un tron de aur susţinut de cinci corpuri (precum cel al lui Shiva), tron care este în mijlocul unui crâng cu copaci din nestemate. La picioarele ei se întinde plaja cu nisip de aur, spălate mereu de valurile liniştite ale Oceanului de Nectar al Nemuririi.
Kali mai este numită şi Adyashakti, în calitatea ei de energie şi putere teribilă care impulsionează fiinţele spre acţiune şi lumea (Creaţia) spre manifestare. Din această cauză ea este deseori numită şi Mahamaya (Marea Putere a Iluziei Universale). Faptul că ea este reprezentată goală, fără nici un veşmânt care să o acopere, semnifică transcenderea de către Kali a oricărui tip de limitare, ea identificându-se mereu cu Puterea nesfârşită a Conştiinţei Divine. Acţiunea lui Kali în Manifestare implică acţiunea distrugătoare şi în acelaşi timp purificatoare a timpului (Kala). Acest aspect este sugerat de capul tăiat al unei fiinţe umane, pe care Marea Zeiţă îl ţine în una din mâinile sale, semnificaţia fiind aceea că întreaga Creaţie, în final, este dizolvată sau retrasă în sânul Conştiinţei Primordiale al lui Dumnezeu, datorită acţiunii inexorabile a energiei subtile a timpului pe care o manifestă Kali, ea însăşi aflându-se dincolo de timp. Acesta este motivul pentru care Zeiţei îi este atribuit şi numele de Mahakali. Totuşi, pe măsură ce yoghinul se orientează din ce în ce mai ferm spre ţelul eliberării spirituale, care transcende orice dualitate şi iluzie, Kali îi va oferi graţia ei copleşitoare (bhukti – experienţa plină de fericire şi împlinire în această lume şi mukti – extazul divin al Realităţii Divine Transcendente).
Una dintre cele mai importante ipostaze în care este adorată Marea Putere Cosmică Kali este aceea a zeiţei Durga, învingătoarea demonului Mahishashura. Acest demon reprezintă în tradiţia spiritualităţii hinduse încarnarea tuturor forţelor Întunericului. În filosofia Vedanta există concepţia Încarnărilor Divine (avatara) care vin pe Pământ pentru a realiza o profundă transformare spirituală a omenirii; în această direcţie, Rama, Krishna etc. au fost consideraţi avatari ai Stăpânului Universului (Ishvara, adorat în aspectul său masculin ca fiind Vishnu). Însă pentru cei care Îl adoră pe Dumnezeu în aspectul său de Mamă Divină ocrotitoare şi omnipotentă, Marea Zeiţă Durga reprezintă singura încarnare pentru a distruge răul care proliferează în lume sub diferitele sale aspecte demoniace şi satanice. Astfel, în tradiţia mitologiei hinduse se spune că invincibila zeiţă, atotputernică în cele trei lumi (fizică, subtilă şi cauzală), a ieşit victorioasă în lupta cu demonii şi cu regele lor, marele demon Mahishashura, salvând astfel zeii din captivitate şi restaurând ordinea în Manifestare. Semnificaţia profund spirituală a acestui mit este aceea că în fiecare fiinţă umană există energii şi forţe benefice şi malefice, care se obiectivează în tendinţele de acest fel. În mod simbolic, forţele malefice sunt demonii, iar cele benefice sunt zeii, existând astfel o aprigă luptă interioară pentru supremaţie. Zeiţa Durga, personificare a Marii Puteri Cosmice Kali, acordă graţia şi ajutorul ei divin celor care o invocă şi o adoră cu putere pentru ca forţele lor spirituale să se dezvolte şi să suprime toate celelalte influenţe negative ale psihicului si mentalului lor. Durga, Lumina Divină care străfulgeră veşnic ca un For al Eternităţii, distruge şi arde în focul teribil al conştiinţei ei pure orice forţă malefică şi orice reziduu al ignoranţei.
În iconografia hindusă, Kali apare de asemenea sub multiple alte forme, care de cele mai multe ori sunt asemănătoare cu forma lui Dakshina Kali, diferenţele implicând numărul braţelor, a feţelor zeiţei sau a obiectelor simbolice pe care ea le ţine în mâini. Astfel, Shmasana Kali, Siddha Kali, Mahakali, Guhya Kali reprezintă tot atâtea aspecte ale Marii Zeiţe care sunt adorate în diferitele zone ale Indiei.
Printre aceste forme ale Marii Puteri Cosmice Kali este demnă de remarcat cea a lui Bhadra Kali, care în celebrul tratat Tantrasara este descrisă ca o zeitate înfometată, gata să devoreze orice formă sau aspect iluzoriu din Manifestare, având trei ochi (simbol al deplinei cunoaşteri spirituale) şi patru mâini în care ţine un craniu, o tobă, un trident şi un topor. O variantă a lui Bhadra Kali este Chamunda Kali, descrisă ca având o înfăţişare plăcută şi binevoitoare, deşi dinţii săi sunt teribili la aspect. Ea poartă un os uman lung, cu un craniu în capăt, şi o sabie în cele două mâini drepte ale sale, iar în cele două mâini stângi ţine un laţ şi un cap de om. Spre deosebire de celelalte forme reprezentative, Chamunda Kali poartă pe corp o blană de tigru şi este aşezată pe un cadavru.
În anumite momente şi conjuncturi, Kali intervine într-un mod teribil cu scopul de a distruge tot ceea ce este slab, nefolositor sau pervertit. De multe ori ea îşi asumă în mod simbolic patru sau chiar mai multe mâini pentru a ţine şi a folosi diferite obiecte şi arme în vederea menţinerii ordinii în Creaţie şi a controlului asupra forţelor malefice, întruchipate de anumite entităţi demonice şi satanice (yaksha, rakshasa, naga, bhuta etc.). În aspectele ei foarte elevate, Kali este însăşi Beatitudinea Divină nesfârşită care se află dincolo de orice posibilitate de percepţie umană obişnuită.
3. Reprezentarea tradiţională simbolică a Marii Puteri Cosmice a timpului, KALI
Adeseori, Kali este reprezentată, în calitatea ei de Mamă Divină Universală, fiind înconjurată de o mulţime de alţi zei şi zeiţe. Ea este în acelaşi timp ceea ce constituie grosierul şi ignobilul în Creaţie, dar de asemenea este şi rafinamentul şi subtilitatea cea mai înaltă în diferitele sfere ale Manifestării. Lipsită de orice dimensiuni şi obiectivări spaţio-temporale, ea îşi asumă totuşi nenumărate forme şi nume pentru a îndeplini dorinţele cele mai ascunse ale adoratorilor ei fervenţi. Kali este reprezentată în majoritatea ipostazelor ca având corpul de culoare neagră, ţinând în nenumăratele mâini obiecte simbolice sau făcând mudre (gesturi simbolice), cu ghirlande sau coliere cu capete de morţi în jurul gâtului, având limba scoasă şi dansând pe corpul inert a lui Shiva, în mijlocul unui rug în flăcări. Ea apare sub aspectul Morţii, transcenzând Iluzia.
Reprezentarea tradiţională simbolică a Marii Puteri Cosmice a timpului, KALI
Descrierea Marii Puteri Cosmice Kali, aşa cum este revelată în textul Kalitantra, o înfăţişează pe zeiţă ca având culoarea pielii precum cea a unui nor întunecat şi vineţiu înaintea furtunii. Ea dansează deasupra corpului inert şi de culoare albă a lui Shiva, această reprezentare având semnificaţia celor două aspecte fundamentale ale Realităţii: pe de o parte, aspectul static şi transcendent al Conştiinţei (care este identificat cu Shiva), iar pe de altă parte aspectul dinamic şi imanent al conştiinţei (care este identificat cu dansul lui Kali). În această reprezentare iconografică, Shiva este alb deoarece el semnifică lumina divină infinită şi fără de suport (prakasha), el este inert şi nemişcat precum un cadavru (Shava), deoarece în lipsa acţiunii şi a mişcării Conştiinţa este pură, omogenă şi compactă. Dimpotrivă, dansul Marii Zeiţe Kali semnifică prin excelenţă aspectul dinamic şi activ al Conştiinţei Divine în Manifestare, iar culoarea întunecată a pielii sale arată că în procesele care au loc în Creaţie, Kali “dizolvă” totul, ceea ce este asociat cu întunericul sau vidul existenţial.
Diferitele reprezentări ale zeiţei au în comun elementele fundamentale, care sunt: cadavrul lui Shiva, atitudinea glorioasă, culoarea neagră etc., dar ele pot să difere totuşi prin alte amănunte, ce constituie tot atâtea nuanţări ale rolului pe care Kali îl joacă în Manifestare. Astfel, în una din aceste imagini, Marea Zeiţă este reprezentată într-o atitudine impunătoare, meditând profund şi fiind cuprinsă de nectarul beatitudinii spirituale nesfârşite; ea se află deasupra pieptului lui Shiva, care este întins la sol în postura cadavrului (shavasana).
Kali mai este reprezentată în poziţia binecunoscută a celui care trage cu arcul, având piciorul drept îndoit înainte, cu talpa pe pieptul lui Shiva, iar piciorul stâng îndoit în spate. Ambele imagini (atât cea a lui Kali, cât şi cea a lui Shiva) sunt figurate în mijlocul unui loc de cremaţie a cadavrelor, semnificaţia fiind aceea că toate obiectele iluzorii ale lumii sunt în cele din urmă reduse la “cenuşă” datorită consumării lor în focul teribil al trecerii timpului (timpul fiind modalitatea principală de manifestare a lui Kali în Creaţie), ori că aceste lucruri efemere (materie, obiecte, fiinţe, fenomene, acţiuni) se reîntorc la stadiul lor primar de esenţă sau sinteză cauzală originară.
Ca de obicei, şi în această reprezentare Kali are culoarea neagră, fiind astfel sursa oricărei alte culori ce izvorăşte din abisul necunoscut al calităţii fundamentale de susţinere (tamas guna). Deşi, prin aceasta, se sugerează că ea este asociată cu profunzimile ocultării Conştiinţei Supreme a lui Dumnezeu în Creaţie sub formele cele mai grosiere ale materiei şi acţiunii, totuşi Kali este înconjurată de asemenea de un halou alb-strălucitor de lumină care nu provoacă orbire sau durere ochilor ce îl privesc, ci dimpotrivă îi linişteşte şi îi relaxează datorită naturii profund “răcoritoare” a acestei energii (amrita), ce este precum manifestarea efulgentă a nectarului emanat de milioane de lumi subtile şi spirituale.
În această imagine, cadavrul lui Shiva semnifică faptul că puterea conştiinţei divine este inerentă chiar şi materiei neanimate. Kali are gura larg deschisă şi limba mult scoasă în afară, reprezentând astfel, în mod simbolic gestul (mudra) “devorării” sau “consumării” întregii Creaţii. În acelaşi timp însă, acest aspect teribil şi înfricoşător (pentru cei care nu cunosc semnificaţiile esoterice profunde ale acestei imagini) este dublat de o atitudine surâzătoare a Marii Zeiţe, care priveşte astfel cu bunătate şi afecţiune toate fiinţele din Manifestare şi le susţine viaţa şi evoluţia hrănindu-le la sânii ei imenşi de Mamă Divină atotiubitoare.
Pe de altă parte, râsul lui Kali semnifică şi atitudinea ei ironică faţă de toţi cei care, ignorând legile armoniei şi echilibrului macrocosmic, îşi imaginează că se pot sustrage de la evoluţia lor spirituală ca indivizi şi totodată ca părţi ale unui Întreg unic şi perfect. Marea Zeiţă are trei ochi cu care “supervizează” toate lumile care îşi desfăşoară activitatea în cele trei aspecte ale timpului (trikala): trecut, prezent şi viitor. În una din mâini ea ţine un craniu a cărui simbolistică este, pe de o parte, aceea de receptacul a misterelor Creaţiei, a învăţăturilor oculte şi a originii celor trei sfere principale de conştiinţă (fizică, subtilă şi cauzală), iar pe de altă parte el reprezintă la modul figurat ceea ce rămâne în final după distrugerea sau disoluţia întregului Macrocosmos.
În altă mână Kali ţine o sabie (khadga) care are rolul de a simboliza tăierea legăturilor şi ataşamentelor de lumea manifestată în scopul pregătirii adeptului pentru actul eliberării spirituale supreme. Este de asemenea interesant de menţionat că părul Marii Zeiţe este reprezentat ca fiind lung şi fluturând în vânt, aspect care semnifică puterea graţiei depline a acestei Mari Puteri Cosmice de a conferi fiinţei eliberarea din “lanţurile”grele ale karma-ei în Manifestare. Bunăvoinţa şi compasiunea lui Kali sunt de asemenea subliniate de poziţia specifică a două din mâinile sale, care execută gesturile de îndepărtare a fricii (abhaya mudra) şi de oferire a unor daruri spirituale şi puteri paranormale (varada mudra).
Zeiţa poartă în jurul gâtului un şirag din capetele tăiate ale demonilor şi ale unor entităţi malefice, certificând prin aceasta victoria totală şi mereu prezentă a binelui şi a acţiunii juste în Creaţie. Corpul ei gol este stropit de sângele care se scurge din aceste capete tăiate, iar ca cercei ea poartă trupurile a două cadavre umane. Întregul aspect teribil al lui Kali este amplificat de sângele care îi curge prin cele două părţi ale gurii sale larg deschise, care aşa după cum s-a explicat anterior, semnifică “devorarea” continuă a oricărui aspect manifestat.
Goliciunea zeiţei ne indică în mod simbolic faptul că puterea ei nu este limitată de nici un aspect al Creaţiei şi că, de asemenea, zeiţa este ea însăşi creatoarea întregului univers (Macrocosmos), dar reprezintă totodată şi constituenţii (adică lucrurile, fiinţele etc.) care îl compun. Uneori, ea este reprezentată deasupra lui Shiva într-un act amoros inversat (viparita rati), care indică faptul că mahavidya upasana (sau, cu alte cuvinte, adorarea plină de fervoare şi devoţiune a acestei Mari Puteri Cosmice (Kali)) simbolizează în esenţă principiul resorbţiei întregului univers (prapancha) în conştiinţa acum infinit expansionată a adeptului, prin graţia Marii Zeiţe Kali.
Aceasta este reprezentarea, complexă în semnificaţii, a formei teribile a lui Kali, formă care este cunoscută sub denumirea de Dakshina Kali sau Shyamakali.
4. Sadhana tantrică. Modalităţi de adorare a Marii Puteri Cosmice a timpului, KALI
Marele yoghin şi eliberat Ramakrishna spunea: „În ce constă forţa unui discipol? În lacrimile sale de dor de Dumnezeu. Aşa cum o mamă nu rezistă dorinţei copilului său care plânge, tot astfel Dumnezeu acordă din plin copilului Său care plânge de dorul Lui, graţia Sa supremă.”
Sadhana tantrică. Modalităţi de adorare a lui KALI
Sadhana sau practica spirituală în ceea ce priveşte Marea Putere Cosmică Kali implică efortul spiritual de a purifica şi dinamiza în cel mai înalt grad centrii subtili de forţă ai fiinţei practicantului şi de a realiza totodată trezirea şi ascensiunea glorioasă a Conştiinţei şi Energiei Divine, esenţializate la nivelul lui Muladhara Chakra sub forma lui Kundalini Shakti. Ascensiunea lui Kundalini Shakti reprezintă, de altfel, unul dintre cele mai importante aspecte ale influenţei şi manifestării sferei de conştiinţă cosmică gigantică a lui Kali în fiinţa adoratorului, ea fiind în mod direct corelată şi cu practica amorului transfigurator cu continenţă, într-o deplină conformitate cu principiile şi ideile doctrinei sistemului tantric.
Sadhana (practica spirituală specifică) de adorare a Marii Puteri Cosmice Kali reprezintă, fără îndoială, una dintre cele mai inedite şi temerare modalităţi de adorare spirituală, care este proprie în special tipologiei eroului spiritual. Plin de curaj şi neînfricat în faţa formelor teribile pe care Kali şi le asumă în faţa lui (testându-i astfel îndrăzneala, hotărârea, răbdarea, perseverenţa şi maturitatea spirituală), adeptul care se căleşte în acest mod în focul purificator al experienţei spirituale sublime accede în cel mai scurt timp (şi uneori chiar fulgerător) la condiţia transcendentă a Conştiinţei Divine Absolute, care este însuşi Dumnezeu Tatăl.
Deoarece pentru cei mai mulţi dintre adoratori aspectele subtile ale zeiţei Kali (şi, în general vorbind, ale oricărei alte divinităţi) nu pot fi percepute în mod direct printr-o vie emoţie lăuntrică transfiguratoare (bhavana), este necesar ca imaginea zeităţii să fie plasată în faţa adoratorului sub forma unei statui sau măcar a unui desen (fotografie) care este bine realizat. Deşi această metodă poate părea o formă exterioară de adorare (upasana), ea poate să creeze, în profunzimile inimii adeptului, rezonanţa de stare care este specifică adorării acelei zeităţi. Cea mai grosieră formă de adorare o reprezintă deci imaginea (murti) în trei dimensiuni a zeiţei (statuia lui Kali sau a altei Mahavidya), apoi urmează aşa-numitele embleme (salagrama shila) ale virtuţilor, care sunt reprezentate de nişte pietre de culoare neagră cu desene complicate, iar, mai apoi, la un nivel superior se află modalitatea de adorare a zeiţei prin intermediul yantra-ei care îi este specifică.
Yantra specială sau, cu alte cuvinte, forma geometrică sacră de evocare (rezonanţă) a lui Kali este alcătuită dintr-o serie de cinci triunghiuri echilaterale aşezate unul în interiorul celuilalt şi plasate pe cercul unui lotus cu opt petale. Cele cinci triunghiuri cu vârful în jos ale yantra-ei lui Kali simbolizează în realitate atât transcendenţa celor cinci simţuri, cât şi a celor cinci elementele (tattva-ele) principale. Lotusul în formă de cerc cu opt petale indică faptul că zeiţa Kali poate fi în mod corect înţeleasă şi percepută lăuntric prin focalizarea emoţiilor elevate în centrul secundar Hrid Chakra sau cel mai bine în Anahata Chakra. În centrul acestei yantra trebuie vizualizat un punct mic, simbolizând stabilitatea deplină a conştiinţei. Yantra Mamei Kali este un puternic simbol pentru concentrare mentală şi meditaţie şi ea poate fi folosită de asemenea drept talisman protector. Găsiţi aici Yantra Marii Puteri Cosmice Kali…
În sfârşit, forma cea mai elevată de adorare o constituie utilizarea mantra-ei (sau bija mantra-ei) respectivei zeiţe (în cazul nostru este vorba despre bija mantra Marii Puteri Cosmice Kali) care poate fi integrată în tehnica de japa(repetarea cu voce tare, în şoaptă sau mentală a mantra-ei ce corespunde acelei zeităţi) sau în tehnica mai complexă şi mai nuanţată ca efecte, care este tehnica de meditaţie laya yoga. Trebuie, de asemenea, să menţionăm faptul că în cazul adorării imaginii (murti) zeiţei, mintea adoratorului tinde în mod treptat să se identifice cu forma respectivei Mari Puteri Cosmice (Kali), moment în care percepţia imaginii materiale nu se mai raportează la un simplu obiect exterior, ci ea este înlocuită cu percepţia efectivă a puterii divine a zeiţei care este evocată cu fervoare şi care este astfel făcută să “coboare” la nivelul statuii sau imaginii. Alte elemente ritualistice de adorare constau în prosternarea plină de iubire în faţa imaginii zeităţii, în oferirea de flori, fructe proaspete sau alte produse de o calitate cât mai pură, în arderea de tămâie etc.
Nyasa reprezintă de asemenea un aspect important al adorării. Această acţiune (nyasa) implică plasarea mâinilor, palmelor şi a degetelor adoratorului pe diferite zone ale trupului său, simultan cu repetarea mentală a mantra-elor specifice acelor zone şi cu exercitarea imaginaţiei creatoare care realizează astfel omologarea diferitelor părţi ale corpului zeităţii cu părţile propriului său corp. Ritualul ia sfârşit cu o mişcare specifică a mâinii care “difuzează” energia subtilă a zeiţei în întregul corp al adoratorului.
Kali este oricând gata să răspundă celor care o evocă prin adorarea calităţilor ei perfecte, prin repetarea mentală a mantra-elor sale, prin vizualizarea yantra-ei sale şi a numeroaselor sale forme tradiţionale sacre. Kali transmite multă dragoste atunci când impulsul pasional al dorinţi sincere de unire cu ea dă naştere unei vitalităţi debordante, prin care cel sau cea care o adoră intră şi apoi se ridică prin Marele Ax, care este canalul central al corpului subtil, Sushumna Nadi. Ea este de asemenea încântată fulgerător în cazul experienţelor amoroase extatice ale bărbatului şi femeii în unirea lor sexuală tantrică fără sfârşit (cu continenţă). Kali ne oferă din imensa sa fericire ori de câte ori ne amintim de ea. Kali este conştientizată ca un oceanic extaz atunci când este frenetic evocată ca fiind împreună cu Shiva.
Ea poate fi adorată oferindu-i (consacrându-i) cu dragoste orice, fără ipocrizie. Ea este foarte uşor evocată prin intermediul mirosurilor sale senzuale de santal, mosc, paciuli şi camfor. Şi îi mai plac de asemenea ghirlandele de flori roşii, muzica amoroasă ritmată şi dansul profund transfigurator, senzual. Kali răspunde cu bucurie la râsul spontan, la cântecele de dragoste emoţionante, la iubirea pasională şi la atitudinea mentală de “totul sau nimic”.
O femeie frumoasă, senzuală şi vitală poate deveni rapid una cu Kali identificându-se profund şi amplu cu puterea sa teribilă care este obţinută prin iniţierea tainică în sfera sa de forţă. Astfel, ea intră în inefabilă rezonanţă cu această Mare Putere Cosmică Kali. Atunci când ipocrizia, îndoiala de sine, egoismul şi invidia sunt aproape complet eliminate din sufletul unei femei, profunda înţelepciune intuitivă a lui Kali, dătătoare de extaz şi armonie, iese cu putere la lumină. Plină de o debordantă vitalitate amoroasă şi energie sexuală, oferind înţelepciune divină şi putere discriminatorie, Kali acţionează atunci permanent ca o iniţiatoare foarte puternică în inefabila natură a realităţii. Pentru femeia care o simte cu adevărat, Kali este neînfricată şi pasională; odată obţinută graţia acestei Mari Puteri Cosmice, ea nu şi-o mai retrage. În rolul său de Kali, femeia acţionează atunci spontan ca distrugătoare a iluziei şi ca cea care îndeplineşte spontan dorinţele cele mai intime ale celui care o adoră.
5. Imnuri de slavă închinate Marii Puteri Cosmice KALI
6. Yantra Marii Puteri Cosmice KALI
YANTRA este o diagramă geometrică simplă în care sunt sintetizate caracteristicile esenţiale simbolice ale unei anumite mari Puteri Cosmice, a unei zeităţi sau a unei anumite energii divine din Macrocosmos. Ea este utilizată în vederea unei consonanţe telepatice spirituale, pentru a realiza fuziunea cu Conştiinţa sau realitatea acelei sfere de forţă, fiind un simbol esenţial al divinelor sale caracteristici, al puterilor sale sau al anumitor aspecte fundamentale ale acesteia.
https://www.evolutiespirituala.ro/kali-marea-putere-cosmica-a-timpului/?feed_id=93603&_unique_id=65689385b6266
Program Mindfulness 28 de Pași – ACCES 4 LECȚII / LUNĂ
Program Mindfulness 28 de Pași
ACCES 4 LECȚII / LUNĂ
TIP PROGRAM – NIVEL MEDIU
PROGRAM ACREDITAT INTERNAȚIONAL
Programul se desfășoară online și vă puteți înscrie oricând.
Abonament Lunar 4 Lectii / luna
Este necesar sa aveti conexiune internet, desktop, laptop, tableta sau telefon.
DURATA PROGRAM: 7 LUNI
ACCES NELIMITAT TIMP DE 1 AN
.
CE PRIMEȘTI ?
28 de Meditații Mindfulness Ghidate – Înregistrate & Downloadabile
28 de lecții
28 de materiale de curs in format electronic (PDF) – Downloadabile
28 de Worksheet-uri (in format PDF) pentru auto-analiza – Downloadabile
28 de exercitii – Downloadabile
Certificat de Participare apostilat si înseriat – Karanna Academy©.
2 BONUSURI!
Acces la Platforma de E-Learning a Academiei Karanna© cu posibilitatea de a revedea de cate ori doriți, toate lectiile de curs, timp de un an.
Tutoring pe toata durata de desfasurare a cursului (puteti adresa intrebari in scris, prin mesaje, in cadrul platformei de curs, Instructorului)
.
PENTRU CINE ESTE PROGRAMUL?
Programul poate fi urmat atât de începători cât și de persoane cu experiență în domeniul evoluției spirituale, de ex. practicanți de yoga, meditație, mindfulness, etc. Programul este structurat astfel încât să fie accesibil și util indiferent de nivelul actual al participanților.
CE ESTE MINDFULNESS?
Oricine își poate îmbunătăți „starea mindfulness” și practica meditației, o poate transforma într-un obicei zilnic care devine „a doua natură” și poate începe să experimenteze mult mai mult calm, pace, energie și fericire zilnic… totul prin practicile prezentate in acest Program de Mindfulness de 28 de Pași, cu doar 15 minute de practică în fiecare zi.
Trăim într-o lume ocupată. Împachetezi rufele în timp ce ții un ochi pe copii și altul pe televizor. Îți planifici ziua în timp ce asculți radioul și mergi la serviciu, apoi îți planifici weekendul. Dar, în graba de a îndeplini sarcinile curente, s-ar putea să te trezești că ai pierdut conexiunea cu momentul prezent – pierzând ceea ce faci și cum te simți.
Ai observat dacă te-ai simțit odihnit în această dimineață sau că natura este în floare pe drumul tău către serviciu? Sau că au căzut frunzele si totul pare poleit cu auriu? Ai văzut primii fulgi anul acesta? Ai făcut vreun bulgăre de zăpadă?
Mindfulness este practica de a vă concentra atenția asupra momentului prezent și de a-l accepta prin observare. Mindfulness este deja in atentia oamenilor de știință și s-a dovedit a fi un element cheie în reducerea stresului și în starea de bine generală a persoanei.
Cultivarea mindfulness-ului are rădăcini în budism, dar majoritatea religiilor includ un fel de tehnică de rugăciune sau meditație care vă ajută să vă îndepărtați gândurile de la preocupările obișnuite către o apreciere a momentului și o perspectivă mai largă asupra vieții.
Profesorul emerit Jon Kabat-Zinn, fondator și fost director al Clinicii de Reducere a Stresului de la Centrul Medical al Universității din Massachusetts, a contribuit la introducerea practicii meditației mindfulness în medicina de masă și a demonstrat că practicarea mindfulness poate aduce îmbunătățiri atât în simptomele fizice, cât și în cele psihologice, precum și schimbări pozitive în sănătate, atitudini și comportamente.
Există cercetări științifice care arată că atunci când îți antrenezi creierul să fie conștient, de fapt remodelezi structura fizică a creierului tău.
BENEFICII
În fiecare zi vei practica unele dintre cele mai bune instrumente și exerciții din lume pentru a-ți construi obiceiul de mindfulness.
Mindfulness îmbunătățește starea de bine. Crește capacitatea de conștientizare susține multe atitudini care contribuie la o viață mulțumită. A fi conștient face mai ușor să savurați plăcerile vieții pe măsură ce apar, vă ajută să vă implicați pe deplin în activități și creează o capacitate mai mare de a face față evenimentelor adverse.
Concentrându-se pe aici și acum, mulți oameni care practică mindfulness constată că sunt mai puțin probabil să fie prinși de griji cu privire la viitor sau de regrete față de trecut, sunt mai puțin preocupați de preocupările legate de succes, au o stima de sine crescută și sunt mai capabili de a forma legături profunde cu ceilalți.
Mindfulness îmbunătățește sănătatea fizică. Dacă o bunăstare mai mare nu este un stimulent suficient, oamenii de știință au descoperit că tehnicile de mindfulness ajută la îmbunătățirea sănătății fizice în mai multe moduri. Mindfulness poate ajuta la: ameliorarea stresului, la tratarea bolilor de inimă, la scăderea tensiunii arteriale, la reducerea durerii cronice, la îmbunătățirea somnului și la atenuarea dificultăților gastro-intestinale.
Mindfulness îmbunătățește sănătatea mintală. În ultimii ani, psihoterapeuții au apelat la meditația mindfulness ca un element important în tratarea unui număr de probleme, inclusiv: depresie, abuz de substanțe, tulburări de alimentație, conflicte de cuplu, tulburări de anxietate și tulburare obsesiv-compulsivă.
Mindfulness stimulează creativitatea: fie că este vorba de scris, de desen sau de colorat, toate au practici meditative însoțitoare. De asemenea, putem aplica mindfulness în procesul creativ.
Mindfulness întărește conexiunile neuronale: prin antrenarea creierului nostru în conștientizare și practici asociate, putem construi noi căi și rețele neuronale în creier, stimulând concentrarea, flexibilitatea și conștientizarea. Starea de bine este o abilitate care poate fi învățată.
Alte Tipuri de Beneficii ale Practicii Mindfulness:
Înțelege-ți durerea. Durerea este o realitate a vieții, dar nu trebuie să te conducă. Mindfulness vă poate ajuta să vă remodelați relația cu durerea mentală și fizică.
Conectează-te mai bine. Te-ai trezit vreodată privind în gol la un prieten, iubit, copil și nu ai idee ce spun? Mindfulness vă ajută să le acordați toată atenția.
Mai puțin stress. Există o mulțime de dovezi în aceste zile că stresul în exces provoacă multe boli și agravează alte boli. Mindfulness scade stresul.
Concentrează-ți mintea. Poate fi frustrant să ne rătăcim mintea de la ceea ce facem și să fim atrași în șase direcții. Meditația ne îmbunătățește capacitatea înnăscută de a ne concentra.
Redu zgomotul minții. Vocea sâcâitoare din capul nostru pare să nu ne lase niciodată în pace. Nu este timpul să-i dăm o mică pauză?
Redevino tu însuți. Reducerea stresului este adesea un efect al practicii mindfulness, dar scopul final nu este menit doar să fie reducerea stresului. Scopul mindfulness-ului este să activam funcționarea interioară a proceselor noastre mentale, emoționale și fizice.
Varianta cu acces integral instant a Programului de Mindfulness, mai jos:
https://www.evolutiespirituala.ro/curs/nou-program-mindfulness-28-de-pasi/?feed_id=93584&_unique_id=65683f6e8c170
NIVELUL I – ACCES Integral – Program Intensiv de Dezvoltare Spirituala – Acces Integral Instant
KARANNA ACADEMY© – Cursuri Acreditate International de Institutele IPHM si IAOTH
Participantii Cursurilor organizate de Academia KARANNA©, au posibilitatea sa primeasca la absolvire, in functie de evaluarea generala a activitatii acestora de catre traineri, pe toata durata cursurilor si a calificativelor primite la testele finale, Certificate Acreditate International de IPHM (International Practitioners of Holistic Medicine) si IAOTH (International Association of Therapists), inseriate Karanna©. In baza acestor Certificate, se poate contracta o asigurare profesionala iar studentul are dreptul sa practice sau sa se angajeze ca si Instructor sau Terapeut International. (valabil pentru persoanele care locuiesc in afara tarii).
https://www.evolutiespirituala.ro/produs/anul-ii-acces-4-luni-academia-karanna-anul-1/?feed_id=93571&_unique_id=65683f426127f
DOCUMENTAR TRADUS – Unlocking The Mystery Of Life
Descifrând Misterul Vieţii
-Originiile Vieţii, Evoluţie şi Concepţie Inteligentă –
Unlocking The Mystery Of Life
– Life’s Origins, Evolution And Intelligent Design –
„Este viata pe Pamânt rezultatul unui cumul de factori (precum timpul, selectia naturala si sansa) care au favorizat independent aparitia acesteia? Oare diversitatea si originea organismelor vii pot fi explicate printr-o cauza inteligenta?
Unlocking the Mystery of Life exploreaza aceste intrebari si prezinta dovezi ce sustin o idee care ar putea revolutiona gandirea stiintifica – teoria „designului inteligent.” – comentariu preluat de aici
Acest documentar analizeaza şi combate cu argumente ştiinţifice teoria evoluţionista a lui Darwin. Ei nu susţin creaţionismul neapărat ca nişte credincioşi dogmatici, ci spun doar că formele de viaţă existente pe pământ, de la cele mai simple, la cele mai complexe, pornind de la celulă la om, nu puteau fi rezultatul unor mutaţii genetice aleatoare, aşa cum susţine Darwin prin teoria evoluţionistă şi aduc numai dovezi ştiinţifice şi argumente de bun simţ.
Cum a apărut viaţa? Cred că nu a existat vreo altă întrebare care să mistifice omenirea mai mult decât aceasta. Descoperind misterul vieţii, este o călătorie fascinantă în interiorul unei celule vii, o lume microscopica elaborată, cu sisteme distincte care indică dovezi copleşitoare ale unui design inteligent.
Există o vie controversă între creaţionişti şi evoluţionişti. Mai nou, creaţionismul este condamnat de UE (citiţi aici). Ultimile descoperiri din genetică, biologie şi chimie tind să le contrazică pe ambele. Nu se aduce deloc în discuţie teoria evoluţionistă a lui Lamarck, prima teorie evoluţionistă, care susţine ereditatea caracterelor dobândite, care mai nou este luată din nou în vizor de epigenetică.
https://www.evolutiespirituala.ro/documentar-tradus-unlocking-the-mystery-of-life/?feed_id=93558&_unique_id=65683f251ee7f
Curs de Dezvoltare Spirituală Avansat – Nivelul I – ACCES 2 LECȚII / LUNĂ
Curs de Dezvoltare Spirituală Avansat – Nivelul I
ACCES 2 LECȚII / LUNĂ
TIP PROGRAM – NIVEL AVANSAT
– Abonament Acces Lunar –
– Adhyatma Jnana© –
CURS VIDEO-ONLINE
CURS ACREDITAT INTERNATIONAL
DURATA CURS: 8 LUNI
Scopul final al cursului este dezvoltarea personala si spirituala a participantilor, in conformitate cu binele superior al fiecarui cursant.
Programul intensiv de dezvoltare spirituala contine si initierile Sistemului Karanna© – ATMAN SPIRITUAL CONNECTION© – 16 simboluri pentru Evolutie Spirituala & Ascensiune
PROGRAMUL ADHYATMA JNANA©
– Curs Intensiv de Dezvoltare Spirituala –
Traducere din Sanscrita: Cunoasterea Deitatii Supreme / Sinelui Superior
CE PRIMESTI ?
10 Cursuri Video inregistrate, cu o durata de aprox 600 MINUTE (10 ORE) de inregistrari
16 lectii
13 materiale de curs in format electronic (PDF) downloadabile
5 Meditatii Ghidate Inregistrate (Audio) downloadabile
Foarte multe exercitii, tehnici si procedee de Dezvoltare Spirituala si Psi
4 inițieri la distanță pentru Dezvoltare Spirituala
Tripla Certificare Internationala – IPHM – IAOTH & Karanna©.
3 BONUSURI!
Acces la Platforma de E-Learning a Academiei Karanna© inclusiv in timpul vacantelor (5 luni) cu posibilitatea de a revedea de cate ori doriți, toate lectiile de curs anterioare.
Tutoring pe toata durata de desfasurare a cursului (puteti adresa intrebari in scris, prin mesaje, in cadrul platformei de curs, Instructorului)
2 SEMINARII LIVE INREGISTRATE – APROXIMATIV 4 ORE DE ÎNREGISTRĂRI!
Pentru a va pregati de initiere la distanta, va rugam sa cititi urmatorul articol:
Curs de Dezvoltare Spirituală
Varianta de acces 4 lectii / luna, mai jos:
Varianta cu acces integral instant a tuturor lectiilor din curs, mai jos:
https://www.evolutiespirituala.ro/curs/curs-de-dezvoltare-spirituala-avansat-nivelul-i-3/?feed_id=93539&_unique_id=656796e1f41a1
INITIERE – Gold Reiki Gr I & II Practicant
https://www.evolutiespirituala.ro/produs/initiere-gold-reiki-gr-i-ii-practicant/?feed_id=93526&_unique_id=656796bcb5ef8
DOCUMENTAR Inchizitia – dosare secrete
Inchizitia – Dosare Secrete
DOCUMENTAR si Compendiu de Articole
Bazat pe documente secrete din arhivele europene, inclusiv din cea a Vaticanului, „Dosarele secrete ale Inchiziţiei” arată povestea incredibilă a luptei de 500 de ani a Bisericii Catolice pentru a rămâne singura religie creştină din lume. În secolul al XII-lea, Biserica Catolică a înfiinţat Inchiziţia, un „serviciu” special care avea ca scop lupta împotriva tuturor celor care călcau în afara dogmelor şi regulilor stabilite de Biserică, într-un cuvânt ereticii. În scurt timp, Inchiziţia s-a transformat într-o instituţie poliţienească, aplicându-le torturi groaznice tuturor celor care erau etichetaţi drept eretici. Acest film documentar face o trecere în revistă a istoriei Inchiziţiei în Franţa, în Spania secolului alXV-lea, în Italia renascentistă şi chiar şi în secolul al XIX-lea.
Inchiziție (din latină inquirere, a cerceta; inquisitio, cercetare) este o formă a procesului penal din epoca Evului Mediu târziu, formă diferită de cea a dreptului roman, în vigoare în Europa Occidentală până în sec. al XIII-lea. Într-un proces intentat de inchiziție („ex officio“) erau prezentate metodele (procedurile) ca servind interesele obștești și salvării sufletului acuzatului.
Metodele de investigație ale inchiziției urmăreau descoperirea așa numitului „adevăr”; pentru obținerea acestei dovezi, se foloseau până și schingiuirea acuzatului în fața unor martori, recunoașterea vinii acuzatului fiind scopul principal al investigațiilor, dovezile obiective fiind neglijate. Acest proces lua în considerare numai declarațiile unor martori, care se bazau pe declarațiile altor martori, astfel procesul putând dura timp îndelungat, sfârșitul procesului se termina cu o sentință în care acuzatul putea fi numai nevinovat sau vinovat cu recunoașterea vinii.
Varianta tradusa in romana a disparut de pe internet, asa ca atasez varianta in engleza:
Prezentare Wikipedia
Inchiziția bisericească
În timpurile vechi ale creștinismului numai episcopii puteau să ia măsuri contra ereticilor. În perioada următoare când creștinismul devine religie de stat, cei care propovăduiau învățături străine, neacceptate de creștinism, au fost urmăriți și condamnați ca eretici. După edictul dat în anul 380 de împăratul roman Teodosiu I (Theodosius cel Mare (347-395), primul condamnat a fost teologul Prisciliano de Avila (340-385), care în anul 385 a fost executat în Trier ca eretic.
Punerea la încercare a lui Hiob de către: Satan care varsă asupra lui suferințele (William Blake)
Inchiziția începe să funcționeze mai eficient prin anii 1100, la apariția în Italia și sudul Franței a religiei dualiste antifeudale (care amenința scindarea bisericii catolice) propagată de misionarii bogomili, religie care stă la baza religiei lombarde din regiunea Milano, adepții acestei religii fiind urmăriți ca eretici.
Transformarea inchiziției într-o instituție se va petrece prin secolul XIII, folosindu-se interpretări din biblie cu citate vechi, cel mai des citat fiind teologul antic Augustin de Hipona (354-430) care susținea că ereticii numai cu forța pot fi aduși pe calea cea bună spre biserică.
Au avut loc în această perioadă diferite condamnări ale ereziilor, ca de exemplu excomunicarea și lăsarea sufletului păcătos în seama diavolului, ca apostolul Pavel[necesită citare] (în noul testament).
Alt pretext de condamnare cita spusele lui Isus: „Dacă nu rămîne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădița neroditoare, și se usucă; apoi mlădițele uscate sînt strînse, aruncate în foc, și ard” (Ioan: 15, 6). Inchiziția a aplicat aceste cuvinte din biblie cuvânt cu cuvânt, ca atare.
În perioada timpurie a creștinismului, existau învățături ca „Montanism” ce provenea de la Marcion din Asia Mică (85-160) sau „Maniheism”, întemeiată de persianul Mani (216-277) în care religia era impregnată de influența gnostică, învățături care au fost condamnate de biserica catolică drept eretice.
Deja prin secolul II și III exista un consens în creștinism ca o variantă de religie care va fi numită învățătura Sf. Ireneus din Smirna, Galia (135-202) dar va fi respinsă.[formulare evazivă]
În secolul IV la Primul conciliu de la Niceea (325) s-au întâlnit episcopii din lumea creștină pentru a hotărî care învățătură va fi definitiv acceptată, și după controverse intense, se despart unele grupări de învățătura religioasă general acceptată. Pe atunci în afară de excomunicare, biserica nu avea alte posibilități de sancționare.
Împăratul Constantin I (Constantin cel Mare) este cel care face legătura între religie și stat folosind metodele de represiune ale statului pentru extirparea ereziei, și printr-o astfel de măsură a împăratului va fi exilat Arius după Primul conciliu de la Niceea, considerat ca un pericol pentru biserică. Din motive asemănătoare a exilat episcopul Atanasiu din Alexandria, un dușman înverșunat al Arianismului, numeroși episcopi ortodocși.
La început teologul Augustin de Hipona, care a avut dispute înverșunate cu „donatiștii” (o fracțiune creștină nord-africană), a încercat metoda convingerii, mai târziu el va recomanda utilizarea forței prin maximele sale: „compelle intrare“ și „temperata severitas”, care va deveni treptat mai severă utilizând biciuirea și în cazurile extreme pedeapsa cu moartea. Aceste metode ale teologului din perioada antică târzie vor fi preluate de inchiziție. Dintre ele, două argumente ale lui Augustin vor fi mai frecvent utilizate:
Inchiziția a trecut însă cu vederea o precizare a lui Augustin și anume „Corrigi eos volumus, non necari, nec disciplinam circa eos negligi volumus, nec suppliciis quibus digni sunt exerceri” – „noi vrem ca să-i corectăm, să-i avem îndreptați și nu omorâți, noi dorim izbânda educației creștine și nu moartea lor meritată” sau afirmația lui „Johannes Chrysostomos” (Ioan Gură de Aur) „Condamnarea la moarte a unui eretic este o greșeală ireparabilă” această părere este împărtășită și de Ambrosius din Milano și Martin din Tours.
Evul Mediu
În Evul Mediu a luat naștere, în paralel la Roma și în partea centrală a Franței, o biserică cu caracter organizat. Chiar după împărțirea Franței, regii sau împărații rămân legați de creștinism și biserică, iar grupările care se distanțau de aceasta erau privite ca un pericol pentru unitatea bisericii și în general a ordinii.
Astfel, Heinrich der Löwe (Henric Leul) se oferă în anul 1147 să întreprindă o cruciadă contra slavilor de Elba, creștinați parțial. De asemenea, până în 1150 are loc botezarea forțată a evreilor, care a fost ulterior interzisă prin „Decretum Gratiani”.
Prigonirea și executarea la moarte a ereticilor, de către autoritățile feudale a existat deja în Franța, Germania și Italia cu secole în urmă. Procesul ad-hoc al unui eretic fiind urmarea unei declarații a unui martor. În anul 1184 a fost alcătuită o comisie pentru cercetarea cazurilor de erezie, aceasta fiind o reacție a mișcării religioase a katharilor (curaților, între sec. XI-XIV, pornită din sudul Franței), împotriva cărora s-au întreprins câteva cruciade și care au fost prigoniți sau arși pe rug ca eretici.
La Conciliul din Tours, ținut în 1163 de Papa Alexandru III, s-a accentuat necesitatea unei pedepse adecvate celor care se abat de la calea adevărată arătată de biserică. Astfel, papa Lucius III (1181–1185) în colaborare cu Frederic I, Sfânt Împărat Roman (Barbarossa) la Conciliul din Verona (1183), prin Bula papală „Ad Abolendam” hotărăște modul în care va fi pedepsit un eretic (excomunicarea defiintivă, cu pierderea tuturor drepturilor și proprietăților).
În anul 1199, papa trimite doi călugări cistercieni cu o împuternicire deplină de a supune katharii din sudul Franței. În 1215, Conciliul al IV-lea Lateran a hotărât împotriva celor eretici, osândindu-i la pierderea avutului, excomunicare și interzicerea îngropării în pământ sfințit.
În Cruciada Albigensiană (1209–1229), organizată de Papa Inocențiu al III-lea, papa pretinde regelui Filip al II-lea al Franței (1180-1223) să întreprindă măsuri contra nobililor care au acceptat religia kathară. Regele Franței, având relații încordate cu Sfântul Imperiu Roman, refuză ducerea la îndeplinire a cererii papei. Astfel, papa solicită ajutorul grofului Raimund VI. von Toulouse, care prin refuzul lui provoacă excomunicarea papală. La 22 iulie 1209, trupele trimise în ajutorul cruciaților ocupă localitatea Béziers, urmând porunca „Caedite eos! Novit enim Dominus qui sunt eius” „Să fie toți omorâți, Dumnezeu cunoaște pe aleșii săi”. Locuitorii vor fi măcelăriți (20 000 de morți), după care urmează Carcassonne, care capitulează și cei rămași se refugiază în păduri (aproape 500 de bătrâni, bolnavi sau copii). 400 din ei sunt spânzurați și o sută sunt lăsați să părăsească orașul goi, despuiați de haine, („au luat cu ei numai păcatele lor”).
În anul 1224, împăratul Frederic a elaborat un edict de ardere a ereticilor, erezia fiind considerată ca o jignire adusă monarhului pentru care era prevăzută pedeapsa cu moartea. Acest edict fiind acceptat de papa Grigore al IX-lea (1167-1241) cu condiția ca numai biserica să poată hotărî care eretic este recidivant și nu mai poate fi convertit; astfel, papa refuză să accepte declararea ca eretic a orașului Milano care s-a răzvrătit împotriva împăratului.
La hotărârea Conciliului din Toulouse (1229) s-au înăsprit măsurile de pedepsire a ereticilor prin descoperirea locurilor unde aceștia s-au refugiat. Celor care le ofereau adăpost sau pomană, le erau dărâmate casele, confiscate bunurile, sau periclitate viețile. Pentru a obține informațiile necesare s-a recurs la încurajarea denunțurilor secrete.
„Chestionarea penibilă”
Motivul însărcinării dominicanilor cu combaterea ereziei este explicat prin faptul că erezia apare mai ales în rândul populației sărace, unde dominicanii aveau cele mai bune contacte. Astfel, în anul 1235, inchiziția este considerată oficială de către papă.
Printre metodele de investigație a inchiziției era „chestionarea penibilă” care consta de fapt din diferite metode de tortură a acuzatului, prin care se căuta îndepărtarea influenței viciilor lumești și obținerea unei mărturisiri. Împăratul Frederic al II-lea ordonă în 1238 pedeapsa cu moartea prin arderea pe rug a ereticilor, iar în anul 1252 interogarea prin schingiuire pentru aflarea adevărului, metodă uzuală a justiției din aceea vreme. La sfârșitul secolului al XIII-lea, inchiziția funcționa ca instituție deja în mai multe regiuni din Europa apuseană.
Formarea inchiziției
Teologul italian Toma de Aquino (Tommaso d’Aquino) (1225-1274) a stabilit teoretic prin fraza „Accipere fidem est voluntatis, sed tenere fidem iam acceptam est necessitatis” – „pentru acceptarea și păstrarea credinței este necesară o hotărâre liberă și voluntară”, piatra de temelie a inchiziției din Evul Mediu. Pedeapsa aplicată pentru erezie cere teologul să fie excomunicarea sau pedeapsa cu moartea. În anul 1231, papa Grigore al IX-lea (1167-1241) formează o comisie permanentă pentru combaterea ereziei, formată mai ales din călugări ai ordinului dominican. Pedeapsa pe care o cere papa Grigore al IX-lea este închisoarea pe viață a ereticilor recidiviști.
Procesele intentate de inchiziție s-au extins și asupra vrăjitoarelor. Un acuzat avea, de exemplu, libertatea de a-și acuza la rândul lui unii dușmani, și dacă acuzarea lui se dovedea reală avea șanse de grațiere. Majoritatea cazurilor de erezie nu erau pedepsite cu moartea, ci prin pedepse ca: obligația de a lua parte la slujbe, pelerinaje, cruciade, pedepse financiare, sau legarea de stâlpul infamiei. Inchiziția din evul mediu s-a limitat geografic la Europa centrală și sud-vestică, în Anglia sau peninsula Scandinavă fiind numai cazuri izolate.
Inchiziții
Istoricii deosebesc patru manifestări diferite ale Inchiziției creștine:
Inchiziția medievală (1184–sec. XVI), care include
Inchiziția episcopală (1184–anii 1230)
Inchiziția papală (anii 1230)
Inchiziția spaniolă (1478–1834)
Inchiziția portugheză (1536–1821)
Inchiziția romană (1542 – c. 1860)
Articole:
1. INCHIZITIA
Radu Cerghizan
Inchizitia a fost o instanta judecatoreasca instituita de biserica catolica, prin decretul Papei Gregor IX in anul 1231, in scopul depistarii si reprimarii sângeroase a asa-zisilor „eretici”. Sarcina interogatoriilor, persecutiilor, torturilor si arderilor pe rug a fost preluata de catre ordinele calugaresti ale Franciscanilor si Dominicanilor. In fruntea inchizitiei a stat un Mare Inchizitor. Inchizitia a constituit una din cele mai grave erori savârsite de Biserica Romano-Catolica, care a dus la crime pe scara de masa impotriva umanitatii.
Dupa ce Romano-Catolicismul si-a consolidat puterea in Evul Mediu, cetatenii cu vederi liberale, care nu se aliniau cu dorintele, nu intotdeauna biblice, ale Bisericii oficiale, au inceput sa fie priviti ca „eretici”, ca inamici ai societatii. La doi ani dupa masacrarea ereticilor albigenzi, Papa Grigore IX publica documentul apostolic Excommunicamus (20 aprilie 1231) prin care anunta infiintarea unui tribunal supranational care sa judece cazurile de erezie. Intentia Papei Grigore IX stabilea ca obligatorie efectuarea unei anchete care sa confirme sau sa infirme temeinicia acuzatiei de erezie. Tribunalul a primit numele de inchizitie (l.lat. inquisitio = cercetare, ancheta). Inchizitia a functionat mai mult in tarile din sudul si vestul Europei, in special in Spania si a inceput a judeca pe toti aceia care au ncercat sa raspândeasca printre credinciosi invataturi asa-zise false in materie religioasa, in dauna credintei. Biserica a considerat firesc sa aiba si ea un for care sa ceara socoteala celor care se amestecau in probleme religioase fara a fi – dupa parerea ei – competenti; aceasta a fost Inchizitia. Ea a jucat un mare rol mai ales in istoria Evului Mediu. Condamnarile care s-au facut se datoreaza principiilor considerate optime pentru a apara ordinea publica lezata prin invataturile asa-zise eretice.
Când era semnalata prezenta ereziei intr-o regiune, se anunta o ancheta: ori se deplasa tribunalul la fata locului, ori erau convocati suspectii, in corpore, la centru. Când era vorba de cazuri particulare, celui in cauza i se trimitea o citatie prin parohia teritoriala. Neprezentarea la locul stabilit in termen de 30 de zile atragea dupa sine excomunicarea, fapt care reducea sansele la proces. Adus in fata Tribunalului, suspectul era pus sa jure ca va spune adevarul, dupa care era interogat si un notar consemna intrebarile si raspunsurile. Mijloacele dure de constrângere fizica erau folosite in cazul in care cel anchetat refuza sa raspunda la intrebari. Asa-zisul eretic care isi retracta erorile primea o sanctiune ispasitoare, dupa gravitatea constatata arbitrar.
Categorii de pedepse degradante date de Inchizitie inculpatilor:
– posturi indelungate, opere de binefacere, zidirea unei biserici, pelerinaje la locurile sfinte.
– participarea la celebrari liturgice comunitare stând intr-un colt al bisericii, descult si cu o lumânare aprinsa in mâna.
– purtarea unui semn distinctiv, cusut pe haine, ori purtarea unor vesminte de culoare speciala.
– amenzi, confiscarea bunurilor, interdictia indeplinirii anumitor functii publice.
– inchisoarea pe un timp determinat sau pe viata.
– condamnarea la moarte.
Cei care aveau legaturi cu diferite secte ori cu eretici erau excomunicati. Când un eretic refuza sa retracteze sau când recidiva, Tribunalul inchizitorial il incredinta judecatorului civil, care, de regula, ii pregatea rugul. Majoritatea inchizitorilor au dat Inchizitiei o fata monstruoasa (Thomas de Torquemada, Conrad de Marbourg, Robert cel Mic, Pierre Cauchon, Jean le Maitre, Bernard Gui s.a.), compromitând masiv Biserica. Au existat si inchizitori ceva mai corecti, unii dintre ei fiind declarati ulterior de Biserica chiar sfinti (Sf. Petru din Verona, Sf. Fidelis de Sigmaringen, Sf. Ioan Capistran). Biserica a declarat sfinti si martiri si pe unii dintre cei pe care Inchizitia i-a chinuit, condamnat la ani grei de temnita sau i-a ars pe rug (Tereza de Avila, Ioana d’Arc, arhiepiscopul de Toledo s.a.). Oricât ar parea de straniu, Biserica Romano-Catolica nu a renuntat formal la Inchizitie decât in 1908, prin reorganizarea eclesiastica produsa sub papa Pius al X-lea. Dar nici pâna azi Biserica Romano-Catolica nu a condamnat Inchizitia ca institutie criminala.
2. 10 lucruri de ştiut despre… Inchiziţie
Inchiziţia a reprezentat unul dintre episoadele dure ale Evului Mediu şi ale istoriei Bisericii Catolice. Iată zece lucruri despre ce a reprezentat şi modul în care a acţionat ea.
3. Începuturile inchizitiei – crestinişmul, de la martiri la tortură
Biserica creştină a fost fondată pe moartea pe Cruce şi Învierea lui Iisus Hristos. Orice biserică sau facţiune creştină va spune acest lucru ca primordial în definiţia sa. Diferenţele apar ulterior în formulări dogmatice, în tradiţie, în cult, în practici etc.
Totuşi cum s-a ajuns ca de la Cel care a propovăduit iubirea de aproape şi a preferat să moară răstignit în locul unei facile fugi sau a protecţiei venită pe fondul unei eventuale revolte populare, dar şi în numele Lui să se producă sute de ani atrocităţi fără margini în perioada Inchiziţie? Sfânta Scriptură (Biblia) vorbeşte în Noul Testament despre iubire, dragoste de aproape, iertare, dar şi despre atrocităţi care vor avea loc în Numele Lui. Scripturile le condamnă şi nu pomenesc nicăieri de necesitatea unui război sau a unor persecuţii pe care creştinii ar trebui să le facă. Cu toate acestea, sute şi mii de oameni au ars pe rug, au fost torturaţi în cele mai oribile moduri cu putinţă de personalul Bisericii catolice în perioada Inchiziţiei. Nici cealaltă Biserică, cea Ortodoxă, nu poate spune că nu a încuviinţat persecuţii: ale musulmanilor, evreilor şi schismaticilor de orice fel (chiar şi catolici uneori). Însă organizarea de care s-a dat dovadă în Occident este una macabru de exemplară. O modificare majoră în istoria creştinismului Până în secolul al IV-lea creştinismul era o religie urbană, răspândită pe tot cuprinsul Imperiului Roman, uneori tolerată de autorităţi, alteori persecutată. Începând cu împăratul Nero şi până la Diocleţian, predecesorul lui Constantin cel Mare, întâlnim destul de multe campanii generale de persecutare a creştinilor din imperiu. Aceştia erau de cele mai multe ori socotiţi drept ţapi ispăşitori pentru multe evenimente neplăcute. Cel mai cunoscut este arderea Romei, act săvârşit de fapt de Nero. Pe cei mai mulţi dintre aceşti martiri creştini morţi în secolele aminite îi întâlnim la loc de cinste în calendare. Ei sunt consideraţi sfinţi pentru că au avut curajul să îl mărturisească pe Hristos chiar şi cu preţul vieţii.
Venirea lui Constantin cel Mare la tron, reunificarea Imperiului separat de Dioclețian, legenda cu semnul crucii apărut în ziua de dinainte de confruntarea finală cu Maxențiu, rivalul său care domnea în Răsărit, dorința împăratului de a-și consolida Imperiul, toate acestea au dus, în anul 312, la edictul de la Milan, prin care creștinismul devine religie permisă în Imperiu. Ulterior, împăratul s-a implicat și mai mult în treburile Bisericii, încercând să pună capăt disputelor între creștinii arieni (subordonaționiști – Cele trei Persoane ale divinității Tatăl, Fiul și Sfântul Duh nu ar fi egale, Fiul fiind subordonat Tatălui) și ceilalți creștini, care considerau cele Trei Persoane egale. Din acest motiv a fost convocat primul Sinod Ecumenic, ținut la Niceea în 325. Împăratul Constantin I este cel care face legătura între religie și stat, folosind metodele de represiune ale statului pentru extirparea ereziei. Printr-o astfel de măsură a împăratului va fi exilat Arius, după Primul conciliu de la Niceea, considerat ca un pericol pentru biserică. Din motive asemănătoare a fost exilat episcopul Atanasiu din Alexandria, un dușman înverșunat al Arianismului, precum și alți numeroși episcopi ortodocși.
Implicarea tot mai mare a împăratului roman se vede o dată cu venirea pe tron a lui Teodosie cel Mare. Acesta, împreună cu împreună cu Sfântul Ambrozie al Milanului, face din creștinism unica religie a Imperiului. Devenind religie de stat, creștinismul are acces nelimitat și direct la foarte multă putere și la instrumentele deținute de stat, dar preluând pe deplin și modul acestuia de exprimare: persecuția până la anihilare a celor care nu sunt de acord cu edictele imperiale.
Astfel, ereticii, cei care nu propovăduiesc ceea ce biserica stat aprobă, sunt nu doar prigoniți, ci și uciși. Primul în istorie condamnat pentru părerile sale, altele decât cele oficiale, a fost teologul Prisciliano de Avila (340-385). Acesta, în anul 385, a fost executat în Trier ca eretic. Până la edictul din 380 a lui Teodosie cel Mare, cea mai severă pedeapsă a Bisericii era anatema – afurisirea, scoaterea în afara Bisericii. Comunitatea de creștini nu-l mai recunostea pe eretic ca aparținând de ea, acesta nu avea voie să intre în Biserică etc, dar sub nicio formă nu era ucis. Exemple de erezii sunt multiple până în secolul IV, în perioada timpurie a creștinismului: existau învățături ca „Montanismus” ce provenea de la Marcion din Asia Mică (85-160) sau „Maniheismus”, întemeiată de persianul Mani (216-277) în care religia era pregnată de influența gnostică, învățături care au fost condamnate de biserică drept eretice.
Ulterior anului 380, toate formele de exprimare religioasă diferite de cele ale Bisericii oficiale au fost interzise, iar practicanții lor persecutați. Unii își găsesc refugiu în teritoriile pe care popoarele migratoare le controlează. Cei mai mulți aleg convertirea în locul excluderii sociale sau chiar a morții. Pentru a înlesni oarecum trecerea și Biserica ”încreștinează” unele zile de sărbătoare păgâne (Crăciunul este exemplu cel mai cunoscut, dar și Boboteaza este continuatoarea unei tradiții romane mai vechi). În prima etapă vedem că acțiunile s-au îndreptat cu precădere spre convertirea păgânilor. Venirea valurilor de migratori păgâni până în secolul X a concentarat atenția clerului superior în această direcție. Ereticii din interior erau văzuți ca niște bolnavi spirituali, iar acțiunile de persecuție nu merg decât foarte rar până la lichidarea lor. După stabilizarea Europei, dar și după ruptura dintre cele două mari scaune patriarhale (Roma și Constantinopol, în 1054), lucrurile au început să intre pe o altă turnură. Dacă Biserica Ortodoxă patronată încă de împărat și-a menținut linia descrisă mai sus față de eretici, în Apus lucrurile devin mult mai fanatice.
Începuturile Inchiziției și argumentele acestora
Inchiziția începe să funcționeze prin anii 1100, la apariția în Italia și sudul Franței a religiei dualiste antifeudale (Bogomilism), care amenința scindarea bisericii catolice.
Deși transformarea Inchiziției într-o instituție se va petrece prin secolul XIII, folosindu-se interpretări din Biblie și citate din teologul antic Augustinus din Hippo (354-430) (care susținea că ereticii numai cu forța pot fi aduși pe calea cea bună spre biserică), constatăm că acțiunile de persecuție și violențele sunt mult mai timpurii.
Astfel, Heinrich der Löwe (Henric Leul) se oferă în anul 1147 să întreprindă o cruciadă contra slavilor de Elba creștinizați parțial. Alt exemplu din secolul al XII-lea este botezarea forțată a evreilor, care a fost ulterior interzisă prin „Decretum Gratiani”.
Exact ca în vreme prigoanei creștinilor, condamnarea la moarte a ereticilor de către autoritățile feudale din Franța, Germania și Italia se făcea printr-un proces ad hoc, urmare a unei declarației venite de la un martor. În anul 1184 a fost alcătuită o Comisie pentru cercetarea cazurilor de erezie, aceasta fiind o reacție a mișcării religioase a katharilor (curaților între sec. XI-XIV) pornită din sudul Franței, împotriva cărora s-au întreprins câteva cruciade. De asemenea, katharii au fost prigoniți și arși pe rug ca eretici.
La început, papalitatea a fost luată prin surprindere de zelul acestor acțiuni și a încercat să impună o parte din vechile măsuri. La Concilul din Tours (1163) ținut de Papa Alexandru III, s-a accentuat necesitatea unei pedepse adecvate pentru cei ce se abat de la calea adevărată arătată de biserică. Astfel, papa Lucius III (1181–1185), în colaborare cu Frederic I, Sfânt Împărat Roman (Barbarossa), la Concilul din Verona (1183), prin Bula papală „Ad Abolendam” se hotărăște modul în care va fi pedepsit un eretic (excomunicarea defintivă, cu pierderea tuturor drepturilor și proprietăților).
În anul 1199, Papa trimite doi călugări cistercieni cu o împuternicire deplină de a supune katharii din sudul Franței. Concilul al IV-lea Lateran a hotărât în 1215 împotriva celor osândiți de erezie de pierdere a avutului, excomunicare și interzicerea îngropării în pământ sfințit.
În paralel, Papa Inocențiu al III-lea, care origanizează cruciada Albigensiană (1209–1229), oferă și un model monstruos de persuasiune a ereticilor: la 22 iulie 1209 trupele catolice ocupă localitatea Béziers, urmând porunca „Caedite eos! Novit enim Dominus qui sunt eius” „Să fie toți omorâți, Dumnezeu cunoaște pe aleșii săi”. Locuitorii orașului vor fi așadar măcelăriți (20 000 de morți). La puțin timp urmează orașul Carcassonne ,care capitulează, locuitorii refugiindu-se în păduri. Din cei rămași aproape 500 de bătrâni, bolnavi sau copii, 400 sunt spânzurați și o sută sunt lăsați să părăsească orașul goi, despuiați de haine, luând cu ei „numai păcatele lor”.
Arderea pe rug
Intrigile politice și interesele suveranilor au folosit de multe ori în Evul Mediu limbajul și instrumentele ecleziastice pentru înlăturarea adversarilor. Decretul de ardere pe rug a ereticilor vine chiar în contextul disputelor între Frederic al II-lea, împăratul Sfântului Imperiul Roman, cu orașul Milano. Frederic a elaborat un edict de ardere a ereticilor, erezia fiind considerată ca o jignire adusă monarhului pentru care era prevăzută pedepsa cu moartea. Acest edict a fost acceptat de papa Gregor IX (1167-1241), cu condiția ca numai biserica să poată hotărî care eretic este recidivant și nu mai poate fi convertit. Papa va refuza să accepte declararea ca eretic a orașului Milano, care se răzvrătise împotriva împăratului.
La hotărârea Conciliui din Toulouse (1229), s-au înăsprit măsurile de pedepsire a ereticilor prin descoperirea locurilor unde s-au refugiat, a celor care le ofereau adăpost sau pomană. Casele le erau dărâmate, bunurile confiscate, iar oamenii puteau fi chiar uciși. Pentru a obține informațiile necesare, s-a recurs și la încurajarea denunțiilor secrete.
Motivul însărcinării dominicanilor cu combaterea ereziei este explicată prin faptul că erezia apare mai ales în rândul populației sărace, unde dominicanii aveau cele mai bune contacte. Astfel, în anul 1235 inchiziția este declarată oficială de către papă.
Printre metodele de investigație ale Inchiziției se număra „chestionarea penibilă”, care consta de fapt din diferite metode de tortură a acuzatului, prin care se căuta după cele spuse îndepărtarea influenței viciilor lumești și obținerea unei mărturisiri. Impăratul Friedrich II ordonă în 1238 pedeapsa cu moartea prin arderea pe rug a ereticilor, în anul 1252 cu interogarea prin schingiuire pentru aflarea adevărului, metodă uzuală a justiției din aceea vreme. La sfârșitul secolului XIII inchiziția funcționa ca instituție deja în mai multe regiuni din Europa apuseană.
Teologul italian Toma de Aquino (Tommaso d’Aquino) (1225-1274) a stabilit teoretic prin fraza „Accipere fidem est voluntatis, sed tenere fidem iam acceptam est necessitatis” – „pentru acceptarea și păstrarea credinței este necesară o hotărâre liberă și voluntară” piatra de temelie a inchiziției din Evul Mediu. Pedeapsa aplicată pentru erezie, cere teologul, să fie excomunicarea sau pedeapsa cu moartea. În anul 1231 formează papa Grigorie al IX lea o comisie permanentă pentru erezie, subordonată mai ales călugărilor din ordinul dominican. Pedeapsa pe care o cere papa Gregor pentru eretici este închisoarea pe viață, cu o pedeapsă maximă pentru eretici recidivanți.
„Noi vrem ca să-i corectăm, să-i avem îndreptați și nu omorâți, noi dorim izbânda educației creștine și nu moartea lor meritată”
Între argumentele folosite adesea în justificarea acțiunilor Inchiziției sunt acțiunile teologului antic Augustin de Hipona, care a avut dispute înveșunate cu „donatiștii” (o fracțiune creștină nord-africană). Acesta a încercat metoda convingerii, dar mai târziu el va recomanda utilizarea forței prin maximele sale: „compelle intrare“ și „temperata severitas”, care va deveni treptat mai severă utilizând biciuirea și în cazurile extreme pedeapsa cu moartea. Totuși Inchiziția a trecut cu vederea o precizare a lui Augustinus, și anume „Corrigi eos volumus, non necari, nec disciplinam circa eos negligi volumus, nec suppliciis quibus digni sunt exerceri” – „noi vrem ca să-i corectăm, să-i avem îndreptați și nu omorâți, noi dorim izbânda educației creștine și nu moartea lor meritată” sau afirmația lui Ioan Gură de Aur „Condamnarea la moarte a unui eretic este o greșeală ireparabilă”, această părere fiind împărtășită și de Ambrosius din Milano și Martin din Tours.
Procesele inchiziţiei s-au extins ajungând uneori să depăşească orice imaginaţie. Vânătoarea de vrăjitoare, denunţarea duşmanilor proprii drept eretici, interzicerea oricăror practici medicinale suspecte de vrăjitorie etc sunt câteva din zonele unde Inchiziţia a acţionat. În pofida atrocităţilor petrecute, cele mai multe dintre condamnarile ereticilor nu vizau decât mai rar moartea. Pedepsele constau în a lua parte la slujbe, pelerinaje, cruciade, pedepse financiare, sau legarea de stâlpul infamiei.
www.historia.ro
4. CRIME ÎN NUMELE CREDINŢEI. Cum a acţionat unul dintre CELE MAI SANGEROASE INSTRUMENTE de reprimare a SUTE DE MII de oameni
Un tribunal special, încredinţat călugărilor dominicani şi franciscani pentru a-i judeca pe ultimii eretici din Languedog…Organizat la „sugestia” Papei Grigore al IX-lea, în 1231.
Acesta era actul de naştere al Inchiziţiei, nume ce provenea de la Inquisitio, cuvânt din limba latină: înseamnă „cercetare” sau „anchetă”. Intenţia Papei era ca temeinicia acuzaţiilor să se stabilească pe baza unor anchete minuţioase care să confirme sau să infirme actele de erezie. Inchiziţia se va transformat, treptat, într-un instrument sângeros de reprimare a sute de mii de oameni, mai mult sau mai puţin vinovaţi de ceva anume, iar „înfiinţarea sa a constituit una dintre cele mai grave erori săvârşite de Biserica Romano- Catolică”, după cum notează unii dintre istorici. Diverse pedepse În prima parte a existenţei sale, Inchiziţia a început să judece pe toţi aceia care încercau să răspândească printre credincioşi învăţături aşa zise false în materie religioasă, în dauna credinţei. Când era semnalată prezenţa ereziei într- o regiune, se anunţa o anchetă: ori se deplasau inchizitorii la faţa locului, ori se trimiteau citaţii nominalizate. Adus în faţa Tribunalului, suspectul era pus să jure că va spune adevărul, după care era interogat, iar un notar consemna întrebările şi răspunsurile. Mijloacele de constrângere fizică erau folosite doar în cazul în care acuzatul refuza dialogul. În funcţie de gravitatea faptei, pedepsele erau diverse: posturi îndelungate, opere de binefacere, pelerinaje la locuri sfinte, purtarea unui semn distinctiv cusut pe haine, participarea la slujbe în colţul bisericii, desculţ şi cu o lumânare în mână, confiscarea averii, închisoarea şi condamnarea la moarte. Cei care aveau legături cu diferite secte erau excomunicaţi. Când un eretic refuza să retracteze, sau când recidiva, Tribunalul inchizitorial îl încredinţa judecătorului civil, care, de regulă, îi pregătea rugul sau spânzurătoarea. Torturi odioase La anchetă trebuiau să participe cel puţin doi martori, deşi judecătorii rareori ţineau cont de această chestiune. Principiul era ca mărturia să nu vină de la un excomunicat, însă acest lucru nu era respectat. Sfera de activitate a Inchiziţiei s-a lărgit odată cu trecerea timpului, focalizându- se pe vrăjitoare şi prostituatele. Începe o perioadă mai mult decât neagră: răzbunări perfide, interese, victime nevinovate, denunţuri mincinoase, poliţe politice sau economice. Nimeni nu cerceta dacă acuzaţiile erau sau nu calomnioase: cine denunţa primul, putea fi sigur că inamicul său va fi ucis. Tortura a fost introdusă la 20 de ani de la fondarea Inchiziţiei. La început tortura era considerată atât de odioasă, încât clericilor nu le era permis să asiste. Ea trebuia întreruptă pentru a permite inchizitorului să îşi continue ancheta. Regula generală spunea că la tortură se putea apela o singură dată, însă în realitate acest procedeu era repetat până ce nefericitul eretic spunea ce dorea să audă inchizitorul… Treptat, multe dintre reguli aveau să fie încălcate odată cu apariţia manualului Malleus Maleficarum, un ghid al inchizitorului, lucrare străbătută de un fanatism sinistru, care a introdus instrumente de tortură groaznice. Iată cum descria învăţatul teolog J. Weyer un asemenea episod: „Mulţimea stă şi priveşte cum sunt transportate vrăjitoarele cu căruţa jupuitorilor de vite spre locul execuţiei. Adeseori, toate membrele le sunt schilodite de cazne, sânii sfâşiaţi atârnă ca nişte zdrenţe, una are braţele rupte, alta are gambele zdrobite ca ale tâlharilor răstigniţi. Nu se pot ţine pe picioare, deoarece labele picioarelor le- au fost strivite de menghină. Acum, călăii le leagă de nişte stâlpi în jurul cărora sunt rânduite lemne ce vor fi aprinse pentru a le accentua chinurile morţii”… Peste 500.000 de oameni arşi pe rug Numărul victimelor Inchiziţiei a fost uriaş. Au fost arşi pe rug peste 500.000 de oameni. Dintre afacerile judiciare care au dus la pedeapsa capitală, unele au avut răsunet deosebit, aşa cum a fost cazul Ioanei D’Arc, judecată la Rouen, în 1431. Tribunalul inchizitorial a acuzat-o pe “Fecioara din Orleans” de “uneltire cu diavolul”, numai pentru faptul că purta haine bărbăteşti, avea părul tuns scurt şi prevestise viitorul strălucit al regelui Franţei. La fel s-a întâmplat şi cu mareşalul Gilles De Retz, care sub o groaznică tortură, a “recunoscut” că a necinstit şi ucis sute de fecioare şi copii – mărturisire de care şi inchizitorii s-au speriat, arzându- l pe rug pentru a nu se dovedi că îşi pierduse minţile din cauza chinurilor. Inchiziţia a fost suprimată în 1808 de către Napoleon Bonaparte, dar a rămas o pată neagră în istoria lumii, lista crimelor făcute în numele credinţei fiind neîncăpătoare.
5. Inchiziția spaniolă: lupta împotriva evreilor și musulmanilor
În regatul Aragonului, primul tribunal inchizitorial a fost înființat în secolul al XIII-lea, printr-un act al Papei Grigore al IX-lea. Se întâmpla în timpul ereziei albigense, care a dus la înflorirea Inchiziției în sudul Franței și zona Pirineilor. Însă Inchiziția nu a „prins” în Spania în această perioadă, așa cum a făcut-o în alte părți ale Europei catolice. Treptat, influența acestei instituții a scăzut și, până în secolul al XV-lea, ea nu mai însemna aproape nimic.
De aceea, istoria Inchiziției spaniole – cea mai cunoscută dintre toate – se desfășoară într-un alt cadru temporal decât în Franța, Germania sau Italia. Ea va cunoaște perioada de apogeu câteva secole mai târziu, și nu în Evul Mediu, ci în epoca modernă timpurie.
În regatul Castiliei, nu a existat niciodată un tribunal al Inchiziției papale; supravegherea comunității cădea în sarcina episcopilor. În perioada evului mediu, elita catolică castiliană nu a fost prea interesată de problemele ereziei. Evreii și musulmanii erau tolerați și puteau să-și urmeze legile și obiceiuril tradiționale în probleme domestice. Exista însă o anumită discriminare, la nivelul legii: potrivit legislației, evreii și musulmanii erau inferiori catolicilor.
Inchiziția spaniolă și fervoarea acesteia pot fi atribuite naturii multi-religioase a societății spaniole de după Reconquista. Maurii, cuceritori ai peninsulei iberice în 711, au stăpânit regiunea până în secolul al XIII-lea, când avansul creștinilor îi împinge în granițele restrânse ale Granadei. Ei vor rezista aici până în anul 1492, an ce marchează oficial sfârșitul Reconquistei. Practic însă, lupta spaniolilor împotriva maurilor nu se oprește aici. În ciuda promisiunilor inițiale, făcute de regii Spaniei și stabilite prin tratate oficiale, maurii vor fi în continuare persecutați.
Persecutarea evreilor
Spania post-Reconquista s-a vrut a fi o societate a coexistenței pașnice dintre creștini, evrei și musulmani. Realitatea era însă alta. Lungul război de recucerire a peninsulei a dus la apariția și dezvoltarea unei identități și unități naționale spaniole definite prin elementul religios. Cum lupta s-a purtat împotriva unui dușman de altă religie, ea a creat o coeziune socială în jurul religei creștine. Astfel, după sfârșitul Reconquistei, identificarea unui nou dușman de altă religie – Evreul – și apariția unui nou val de antisemitism nu a fost un fenomen neobișnuit.
Activitatea înfloritoare a Inchiziției începând cu secolul al XV-lea își are originea în câteva evenimente de la sfârșitul secolului al XIV-lea. În acea perioada, în unele zone ale Spaniei a izbuncit un val de antisemitism concretizat prin organizarea unor pogromuri. Spre exemplu, în iunie 1391, la Sevilia, sute de evrei au fost omorâți, iar sinagoga din oraș a fost distrusă. Mai mulți evrei au fost uciși și în alte orașe, precum Valencia și Barcelona.
Ca o consecință directă a acestor pogromouri, are loc o convertire în masă a populației evreiești din Spania. De cele mai multe ori, convertirea se făcea forțat, sub amenințările Bisericii Catolice.
Botezul forțat contravine legii catolice și, teoretic, orice persoană obligată la botez putea reveni la vechea credință. Această dispoziție a fost însă interpretată după bunul plac al clericilor: astfel, se considera că o persoană care accepta botezul sub amenințarea morții sau a violenței se convertea totuși voluntar, astfel că i se interzicea revenirea la credința inițială, în cazul de față la iudaism.
Oricum, mulți evrei convertiți au preferat să-și urmeze noua religie, crezând că așa vor fi în siguranță. Asta a dus la apariția, începând cu secolul XV, a unui nou grup social: conversos sau noii creștini. Aceștia, scăpând de restricțiile ce le fuseseră impuse din cauza apartenenței la iudaism, au putut primi poziții importante în administrație și guvern, câștigând din ce în ce mai multă influență la Curte. Spre exemplu, bancherul Gabriel Sanchez, cel care finanțează călătoria lui Columb către „Indii”, era un converso.
Renașterea Inchiziției spaniole începe în anii 1477-1478, când bigota regină Isabela a fost convinsă de un călugăr dominican că mulți din noii creștini păstrează, de fapt, religia iudaică. Monarhii spanioli vor decide introducerea Inchiziției în Castilia pentru descoperirea și pedepsirea acestor cripto-evrei și cer, în acest sens, sprijinul Papei. Regele Ferdinand a încercat să obțină de la Papa Sixtus al IV-lea înființarea unui Inchiziții controlate nu de Roma, ci de monarhia spaniolă, amenințând chiar cu retragerea sprijinului militar (în acea perioadă, Papalitatea se temea de pericolul otoman).
La început reticent, Papa a acceptat în cele din urmă o Inchiziție spaniolă aflată sub controlul regilor. Asta însemna, de fapt, că monarhii erau cei care numeau inchizitorii.
Primii inchizitori sunt desemnați în septembrie 1480. Este vorba de Miguel de Morillo și Juan de San Martín. Un an mai târziu, se organizează și prima ceremonie cunoscută sub numele de auto-da-fé, în urma căreia șase oameni vor și executați prin ardere pe rug. Începe, de aici, dezvoltarea Inchiziției spaniole. Până în anul sfârșitului Reconquistei, tribunale inchizitoriale vor fi înființate în toate marile orașe ale regatului castilian: Ávila, Córdoba, Jaén, Medina del Campo, Segovia, Sigüenza, Toledo, și Valladolid. Extinderea Inchiziției în Aragon a fost oprită, pentru scurtă vreme, printr-o bulă papală, dar în 1483 va fi numit și un Inchizitor al Aragonului. Este vorba de Tomás de Torquemada, Inchizitor General al Aragonului, Valenciei și Cataluniei, cel care va organiza, într-o manieră brutală, dar eficientă, Inchiziția spaniolă.
Începe, astfel, vânătoarea de cripto-evrei. Torquemada a stabilit o serie de proceduri prin care se ajungea de la descoperirea „vinovaților” la pedepsirea acestora. Procesul se desfășura astfel: Inchiziția acorda o perioadă de 30 de zile în care suspecții își puteau recunoaște vina. În același timp, inchizitorii trebuiau să adune dovezi și mărturii de la vecinii suspecților. În baza căror dovezi puteai fi acuzat că ești evreu: lipsa fumului în horn în zilele de sâmbătă (semn al respectării sabatului), refuzul de a consuma carne de porc sau achiziționarea cărnii de la un măcelar convertit etc.
Inchizitorii nu aveau nicio problemă în a folosi tortura pentru obținerea mărturiilor; cei care își mărturiseau vina (fictivă sau nu) puteau scăpa cu viață, dar cei care ulterior intrau din nou în vizorul inchizitorilor pentru aceeași „crimă” erau executați.
Inchiziția spaniolă a obținut, încă din primii ani, foarte multă autoritate. Confruntat cu elanul inchizitorilor iberici, pe care nu îi putea controla, Papa Inocențiu al VIII-lea a încercat, în 1484, să permită acuzaților să facă apel la Roma împotriva deciziilor Inchiziției. Regele spaniol a ripostat însă, în 1484 și apoi din nou, în 1509, printr-un decret prin care persoanele care făceau apel la aceste proceduri fără permisiunea monarhilor erau condamnate la moarte (și la confiscarea averii). Astfel, Inchiziția a ajuns să fie singura instituție a cărui autoritate se întindea în toate regatele monarhiei spaniole.
Inchiziția spaniolă a fost foarte activă mai ales pe o perioadă de cincizeci de ani, între 1480 și 1530. Istoricii propun, pentru această perioadă, diverse statistici ale proceselor, condamnărilor și execuțiilor. Henry Kamen, spre exemplu, vorbește de circa 2000 de persoane executate (în baza autos-da-fé înregistrate), majoritatea fiind conversos de origine evreiască. Mai mult, el spune că 91,6% din cei judecați în Valencia între 1484 și 1530, și 99,3% din cei judecați în Barcelona între 1484 și 1505 erau evrei la origini.
Istoricii au argumentat că represiunea împotriva acestor conversos nu a avut baze exclusiv religioase, ci și sociale. Dacă până la convertire evreii erau discriminați și nu puteau urca pe scara socială, după convertire aceștia au putut accede la funcții importante în stat și au putut strânge averi importante. Ar fi, așadar, vorba și de o anumită invidie a vechii aristocrații spaniole împotriva unor noi creștini considerați oportuniști. Aceeași aristocrație a avut și de câștigat de pe urma confiscării bunurilor tuturor celor condamnați de Inchiziție.
Expulzarea evreilor
Am văzut că Inchiziția spaniolă s-a născut din dorința de a-i depista pe evreii convertiți la creștinism care își păstrau, de fapt, vechea credință. Acest scop, de apărare a ortodoxiei noilor convertiți, își pierde însă sensul în momentul în care regii decid expulzarea evreilor din țară. Măsura este motivată ca fiind necesară din cauza suferințelor cauzate creștinilor (inclusiv a conversos) în urma contactului cu evreii, aceștia din urmă încercând, prin diferite metode, să-i abată pe creștini de credința lor.
Decretul de expulzare (cunoscut drept decretul de la Alhambra) e dat în ianuarie 1492. Cele mai recente estimări ale specialiștilor, bazate pe analiza atentă a documentelor oficiale și a estimărilor din epocă privind comunitățile evreiești, vorbesc de aproximativ 40.000 de emigranți (la o populație de 80.000).
Alți mii de evrei s-au botezat în lunile premergătoare expulzării. N-ar fi o exagerare să presupunem că cei ma mulți dintre ei au luat această decizie pentru a nu fi forțați să plece și nu din dorința sinceră de a se converti. Problema a fost că tocmai din acest motiv ei au intrat în vizorul Inchiziției, care îi suspecta că își continuă practicile iudaice, nerespectând noua credință.
Așadar, noii conversos vor fi victimele persecuțiilor intense de până la 1530. Până în 1560 însă, procentajul lor în procesele Inchiziției scade până la 3%. Pe parcursul următoarelor 2 secole vor mai exista câteva valuri mari de persecuții împotriva evreilor, iar ultimul proces a avut loc tocmai în… 1818, în plină epocă modernă.
Celălalt inamic: maurii
Cealaltă țintă importantă a Inchiziției a fost comunitatea de moriscos, musulmanii convertiți la creștinism după sfârșitul Reconquistei. Oficial, toți musulmanii aflați sub stăpânirea coroanei de Castilia au fost obligați să se convertească în 1502, iar cei din regatul Aragonului în 1526.
Inițial, în ciuda numeroaselor suspiciuni la adresa comunității de moriscos, Inchiziția nu a putut lua măsuri la fel de drastice ca în cazul cripto-evreilor. De ce? Cel puțin în regatele Valenciei și Aragonului, mulți moriscos se aflau sub jurisdicția nobililor, nu a Coroanei în mod direct, iar persecutarea lor putea fi considerată un afront adus nobilimii și, mai mult decât atât, ca lezând interesele economice ale acestei clase sociale.
A doua jumătate a secolului al XVI-lea, sau ultima perioadă a domniei lui Filip al II-lea, a adus o înrăutățire a relațiilor dintre (vechii) creștini și moriscos. După revolta din Granada din 1568-1570, Inchiziția a început să ia măsuri mult mai drastice. Din 1570, tribunalele inchizitoriale din Zaragoza, Valencia și Granada se ocupau mai mult de cazuri ale acestei comunități.
Fiecare aspect al vieții moriscilor – inclusiv limba, vestimentația și obiceiurile sociale – era condamnat ca fiind necivilizat și păgân. Cineva care refuza să bea vin sau să mănânce carne de porc putea fi denunțată Inchiziției. În ochii acestei instituții și ai opiniei populare, chiar și practicile precum consumarea cușcușului, folosirea hennei, aruncarea dulciurilor la nuntă sau dansul pe muzică berberă erau activități necreștine pentru care o persoană putea fi obligată să facă penitențe. Acei morisci care erau creștini sinceri nu puteau să urce pe scara socială și erau expuși criticilor venite și din partea musulmanilor, dar și din partea creștinilor.
La fel ca în cazul evreilor, Coroana a ajuns în cele din urmă la decizia că cea mai bună soluție pentru rezolvarea tuturor problemelor este expulzarea comunității morisce. Factorul demografic a fost unul din argumentele decisive în favoarea expulzării. Juan de Ribera, arhiepiscopul de Valencia, l-a avertizat pe regele Filip al III-lea că, dacă nu ia măsuri imediat, populația creștină va fi depășită numeric de musulmani, deoarece toți moriscii se căsătoreau și aveau mulți copii, în timp ce doar 1/3 sau ¼ in creștini rămâneau celibatari după ce intrau în serviciul militar sau în sânul Bisericii. Moriscii, a spus Ribera, se gândesc numai la reproducere și la supraviețuire, iar cumpătarea lor în materie de alimentație și băutură face ca speranța lor de viață să fie ridicată.
Decizia de expulzare a fost aprobată cu unanimitate de Consiliul de Stat pe 30 ianuarie 1608, deși decretul propriu-zis nu a fost semnat de rege decât pe 4 aprilie 1609. Navele flotei spaniole au fost pregătite în secret, iar lor li s-au alăturat ulterior mai multe nave comerciale străine, inclusiv unele engleze. Pe 11 septembrie, ordinul de expulzare a fost anunțat în orașele din Regatul Valenciei, iar primul convoi a plecat de la Denia pe 2 octombrie, pentru a ajunge la Oran doar trei zile mai târziu. Populația de morisci din Aragon, Castilia, Andaluzia și Extremadura a fost expulzată în următorul an. Majoritatea celor expulzați s-a stabilit în Maghreb sau pe Coasta Berberă, cu precădere în Oran, Tunis, Tlemcen, Rabat, Tetuán și Salé. Mulți au plecat spre Franța, dar după asasinarea lui Henric de Navarra din mai 1610, au fost forțați să emigreze în Italia, Sicilia sau Istanbul.
Trebuie reținut faptul că mai mulți morisci au rămas totuși în Spania și au rămas în continuare în atenția Inchiziției. Cu toate acestea, potrivit lui Kamen, între 1615 și 1700, doar 9% din cazurile judecate de Inchiziție erau împotriva acestei minorități.
Auto-da-fé, sau actul de credință, era ceremonia publică prin care celor aduși în fața tribunalelor inchizitoriale li se aducea la cunoștință sentința. Termenul propriu-zis se referă la ritualul de penitență publică al ereticilor condamnați. Această ceremonie era, în esență, un act religios și nu includea și executarea pedepselor; aceasta avea loc ulterior. Prima astfel de ceremonie a avut loc în 1242, în Franța lui Ludovic al IX-lea. În Spania, prima auto-da-fé are loc în 1481, iar șase din oamenii care au participat la ea au fost ulterior executați.
Tomas de Torquemada, „părintele” Inchiziției spaniole, făcea parte din ordinul dominicanilor. El i-a fost sfetnic și duhovnic reginei Isabela încă din copilărie, fapt ce explică influența sa asupra politicii religioase a cuplului Isabela-Ferdinand. Torquemada era convins că prezența comunităților de marranos (evrei convertiți),moriscos (musulmani convertiți), evrei și mauri era o amenințare la adresa vieții sociale și religioase a Spaniei. Astfel, el trebuie să fi jucat un rol important în decizia Coroanei de a-i expulza pe evrei din Spania.
www.historia.ro
6. Cât de brutală a fost Inchiziţia Spaniolă?
De la începuturile sale până în prezent, criticii instituţiei Inchiziţiei au caracterizat-o drept omnipotentă şi opresivă până la extrem, asociată cu un număr impresionant de execuţii. Din anii ’50 însă s-a adoptat o atitudine revizionistă faţă de clasica imagine infernală a Inchiziţiei, o analiză mai nepărtinitoare arătând că instituţia avea mai puţină putere decât altele.
Conversii forţate, torturi fără seamăn, orori de neimaginat, execuţii înspăimântătoare – cam aceasta era şi este în continuare imaginea generală când pomenim Inchiziţia. Protestanţii au înflorit însă mult realitatea pentru a căpăta un avantaj în timpul conflictelor cu catolicii din secolul al XVI-lea. În 2572, 1200 de protestanţi olandezi sunt măcelăriţi de trupele cattolice spaniole. În 1588 Filip al II-lea trimite Invincibila Armada asupra Angliei. Pentru a câştiga aderenţi protestanţii atrăgeau mereu atenţia asupra reuşitelor terifiante ale instituţiei căreia oricine îi putea cădea victimă.
A fi împotriva inchiziţiei însemna a fi împotriva papei şi regelui Spaniei. La 1820, când Spania plănuieşte recuperarea fostelor sale colonii, istoricii anglofoni insistă tot pe regimul terorii şi intoleranţa religiei catolice care a distrus mii de vieţi. Învăţaţii evrei insistă şi ei asupra aceleiaşi imagini oribile şi a unui plan de exterminare a tot ce contravenea ideologiei teologice şi politice a Inchiziţiei. Desigur, adevăr în toate acestea există. Inchiziţia era un organism persecutor, acuzatul nu era informat exact cu privire la natura ofensei, era torturat prin varii metode şi ars pe rug dacă tortura nu avea efect şi uneori chiar dacă avea.
Dar ceea ce lipseşte din critica oponenţilor o reprezintă acţiunea altor tribunale poate chiar mai brutale sau sadice decât Inchiziţia. Această instituţie nu era unicat la începuturile Europei moderne, când indivizii erau persecutaţi din cauza credinţelor religioase tot timpul. Lordul Burghley de exemplu justifica tortura catolicilor pentru că refuzau să se autoincrimineze. În vreme ce Inchiziţia spaniolă a condamnat la moarte în jur de 100 de oameni în perioada 1559-1566, perioadă invocată ca printre cele mai sângeroase, autorităţile engleze sub Regina Ana au executatde trei ori mai mulţi eretici, iar cele olandeze de zece ori mai mulţi. Rapoartele inchiziţionale nuanţează părerile opozanţilor.
Nu întotdeauna tribunalul confisca averea inculpatului. Lucrarea “Medieval Iberia: Readings from Christian, Muslim and Jewish (ed. Olivia Constable) prezintă mai multe cazuri în care inculpatului nu I se confisca proprietatea şi scăpa doar cu o amendă. Totodată, acuzatul avea uneori ocazia să se apere aducând martori care să-I probeze inocenţa. Rapoartele prezentate de Sara Tilghman în “Mad for God” oferă de asemenea o viziune nuanţată. De fapt, instituţia intervenea mult mai rar decât se credea în viata cotidiană. Adesea inchizitorii rămâneau ore în şir în birouri examinând cazuri nerezolvate, mai degrabă decât să dea buzna în casele oamenilor şi să-i asalteze cu acuzaţii. De pildă la tribunalul din Cuenca se aresta cam un eretic la şase luni şi rareori era executat, preferându-se pedepse cu incarcerarea (şi nu pe perioade lungi) sau internarea în azil de nebuni dacă inculpatul persista în credinţa eronată.
Înainte de atitudinea revizionistă cu privire la instituţie, istorici precum Cecil Roth sau Henry Charles Lea insistau asupra legendei unuei organizaţii monolitice nemiloase care teroriza complet umanitatea. Sunt desigur cazuri în rapoartele inchizitorii când inculpatul sfârşeşte ars pe rug sau deposedat de avere, dar în la fel de multe cazuri pedepsele erau infime. Dacă ne axăm doar pe execuţii ne facem o impresie lacunară despre Inchiziţia care nu a fost de fapt responsabilă de toate persecuţiile religioase din epocă. Nu neagă nimeni politica de discriminare şi metodele de intimidare ale acesteia, dar faptele au fost mult amplificate pentru a da conferi mult mai multă putere instituţiie decât era cazul.
Inchizitorii prezentaţi în literatură drept monştrii însetaţi de sânge achitau prizonierii mai des decât îi condamnau la moarte. Manualele Inchiziţiei permiteau folosirea torturii, dar asta nu înseamnă că ea era aplicată constant şi sistematic. Trebuie să facem diferenta între nişte situaţii prescriptive şi practicarea lor sistematică. Cercetătorii care s-au ocupat de problemă au descoperit că inchizitorii spanioli se foloseau mult mai rar de procedeele infernale invocate în literatură, ba mai mult, în secolul al XVII-lea unii dintre judecători renunţă complet la ele. La tribunalul din Valencia, între anii 1566-1609, dintre 3075 de acuzaţi numai 2 sunt arşi pe rug, ceilalţi fiind biciuiţi sau amendaţi. Alte statistici care analizează acţiunile a 19 tribunale în perioada 1540-1700 conchid că aproximativ 2% dintre acuzaţi au fost executaţi.
În plus, inchizitorii nici nu erau foarte numeroşi. Fiecare regiune aveau cam 2-3 inchizitori, alături de câţiva funcţionari subordonaţi. Devci pentru peninsula Iberică avem cam 30-40 de inchizitori. Un număr destul de mic pentru a instaura regimul terorii. Alt mit care tot circula, acela al oficialilor învăluiţi de mantia inviolabilităţii, este demontat de faptul că fără mărturiile şi susţinerea comunităţilor, acţiunile Inchiziţiei nu aveau niciun rezultat. Este vorba deci şi de o fervoare generală care facilita iniţiativele tribunalului inchizitor. Şi fiecare comunitate avea interese diferite. În vreme ce majoritatea locuitorilor din Toledo susţinea prezenţa inchizitorilor şi era dornică să-şi denunţe adversarii politici, în Catalonia judecătorii erau slab toleraţi şi nu rareori aruncaţi după gratii. În bună parte, comunităţile nu erau însă împotriva Inchiziţiei, poate pentru că intruziunea în viaţa personală nu era atât de mare precum se credea. Uneori Inchiziţia se pare că a fost chiar conciliantă, dacă ne referim la tribunalul din Valencia care îi proteja pe evreii care se converteau la creştinism sau la protestele unora dintre inchizitori precum Juan Roco Campofrio împotriva discriminării rasiale.
Prin urmare, natura Inchiziţiei Spaniole este unul dintre multele exemple de manevrare a istoriei în funcţie de interesele politice. Desigur că instituţia nu a fost arhetip al justiţiei. Dar nici nu a fost răul încarnat pe pământ. Criticii acesteia i-au amplificat mult aspectele negative pentru a discredita Spania şi catolicismul. Inchiziţia nu a fost mereu invincibilă şi exagerată în intoleranţă. Există o distanţă între ideologia instituţiei, care într-adevăr promovează anihilarea devierilor de la credinţă, şi practica concretă, care se baza mai mult pe amenzi şi incarcerare decât pe tortura sistematică şi execuţia la cea mai mică suspiciune.
Mai degrabă decât o instituţie omnipotentă care teroriza, poate că ar fi mai corect să considerăm Inchiziţia o versiune instituţionalizată a prejudecăţilor comune din societatea spaniolă, răsărită din aceeaşi societate care îi împărtăşea sau respingea valorile. Inchizitorii când exploatau mentalităţile sociale trimiţându-I în mizerie pe unii, când mai moderau atitudinile extreme. Mai mult decât să folosim instituţia pentru a condamna politicile spaniole, ar trebui să o înţelegem în termenii unui model care a formalizat fricile şi prejudecăţile cetăţenilor. Cum a ajuns Spania de la o societate cosmopolită în care coexistau creştini, musulmani şi evrei la una care prefera intoleranţa? De ce a devenit credinţa o crimă? Cu aceste întrebări în minte ar trebui privită Inchiziţia ca fenomen al bigotismului instituţionalizat.
www.historia.ro
7. Ereticii persecutaţi de Biserică: Inchiziţia împotriva creştinilor
“Biserica avea mare încredere în pedeapsa corporală ca remediu pentru revolta spirituală”. (W. Woods, “A History of the Devil”).
Unii dintre cei mai faimoşi eretici vizaţi de Inchiziţie erau catharii, de orientare gnostică şi dualistă, ducând la extrem opoziţia dintre bine şi rău. Ei considerau că toată lumea vizibilă este opera diavolului, considerând chiar naşterea şi viaţa rele. Lumea materială este o temniţă în care sunt aruncate sufletele (reîncarnate de mai multe ori) care aparţin lui Dumnezeu, care se pot mântui printr-un ascetism radical. Punctul de atracţie principal al credinţei îl constituie absenţa credinţei într-un infern după moarte. În ciuda practicilor extreme precum înfometarea, catharii se situau pe un dublu nivel de moralitate: o morală strictă pentru Perfecţi şi una mai laxă pentru Auditorii.
Catharii nu erau foarte numeroşi, în jur de 5-10% din populaţia din Languedoc, dar pentru că se ocupau cu precădere de comerţ şi cămătărie erau foarte bogaţi şi influenţi, în ciuda jurământului de sărăcie. Nu atât diferenţele doctinare îi supărau pe catolici, cât puterea sectei. I-am fi găsit răspândiţi prin sudul Spaniei, Italiei, pe valea Rhonului, prin Alpi, Germania de sud, Flandra şi chiar Anglia, Bulgaria sau Bosnia. Printre fundamentele credinţei catharilor, cunoscuţi şi sub numele de albigenzi, se află munca, asimilată unei adevărate rugăciuni. Catharismul a avut succes pentru că Biserica Catolică se opunea dezvoltării capitalismului, în sensul de relaţii economice deschise, condamnând cămătăria şi împrumuturile. Mai mult, catharii nu erau foarte dornici să plătească atâtea taxe Bisericii, o structură închisă şi lipsită de simţul realităţilor cotidiene.
Perfecţii cathari, cel puţin în teorie, se erijau în imitatori absoluţi ai lui Iisus şi ai moralei eseniene. Refuzau să depună jurăminte pentru a nu-l aduce pe Dumnezeu în chestiunile materiale, condamnau orice formă de avere, predicau atenţia faţă de săraci. Un sentiment de protest similar regăsim şi în sânul Bisericii Catolice, născându-se ordine monastice precum cistercienii, dominicanii, franciscanii, dar acestea păstrau totuşi legăturile cu catolicismul şi îi împărtăşeau multe dintre politici.
Încă din secolul al XI-lea, împărăteasa Theodora a II-a condamnă la moarte un mare număr de paulicieni, eretici tot dualişti, care fac o distincţie între Dumnezeul creator al cerului şi pământului şi Dumnezeul creator al sufletelor şi resping Vechiul Testament, pretinzând că nu a existat o întrupare a lui Iisus care ar fi doar un inger. În 1118 Alexios Comnenul tratează bogomilismul, paulicianismul combinat cu tendiţele reformatoare ale Bisericii slave, cu aceeaşi severitate. Probabil persecuţiile acestea au cauzat oarecum exodul ereziilor în Occident.
În 1022, regele Robert al II-lea cel Pios al Franţei, temându-se pentru siguranţa regatului şi al sufletelor din el, ordonă arderea pe rug a 13 cetăţeni de vază la Orleans, câştigând simpatia mulţimii. 10 dintre ei se declară fideli principiilor cathare şi sunt etichetaţi drept maniheişti. Maniheismul, una dintre cele mai importante religii din Orientul Mijlociu, apărut în secolul al III-lea, a avut o influenţă definitorie asupra multor erezii medievale. Cel mai important principiu maniheist este cel al dualității. Mani propovăduia că încă de la începuturile creației, au coexistat două naturi opuse – întunericul și lumina. Pacea și liniștea erau apanajul luminii, pe când în întuneric existau constante frământări. Universul este rezultatul temporar al unui atac al întunericului asupra luminii, din mixtura cărora a luat naștere Spiritul Viu, o emanație alcătuită din lumină și întuneric. Maniheismul a făcut eforturi însemnate pentru a include în sfera proprie, principiile tuturor religiilor cunoscute în epocă. Un element cheie îl reprezintă non-omnipotența puterii lui Dumnezeu, negarea perfecțiunii infinite a divinității, acesta având o natură duală, compusă din două părți egale dar opuse (Bine-Rău).
Crestini impotriva crestinilor
Persecuţiile împotriva ereticilor difereau cumva de vânătorile de vrăjitoare (interogare, tortură, pedepsire). Lucrurile trebuie nuanţate, pentru că nu întotdeauna era vorba de represiuni sistematice şi raţiunile erau şi religioase, şi politico-economice. În 1045, episcopul de Chalons, Roger, observă că secta se răspândeşte în dioceza sa şi îi cere sfatul lui Wazo, episcopul de Liege. Wazo îl îndeamnă să nu aplice forţa pentru că este contrar principiilor creştine. Un caz opus este acela din iarna lui 1051, când câţiva eretici îşi găsesc sfârşitul la spânzurătoare pentru că împăratul Henric al II-lea doreşte să prevină rebeliunile din Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană datorate şi propagării ‘leprei eretice’.
În 1076 un cathar este condamnat la ardere pe rug de către episcopul de Cambrai. Altora li se dă posibilitatea alternativei convertirii la catolicism. Majoritatea preferă să moară. Astfel de cazuri singulare puteau rezulta în revolte populare. De exemplu, în 1114, episcopul de Soissons arestează o multime de eretici, dar în vreme ce solicită sfatul unui sinod adunat la Beauvais, un grup de creştini dau năvală în temniţă, îi iau pe acuzaţi şi îi ard ei înşişi. În 1144 o altă mulţime creştină furioasă atacă pe catharii întemniţaţi la Liege, pe care episcopul spera să-I convertească. Acesta reuşeşte cu greu să-I salveze pe câţiva din mâinile plebei. Ceva similar se petrece şi la Köln, unde arhiepiscopul încearcă să-I aducă înapoi în Biserică şi creştinii furibunzi îi asaltează ei înşişi pe cathari. Mulţi reprezentanţi ai Bisericii se opuneau de altfel pedepsei cu moartea. Peter Canter susţinea că un om poate fi considerat eretic după a treia negare a credintei sale, după care acesta nu trebuie omorât, ci cel mult aruncat în temniţă. Bernard de Clairvaux spunea şi el că aceştia trebuie convinşi prin persuasiune, nu prin violenţă. Pentru apologeţii legilor ecleziastice nu Biserica este responsabilă pentru acţiunile împotriva sectanţilor, ci autorităţile civile. Unele rapoarte ne arată că pedepsele Bisericii nu erau într-adevăr atât de dure, altele în schimb dovedesc contrariul.
Oricum, din secolul al XII-lea creşte teama autorităţilor bisericeşti deoarece catharismul se răspândeşte în cote alarmante, ameninţând poziţia de putere a acestora. Credinţa că ereziile se combat cel mai bine tăindu-le din rădăcini prinde contur. În 1183 are loc o campanie vastă de masacrare condusă de ducele Filip de Flandra şi arhiepiscopul de Reims, care au condamnat în egală măsură oameni de rând, nobili, clerici, cavaleri, ţărani, femei, confiscând numeroase proprietăţi. Între 1183 şi 1206 episcopul Hugo de Auxerre se poartă similar cu neo-maniheiştii. Şi regele Filip August al Franţei execută cathari la Troyes în 1200 şi la Nevers în 1201, trei ani mai târziu mai mulţi la Paris. Raymond de Toulouse dă şi o lege prin care formalizează arderea ereticilor. În 1197, Petru Catolicul, rege al Aragonului, dă un edict prin care schismaticii sunt expulzaţi din regat sub ameninţarea cu moartea.
Legislaţia ecleziastică ocoleşte pedepsele capitale, dar prevederile sunt dure şi aici. Alexandru al III-lea cere la Conciliul de la Lateran din 1179 ca liderii seculari să le confişte proprietăţile şi să-I arunce în închisoare pe cei care tulbură ordinea publică. În 1148 un acord între Frederic Barbarossa şi papa Lucius al III-lea stipulează investigarea fiecărei comunităţi, depistarea schismaticilor şi aducerea lor la curtea episcopală în vederea excomunicării şi predării autorităţilor civile. Pedepsele includeau exilul, exproprierea, arderea casei inculpatului, excluderea sa din comunitate, dar rareori moartea.
Iniţial de investigarea ereziilor se ocupau episcopii. Alarmaţi de răspândirea rapidă a catharismului şi a influenţei albigenzilor, papii emit instrucţiuni tot mai stringente la adresa lor. Albigenzii erau o ramură mai radicală a catharilor, condamnau înavuțirea și averile, iar teologic negau patimile lui Isus Cristos, cele șapte sacramente creștine, crucea, Judecata de Apoi, Infernul, Purgatoriul și Paradisul, fiind și iconoclaști consecvenți. Refuzau cea mai mare parte a scrierilor Vechiului Testament. Biserica Catolică o identificau cu femeia stacojie care apare în Apocalipsa Sf. Ioan. Drept urmare, în 1209 papa Inocenţiu al III-lea işi pierde cumpătul şi începe să predice necesitatea unei cruciade împotriva albigenzilor. Ca şi în cazul cruciadelor anti-musulmane papa oferea indulgenţe participanţilor şi ameninţa conducătorii seculari cu excomunicarea dacă refuzau să-şi purifice teritoriile de erezii, dar şi cu pierderea vasalilor ale căror pământuri treceau în mâinile Bisericii. Instrucţiunile au fost confirmate la conciliul de la Lateran din 1215, la care participă 71 de arhiepiscopi şi 400 de episcopi. 20.000 de mii de creştini se arată nerăbdători să –şi salveze sufletele şi să se îmbogăţească în urma unor crime legalizate şi justificate moral.Era pentru prima dată când un papă sancţiona un război sfânt împotriva altor creştini.
Catharii deveniseră ţinta oricăror abominaţii. În 1211 castelul din Caberet e distrus şi toţi ocupanţii sunt ucişi. Când capitulează Marmaude sunt măcelăriţi 5000 de bărbaţi, femei şi copii. Secta apostolicilor, care reveniseră la obiceiuri simple eseniene dispare şi ea. Fondatorul, Gerhardt Sagarellus din Parma, e ars de viu în 1300. Succesorul său Dulcino de Navarra moare sfâşiat. În primele trei decenii ale secolului al XIII-lea inchiziţia papală nu există ca instituţie, dare există inchiziţia ca formă a procesului penal. Erezia era o crimă noţională, definită de autorităţile ecleziastice ca trădare a lui Dumnezeu, deci trebuia abordată aşa cum autorităţile laice o făceau cu trădătorii. Acuzaţiile împotriva cărora era greu să te aperi aduceau profituri considerabile Bisericii, care se înstăpânea asupra proprietăţilor inculpaţilor. Rescriptul lombard din 1224 este prima lege care formalizează arderea pe rug ca pedeapsă pentru erezie, folosită însă şi anterior dar nu ca practică-standard. Se instituţionalizează astfel şi inchiziţia ca sistem de persecuţie şi interpretare a legii.
www.historia.ro
8. Cruciada împotriva albigenzilor
Albigenzi = Sectă creştină rigoristă şi antiecleziastică, apărută în sudul Franţei, în oraşul Albi (lat. Albigenses), datând din sec. XII
Au trecut patru ani de când a fost cucerit Constantinopolul de către cruciaţi. Într-o predică rostită pe 10 martie 1208, papa Inocenţiu al III-lea declară că există într-o ţară creştină eretici „mai răi decât sarazinii“ şi lansează o chemare la arme şi la cruciadă. Cuvintele servesc la definirea unui nou duşman, furnizând o justificare pentru combaterea lui.
Erezia catară
Care este motivul acestei chemări la cruciadă? Acesta poartă un nume, catarism. Pământurile contelui de Toulouse, Raymond al VI-lea, vărul regelui Franţei, sunt, într-adevăr, din ce în ce mai mult câştigate de erezia catară [Sectă creştină din Europa apuseană (sec. XI-XIV), înrudită cu bogomilismul, care respingea ierarhia catolică şi considera proprietatea privată ca un păcat]. Pe 14 ianuarie 1208, legatul papei, fratele Pierre de Castelnau, a fost asasinat la Saint-Gilles de către un ofiţer al lui Raymond al VI-lea.
Acest pretext de cruciadă ascunde şi altele. Contele de Toulouse lasă impresia că guvernează o ţară în care puterea Bisericii se află într-un continuu declin, el fiind mulţumit de această stare de lucruri. Chiar înainte de asasinarea legatului, papa luase decizia de a întreprinde o operaţiune militară de mare anvergură pentru destituirea lui Raymond al VI-lea. Într-o scrisoare, Inocenţiu al III-lea atribuie regelui Franţei rolul de executor al cruciadei şi de apărător al adevăratei religii: “Tu eşti cel care trebuie să-l goneşti prin forţă pe contele de Toulouse de pe pământurile pe care le ocupă şi să-l smulgi din mâinile sectanţilor pentru a-l reda unor buni catolici care să fie capabili, sub fericita ta domnie, să servească cu credinţă Domnului“.
În realitate, catarismul, apărut în secolul al X-lea în Bulgaria sub numele de bogomilism, s-a dezvoltat mult pe teritoriul contelui de Toulouse, favorizat de altminteri şi de decadenţa clerului din Languedoc, potrivit însăşi constatărilor papei: „Nişte orbi, nişte câini care nu mai ştiu nici să latre, nişte simoniaci care scot la mezat dreptatea, îl declară nevinovat pe bogat şi îl condamnă pe sărac. Ei nu respectă nici măcar legile Bisericii: acumulează beneficii şi încredinţează demnităţile ecleziastice şi sacerdotale unor preoţi nedemni, unor copii analfabeţi. De aici şi insolenţa ereticilor, de aici şi dispreţul seniorilor şi al poporului faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserică. În această regiune, prelaţii au ajuns bătaia de joc a laicilor. Dar cauza întregului rău sălăjluieşte în arhiepiscopul de Narbonne: acest om nu cunoaşte un alt Dumnezeu în afara banilor, are doar o pungă în locul inimii“ (Inocenţiu al III-lea, Epistole).
Începând cu secolul al XII-lea, catharismul a devenit o religie semioficială, deşi persecutată, care posedă tradiţiile sale, ierarhia sa. Este fondat pe un dualism care, pe linia maniheismului, proclamă separarea spiritului de materie, dând o altă semnificaţie opoziţiei dintre bine şi rău. Enunţă ideea, complet străinã unui creştin, că lumea materială nu a fost niciodată creată de Dumnezeu, ci de Satana. Din această cauzãă omul este o creatură a cărui înveliş carnal reprezintă opera Demonului, sufletul însă fiind insuflat de Dumnezeu. Fiecare suflet nu aspiră decât spre o reintegrare cu Spiritul, iar omul care duce o viaţă dreaptă se va reîncarna într-un corp mai capabil să-i favorizeze progresul spiritual. Iisus a coborât în lumea impură a creaţiei din milă pentru sufletele prinse în capcana materiei, dar Fiul lui Dumnezeu nu se încarnează, el nu este decât o viziune, el se „adumbreşte“, iar moartea lui pe cruce nu este, în consecinţă, decât un joc al aparenţelor. Demonul, care este prinţul acestei lumi, a distrus opera lui Iisus până într-atât încât o falsă biserică, Biserica de la Roma, s-a substituit Bisericii creştine autentice, care este catară. Biserica de la Roma este prostituata Babilonului, Fiara, ale cărei precepte sunt legate de rituri şi de sacramente pur materiale, eliminând Spiritul.
De asemenea, crucea este instrumentul Diavolului, imaginile sfinte, idolii şi relicvele, nişte bucăţi putrede de materie. Orice crimă, care lipseşte sufletul de posibilitatea reconcilierii cu Spiritul, fiind cel mai rău dintre acte, meseria armelor este prohibită şi trebuie ca fiecare om să renunţe la bunurile materiale. Nimeni nu poate fi mântuit, adică reconciliat cu Spiritul Sfânt, dacă nu face parte din Biserica catară şi nu a primit binecuvântarea din partea unuia dintre reprezentanţii ei, potrivit ritului consolamentum. Acest rit nu este pur simbolic; el reprezintă, pentru catari, o putere supranaturală, care face într-adevăr să coboare Spiritul Sfânt asupra persoanei beneficiare. Noul perfect este un „om în altă haină“, el poartă veşmântul negru al fraţilor săi (care se va limita la o funie înnodată de gât, când se vor dezlănţui persecuţiile) şi îşi cedează tot avutul comunităţii. De acum înainte va duce o viaţă rătăcitoare şi abstinentă, consacrată rugăciunii, predicilor şi operelor de caritate, în compania altui perfect care a fost desemnat de diaconul sau episcopul local. Aceşti perfecţi reprezintă în ochii poporului nişte „oameni buni“, atât de mare este autoritatea lor morală şi bunătatea. Contele de Toulouse, întâlnindu-l într-o zi pe unul dintre aceştia, mutilat şi prost îmbrăcat, va mărturisi: „Mi-ar plăcea mai mult să fiu ca acest om, decât rege sau împărat“.
Biserica de la Roma este atacată în mod direct de doctrina catară. Fiindcă ceea ce este ameninţat de religia „oamenilor buni“ nu reprezintă doar posesiunile materiale, privilegiile, structura intimă a Bisericii, ci însuşi ansamblul de doctrine formate în decursul secolelor.
Biserica de la Roma încearcă la început să-i convertească pe eretici. Dominique de Guzman este însărcinat de papă să realizeze convertiri cât mai multe. Însoţit de episcopul de Osma, porneşte pe drumurile prăfuite din Languedoc şi ia parte la numeroase conferinţe contradictorii cu catarii, la Servian, Béziers, Carcassonne, Verfeil, Montréal, Fanjeaux, Pamiers. Rezultatele lui Dominique sunt slabe, iar enervarea predicatorului creşte determinându-l să profereze ameninţări: „De atâţia ani v-am rostit doar cuvinte de pace. Am predicat, am implorat, am plâns. Dar, aşa cum se spune vulgar în Spania: acolo unde nu merge cu vorbă bună, merge cu bâta. Iată că acum îi ridicăm împotriva voastră pe prinţi şi pe prelaţi; aceştia, vai! vor mobiliza naţiuni şi popoare, şi multă lume va pieri de sabie. Turnurile vor fi distruse, zidurile dărâmate, iar voi veţi fi reduşi la servitute. Astfel va învinge forţa acolo unde blândeţea a dat greş.“
Dar aceste ameninţări îndepărtează şi mai mult populaţia din Languedoc de Biserica Romană. Eşecul misiunii lui Dominique face ca apelul la cruciadă să fie mai violent şi mai exaltat. Peste tot nu se găsesc decât predicatori ai noului război sfânt. Episcopii reiau cuvântul papei. Misionarii proclamă prin bisericile Franţei marea mizerie a unei ţări pradă ereziei. Propaganda funcţionează din plin, contaminează şi conferă legitimitate chemării la sânge şi crimă. „Răul progresează prin contagiere. El se transmite de la om la om şi se îmbogăţeşte cu precepte şi convingeri ale răului.“
În predicile cruciadei, Languedoc este prezentat ca o ţară străină care nu este un aliat fidel al coroanei Franţei ci, dimpotrivă, un vecin prea puţin sigur, ce nu s-ar da în lături să favorizeze politica regelui Angliei (Raymond al VI-lea fiind şi cumnatul acestuia) sau a împăratului. În ciuda declaraţiei de supunere a contelui de Toulouse, care se declară fiu supus al Bisericii şi gata să accepte toate condiţiile papei, în ciuda ceremoniei de recunoaştere publică a abaterilor care au avut loc la Saint-Gilles în 1209, pregătirile de cruciadă continuă.
Armata cruciaţilor se adună la Lyon. Plecarea este stabilită pentru 24 iunie, în ziua de Sfântul Ioan. La data respectivă, o armată importantă de mai multe mii de oameni călări şi pe jos, soldaţi şi cavaleri, pelerini se pune în mişcare şi coboară pe valea Rhonului. Prima ţintă a armatei cruciate este Raimond-Roger Trencavel, viconte de Béziers şi de Carcassonne. Asediul se desfăşoară în faţa oraşului Béziers, fapt care nu-i impresionează deloc pe locuitorii cetăţii.
Ziua de 22 iulie începe lipsită de griji: asediaţii, care au refuzat să-i predea pe concetăţenii lor eretici, contemplă de la înălţimea zidurilor nenumăratele corturi şi bivuacuri ale armatei cruciaţilor, agitaţia soldaþilor şi a pelerinilor în zdrenţe, dezordinea care pare să domnească în tabăra adversă. Dar sentimentul de invulnerabilitate este de o asemenea natură încât generează inconştienţă şi frică, ceea ce va fi suficient pentru a răsturna situaţia şi a pecetlui în câteva ore soarta unei bătălii care se anunţa totuşi de lungă durată. Mai mulţi soldaţi din garnizoană ieşiseră, într-adevăr, din oraş pentru a-i sfida mai uşor pe vrăjmaşi, dând dovadă de o imprudenţă fatală.
Un cruciat care le ieşise în întâmpinare a fost ucis şi aruncat în râul Orb, ceea ce i-a înfuriat pe asediatori şi i-a împins spontan spre răzbunare. Căpetenia mercenarilor francezi, profitând de situaţie, dă semnalul de luptă. Cruciaţii pornesc în goană, resping micul grup venit să-i sfideze, obligându-l să facă calea întoarsă. Urlând şi vociferând, dau năvală în urma lui şi pătrund în oraş, cucerind una dintre porţi, în vreme ce grosul armatei cruciate porneşte asediul. Lupta se generalizează. Combatanţii se bat pe metereze, în timp ce soldaţii francezi din diverse bande, care au de acum drumul liber, reuşesc să pătrundă în Béziers, ucigând, sfârtecând, jefuind.
În scurt timp, oraşul Béziers cade în mâinile cruciaţilor. Strigătele de groază se unesc cu dangătul de alarmă şi clopotele bisericilor, urletele înfrângerii răsună peste tot. Zadarnic locuitorii oraşului se refugiază în bisericile ale căror uşi sunt forţate de asediatori. Femei, copii, preoţi, bolnavi, sunt masacraţi fără milă. Curând cetatea ajunge o grămadă de cadavre, iar pe străzi se preling şuvoaie de sânge.
O frază, atribuită căpeteniei cruciadei, abatele de Câteaux Arnaud-Amaury, de către germanul Cesar de Heisterbach, fără îndoială apocrifă, a străbătut istoria şi rezumă intenţiile asediatorilor: „Omorâţi-i pe toţi! Domnul îi va recunoaşte pe ai săi!“ Masacrul este necruţător: într-o scrisoare adresată papei, abatele de Cateaux anunţă că „fără menajamente pentru sex şi pentru vârstă, aproape douăzeci de mii de oameni au fost trecuţi prin ascuţişul sabiei“.
Masacrului îi succede tâlhăria, fără ca toate acestea să impresioneze pe cineva. La scurt timp, infanteriştii, deposedaţi de prada lor de cavalerii cruciaţi, care îşi vor şi ei partea lor de victorie, dau foc oraşului, devenit rapid un uriaş incendiu. Chiar de la început, cruciada împotriva albigenzilor a căpătat gustul cenuşii.
Armata cruciaţilor îşi continuă drumul şi pe 1 august ajunge sub zidurile oraşului Carcassonne apărat de vicontele Raimond-Roger Trencavel. Cetatea rezistă, dar, în acele zile fierbinţi de august, setea îi devorează pe asediaţi. Deasupra oraşului domneşte o duhoare pestilenţială, răspândită de cadavrele care acoperă pământul. Vicontele angajează zadarnic tratative cu cruciaţii. Situaţia asediaţilor se înrăutăţeşte. Vicontele e luat prizonier şi cetatea trebuie să capituleze. Aceasta este rapid părăsită de locuitorii ei, care şi-au salvat viaţa, dar şi-au pierdut întregul avut. Suzeranitatea pământurilor casei Trencavel este oferită lui Simon de Montfort, conte de Leicester în Anglia. Cât despre Raimond-Roger Trencavel, acesta moare după trei luni de captivitate, pe 10 noiembrie 1209, de dizenterie.
Simon de Montfort, noul stăpân al domeniului Béziers, nu s-a oprit până nu şi-a consolidat puterea. Cucerirea continuã. Fortăreaţa Minerve, unde s-a refugiat cel mai mare număr de perfecţi, capitulează în faţa trupelor cruciate, în iunie 1210. Ereticii, care au refuzat să aleagă între abjurare şi viaţă, sunt arşi pe un rug imens, primul dintr-o listă lungă.
Alte măceluri, alte scene ale morţii şi ale apocalipsului jalonează cruciada împotriva albigenzilor. După Béziers, Carcassonne, Simon de Montfort ia cu asalt oraşul Lavaur care capitulează după două luni de lupte crâncene. Masacrul e necruţător. Aimery de Montréal, apărătorul cetăţii, este spânzurat ca trădător împreună cu optzeci dintre cavalerii lui, dintre care multora li se taie beregata, spânzurătoarea prăbuşindu-se. Patru sute de perfecţi, bărbaţi şi femei, după ce au fost scoşi pe o pajişte din faţa castelului, au fost arşi pe un rug imens, cel mai mare care va fi ridicat în timpul cruciadei.
Languedoc se clatină. Armata contelui de Toulouse, sprijinită de armata lui Pierre al II-lea, regele Aragonului, care îşi pierde viaţa în această luptă, este învinsă la Muret, de Simon de Montfort, pe 12 septembrie 1213. Dar, câţiva ani mai târziu, pe 25 iunie 1218, Simon de Montfort, căruia i-au fost atribuite toate pământurile contelui Raimond al VI-lea, va fi ucis, lovit de o piatră, în faţa oraşului Toulouse, asediat de el.
După cruciada lui Ludovic al VIII-lea, fiul lui Philippe Auguste, Raymond al VII-lea încetează orice rezistenţă în 1228. Comitatul Toulouse se reuneşte cu domeniul regal în 1271. Începând cu anul 1229, lupta Bisericii împotriva ereticilor a luat forma Inchiziţiei, încredinţate dominicanilor.
Rezistenţa catară se termină într-un final eroic devenit mit tragic: asediul castelului Montségur, din 13 mai 1243 până în 14 martie 1244. Decorul este grandios, castelul cathar pare să plutească în aer, prins în vârful unei stânci. La poalele muntelui stâncos, Hugues des Arcis a întins corturile armatei lui de cavaleri şi de sergenţi ai armelor franceze.
Garnizoana de la Montségur numără o sută cincizeci de oameni, la care se mai adaugă familiile seniorilor şi ale soldaţilor, precum şi numeroşi perfecţi, adică patru sute cincizeci de persoane. Nu duce lipsă de hrană şi primeşte cu regularitate sprijin şi întăriri, care străbat pe timp de noapte liniile inamice. E condusă de seniorul castelului, Raimond de Perella şi de ginerele său, Pierre-Roger de Mirepoix. În castel sunt refugiate mari personalităţi ale Bisericii catare: episcopul Bertrand Marty, Raimond Aiguilher, care a susţinut predici împotriva Sfântului Dominique cu patruzeci de ani în urmă, diaconii Raimond de Saint-Martin, Guillaume Johannis şi Pierre Bonnet, alături de novici sau de perfecţi, toţi ataşaţi profund de credinţa lor.
Cele două tabere rămân pe aceleaşi poziţii timp de mai multe luni şi rezultatul luptei părea să fie nesigur. Din când în când au loc lupte sporadice, hărţuieli în care, de o parte şi de alta, soldaţi şi cavaleri îşi găsesc moartea. În octombrie, sosesc trupele basce ale armatei asediatoare şi se stabilesc pe îngusta platformă situată la optzeci de metri mai jos de castel, ceea ce le permite să controleze cea mai mare parte a muntelui. În noiembrie, pe această platformã este ridicată o maşină de război care îşi scuipă ghiulelele asupra barbacanei din lemn ce apără castelul. Dar, datorită inginerului Bertrand de Baccalaria, care a reuşit să forţeze liniile, şi catharii dispun de o bombardă care răspunde la tirurile asediatorilor. Totuşi, asediaţii încep să fie răpuşi de oboseală, efectivele lor abia putând să se reînnoiască, fiind nevoiţi să lupte o sută contra zece mii.
În preajma Crăciunului, asediatorii, printr-o mişcare surpriză, pun stăpânire pe barbacană, ajungând la doar câţiva zeci de metri de castel. Apărătorii din Montségur ştiu că de acum înainte partida este pierdută. Matheus şi Pierre Bonnet reuşesc să fugă din fortăreaţă, luând cu ei aur, argint şi o mare cantitate de bani.
Lupta este disproporţionată, disperată. Pierre-Roger de Mirepoix face o încercare să ia cu asalt barbacana ocupată de cruciaţi şi să incendieze bombarda care aruncã, fără oprire, pietre asupra asediaţilor. Catarii sunt respinşi de cruciaţii care încearcă să profite de situaţie şi să forţeze ultimele puncte de rezistenţă ale castelului. Zădărnicie. În timpul acestui asalt fără vreun rezultat, soldaţi din ambele tabere cad în prăpastia stâncoasă. În tabăra catară, răniţii sunt îngrămădiţi în colibe, în timp ce episcopii şi diaconii administrează ultima împărtăşanie muribunzilor.
Raimond de Perella şi Pierre-Roger de Mirepoix, care nu-şi mai fac iluzii asupra sorţii apărătorilor din Montségur, pe 1 martie 1244 încep tratative cu asediatorii. Potrivit acordurilor, în cele din urmă încheiate, castelul urma să fie predat regelui şi Bisericii, iar apărătorii să-şi păstreze dreptul de a rămâne pe loc timp de cincisprezece zile suplimentare pentru schimbul de ostatici. Obţin iertarea pentru greşelile lor trecute. Soldaţii vor putea părăsi castelul, după ce îşi vor mărturisi rătăcirile în faţa inchizitorilor, riscând doar uşoare penitenţe. Cât despre ceilalţi ocupanţi din Montségur, perfecţii şi credincioşii catari, aceştia vor trebui să-şi renege erezia sub pedeapsa de a fi arşi pe rug.
Ultimele zile ale asediului rămân misterioase: episcopul Bertrand Marty şi însoţitorii lui să fi vrut să-şi celebreze pentru ultima oară credinţa? Acest din urmă răgaz să fi fost prin el însuşi un ritual tragic? Să dicteze oare un lent urcuş spre supliciu, care nu-i marcat de resemnare, ci de o elevaţie spirituală?
În fortăreaţa Montségur, într-un ritual ascetic de partaj, cei care vor muri îşi lasă avutul celor care vor supravieţui. Şaptesprezece persoane, şase femei şi unsprezece bărbaţi, cavaleri şi soldaţi, primescconsolamentum care îi trimite iremediabil la moarte. Doar trei perfecţi vor scăpa pentru a pune la adăpost ceea ce mai rămăsese din comoara catară, care va servi la continuarea rezistenţei.
Armistiţiul odată expirat, reprezentanţii armatei cruciate se prezintă la porţile castelului însoţiţi de episcopul de Albi şi de doi inchizitori, fraţii Ferrier şi Duranti. Refuzând să-şi renege credinţa, catari şi perfecţi merg cu bună ştiinţă spre pedeapsă. Familiile sunt separate, Raimond de Perella este obligat să-şi predea soţia şi fiica mai mică, Philippe de Mirepoix şi Arpais de Ravat îşi iau rămas-bun de la mama lor, care s-a ridicat la demnitatea de perfectă. În plânsete şi ţipete sfâşietoare, ereticii sunt târâţi cu brutalitate de-a lungul pantei care duce spre poalele muntelui stâncos. Un rug înconjurat de un gard şi de ţăruşi a fost ridicat în grabă, iar aici sunt aruncaţi două sute de catari.
Focul linge paiele, crengile pârâie, mii de scântei se învolburează în jurul trupurilor care se înghesuie unele în altele ca să se apere mai bine; din flăcări răzbat gemete şi ţipete, în timp ce episcopul Bertrand Marty rosteşte câteva rugăciuni. Rugul se aprinde brusc, răspândind o căldură imensă care îi obligă pe călăi şi pe soldaţi să se îndepărteze. Trupurile ard, devin cenuşă. Multă vreme în vale pluteşte un miros acru de ars, un fum negru care întunecă cerul, învârtejindu-se până la zidurile castelului care, totuşi, nu este atins, de parcă ar fi continuat să reprezinte credinţa intactă a perfecţilor.
Michel Faucheux, O istorie a răului. De la tragedii provocate la crime odioase, Bucureşti, Ed. Lider, 2007
https://www.evolutiespirituala.ro/documentar-inchizitia-dosare-secrete/?feed_id=93513&_unique_id=6567969da4ad8Curs Protectie Psi (Psiho-Energetica) – ACCES INTEGRAL INSTANT
Curs Protectie Psi (Psiho-Energetica)
ACCES INTEGRAL INSTANT
TIP CURS – NIVEL MEDIU
– Abonament Acces Integral –
– Psy Defence Course –
SINGURUL CURS DE PROTECTIE PSI DIN ROMANIA – ACREDITAT INTERNATIONAL
Cursul se desfasoara pe o platforma software de E-learning. Este necesar sa aveti conexiune internet si desktop, laptop, tableta sau telefon.
PE O PERIOADA DE 3 LUNI AVETI ACCES INSTANT LA TOATE MATERIALELE CURSULUI
Cursul se desfasoara la distanta online si cuprinde:
11 Exercitii Practice Saptamanale
11 Cursuri Video
Materiale PDF
Te-ai simțit vreodată epuizat sau copleșit de energiile din jurul tău, în ciuda eforturilor tale?
Ți-ai dorit să te simți încrezător și liber?
Dacă da, acest curs este pentru tine. În acest curs, vei învăța cum să te protejezi de energiile externe și să aplici practici de protecție psihologică și energetică.
Acest curs va explora puterea geometriei sacre, a afirmațiilor și a altor strategii proactive pentru contracararea energiilor nedorite.
Până la sfârșitul acestui curs, vei avea instrumente puternice pentru a restabili echilibrul în toate aspectele vieții tale și pentru a crea un sentiment de libertate interioară și securitate.
Te invităm să ni te alături în această călătorie de explorare, înțelegere și transformare.
Vă mulțumim pentru vizionare și vă așteptăm cu drag!
https://www.evolutiespirituala.ro/curs/curs-protectie-psi-psiho-energetica-abonament-acces-integral/?feed_id=93494&_unique_id=6567428903c4a