Claudia Procula – sotia lui Pilat – Marturii istorice despre Iisus
Există numeroase scrieri nebiblice aparținând unor istorici, oameni politici și laici care confirmă existența lui Jesus Christus (numele latin al lui Isus Hristos).
Seria Pro Jesus a mărturiilor istorice despre existența, caracterul și influența lui Isus Hristos începe cu scrisoarea antică a soției lui Ponțiu Pilat, Claudia Procula, adresată prietenei ei, Fulvia Romelia. Conform datelor disponibile, originalul acestei scrisori se află în bibliotecile Vaticanului de unde, pe la 1643, a fost copiată și trimisă episcopului Dionisie al Constantinopolului.
„Claudia Procula,
Ție Fulvia Romelia,
Salutare!
O, tu a mea credincioasă tovarăşă, mă întrebi şi mă rogi a-ţi descrie evenimentele care s-au petrecut după ziua despărţirii noastre. Ştirile unora din ele au ajuns şi până la tine, însă taina în care sunt învăluite trezeşte în tine neliniştea şi voința de a şti starea mea. Dând atenţie apelului tău mă voi strădui să refac inelele lanţului de amintiri împrăştiate ale vieţii mele şi, dacă vei întâlni astfel de împrejurări, care ar uimi mintea ta, atunci adu-ţi aminte că Puterile Creatoare sunt nepătrunse şi înconjurate de întuneric pentru priceperea noastră neputincioasă şi muritoare, şi că este cu neputinţă pentru fiinţele muritoare de a schimba soarta vieţii lor.
Eu nu o să-ţi amintesc primele zile ale vieţuirii mele, care au zburat aşa repede în pace, în Narbona, sub paza şi grija părinţilor mei şi sub ocrotirea divină a prezenţei lor …
Tu ştii că odată cu sosirea celei de-a şaisprezecea primăveri a fecioriei mele, m-am unit prin legătură conjugală cu romanul Ponţiu, nepot al unei renumite familii, care ocupa pe atunci, în Italia, un post de guvernator… Imediat după ieşirea noastră din templu a trebuit să merg cu Ponţiu în provincia care i-a fost încredinţată.
Am plecat fără bucurie, dar nici cu o deplină îndoială, după soţul meu care, după anii săi, putea fi socotit ca tatăl meu. Eu v-am regretat mult… fiindcă locuinţa liniştită a părinţilor mei, fericitul cer al Narbonei, frumoasele monumente, gingaşele dumbrăvi ale patriei mele au rămas ceva sublim în sufletul meu. Eu vă salut, copleşită de dor, cu ochii plini de lacrimi!…
Primii ani ai vieţii mele conjugale au trecut liniştiţi. Cerul mi-a dăruit un fiu. El mi-a fost mai drag decât lumina zilei, am împărţit cu el ceasurile mele de îndeletniciri, de tristeţe, de bucurie.
Fiul meu era de numai cinci ani când Ponţiu, după mila Împăratului, a fost numit Procurator peste Iudeea. Atunci noi am plecat cu oamenii noştri reangajaţi ca servitori, pe un drum foarte greu de descris… Cu timpul, m-am îndrăgostit de acea provincie bogată şi fructiferă pe care soţul meu trebuia să o cârmuiască în numele Romei, stăpâna popoarelor. În Ierusalim de multe ori am fost înconjurată de aplauze şi cinste, dar totuşi am trăit în deplină singurătate şi izolată, din cauza mândriei şi dispreţului cu care evreii ne întâmpinau pe noi, “străinii” şi “păgânii” – după cum ei ne numeau pe noi. Ei susţineau că noi spurcăm cu prezenţa noastră pământul sfânt, pe care Dumnezeul lor l-a făgăduit strămoşilor lor. Eu mi-am petrecut deseori timpul plimbându-mă cu copilaşul meu prin pădurile mele liniştite, unde mistreţul se hrănea cu ramurile măslinilor, unde palmieri cu frunzele lor delicate, mai frumoase ca cele din Delosa, se ridicau deasupra portocalilor sălbatici care înfloreau, ori printre narvii fructiferi. Acolo, sub acea umbră răcoroasă, am cusut învelitori pentru altarele zeilor, sau citeam versurile lui Virgiliu care sunt foarte plăcute auzului şi tot atât de răcoritoare inimii.
Soţul meu, numai puţine momente îşi putea rezerva pentru mine. El era întunecat şi trist, pentru că oricât de tare era mâna lui, ea era totuşi prea slabă pentru a ţine în frâu acest popor care a fost mult timp independent şi pornit din fire către răscoală. Deşi am observat că sunt despărţiţi în mii de secte furtunoase, totuşi ei se unesc într-un singur punct: ura turbată contra romanilor.
Numai o singură familie din înalta clasă din Ierusalim îmi arătă o prietenie relativă. Aceasta era familia şefului sinagogii, iar eu am găsit o mare plăcere în vizitarea soţiei lui, Salomeea, un exemplu de bunătate şi blândeţe, şi îndeosebi în faptul că am făcut cunoştinţă cu fiica ei, ce avea vârsta de doisprezece ani, Semida cea iubită şi preafrumoasă, ca zarea Saronului care înfrumuseţează părul ei…
Câteodată ele îmi vorbeau despre Dumnezeul părinţilor lor şi îmi citeau pasaje din sfintele lor cărţi. Şi ce să-ţi spun, Fulvia, îmi amintesc despre cunoscutele cântări de laudă compuse de Solomon pentru Dumnezeul lui Iacob – acel singur Dumnezeu, veşnic şi nepătruns de obiceiurile şi proverbele cărora noi le dăm ascultare la altarele noastre numindu-le dumnezeieşti, Atotputernicul şi Milostivul, care uneşte în Sine bunătatea, curăţia şi mărirea. Amintindu-mi de glasul Semidei care răsuna ca sunetul de harfă când cânta sfântul imn Binefăcătorului şi Marelui Împărat al lui Israel, la rândul meu încercam să-l cânt la instrumentul meu, aşa de des folosit pe atunci. În singurătatea mea, lângă leagănul băiatului meu, mă aruncam în genunchi, Îl chemam de multe ori, chiar împotriva voinţei mele, rugam pe acel Dumnezeu, pentru smerenia şi liniştea inimii mele, îi supuneam soarta şi judecata mea mâinii Lui tari de fier, ca o roabă unui domnitor, şi să vezi minune! Eu totdeauna mă ridicam ajutată şi mângâiată.
După un timp oarecare, Semida se îmbolnăvi. Într-o dimineaţă, când m-am deşteptat, mi s-a spus că ea a murit în braţele mamei sale şi fără prea mare suferinţă. Cuprinsă de întristare, auzind această ştire, eu l-am luat pe copilaşul meu pentru a merge la ele, ca să o plâng împreună cu plângătoarele şi cu maica ei, Salomeea. Sosind în strada unde era casa lor, servitorii mei doar cu mare greutate au putut face drum prin mulţime, pentru mine şi însoţitoarele mele, pentru că plângâtoarele şi cântăreţele, împreună cu o imensă mulţime de oameni, se îngrămădiseră în jurul casei…
Deodată, am văzut că mulţimea se retrage, făcând loc de trecere unui grup de oameni ce veneau şi la care mulţimea privea cu mare interes şi respect. În primul om, eu am recunoscut pe tatăl Semidei; dar în loc a-l vedea întristat, după cum mă aşteptam să-l văd, pe strălucitoarea lui faţă am văzut semnele unei ferme convingeri şi nădejdi, ce nu putea fi înţeleasă de mine. Cu el mai mergeau trei inşi, îmbrăcaţi cu haine aspre şi cam sărăcăcioase, ce dădeau impresia că sunt nişte oameni simpli şi neştiutori. Dar după ei mergea Unul îmbrăcat, un bărbat în anii de plină frăgezie a tinereţii Lui.
Eu mi-am ridicat ochii ca să-L privesc, dar a trebuit imediat să-mi retrag privirea de la El spre pământ, ca dinaintea Soarelui strălucitor. Mi se părea că fruntea Lui era luminată, iar în jurul capului se forma o strălucire care părea ca o coroană, iar părul Lui se lăsa pe umeri, potrivit cu obiceiul locuitorilor din Nazaret.
Îmi este imposibil a-ţi explica ce am simţit eu când L-am privit! Aceasta a fost cea mai puternică emoţie pe care am simţit-o vreodată, pentru că în fiecare trăsătură se descoperea o nepătrunsă frumuseţe, dar totodată El insufla şi o teamă tainică prin privirea ochilor Săi, ce păreau că ne prefac în ţărână. Eu plecai după El fără să ştiu unde merge.
Uşa se deschise şi eu am putut vedea pe Semida, care zăcea în pat înconjurată de sfeşnice şi miresme! Era încă frumoasă, în acea linişte cerească ce se cobora peste ea, dar fruntea îi era palidă, precum culoarea crinilor ce erau îngrămădiţi la picioarele ei. Degetul morţii lăsase urme în jurul ochilor ei, peste buzele ei uscate. Salomeea stătea lângă ea, amuţită şi aproape lipsită de orice simţire. Mi s-a părut că ea nici nu mă vedea.
Iar tatăl Semidei s-a aruncat la picioarele Aceluia, necunoscut de mine, care se apropie de aşternutul celei moarte, şi după ce i-a arătat-o, a strigat: “Domnul meu, fiica mea este în mâinile morţii: dar dacă voieşti, ea va învia!”
Am tremurat când am auzit aceste cuvinte. Inima mea a încetat să mai bată din cauza măreţiei Aceluia pe care eu nu-L cunoşteam. El a prins mâinile Semidei, aţintindu-şi puternica-i privire la ea şi i-a zis: “Fetiţo, scoală-te!”
Semida s-a ridicat de pe patul ei, ca şi cum ar fi fost ajutată de o mână nevăzută. Ochii i se deschiseră, elanul cel fin al vieţii înflori iarăşi pe buzele ei, apoi şi-a întins mâinile şi a strigat: “Mamă!”. La acest strigăt se trezi Salomeea. Mama şi fiica ei, tremurând, s-au îmbrăţişat una pe alta. Iar Iair a îngenunchiat în faţa Aceluia căruia îi zicea Domn, sărutându-i ciucurii de la poala veşmântului, zicând: “Ce trebuie să fac pentru a avea viaţă veşnică?”. “Să iubeşti pe Dumnezeu şi pe oameni”, a spus El şi S-a făcut nevăzut, ca o fantomă în umbra luminii. Eu eram în genunchi, fără să-mi dau seama. După ce m-am sculat, ca într-o deşteptare din somn, am plecat acasă lăsând fericita familie în culmea bucuriei – o bucurie pe care nici o pană nu o poate descrie.
În timpul când luam masa de seară, i-am istorisit lui Ponţiu tot ce-am văzut şi auzit. El plecă capul şi zise: “Tu ai văzut pe Iisus Nazarineanul, care e obiectul de ură şi de dispreţ al fariseilor şi al saducheilor, al partidului lui Irod şi al leviţilor îngâmfaţi din Templu. Această ură creşte zi de zi, tot mai mult şi unicul lor gând este ca să-i ia viaţa, dar cuvintele Nazarineanului sunt ale unui înţelept şi minunile Lui, sunt ale adevăratului Dumnezeu”.
“Dar pentru ce-L urăsc ei aşa de mult?” zisei eu. “Pentru că El mustră obiceiurile şi făţărnicia lor. Eu L-am auzit odată zicând fariseilor: “Morminte văruite! Pui de năpârci otrăvitoare! Voi puneţi fraţilor voştri sarcini grele pe umeri, pe care nu voiţi să le atingeţi nici cu degetul mic al vostru! Voi plătiţi zeciuiala din chimen, dar foarte puţin vă interesaţi de împlinirea legii, de credinţă, dreptate şi milă!” Înţelesul acestor cuvinte este adânc şi adevărat… El a supărat pe aceşti oameni îngâmfaţi şi mândri şi atmosfera e foarte nefavorabilă pentru viitorul Nazarineanului”.
“Dar tu o să-L aperi, nu-i aşa?” am strigat eu, plină de indignare.
“Puterea mea este foarte slabă în faţa acestui popor răsculător şi stricat; de altfel, aş suferi şi eu foarte mult, sufleteşte, dacă ar trebui să vărs sângele acestui înţelept”. După aceste cuvinte, Ponţiu se sculă şi intră în altă cameră, adânc îngândurat. Eu am rămas într-o durere şi întristare de nedescris…
Ziua Paştelor se apropia. La această mare sărbătoare, atât de importantă pentru evrei, se îngrămădea în Ierusalim o mare mulţime de oameni, din toate părţile Iudeii, pentru a aduce, în Templu, jertfa divină legată de solemnitatea sărbătorilor care aveau loc. Joi, înainte de această sărbătoare, Ponţiu mi-a spus întristat că viitorul Nazarineanului e foarte neliniştitor. Asupra capului Lui s-a făcut deja o conjuraţie şi se poate ca încă în aceasta seară El să fie predat în mâinile Arhiereilor. Eu mă cutremurai la auzirea acestor cuvinte şi îl întrebai: “Tu o să-L aperi, nu-i aşa?”. “Voi putea face eu aceasta?” răspunse Ponţiu, cu o privire întunecată. “Soarta pe care Platon o prezicea pentru unii neprihăniţi, mi se pare că o să-L lovească pe Iisus. El va fi persecutat, dispreţuit şi predat spre a fi osândit la moarte crudă”.
Veni timpul pentru culcare şi pe dată ce aşezai capul pe pernă, nişte puteri tainice parcă au pus stăpânire pe mintea mea.
Eu L-am văzut pe Iisus, aşa după cum Salomeea îl descria pe Dumnezeul ei. Faţa Lui strălucea ca un soare de atâta mărire. El zbura undeva deasupra aripilor heruvimilor şi din fiinţa Sa izvorau flăcările ce împlineau voinţa Lui. Mi se părea că El era oricând gata de a judeca popoarele adunate în faţa Sa, doar prin întinderea dreptei Sale puternice. El a despărţit pe drepţi de nedrepţi. Cei dintâi se urcau către El plini de mărirea tinereţii veşnice şi mărirea Dumnezeiască; dar cei din urmă au fost aruncaţi în lacul focului, un foc pe lângă care Ereba şi Plegetona sunt nimic. Atunci judecătorul divin, arătând mulţimii rănile ce-I împestriţau corpul Său, a zis cu un glas de tunet puternic:”Daţi-Mi înapoi sângele pe care Eu l-am vărsat pentru voi!”. Atunci aceşti nenorociţi rugau munţii şi peşterile pământului ca să-i înghită, acoperindu-i. În zadar s-au simţit ei fără suferinţe, în zadar s-au simţit nemuritori şi nesupuşi disperării cât timp au fost pe pământ! Ei pieriră! O! Ce fel de vis, sau mai bine i s-ar zice prevestire!
Îndată ce zorile începură să se ivească şi să lumineze auriu turnurile templului, eu m-am sculat cu inima apăsată de groază de cele văzute, m-am aşezat la fereastră pentru a lua aer proaspăt. Mi se părea însă că din centrul oraşului se aude, din ce în ce mai tare, un şuier zgomotos; strigătele, ţipetele, blestemele, care erau mai înspăimântătoare decăt valurile înfuriate ale oceanului, ajungeau la urechile mele. Eu am continuat să ascult; inima mea bătea înspăimântată, iar fruntea mi se umplu de sudoare rece.
Nu peste mult timp am auzit acel zgomot apropiindu-se, tot mai mult, până ce treptele care conduceau la Palatul Justiţiei s-au cutremurat sub greutatea gloatei ce venise într-un număr foarte mare.
Adânc îngrijorată de cele ce vor urma, pe neaşteptate, mi-am luat pe fiul meu în braţe, acoperindu-l cu o învelitoare subţire şi am alergat la soţul meu… Ajungând la uşa din interior, care conduce la sala de judecată şi auzind acel zgomot mare de glasuri, n-am mai îndrăznit să intru înăuntru, ci am rămas să privesc prin perdeaua de purpură.
Ce privelişte, Fulvio! Ponţiu stătea pe tronul său, făcut din oase de elefant, în toată mărirea cu care Roma înconjură pe reprezentanţii săi; şi, deşi în aparenţă fără teamă, cum voia el să apară, arătând prin expresia feţei lui că nu se teme, totuşi, eu mărturisesc că am putut pricepe grozăvia chinului său.
În faţa lui, cu mâinile legate, cu hainele rupte de maltratările suferite, cu fruntea plină de sânge stătea Iisus Nazarineanul, liniştit şi neclintit. În trăsăturile feţei Lui nu se putea vedea nici mândrie, nici frică. El era liniştit ca un nevinovat, supus ca un miel; blândeţea Lui m-a umplut de frică şi groază, pentru că în urechile mele încă mai răsunau cuvintele din vis: “Daţi-mi sângele ce am vărsat pentru voi!”
În jurul Lui, plină de furie şi turbată, stătea mulţimea, care Îl adusese la judecată; la această gloată se mai adăuga şi o mare mulţime de gardieni şi servitori, de leviţi şi de farisei, cu privirile încruntate şi mânioase. Aceştia din urmă se puteau deosebi după tăbliţele de pergament, însemnate cu diferite texte din Lege pe care le aveau legate pe frunţi. Toate aceste feţe fierbeau de egoism şi erau pline de ură; pot spune că mi se părea că pe faţa lor strălucesc flăcările infernului şi că spiritele lui Nemera amestecă glasurile lor cu strigăte sălbatice, întocmai ca acelea ale fiarelor turbate. În cele din urmă, după ce se făcu un semn din partea lui Ponţiu, se lăsă tăcere.
– “Ce vreţi voi de la mine?” – întrebă el.
– “Noi vrem moartea acestui om, Iisus Nazarineanul” – răspunse unul din preoţi, în numele întregului popor. “Irod Îl trimite la tine, pentru ca tu să-i pronunţi osânda”.
– “Cu ce Îl învinuiţi voi? În ce constă gravitatea vinei Lui?”
După aceste întrebări a început din nou să se audă ecoul ţipetelor lor.
– “El a prezis distrugerea Templului; El se intitulează Rege al Iudeilor, Hristos, Fiul lui Dumnezeu; El a supărat pe preoţii seminţiei lui Aaron”, strigau leviţii.
– “Să fie răstignit!” ţipa mulţimea înfuriată. Acest strigăt îşi păstrează şi acum ecoul în urechile mele, iar chipul jertfei Sale neprihănite se perindă adeseori prin faţa ochilor mei.
Atunci Pilat, întorcându-se către Iisus, i se adresă cu cuvintele lor prefăcute:
– “Aşadar, Tu eşti Împăratul Iudeilor?”
– “Tu zici aceasta”, răspunse Iisus.
– “Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu?” Îl întrebă iarăşi Pilat.
Dar Iisus nu i-a răspuns nici un cuvânt. Țipetele se reînnoiră atunci şi mai accentuat ca înainte şi acum, întocmai ca urletele unui tigru flămând, ei începură să strige:
– “Daţi-ni-L nouă, ca să moară pe cruce!”
Ponţiu îi făcu din nou să tacă, zicându-le:
– “Eu nu găsesc nici o vină acestui om şi am să-L eliberez”.
– “Dă-ni-L nouă! Răstigneşte-L!” se repetă strigătul mulţimii. Eu n-am putut asculta mai departe; am chemat un rob al meu şi l-am trimis la soţul meu, să-l cheme pentru a vorbi puţin cu el.
Ponţiu părăsi sala judecăţii fără întârziere şi veni la mine. Eu m-am aruncat la picioarele lui zicând:
– “Pentru tot ce ţi-e mai drag şi mai scump, pentru copilul acesta, arvuna aceasta sfântă a unirii noastre, să nu te faci părtaş la vărsarea sângelui Acestui Neprihănit, care este asemenea lui Dumnezeu celui nemuritor! Eu L-am văzut într-un vis în astă noapte, înconjurat de mărire dumnezeiască. El judeca omenirea, care tremura în faţa Lui şi printre nefericiţii aceia, care au fost aruncaţi în flăcările gheenei, eu am recunoscut faţa acestora, care cer moartea Lui… Păzeşte-te a nu ridica preaputernica ta mână împotriva Lui! O! Crede-mă, că numai o singură picătură a acestui sânge, va cauza în veşnicie osândirea ta!”
– “Tot ce se petrece acum mă înfricoşează şi pe mine, îmi răspunse Ponţiu, dar ce pot face eu? Scutul gărzii romane e alcătuit dintr-un număr foarte redus de soldaţi şi ca atare, o asemenea apărare este neînsemnată, faţă de acest popor înţesat de demoni. Nenorocirea ne ameninţă şi asemenea judecată e întocmai ca a eumendiţilor, de unde aşteaptă nu dreptate, ci răzbunare. Linişteşte-te, Claudio! Mergi cu copilul în grădină; ochii tăi nu sunt creaţi pentru a privi această scenă dureroasă”.
După aceste cuvinte, el a ieşit şi m-a lăsat singură, iar eu m-am prăbuşit într-o adâncă descurajare şi jale. Iisus era încă ţinta tuturor batjocurilor şi al maltratărilor din partea mulţimii şi a soldaţilor brutali; patimile lor se aprindeau şi mai mult, din cauza răbdării Lui nemărginite.
Ponţiu se întoarse îngrozit la tronul său. Când gloatele văzură aceasta, ţipetele: “La moarte, la moarte”, răsunau mai asurzitor decât înainte.
După o veche tradiţie, guvernatorul elibera totdeauna de Paşte câte unul din condamnaţii la moarte, ca un semn al binefacerii romane, acesta fiind şi graţiat. În această faptă dumnezeiască, el se adresa întotdeauna poporului. Văzând în acest obicei un mijloc de a-L elibera pe Iisus, Ponţiu întrebă poporul cu glas tare:
– “Pe cine să vă eliberez de sărbători, pe Baraba sau pe Iisus, numit Hristos?”
“Eliberează pe Baraba”, strigă mulţimea. Baraba era un tâlhar şi criminal cunoscut bine prin împrejurimi din cauza cruzimilor săvâşite de el. Ponţiu întrebă din nou: “Dar ce să fac acestui Iisus Nazarineanul?”
– “Să fie răstignit!” strigară ei.
– “Dar ce rău v-a făcut El?”
Cu şi mai multă furie ei strigară:
– “Să fie răstignit!”
Ponţiu plecă capul descurajat. Îndrăzneala gloatei creştea mereu şi lui i se părea că este ameninţată autoritatea sa şi autoritatea romană pe care el o apăra aşa de mult. În Ierusalim el nu avea altă apărare decât escorta lui, fiindcă numai puţini dintre militarii localnici depuseseră jurământul semnului nostru de vultur. Tulburarea creştea cu fiecare minut ce trecea. Niciodată n-am putut vedea o furtună atât de zgomotoasă ce agita mulţimea, niciodată încăierările în forum nu au avut atâta influenţă chinuitoare asupra auzului meu. Nicăieri eu nu mai puteam găsi linişte. Liniştea deplină se găsea numai pe fruntea victimei.
Maltratările, batjocurile, dispreţul general şi chiar moartea chinuitoare, nimic dintre acestea nu puteau întuneca acea privire cerească şi luminată. Acei ochi care dăduseră viaţă fiicei lui Iair priveau la chinuitorii Săi cu un reflex nedescris de pace şi iubire. El suferea, fără îndoială, dar suferea cu bucurie şi spiritul Lui, mi se părea mie, se înălţa către tronul cel nevăzut, ca o flacără curată ce se oferea pentru arderea de tot a păcatelor lumii.
Judecătoria era plină de mulţime care dădea aspectul unui râu înfuriat, ale cărui ape se îngrămădeau începând de la muntele Sion, unde era ridicat templul şi până în faţa Pretoriului şi în fiecare minut se adăugau glasuri noi acestui cor al infernului. Bărbatul meu, obosit şi ameninţat, a fost silit să cedeze în cele din urmă.
O! Fatal ceas al pierzării!!!…
Ponţiu se ridică. Pe faţa lui se citea îndoiala şi groaza morţii. Îşi spălă mâinile în mod simbolic, în ligheanul plin cu apă, zicând:
– “Eu să ştiţi că mă consider nevinovat de sângele acestui drept ce urmează a fi vărsat”.
– “Să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” zbiera nefericitul şi nebunul de popor, care se îngrămădea în jurul lui Iisus. Călăii, ca turbaţi, Îl răpuseră. Eu am urmărit cu ochii mei Jertfa, care era condusă la înjunghiere…
Deodată, ochii mi se întunecară ca din cauza unor bătăi accelerate de inimă: mi se părea că viaţa mea a atins marginile ei. Eu am fost luată de mâinile femeilor mele servitoare şi condusă la o fereastră care dădea în curtea tribunalului. Eu m-am aplecat şi am văzut urmele de sânge vărsat. “Aici au bătut cu biciul pe Nazarinean!” îmi spunea una din roabele mele. “Acolo L-au încoronat cu spini” spunea o altă roabă. “Soldaţii L-au batjocorit, zicându-I Regele Iudeilor, lovindu-L peste faţă”. “Acuma El îşi dă sufletul!” răspunse a treia roabă.
Fiecare cuvânt din acestea străpungea inima mea întocmai ca un cuţit. Amănuntele acestei grozave fărădelegi înmulţeau întristările mele şi suferinţele ce le simţeam atunci în pieptul meu. Am simţit, îţi spun, că s-au întâmplat evenimente cu totul supranaturale în acea nenorocită zi. Mi se părea că cerul se asemăna cu jalea inimii mele. Nori mari, negri şi înfricoşători, de diferite forme, pluteau asupra pământului şi din atingerea norilor se descărcau fulgere, care aduceau ecoul tunetelor…
Astfel, oraşul plin de zgomot se linişti ca pus pe gânduri, în tăcere, ca şi când moartea ar fi întins peste el aripile ei negre. O groază de nedescris îmi răpi privirea spre un punct. Când mi-am strâns la piept copilaşul meu, eu aşteptam ceva, fără ca să ştiu ce; pe la ceasul al nouălea al zilei, întunericul se îngroşă şi avu loc un puternic cutremur de pământ, care zgudui totul. Putea să creadă omul că a venit pustiirea lumii şi că stihiile se prefăcuseră în haosul primitiv. Eu mă lăsai pe pământ, iar în acel timp una din femeile mele, născută evreică, intră în camera mea; palidă, disperată şi cu ochii speriaţi, striga:
– “A venit ziua de apoi! Dumnezeu anunţă aceasta prin minuni. Catapeteasma care desparte Sfânta de Sfânta Sfintelor s-a despicat în două de sus până jos. Vai este pentru sfântul locaş! Se spune că multe morminte s-au deschis şi mulţi au văzut pe cei drepţi înviaţi, care fuseseră dispăruţi demult din Ierusalim: profeţi şi preoţi din timpul lui Zaharia, care a fost ucis în templu, şi până la Ieremia, care a prezis căderea Sionului. Morţii ne prevestesc mânia lui Dumnezeu. Pedeapsa Celui Atotputernic se răspândeşte ca o flacără”.
Când auzeam aceste cuvinte, mi se părea că îmi pierd raţiunea! M-am ridicat şi abia îmi târâiam picioarele; am ieşit la scări, unde l-am întâlnit pe sutaşul care luase parte la maltratarea lui Iisus. El era un viteaz încărunţit şi prea oţelit în luptele cu germanii şi alte popoare. Niciodată nu a bătut în piept o inimă aşa de îndrăzneaţă ca a acestuia. Dar în această clipă el era indispus şi istovit de chinuri, căindu-se. Eu am vrut să-l întreb mai amănunţit despre cele întâmplate, însă el trecu pe lângă mine repetând în urmă: “Acela pe care noi L-am omorât a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu!”
Eu intrai în marea sală. Acolo stătea Ponţiu care îşi acoperea faţa cu mâinile. Când şi-a ridicat capul, la intrarea mea, mi-a zis disperat: “Ah! Pentru ce nu te-am ascultat, Claudio! Inima mea întunecată nu va mai gusta niciodată liniştea. Pentru ce nu am putut apăra pe acest înţelept cu viaţa mea?!”.
Eu nu mai avui îndrăzneala de a-i mai răspunde. Nu puteam găsi nici cuvinte spre a-l întări sau înviora şi de a-l abate de la acea nefericire, care ne pecetluia în veci pierzania. Tăcerea noastră de mormânt era întreruptă numai prin ecourile tunetelor, care răsunau prin toate coridoarele palatului.
Fără a ţine seama de furtună, un om bătrân s-a prezentat în faţa locuinţei noastre. El a fost condus în faţa noastră şi, cu lacrimi în ochi, se aruncă la picioarele bărbatului meu, zicând: “Mă numesc Iosif din Arimateea şi am venit să te rog a-mi permite ca să iau de pe cruce corpul lui Iisus şi să-L înmormântez în mormântul meu”. “Du-te şi ia-L!” răspunse Ponţiu, fără a ridica ochii să-l privească. Bătrânul ieşi; am văzut că se uni cu un grup de femei, îmbrăcate în haine lungi, cu care se acopereau, şi-l aşteptau la poartă.
Astfel s-a terminat acea zi fatală! Iisus a fost înmormântat într-un mormânt, într-o peşteră săpată în piatră, iar la uşa peşterii s-au pus santinele de pază.
Dar acum află, Fulvio!
A treia zi, plin de strălucire, mărire şi triumfător, El se arătă deasupra acestui oraş. El a înviat. Împlinind prezicerile ce s-au făcut cu privire la El şi triumfând prin biruinţa asupra morţii, El S-a arătat ucenicilor şi prietenilor Săi şi mai pe urmă El a apărut la o mare mulţime de oameni din popor. În felul acesta mărturiseau despre El ucenicii Lui – confirmându-şi mărturia cu sângele lor şi ducând vestea despre Domnul lor Iisus, atât în faţa tronurilor, cât şi în faţa mai marilor şi judecătorilor. Dar, ca o dovadă şi mai autentică cu privire la acestea, învăţătura Lui a fost încredinţată câtorva pescari. Această învăţătură se răspândeşte în întreg imperiul.Aceşti neştiutori au devenit pe dată oameni cu renume şi vestiţi, cu cuvintele lor dulci, spuse în toate limbile şi pline de putere. Noua credinţă creşte ca o sămânţă de muştar, căci ea este o adevărată rădăcină roditoare, căreia urmează să i se supună orice rădăcină.
De la această dată, soţului meu a început să-i meargă din ce în ce mai rău. Învinuit fiind pentru procedura sa de către Senat şi de către Tiberiu însuşi, care era stăpânit de ură contra iudeilor, şi bănuit fiind chiar de acei a căror patimă şi dorinţă o împlinise, viaţa lui se transformă în chinuri şi otravă. Salomeea şi Semida mă priveau cu frică; ele vedeau în mine soţia prigonitorului şi o cursă pentru Domnul lor, pentru că ele deveniseră urmaşele Sale, ale Aceluia care dăruise mamei pe fiica ei, iar fiicei pe mama sa. Eu am văzut în locul blândeţii şi bunătăţii lor o neîncredere, care le făcea să le tremure faţa când le priveam şi îndată am încetat a le mai vizita.
În acest timp al singurătăţii mele m-am dedicat cercetării neîntrerupte a unor învăţături morale ale lui Iisus, ce îmi fuseseră predate de Salomeea şi păstrate cu sfinţenie de mine.
O, scumpă prietenă! Cât de neînsemnată şi deşartă este înţelepciunea mai marilor noştri, în comparaţie cu învăţătura aceea, pe care numai singur Dumnezeu a inspirat-o şi a împrăştiat-o pe Pământ! O! Cât de adânci sunt aceste cuvinte înţelepte! Ce pace şi bunătate inspiră ele! Unica mea mângâiere constă în a le citi şi reciti mereu.
După trecerea câtorva luni, Ponţiu a fost obligat să demisioneze din postul care-i oferea atâta autoritate. Noi a trebuit să ne întoarcem în Europa, peregrinând din oraş în oraş. El purta cu sine în toată împărăţia greutatea umilirii şi întristării sale şi a chinurilor descurajării lui sufleteşti. Eu am mers împreună cu el, dar cum era vieţuirea mea cu el? Prietenia familială a vieţii conjugale nu mai este între noi; el vede în persoana mea martorul viu al amintirii despre crima lui; eu, de asemenea, văd în el chipul şi crucea plină de sângele Aceluia pe care el – nefericitul şi nelegiuitul judecător – L-a osândit. Nu mai am îndrăzneala să-mi ridic ochii ca să-l privesc în faţă. Sunetul cuvintelor lui, acel glas car e a pronunţat osânda, îmi străpunge şi răneşte inima. Iar când, după luarea mesei, îşi spală mâinile, mi se pare că nu le înmoaie în apă curată, ci în acel sânge cald, ale cărui urme nu se mai pot şterge.
Într-un timp, eu am vrut să-i vorbesc de pocăinţă şi de expierea păcatului, dar îţi spun că niciodată nu voi uita privirea lui sălbatică şi cuvintele lui pline de furie şi fără nădejde.
Nu peste mult timp, copilul meu muri în braţele mele, dar eu nu l-am plâns. Fericitul! El a murit ca fericit, scăpând de blestemul care ne urmăreşte, el a descărcat din spatele lui uriaşa povară a numelui tatălui său. Nefericirea ne urmărea întruna, din cauză că în toate părţile existau creştini; chiar aici, în această sălbatică patrie, unde noi ne rugăm a ni se acorda ocrotirea, lângă valurile mării şi stâncile ciudate, chiar şi aici pot auzi cu câtă indignare se pronunţă numele bărbatului meu! Cei care erau trimişi să predice învăţăturile Lui Iisus au scris între îndrumările lor şi cuvintele: “El a fost răstignit din ordinul lui Ponţiu Pilat”. Grozav blestem, care în toate veacurile va fi repetat.
Iartă Fulvio! Şi te rog să plângi şi tu, care mă doreşti. Să-ţi ajute dreptul judecător Dumnezeu şi să-ţi dea, cât mai repede, toată fericirea pe care noi o dorim una alteia.
Scuză-mă!
Claudia”
Cine a fost Claudia Procula?
Claudia Procula a fost cea de-a doua soție a lui Ponțiu Pilat, guvernatorul roman al Iudeii între anii 26-36. Aceasta a fost nepoata împăratului Augustus Cezar și fiica nelegitimă a celei a treia soții a lui Tiberius, numită Julia (care a murit nu după mult timp de la nașterea Claudiei). Tiberius a înfiat-o însă pe Claudia iar căsătoria ei cu Ponțiu Pilat se spune că a fost aranjată de Sejanus, prietenul și confidentul lui Tiberius.
Dacă în mod normal soțiile guvernatorilor nu obișnuiau să își însoțească soții în diversele teritorii ale Imperiului Roman (preferând confortul și siguranța Romei), Claudia Procula se remarcă drept o soție care are o relație aparte cu Ponțiu Pilat și acceptă pericolelele provinciilor romane îndepărtate.
Claudia Procula a fost menționată fără nume în Evanghelia după Matei în contextul judecării lui Isus Hristos: „Pe când sta Pilat pe scaun la judecată, nevastă-sa a trimis să-i spună: „Să n-ai nimic a face cu neprihănitul acesta, căci azi am suferit mult în vis din pricina lui.”” (Matei 27:19).
De asemenea, în arhiva Vaticanului există scrieri istorice aparținând lui Pilat în care acesta a menționat că în timpul judecării lui Isus Hristos i-a atenționat pe acuzatorii lui Isus: „”Știți că soția mea vă simpatizează în ceea ce privește iudaismul”. „Da, știm Pilat”. „Ei bine, soția mea a trimis să mi se spună: să nu faci nimic acestui om drept în această noapte”” (Ravasi G., „Il canto del gallo arrostito e la conversione di Ponzio Pilato”, L’Osservatore Romano).
Unii cercetători ai istoriei afirmă că în Iudeea, Claudia Procula avea o cameristă feniciană care credea în evanghelia împărăţiei propovăduită de Isus Hristos iar aceasta îi transmisese Claudiei tot ceea ce știa și credea. Spre deosebire de Pilat, care s-ar fi sinucis, Origene – unul dintre cei mai reprezentativi teologi creștini din secolul al III-lea -, a sugerat în lucrarea „Omiliile după Matei” că soția sa, Claudia Procula, a murit ca și creștină. Acest aspect este confirmat și de Sinaxarul grecesc unde scrie: „Procula s-a făcut uceniță (…) și a primit sfântul botez”.
Scrisoarea de mai sus, scrisă în original în latină, se presupune că a fost scrisă într-un mic oraș galic din zona montană (zona Rennes-les-Bains din sudul Franței, în apropiere de locul natal al Claudiei, actualul Narbonne), la câțiva ani după ce Pilat plecase din Ierusalim. Claudia Procula a scris în total trei scrisori către Fulvia. Manuscrisul scrisorii de față a fost găsită înițial într-o veche mănăstire din Bruges (Belgia) iar apoi transferată în arhivele Vaticanului. În arhivele ultimului țar al Rusiei s-a găsit de asemenea o copie a traducerii acestei scrisori, probabil aceasta fiind procurată de la Constntinopul unde ajunsese de altfel prima copie a scrisorii ei în jurul anului 1643.
În 1865, jurnalul catolic Novice din Slovenia a publicat scrisoarea lui Claudia Procula în limba slovenă. Însă adevărata popularizare a scrisorii s-a făcut atunci când Pictorial Review Magazine a publicat traducerea în limba engleză a scrisorii Claudiei Procula în aprilie 1929.
În prezent, în unele comunități catolice mai vechi din Europa, citirea acestei scrisori precede spălarea picioarelor săracilor în Joia Mare, înainte de Paștele care comemorează moartea și învierea lui Isus Hristos.
Surse Pro Jesus:
Forcucci J. (compil.), Relics of Repentance: The letters of Pontius Pilate and Claudia Procula, Issana Press, p. 1-21, 1996
Ravasi di G., „Il canto del gallo arrostito e la conversione di Ponzio Pilato”, L’Osservatore Romano, 24 aprilie 2009
***, „Documente istorice şi mărturii despre Domnul nostru Iisus Hristos”, Apărătoul.md, 3 mai 2013
***, „Sfanta Procla, sotia lui Pontiu Pilat”, Creștin Ortodox, 3 august 2012
***, „The Relationship between Rome and Judea prior to Jesus’ public life”, Historian.net, 19 august 2014
https://www.evolutiespirituala.ro/claudia-procula-sotia-lui-pilat-marturii-istorice-despre-iisus/?feed_id=62585&_unique_id=649431063aaf0
Curs Dezvoltarea Capacitatilor Psiho-Energetice
Curs Dezvoltarea Capacitatilor Psiho-Energetice
TIP CURS – NIVEL BASIC
– Abonament Acces Integral –
Dezvoltarea Intuitiei:
Ghid pentru dezvoltarea capacitatilor extrasenzoriale
VREAU SA MA INSCRIU
Instructor Acreditat RR Institute – Certified Psychic Intuitive
Acest curs vă va ajuta să decideți in care din multele domenii psy aveți puncte forte și vă va ajuta să le dezvoltati în continuare sau să lucrati pe acele zone care ar putea fi punctele dvs slabe.
CURS SELF STUDY – PUTETI INCEPE CURSUL ORICAND!
PE O PERIOADA DE 2 LUNI AVETI ACCES INSTANT LA TOATE MATERIALELE CURSULUI
Materialele de curs sunt in format electronic PDF DOWNLOADABIL.
Veti putea accesa urmatoarea sectiune de curs de pe Platforma Online dupa fiecare luna, iar in luna respectiva trebuie sa parcurgeti materialele PDF si exercitiile, acolo unde este cazul. Veti avea acces la 4 lectii pe luna.
Materialele de curs parcurse anterior raman disponibile in permanenta, pana la terminarea cursului.
Cursantii pot transmite mesaje private instructorului si au posibilitatea sa primeasca raspunsuri prin sistemul intern de mesagerie al site-ului.
https://www.evolutiespirituala.ro/curs/curs-dezvoltarea-capacitatilor-psiho-energetice-2/?feed_id=62670&_unique_id=6494698cb1f78
Meditatie Ghidata Casa Sufletului
Cum ma pregatesc pentru Meditatie?
Puteti desena simbolul crucii (sau alte simboluri Reiki si nu numai, daca sunteti initiati) pe peretii camerei, pe tavan si pe podea pentru a crea un spatiu sacru si pentru a-l binecuvanta.
Alte meditatii ghidate
Vizitati-ne Pagina de Facebook https://www.evolutiespirituala.ro/produs/meditatie-ghidata-casa-sufetului/?feed_id=62653&_unique_id=6494697b464ec
SĂRBĂTOAREA DE IARNĂ – NASTEREA LUI IISUS
SĂRBĂTOAREA DE IARNĂ – NASTEREA LUI IISUS
În ce anotimp S-a născut Cristos? Saturnalia – cadouri, pomi de Crăciun şi alte obiceiuri. Ziua lui Ioan Botezătorul. Ziua Înălţării la cer a Mariei. Ziua întâmpinării Domnului. Cum au fost adoptate, rebotezate şi creştinizate unele zile păgâne.
CRĂCIUNUL – 25 DECEMBRIE – este ziua desemnată în calendarele noastre ca ziua naşterii lui Cristos. Dar este aceasta cu adevărat ziua în care S-a născut El? Au obiceiurile de astăzi din acest anotimp o origine creştină? Sau Crăciunul este un alt exemplu de amestec între păgânism şi creştinism?
O privire aruncată asupra cuvântului „Christmas” („Crăciun” în engleză) indică faptul că este un amestec. Deşi include Numele lui Cristos („Christ”), menţionează şi „liturghia” („Mass”). Dacă luăm în considerare toate ceremoniile perfecţionate, rugăciunile pentru cei morţi, ritualurile transsubstanţierii şi complicatele ritualuri ale liturghiei romano-catolice, poate oare cineva să facă cu adevărat legătura între acestea şi Isus din Evanghelii? Dacă privim chestiunea din această perspectivă, cuvântul „Christ-mass” este o contradicţie în sine.
Cât priveşte adevărata dată a naşterii lui Cristos, ziua de 25 decembrie trebuie pusă sub semnul întrebării. Când S-a născut Isus, „în acelaşi ţinut erau nişte păstori care stăteau pe câmp, păzindu-şi turma în timpul nopţii” (Lc.2:8). Păstorii din Palestina nu stăteau pe câmp în miezul iernii! Adam Clarke a scris: „Deoarece aceşti păstori încă nu-şi duseseră acasă turmele, se poate presupune că luna octombrie încă nu începuse şi că, prin urmare, Domnul nostru nu S-a născut în 25 decembrie, când turmele nu mai stăteau afară pe câmp. Tocmai din acest motiv ar trebui să se renunţe la decembrie ca lună de naştere a lui Isus”.
Cu toate că Biblia nu ne spune în mod expres data naşterii lui Isus, sunt indicii că a fost probabil în toamna acelui an. Ştim că Isus a fost crucificat primăvara, în timpul Paştelui (Io.18:39). Socotind că lucrarea Sa a ţinut trei ani şi jumătate, lucrul acesta ar plasa începutul lucrării Sale toamna. Pe atunci, El avea cam treizeci de ani (Lc.3:23), vârsta recunoscuta pentru ca un bărbat să poată deveni oficial preot sub Vechiul Testament (cf. Num.4:3). Dacă El a împlinit treizeci de ani toamna, atunci naşterea Lui a avut loc toamna, în urmă cu treizeci de ani.
Pe vremea naşterii lui Isus, Iosif şi Maria plecaseră la Betleem să se înscrie. Nu există nici un document care să indice că înscrierea s-a făcut în miezul iernii. Un timp mai logic al anului ar fi fost toamna, la sfârşitul secerişului. Dacă aşa au stat lucrurile, la Ierusalim ar fi avut loc sărbătoarea corturilor, fapt care ar explica de ce s-a dus Maria împreună cu Iosif (cf. Lc.2:41). Aceasta ar explica şi de ce nici chiar la Betleem „nu era cameră în han” (Lc.2:7). Potrivit lui Josefus, Ierusalimul era în mod normal un oraş de 120.000 locuitori, dar în timpul sărbătorilor, câteodată se adunau până la două milioane de evrei. Mulţimi atât de mari nu numai că umpleau Ierusalimul, dar şi localităţile din jur, inclusiv Betleemul, care se află la numai opt kilometri spre sud. Dacă Maria şi Iosif făceau călătoria atât ca să participe la această sărbătoare, cât şi ca să se înscrie, aceasta ar plasa naşterea lui Isus toamna.
Nu este esenţial să ştim data exactă în care S-a născut Cristos – principalul fapt fiind, desigur, acela că S-a născut! Luând parte la Cina Domnului, primii creştini au comemorat moartea lui Cristos (l. Cor.11:26), dar nu avem nici o mărturie a vreunei datini speciale legată de naşterea Sa. The Catholic Encyclopedia spune: „Crăciunul nu s-a numărat printre cele mai timpurii sărbători ale Bisericii. Irineu şi Tertulian îl omit din lista lor de sărbători”.
Mai târziu, când bisericile din diferite locuri au început să sărbătorească naşterea lui Cristos, au fost mari diferenţe de opinii în ce priveşte data corectă. Biserica romano-catolică n-a început să sărbătorească ziua de 25 decembrie decât în ultima parte a secolului 4. Totuşi, în secolul 5, după cum subliniază The Encyclopedia Americana, s-a dat ordin ca naşterea lui Cristos să fie pentru totdeauna sărbătorită în această dată, chiar dacă ea era ziua vechii sărbători romane a naşterii lui Sol, unul din numele zeului-soare”.
Frazer spune: „Cea mai mare sectă religioasă păgână care a stimulat celebrarea zilei de 25 decembrie ca sărbătoare în întreaga lume romană şi greacă a fost închinarea păgână adusă soarelui – mitraismul. Această sărbătoare de iarnă a fost numită, Naşterea’ –Naşterea soarelui‘”. Oare această sărbătoare păgână a fost responsabilă pentru alegerea de către biserica romano-catolică a zilei de 25 decembrie? Vom lăsa să răspundă The Catholic Encyclopedia. „Binecunoscuta sărbătoare în cinstea soarelui, Natalis Invicti (Naşterea Neînvinsului Soare) serbată în 25 decembrie, poartă în esenţă responsabilitatea pentru data sărbătorii noastre din luna decembrie”! Mitraismul isi are originile in Zoroastranism, al carui zeu solar era Ahura Mazda.
Pe măsură ce obiceiurile păgâne referitoare la închinarea adusă soarelui erau „creştinizate”, este de înţeles că urma să rezulte confuzie. Unii credeau că Isus era Sol, zeul-soare! „Tertulian trebuia să declare că Sol nu era Dumnezeul creştinilor; Augustin a denunţat identificarea eretică a lui Cristos cu Sol. Papa Leo I a mustrat aspru dăinuirea închinării adusă soarelui, deoarece nişte creştini, stând chiar în pragul bazilicii apostolilor, i-au întors acestuia spatele pentru a se închina soarelui care răsărea”.
Sărbătorile de iarnă erau foarte populare în antichitate. „În Roma şi în Grecia păgână, pe vremea barbarilor teutoni, în vremurile străvechi ale civilizaţiei egiptene antice, în stadiul de început al dezvoltării popoarelor din est şi vest, din nord şi sud, perioada solstiţiului de iarnă a fost totdeauna o perioadă de bucurie şi sărbătoare”. Pentru că acest anotimp era atât de iubit, biserica romano-catolică l-a adoptat ca timp al naşterii lui Cristos.
Câteva din obiceiurile de Crăciun din zilele de azi au fost influenţate de Saturnalia romană. „Este cunoscut de toţi”, spune un scriitor, „că mare parte din lucrurile pe care le asociem cu sezonul Crăciunului – sărbători, oferirea de cadouri şi sentimentul general de bunăstare – nu este altceva decât moştenirea lăsată de sărbătoarea romană de iarnă a Saturnaliei. rămăşiţe din păgânism”.
Tertulian a menţionat că practica schimbului de cadouri a fost o parte a Saturnaliei. Nu-i nimic rău, desigur, în a oferi cadouri. Israeliţii îşi ofereau cadouri unul altuia în timpul sărbătorilor – chiar şi în sărbătorile ţinute doar ca un simplu obicei (Est.9:22). Iisus a primit cadouri de la Magi..care erau Zoroastrieni.
Pomul de Crăciun, aşa cum îl ştim noi, datează doar de câteva secole, deşi ideile privitoare la pomii sacri sunt foarte vechi. O veche legendă babiloniană spune despre un pom permanent verde, care a crescut dintr-un trunchi de copac mort. Vechiul trunchi îl simboliza pe Nimrod cel mort, noul pom permanent verde simboliza faptul că Nimrod a revenit la viaţă în persoana lui Tamuz!
Printre druizi, sacru era stejarul, printre egipteni era palmierul, la Roma era bradul, împodobit cu boabe roşii în timpul Saturnaliei! Se credea că zeul scandinav, Odin, dă daruri deosebite în timpul sărbătorilor de Crăciun celor care se apropiau de bradul lui sacru.” În cel puţin zece referinţe biblice, pomul verde este asociat cu doctrinele altor religii (l. Re.14:23, etc.). Deoarece toţi pomii sunt verzi cel puţin o parte a anului, menţiunea specială de „verde” se referă probabil la pomii permanent verzi.
In multe din scrierile apocrife Iisus le vorbeste apropiatilor sai despre cei 3 pomi ai vietii, aflati pe trepte diferite de evolutie spirituala si Ceruri. El chiar face o prezentare destul de detaliata a acestor Ceruri si a diferitelor functii ale spiritelor ce pazesc acesti pomi vesnic verzi.
„Împodobirea bradului”, de Ludwig Richter (1803).
Luând în considerare toate aceste lucruri, este interesant să comparăm o afirmaţie făcută de Ieremia cu obiceiul de astăzi al împodobirii unui pom în perioada Crăciunului. „Obiceiurile oamenilor sunt deşarte: căci unul taie un copac în pădure, lucrarea mâinilor unui meşter cu toporul. Ei îl acoperă cu argint şi cu aur, îl înţepenesc cu cuie şi ciocane ca să nu se mişte. Ei stau drept ca palmierul, dar nu vorbesc” (Ier.19:3,4).
Oamenii din vremea lui Ieremia, după cum arată contextul, făceau de fapt un idol dintr-un pom, cuvântul „meşter” fiind nu doar un simplu tăietor de lemne, ci unul care dăltuia idoli (Is.40:19,20; Os.8:4-6). Cuvântul „topor” se referă aici concret la o unealtă de sculptură. Citând acest pasaj din Ieremia, nu vrem să tragem concluzia că cei care pun astăzi pomi de Crăciun în casele sau bisericile lor se închină acestor pomi. Totuşi, asemenea obiceiuri ne furnizează exemple vii ale modului în care s-au făcut amestecurile.
Se recunoaşte în general că ziua de 25 decembrie nu a fost data reală la care S-a născut Isus şi că multe din obiceiurile de Crăciun din ziua de azi derivă din origini precreştine.
În secolul 6, misionarii catolici au fost trimişi în partea de nord a Europei să-i adune pe păgâni în ţarcul roman. Au descoperit că data de 24 iunie era o zi foarte iubită printre aceşti oameni. Ei au încercat să „creştinizeze” această zi, dar cum? La acea dată, ziua de 25 decembrie fusese adoptată ca zi de naştere a lui Cristos. Deoarece ziua de 24 iunie era cu aproximativ şase luni înaintea zilei de 25 decembrie, de ce să nu numească această zi ziua de naştere a lui Ioan Botezătorul! Ioan s-a născut, reamintim, cu şase luni înaintea lui Isus (Lc.l:26,36). Astfel, ziua de 24 iunie este cunoscută în calendarul papal ca ziua Sf. Ioan!
În Britania, înaintea pătrunderii creştinismului, ziua de 24 iunie era serbată de druizi cu vâlvătăi de focuri. Herodot, Wilkinson, Layard şi alţi istorici vorbesc despre aceste focuri ceremoniale în diferite ţări. Când ziua de 24 iunie a devenit ziua Sf. Ioan, au fost adoptate şi focurile sacre şi au devenit „focurile Sf. Ioan”! Acestea sunt menţionate ca atare în The Catholic Encyclopedia. „Am văzut oameni care fugeau şi săreau prin focurile Sf. Ioan în Irlanda”, spune un scriitor din secolul trecut, „. mândri că trec prin foc nepârliţi. crezând că sunt binecuvântaţi într-un mod deosebit prin această ceremonie”. Se pare că astfel de ritualuri îl onorează mai curând pe Moloh decât pe Ioan Botezătorul!
Ziua de 24 iunie era considerată ca fiind consacrată zeului-peşte antic Oannes, un nume după care era cunoscut Nimrod. Într-un articol despre Nimrod, Fausset spune: „Oannes, zeul-peşte, care a civilizat Babilonul, s-a ridicat din marea Roşie.” În limbajul latin din biserica romano-catolică, Ioan era numit JOANNES. Observaţi cât de asemănător este acesta cu OANNES! Asemenea similarităţi au ajutat la promovarea cu mai mare uşurinţă a amestecului păgânismului cu creştinismul.
O zi, care în vremurile păgâne era considerată ca fiind consacrată lui Isis sau Dianei (Artemis/Cybele din Ephesus), 15 august, a fost pur şi simplu redenumită ca ziua „Adormirii Maicii Domnului” şi până în vremea noastră este foarte respectată.”
O altă zi adoptată din păgânism, probabil pentru a o onora pe Maria, se numeşte „Intrarea Maicii Domnului în biserică” sau „Purificarea Binecuvântatei Fecioare” şi este serbată în 2 februarie. În legea mozaică, după naşterea unui copil de parte bărbătească, mama era considerată necurată timp de patruzeci de zile (Lev.12). „Şi când s-au împlinit zilele purificării ei după Legea lui Moise”, Iosif şi Maria L-au înfăţişat pe Copilaşul Isus în templu şi au adus jertfa prescrisă (Lc.2:22-24). Adoptând ziua de 25 decembrie ca zi de naştere a lui Isus, data de 2 februarie părea să se potrivească bine cu purificarea Mariei. Dar ce a avut aceasta de a face cu folosirea lumânărilor în această zi? În Roma păgână, această sărbătoare era ţinută prin ducerea unor torţe şi lumânări în onoarea lui Februa, după care este numită luna noastră februarie! Grecii ţineau sărbătoarea în onoarea zeiţei Demeter (lat. Ceres), mama Persephonei (lat. Proserpina), care îşi căuta fiica prin lumea subterană împreună cu participanţii la sărbătoare care purtau lumânări.” Putem vedea astfel cum adoptarea zilei de 2 februarie pentru a onora purificarea Mariei a fost influenţată de obiceiuri păgâne ce implicau lumânări, chiar până la a o numi „Candlemas” (în engleză, „candle” înseamnă lumânare – n.tr.). În această zi sunt binecuvântate toate lumânările care urmează să fie folosite în timpul anului în ritualurile catolice.
The Catholic Encyclopedia spune: „Nu e nevoie să trecem sub tăcere faptul că lumânările, ca şi tămâia şi apa sfinţită, au fost folosite în mod obişnuit în închinarea păgână şi în ritualurile făcute în interesul celor morţi”.
Autor: Ralph Woodrow https://www.evolutiespirituala.ro/sarbatoarea-de-iarna-nasterea-lui-iisus/?feed_id=62636&_unique_id=649469485d9df
Program Combinat de Hipnoza & Regresie – RENOVARE
.
Program Combinat de Hipnoza & Regresie
– RENOVARE –
PROGRAM ACREDITAT INTERNATIONAL
PROGRAM RENOVARE
Pachetul 3 „Renovare!” contine o serie de 12 sedinte de hipnoza impartite astfel:
Costul aferent acestui pachet este de 12×210 lei= 2.520 lei
Durata unei sedinte este de 90 minute. Durata totala a programului: 1.080 minute.
Sedintele se vor desfasura saptamanal, astfel durata programului se intinde pe o perioada de 12 saptamani.
VREAU SA MA INSCRIU
https://www.evolutiespirituala.ro/curs/program-combinat-de-hipnoza/?feed_id=62619&_unique_id=6494314abc21c
Program Intensiv de Dezvoltare Spirituala – Nivelul III – Abonament lunar
KARANNA ACADEMY© – Cursuri Acreditate International de Institutele IPHM si IAOTH
Participantii Cursurilor organizate de Academia KARANNA©, au posibilitatea sa primeasca la absolvire, in functie de evaluarea generala a activitatii acestora de catre traineri, pe toata durata cursurilor si a calificativelor primite la testele finale, Certificate Acreditate International de IPHM (International Practitioners of Holistic Medicine) si IAOTH (International Association of Therapists), inseriate Karanna©. In baza acestor Certificate, se poate contracta o asigurare profesionala iar studentul are dreptul sa practice sau sa se angajeze ca si Instructor sau Terapeut International. (valabil pentru persoanele care locuiesc in afara tarii).
https://www.evolutiespirituala.ro/produs/nivelul-iii-acces-o-luna-academia-karanna/?feed_id=62602&_unique_id=649431318596f
Claudia Procula – sotia lui Pilat – Marturii istorice despre Iisus
Claudia Procula – sotia lui Pilat – Marturii istorice despre Iisus
Există numeroase scrieri nebiblice aparținând unor istorici, oameni politici și laici care confirmă existența lui Jesus Christus (numele latin al lui Isus Hristos).
Seria Pro Jesus a mărturiilor istorice despre existența, caracterul și influența lui Isus Hristos începe cu scrisoarea antică a soției lui Ponțiu Pilat, Claudia Procula, adresată prietenei ei, Fulvia Romelia. Conform datelor disponibile, originalul acestei scrisori se află în bibliotecile Vaticanului de unde, pe la 1643, a fost copiată și trimisă episcopului Dionisie al Constantinopolului.
„Claudia Procula,
Ție Fulvia Romelia,
Salutare!
O, tu a mea credincioasă tovarăşă, mă întrebi şi mă rogi a-ţi descrie evenimentele care s-au petrecut după ziua despărţirii noastre. Ştirile unora din ele au ajuns şi până la tine, însă taina în care sunt învăluite trezeşte în tine neliniştea şi voința de a şti starea mea. Dând atenţie apelului tău mă voi strădui să refac inelele lanţului de amintiri împrăştiate ale vieţii mele şi, dacă vei întâlni astfel de împrejurări, care ar uimi mintea ta, atunci adu-ţi aminte că Puterile Creatoare sunt nepătrunse şi înconjurate de întuneric pentru priceperea noastră neputincioasă şi muritoare, şi că este cu neputinţă pentru fiinţele muritoare de a schimba soarta vieţii lor.
Eu nu o să-ţi amintesc primele zile ale vieţuirii mele, care au zburat aşa repede în pace, în Narbona, sub paza şi grija părinţilor mei şi sub ocrotirea divină a prezenţei lor …
Tu ştii că odată cu sosirea celei de-a şaisprezecea primăveri a fecioriei mele, m-am unit prin legătură conjugală cu romanul Ponţiu, nepot al unei renumite familii, care ocupa pe atunci, în Italia, un post de guvernator… Imediat după ieşirea noastră din templu a trebuit să merg cu Ponţiu în provincia care i-a fost încredinţată.
Am plecat fără bucurie, dar nici cu o deplină îndoială, după soţul meu care, după anii săi, putea fi socotit ca tatăl meu. Eu v-am regretat mult… fiindcă locuinţa liniştită a părinţilor mei, fericitul cer al Narbonei, frumoasele monumente, gingaşele dumbrăvi ale patriei mele au rămas ceva sublim în sufletul meu. Eu vă salut, copleşită de dor, cu ochii plini de lacrimi!…
Primii ani ai vieţii mele conjugale au trecut liniştiţi. Cerul mi-a dăruit un fiu. El mi-a fost mai drag decât lumina zilei, am împărţit cu el ceasurile mele de îndeletniciri, de tristeţe, de bucurie.
Fiul meu era de numai cinci ani când Ponţiu, după mila Împăratului, a fost numit Procurator peste Iudeea. Atunci noi am plecat cu oamenii noştri reangajaţi ca servitori, pe un drum foarte greu de descris… Cu timpul, m-am îndrăgostit de acea provincie bogată şi fructiferă pe care soţul meu trebuia să o cârmuiască în numele Romei, stăpâna popoarelor. În Ierusalim de multe ori am fost înconjurată de aplauze şi cinste, dar totuşi am trăit în deplină singurătate şi izolată, din cauza mândriei şi dispreţului cu care evreii ne întâmpinau pe noi, “străinii” şi “păgânii” – după cum ei ne numeau pe noi. Ei susţineau că noi spurcăm cu prezenţa noastră pământul sfânt, pe care Dumnezeul lor l-a făgăduit strămoşilor lor. Eu mi-am petrecut deseori timpul plimbându-mă cu copilaşul meu prin pădurile mele liniştite, unde mistreţul se hrănea cu ramurile măslinilor, unde palmieri cu frunzele lor delicate, mai frumoase ca cele din Delosa, se ridicau deasupra portocalilor sălbatici care înfloreau, ori printre narvii fructiferi. Acolo, sub acea umbră răcoroasă, am cusut învelitori pentru altarele zeilor, sau citeam versurile lui Virgiliu care sunt foarte plăcute auzului şi tot atât de răcoritoare inimii.
Soţul meu, numai puţine momente îşi putea rezerva pentru mine. El era întunecat şi trist, pentru că oricât de tare era mâna lui, ea era totuşi prea slabă pentru a ţine în frâu acest popor care a fost mult timp independent şi pornit din fire către răscoală. Deşi am observat că sunt despărţiţi în mii de secte furtunoase, totuşi ei se unesc într-un singur punct: ura turbată contra romanilor.
Numai o singură familie din înalta clasă din Ierusalim îmi arătă o prietenie relativă. Aceasta era familia şefului sinagogii, iar eu am găsit o mare plăcere în vizitarea soţiei lui, Salomeea, un exemplu de bunătate şi blândeţe, şi îndeosebi în faptul că am făcut cunoştinţă cu fiica ei, ce avea vârsta de doisprezece ani, Semida cea iubită şi preafrumoasă, ca zarea Saronului care înfrumuseţează părul ei…
Câteodată ele îmi vorbeau despre Dumnezeul părinţilor lor şi îmi citeau pasaje din sfintele lor cărţi. Şi ce să-ţi spun, Fulvia, îmi amintesc despre cunoscutele cântări de laudă compuse de Solomon pentru Dumnezeul lui Iacob – acel singur Dumnezeu, veşnic şi nepătruns de obiceiurile şi proverbele cărora noi le dăm ascultare la altarele noastre numindu-le dumnezeieşti, Atotputernicul şi Milostivul, care uneşte în Sine bunătatea, curăţia şi mărirea. Amintindu-mi de glasul Semidei care răsuna ca sunetul de harfă când cânta sfântul imn Binefăcătorului şi Marelui Împărat al lui Israel, la rândul meu încercam să-l cânt la instrumentul meu, aşa de des folosit pe atunci. În singurătatea mea, lângă leagănul băiatului meu, mă aruncam în genunchi, Îl chemam de multe ori, chiar împotriva voinţei mele, rugam pe acel Dumnezeu, pentru smerenia şi liniştea inimii mele, îi supuneam soarta şi judecata mea mâinii Lui tari de fier, ca o roabă unui domnitor, şi să vezi minune! Eu totdeauna mă ridicam ajutată şi mângâiată.
După un timp oarecare, Semida se îmbolnăvi. Într-o dimineaţă, când m-am deşteptat, mi s-a spus că ea a murit în braţele mamei sale şi fără prea mare suferinţă. Cuprinsă de întristare, auzind această ştire, eu l-am luat pe copilaşul meu pentru a merge la ele, ca să o plâng împreună cu plângătoarele şi cu maica ei, Salomeea. Sosind în strada unde era casa lor, servitorii mei doar cu mare greutate au putut face drum prin mulţime, pentru mine şi însoţitoarele mele, pentru că plângâtoarele şi cântăreţele, împreună cu o imensă mulţime de oameni, se îngrămădiseră în jurul casei…
Deodată, am văzut că mulţimea se retrage, făcând loc de trecere unui grup de oameni ce veneau şi la care mulţimea privea cu mare interes şi respect. În primul om, eu am recunoscut pe tatăl Semidei; dar în loc a-l vedea întristat, după cum mă aşteptam să-l văd, pe strălucitoarea lui faţă am văzut semnele unei ferme convingeri şi nădejdi, ce nu putea fi înţeleasă de mine. Cu el mai mergeau trei inşi, îmbrăcaţi cu haine aspre şi cam sărăcăcioase, ce dădeau impresia că sunt nişte oameni simpli şi neştiutori. Dar după ei mergea Unul îmbrăcat, un bărbat în anii de plină frăgezie a tinereţii Lui.
Eu mi-am ridicat ochii ca să-L privesc, dar a trebuit imediat să-mi retrag privirea de la El spre pământ, ca dinaintea Soarelui strălucitor. Mi se părea că fruntea Lui era luminată, iar în jurul capului se forma o strălucire care părea ca o coroană, iar părul Lui se lăsa pe umeri, potrivit cu obiceiul locuitorilor din Nazaret.
Îmi este imposibil a-ţi explica ce am simţit eu când L-am privit! Aceasta a fost cea mai puternică emoţie pe care am simţit-o vreodată, pentru că în fiecare trăsătură se descoperea o nepătrunsă frumuseţe, dar totodată El insufla şi o teamă tainică prin privirea ochilor Săi, ce păreau că ne prefac în ţărână. Eu plecai după El fără să ştiu unde merge.
Uşa se deschise şi eu am putut vedea pe Semida, care zăcea în pat înconjurată de sfeşnice şi miresme! Era încă frumoasă, în acea linişte cerească ce se cobora peste ea, dar fruntea îi era palidă, precum culoarea crinilor ce erau îngrămădiţi la picioarele ei. Degetul morţii lăsase urme în jurul ochilor ei, peste buzele ei uscate. Salomeea stătea lângă ea, amuţită şi aproape lipsită de orice simţire. Mi s-a părut că ea nici nu mă vedea.
Iar tatăl Semidei s-a aruncat la picioarele Aceluia, necunoscut de mine, care se apropie de aşternutul celei moarte, şi după ce i-a arătat-o, a strigat: “Domnul meu, fiica mea este în mâinile morţii: dar dacă voieşti, ea va învia!”
Am tremurat când am auzit aceste cuvinte. Inima mea a încetat să mai bată din cauza măreţiei Aceluia pe care eu nu-L cunoşteam. El a prins mâinile Semidei, aţintindu-şi puternica-i privire la ea şi i-a zis: “Fetiţo, scoală-te!”
Semida s-a ridicat de pe patul ei, ca şi cum ar fi fost ajutată de o mână nevăzută. Ochii i se deschiseră, elanul cel fin al vieţii înflori iarăşi pe buzele ei, apoi şi-a întins mâinile şi a strigat: “Mamă!”. La acest strigăt se trezi Salomeea. Mama şi fiica ei, tremurând, s-au îmbrăţişat una pe alta. Iar Iair a îngenunchiat în faţa Aceluia căruia îi zicea Domn, sărutându-i ciucurii de la poala veşmântului, zicând: “Ce trebuie să fac pentru a avea viaţă veşnică?”. “Să iubeşti pe Dumnezeu şi pe oameni”, a spus El şi S-a făcut nevăzut, ca o fantomă în umbra luminii. Eu eram în genunchi, fără să-mi dau seama. După ce m-am sculat, ca într-o deşteptare din somn, am plecat acasă lăsând fericita familie în culmea bucuriei – o bucurie pe care nici o pană nu o poate descrie.
În timpul când luam masa de seară, i-am istorisit lui Ponţiu tot ce-am văzut şi auzit. El plecă capul şi zise: “Tu ai văzut pe Iisus Nazarineanul, care e obiectul de ură şi de dispreţ al fariseilor şi al saducheilor, al partidului lui Irod şi al leviţilor îngâmfaţi din Templu. Această ură creşte zi de zi, tot mai mult şi unicul lor gând este ca să-i ia viaţa, dar cuvintele Nazarineanului sunt ale unui înţelept şi minunile Lui, sunt ale adevăratului Dumnezeu”.
“Dar pentru ce-L urăsc ei aşa de mult?” zisei eu. “Pentru că El mustră obiceiurile şi făţărnicia lor. Eu L-am auzit odată zicând fariseilor: “Morminte văruite! Pui de năpârci otrăvitoare! Voi puneţi fraţilor voştri sarcini grele pe umeri, pe care nu voiţi să le atingeţi nici cu degetul mic al vostru! Voi plătiţi zeciuiala din chimen, dar foarte puţin vă interesaţi de împlinirea legii, de credinţă, dreptate şi milă!” Înţelesul acestor cuvinte este adânc şi adevărat… El a supărat pe aceşti oameni îngâmfaţi şi mândri şi atmosfera e foarte nefavorabilă pentru viitorul Nazarineanului”.
“Dar tu o să-L aperi, nu-i aşa?” am strigat eu, plină de indignare.
“Puterea mea este foarte slabă în faţa acestui popor răsculător şi stricat; de altfel, aş suferi şi eu foarte mult, sufleteşte, dacă ar trebui să vărs sângele acestui înţelept”. După aceste cuvinte, Ponţiu se sculă şi intră în altă cameră, adânc îngândurat. Eu am rămas într-o durere şi întristare de nedescris…
Ziua Paştelor se apropia. La această mare sărbătoare, atât de importantă pentru evrei, se îngrămădea în Ierusalim o mare mulţime de oameni, din toate părţile Iudeii, pentru a aduce, în Templu, jertfa divină legată de solemnitatea sărbătorilor care aveau loc. Joi, înainte de această sărbătoare, Ponţiu mi-a spus întristat că viitorul Nazarineanului e foarte neliniştitor. Asupra capului Lui s-a făcut deja o conjuraţie şi se poate ca încă în aceasta seară El să fie predat în mâinile Arhiereilor. Eu mă cutremurai la auzirea acestor cuvinte şi îl întrebai: “Tu o să-L aperi, nu-i aşa?”. “Voi putea face eu aceasta?” răspunse Ponţiu, cu o privire întunecată. “Soarta pe care Platon o prezicea pentru unii neprihăniţi, mi se pare că o să-L lovească pe Iisus. El va fi persecutat, dispreţuit şi predat spre a fi osândit la moarte crudă”.
Veni timpul pentru culcare şi pe dată ce aşezai capul pe pernă, nişte puteri tainice parcă au pus stăpânire pe mintea mea.
Eu L-am văzut pe Iisus, aşa după cum Salomeea îl descria pe Dumnezeul ei. Faţa Lui strălucea ca un soare de atâta mărire. El zbura undeva deasupra aripilor heruvimilor şi din fiinţa Sa izvorau flăcările ce împlineau voinţa Lui. Mi se părea că El era oricând gata de a judeca popoarele adunate în faţa Sa, doar prin întinderea dreptei Sale puternice. El a despărţit pe drepţi de nedrepţi. Cei dintâi se urcau către El plini de mărirea tinereţii veşnice şi mărirea Dumnezeiască; dar cei din urmă au fost aruncaţi în lacul focului, un foc pe lângă care Ereba şi Plegetona sunt nimic. Atunci judecătorul divin, arătând mulţimii rănile ce-I împestriţau corpul Său, a zis cu un glas de tunet puternic:”Daţi-Mi înapoi sângele pe care Eu l-am vărsat pentru voi!”. Atunci aceşti nenorociţi rugau munţii şi peşterile pământului ca să-i înghită, acoperindu-i. În zadar s-au simţit ei fără suferinţe, în zadar s-au simţit nemuritori şi nesupuşi disperării cât timp au fost pe pământ! Ei pieriră! O! Ce fel de vis, sau mai bine i s-ar zice prevestire!
Îndată ce zorile începură să se ivească şi să lumineze auriu turnurile templului, eu m-am sculat cu inima apăsată de groază de cele văzute, m-am aşezat la fereastră pentru a lua aer proaspăt. Mi se părea însă că din centrul oraşului se aude, din ce în ce mai tare, un şuier zgomotos; strigătele, ţipetele, blestemele, care erau mai înspăimântătoare decăt valurile înfuriate ale oceanului, ajungeau la urechile mele. Eu am continuat să ascult; inima mea bătea înspăimântată, iar fruntea mi se umplu de sudoare rece.
Nu peste mult timp am auzit acel zgomot apropiindu-se, tot mai mult, până ce treptele care conduceau la Palatul Justiţiei s-au cutremurat sub greutatea gloatei ce venise într-un număr foarte mare.
Adânc îngrijorată de cele ce vor urma, pe neaşteptate, mi-am luat pe fiul meu în braţe, acoperindu-l cu o învelitoare subţire şi am alergat la soţul meu… Ajungând la uşa din interior, care conduce la sala de judecată şi auzind acel zgomot mare de glasuri, n-am mai îndrăznit să intru înăuntru, ci am rămas să privesc prin perdeaua de purpură.
Ce privelişte, Fulvio! Ponţiu stătea pe tronul său, făcut din oase de elefant, în toată mărirea cu care Roma înconjură pe reprezentanţii săi; şi, deşi în aparenţă fără teamă, cum voia el să apară, arătând prin expresia feţei lui că nu se teme, totuşi, eu mărturisesc că am putut pricepe grozăvia chinului său.
În faţa lui, cu mâinile legate, cu hainele rupte de maltratările suferite, cu fruntea plină de sânge stătea Iisus Nazarineanul, liniştit şi neclintit. În trăsăturile feţei Lui nu se putea vedea nici mândrie, nici frică. El era liniştit ca un nevinovat, supus ca un miel; blândeţea Lui m-a umplut de frică şi groază, pentru că în urechile mele încă mai răsunau cuvintele din vis: “Daţi-mi sângele ce am vărsat pentru voi!”
În jurul Lui, plină de furie şi turbată, stătea mulţimea, care Îl adusese la judecată; la această gloată se mai adăuga şi o mare mulţime de gardieni şi servitori, de leviţi şi de farisei, cu privirile încruntate şi mânioase. Aceştia din urmă se puteau deosebi după tăbliţele de pergament, însemnate cu diferite texte din Lege pe care le aveau legate pe frunţi. Toate aceste feţe fierbeau de egoism şi erau pline de ură; pot spune că mi se părea că pe faţa lor strălucesc flăcările infernului şi că spiritele lui Nemera amestecă glasurile lor cu strigăte sălbatice, întocmai ca acelea ale fiarelor turbate. În cele din urmă, după ce se făcu un semn din partea lui Ponţiu, se lăsă tăcere.
– “Ce vreţi voi de la mine?” – întrebă el.
– “Noi vrem moartea acestui om, Iisus Nazarineanul” – răspunse unul din preoţi, în numele întregului popor. “Irod Îl trimite la tine, pentru ca tu să-i pronunţi osânda”.
– “Cu ce Îl învinuiţi voi? În ce constă gravitatea vinei Lui?”
După aceste întrebări a început din nou să se audă ecoul ţipetelor lor.
– “El a prezis distrugerea Templului; El se intitulează Rege al Iudeilor, Hristos, Fiul lui Dumnezeu; El a supărat pe preoţii seminţiei lui Aaron”, strigau leviţii.
– “Să fie răstignit!” ţipa mulţimea înfuriată. Acest strigăt îşi păstrează şi acum ecoul în urechile mele, iar chipul jertfei Sale neprihănite se perindă adeseori prin faţa ochilor mei.
Atunci Pilat, întorcându-se către Iisus, i se adresă cu cuvintele lor prefăcute:
– “Aşadar, Tu eşti Împăratul Iudeilor?”
– “Tu zici aceasta”, răspunse Iisus.
– “Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu?” Îl întrebă iarăşi Pilat.
Dar Iisus nu i-a răspuns nici un cuvânt. Țipetele se reînnoiră atunci şi mai accentuat ca înainte şi acum, întocmai ca urletele unui tigru flămând, ei începură să strige:
– “Daţi-ni-L nouă, ca să moară pe cruce!”
Ponţiu îi făcu din nou să tacă, zicându-le:
– “Eu nu găsesc nici o vină acestui om şi am să-L eliberez”.
– “Dă-ni-L nouă! Răstigneşte-L!” se repetă strigătul mulţimii. Eu n-am putut asculta mai departe; am chemat un rob al meu şi l-am trimis la soţul meu, să-l cheme pentru a vorbi puţin cu el.
Ponţiu părăsi sala judecăţii fără întârziere şi veni la mine. Eu m-am aruncat la picioarele lui zicând:
– “Pentru tot ce ţi-e mai drag şi mai scump, pentru copilul acesta, arvuna aceasta sfântă a unirii noastre, să nu te faci părtaş la vărsarea sângelui Acestui Neprihănit, care este asemenea lui Dumnezeu celui nemuritor! Eu L-am văzut într-un vis în astă noapte, înconjurat de mărire dumnezeiască. El judeca omenirea, care tremura în faţa Lui şi printre nefericiţii aceia, care au fost aruncaţi în flăcările gheenei, eu am recunoscut faţa acestora, care cer moartea Lui… Păzeşte-te a nu ridica preaputernica ta mână împotriva Lui! O! Crede-mă, că numai o singură picătură a acestui sânge, va cauza în veşnicie osândirea ta!”
– “Tot ce se petrece acum mă înfricoşează şi pe mine, îmi răspunse Ponţiu, dar ce pot face eu? Scutul gărzii romane e alcătuit dintr-un număr foarte redus de soldaţi şi ca atare, o asemenea apărare este neînsemnată, faţă de acest popor înţesat de demoni. Nenorocirea ne ameninţă şi asemenea judecată e întocmai ca a eumendiţilor, de unde aşteaptă nu dreptate, ci răzbunare. Linişteşte-te, Claudio! Mergi cu copilul în grădină; ochii tăi nu sunt creaţi pentru a privi această scenă dureroasă”.
După aceste cuvinte, el a ieşit şi m-a lăsat singură, iar eu m-am prăbuşit într-o adâncă descurajare şi jale. Iisus era încă ţinta tuturor batjocurilor şi al maltratărilor din partea mulţimii şi a soldaţilor brutali; patimile lor se aprindeau şi mai mult, din cauza răbdării Lui nemărginite.
Ponţiu se întoarse îngrozit la tronul său. Când gloatele văzură aceasta, ţipetele: “La moarte, la moarte”, răsunau mai asurzitor decât înainte.
După o veche tradiţie, guvernatorul elibera totdeauna de Paşte câte unul din condamnaţii la moarte, ca un semn al binefacerii romane, acesta fiind şi graţiat. În această faptă dumnezeiască, el se adresa întotdeauna poporului. Văzând în acest obicei un mijloc de a-L elibera pe Iisus, Ponţiu întrebă poporul cu glas tare:
– “Pe cine să vă eliberez de sărbători, pe Baraba sau pe Iisus, numit Hristos?”
“Eliberează pe Baraba”, strigă mulţimea. Baraba era un tâlhar şi criminal cunoscut bine prin împrejurimi din cauza cruzimilor săvâşite de el. Ponţiu întrebă din nou: “Dar ce să fac acestui Iisus Nazarineanul?”
– “Să fie răstignit!” strigară ei.
– “Dar ce rău v-a făcut El?”
Cu şi mai multă furie ei strigară:
– “Să fie răstignit!”
Ponţiu plecă capul descurajat. Îndrăzneala gloatei creştea mereu şi lui i se părea că este ameninţată autoritatea sa şi autoritatea romană pe care el o apăra aşa de mult. În Ierusalim el nu avea altă apărare decât escorta lui, fiindcă numai puţini dintre militarii localnici depuseseră jurământul semnului nostru de vultur. Tulburarea creştea cu fiecare minut ce trecea. Niciodată n-am putut vedea o furtună atât de zgomotoasă ce agita mulţimea, niciodată încăierările în forum nu au avut atâta influenţă chinuitoare asupra auzului meu. Nicăieri eu nu mai puteam găsi linişte. Liniştea deplină se găsea numai pe fruntea victimei.
Maltratările, batjocurile, dispreţul general şi chiar moartea chinuitoare, nimic dintre acestea nu puteau întuneca acea privire cerească şi luminată. Acei ochi care dăduseră viaţă fiicei lui Iair priveau la chinuitorii Săi cu un reflex nedescris de pace şi iubire. El suferea, fără îndoială, dar suferea cu bucurie şi spiritul Lui, mi se părea mie, se înălţa către tronul cel nevăzut, ca o flacără curată ce se oferea pentru arderea de tot a păcatelor lumii.
Judecătoria era plină de mulţime care dădea aspectul unui râu înfuriat, ale cărui ape se îngrămădeau începând de la muntele Sion, unde era ridicat templul şi până în faţa Pretoriului şi în fiecare minut se adăugau glasuri noi acestui cor al infernului. Bărbatul meu, obosit şi ameninţat, a fost silit să cedeze în cele din urmă.
O! Fatal ceas al pierzării!!!…
Ponţiu se ridică. Pe faţa lui se citea îndoiala şi groaza morţii. Îşi spălă mâinile în mod simbolic, în ligheanul plin cu apă, zicând:
– “Eu să ştiţi că mă consider nevinovat de sângele acestui drept ce urmează a fi vărsat”.
– “Să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” zbiera nefericitul şi nebunul de popor, care se îngrămădea în jurul lui Iisus. Călăii, ca turbaţi, Îl răpuseră. Eu am urmărit cu ochii mei Jertfa, care era condusă la înjunghiere…
Deodată, ochii mi se întunecară ca din cauza unor bătăi accelerate de inimă: mi se părea că viaţa mea a atins marginile ei. Eu am fost luată de mâinile femeilor mele servitoare şi condusă la o fereastră care dădea în curtea tribunalului. Eu m-am aplecat şi am văzut urmele de sânge vărsat. “Aici au bătut cu biciul pe Nazarinean!” îmi spunea una din roabele mele. “Acolo L-au încoronat cu spini” spunea o altă roabă. “Soldaţii L-au batjocorit, zicându-I Regele Iudeilor, lovindu-L peste faţă”. “Acuma El îşi dă sufletul!” răspunse a treia roabă.
Fiecare cuvânt din acestea străpungea inima mea întocmai ca un cuţit. Amănuntele acestei grozave fărădelegi înmulţeau întristările mele şi suferinţele ce le simţeam atunci în pieptul meu. Am simţit, îţi spun, că s-au întâmplat evenimente cu totul supranaturale în acea nenorocită zi. Mi se părea că cerul se asemăna cu jalea inimii mele. Nori mari, negri şi înfricoşători, de diferite forme, pluteau asupra pământului şi din atingerea norilor se descărcau fulgere, care aduceau ecoul tunetelor…
Astfel, oraşul plin de zgomot se linişti ca pus pe gânduri, în tăcere, ca şi când moartea ar fi întins peste el aripile ei negre. O groază de nedescris îmi răpi privirea spre un punct. Când mi-am strâns la piept copilaşul meu, eu aşteptam ceva, fără ca să ştiu ce; pe la ceasul al nouălea al zilei, întunericul se îngroşă şi avu loc un puternic cutremur de pământ, care zgudui totul. Putea să creadă omul că a venit pustiirea lumii şi că stihiile se prefăcuseră în haosul primitiv. Eu mă lăsai pe pământ, iar în acel timp una din femeile mele, născută evreică, intră în camera mea; palidă, disperată şi cu ochii speriaţi, striga:
– “A venit ziua de apoi! Dumnezeu anunţă aceasta prin minuni. Catapeteasma care desparte Sfânta de Sfânta Sfintelor s-a despicat în două de sus până jos. Vai este pentru sfântul locaş! Se spune că multe morminte s-au deschis şi mulţi au văzut pe cei drepţi înviaţi, care fuseseră dispăruţi demult din Ierusalim: profeţi şi preoţi din timpul lui Zaharia, care a fost ucis în templu, şi până la Ieremia, care a prezis căderea Sionului. Morţii ne prevestesc mânia lui Dumnezeu. Pedeapsa Celui Atotputernic se răspândeşte ca o flacără”.
Când auzeam aceste cuvinte, mi se părea că îmi pierd raţiunea! M-am ridicat şi abia îmi târâiam picioarele; am ieşit la scări, unde l-am întâlnit pe sutaşul care luase parte la maltratarea lui Iisus. El era un viteaz încărunţit şi prea oţelit în luptele cu germanii şi alte popoare. Niciodată nu a bătut în piept o inimă aşa de îndrăzneaţă ca a acestuia. Dar în această clipă el era indispus şi istovit de chinuri, căindu-se. Eu am vrut să-l întreb mai amănunţit despre cele întâmplate, însă el trecu pe lângă mine repetând în urmă: “Acela pe care noi L-am omorât a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu!”
Eu intrai în marea sală. Acolo stătea Ponţiu care îşi acoperea faţa cu mâinile. Când şi-a ridicat capul, la intrarea mea, mi-a zis disperat: “Ah! Pentru ce nu te-am ascultat, Claudio! Inima mea întunecată nu va mai gusta niciodată liniştea. Pentru ce nu am putut apăra pe acest înţelept cu viaţa mea?!”.
Eu nu mai avui îndrăzneala de a-i mai răspunde. Nu puteam găsi nici cuvinte spre a-l întări sau înviora şi de a-l abate de la acea nefericire, care ne pecetluia în veci pierzania. Tăcerea noastră de mormânt era întreruptă numai prin ecourile tunetelor, care răsunau prin toate coridoarele palatului.
Fără a ţine seama de furtună, un om bătrân s-a prezentat în faţa locuinţei noastre. El a fost condus în faţa noastră şi, cu lacrimi în ochi, se aruncă la picioarele bărbatului meu, zicând: “Mă numesc Iosif din Arimateea şi am venit să te rog a-mi permite ca să iau de pe cruce corpul lui Iisus şi să-L înmormântez în mormântul meu”. “Du-te şi ia-L!” răspunse Ponţiu, fără a ridica ochii să-l privească. Bătrânul ieşi; am văzut că se uni cu un grup de femei, îmbrăcate în haine lungi, cu care se acopereau, şi-l aşteptau la poartă.
Astfel s-a terminat acea zi fatală! Iisus a fost înmormântat într-un mormânt, într-o peşteră săpată în piatră, iar la uşa peşterii s-au pus santinele de pază.
Dar acum află, Fulvio!
A treia zi, plin de strălucire, mărire şi triumfător, El se arătă deasupra acestui oraş. El a înviat. Împlinind prezicerile ce s-au făcut cu privire la El şi triumfând prin biruinţa asupra morţii, El S-a arătat ucenicilor şi prietenilor Săi şi mai pe urmă El a apărut la o mare mulţime de oameni din popor. În felul acesta mărturiseau despre El ucenicii Lui – confirmându-şi mărturia cu sângele lor şi ducând vestea despre Domnul lor Iisus, atât în faţa tronurilor, cât şi în faţa mai marilor şi judecătorilor. Dar, ca o dovadă şi mai autentică cu privire la acestea, învăţătura Lui a fost încredinţată câtorva pescari. Această învăţătură se răspândeşte în întreg imperiul.Aceşti neştiutori au devenit pe dată oameni cu renume şi vestiţi, cu cuvintele lor dulci, spuse în toate limbile şi pline de putere. Noua credinţă creşte ca o sămânţă de muştar, căci ea este o adevărată rădăcină roditoare, căreia urmează să i se supună orice rădăcină.
De la această dată, soţului meu a început să-i meargă din ce în ce mai rău. Învinuit fiind pentru procedura sa de către Senat şi de către Tiberiu însuşi, care era stăpânit de ură contra iudeilor, şi bănuit fiind chiar de acei a căror patimă şi dorinţă o împlinise, viaţa lui se transformă în chinuri şi otravă. Salomeea şi Semida mă priveau cu frică; ele vedeau în mine soţia prigonitorului şi o cursă pentru Domnul lor, pentru că ele deveniseră urmaşele Sale, ale Aceluia care dăruise mamei pe fiica ei, iar fiicei pe mama sa. Eu am văzut în locul blândeţii şi bunătăţii lor o neîncredere, care le făcea să le tremure faţa când le priveam şi îndată am încetat a le mai vizita.
În acest timp al singurătăţii mele m-am dedicat cercetării neîntrerupte a unor învăţături morale ale lui Iisus, ce îmi fuseseră predate de Salomeea şi păstrate cu sfinţenie de mine.
O, scumpă prietenă! Cât de neînsemnată şi deşartă este înţelepciunea mai marilor noştri, în comparaţie cu învăţătura aceea, pe care numai singur Dumnezeu a inspirat-o şi a împrăştiat-o pe Pământ! O! Cât de adânci sunt aceste cuvinte înţelepte! Ce pace şi bunătate inspiră ele! Unica mea mângâiere constă în a le citi şi reciti mereu.
După trecerea câtorva luni, Ponţiu a fost obligat să demisioneze din postul care-i oferea atâta autoritate. Noi a trebuit să ne întoarcem în Europa, peregrinând din oraş în oraş. El purta cu sine în toată împărăţia greutatea umilirii şi întristării sale şi a chinurilor descurajării lui sufleteşti. Eu am mers împreună cu el, dar cum era vieţuirea mea cu el? Prietenia familială a vieţii conjugale nu mai este între noi; el vede în persoana mea martorul viu al amintirii despre crima lui; eu, de asemenea, văd în el chipul şi crucea plină de sângele Aceluia pe care el – nefericitul şi nelegiuitul judecător – L-a osândit. Nu mai am îndrăzneala să-mi ridic ochii ca să-l privesc în faţă. Sunetul cuvintelor lui, acel glas car e a pronunţat osânda, îmi străpunge şi răneşte inima. Iar când, după luarea mesei, îşi spală mâinile, mi se pare că nu le înmoaie în apă curată, ci în acel sânge cald, ale cărui urme nu se mai pot şterge.
Într-un timp, eu am vrut să-i vorbesc de pocăinţă şi de expierea păcatului, dar îţi spun că niciodată nu voi uita privirea lui sălbatică şi cuvintele lui pline de furie şi fără nădejde.
Nu peste mult timp, copilul meu muri în braţele mele, dar eu nu l-am plâns. Fericitul! El a murit ca fericit, scăpând de blestemul care ne urmăreşte, el a descărcat din spatele lui uriaşa povară a numelui tatălui său. Nefericirea ne urmărea întruna, din cauză că în toate părţile existau creştini; chiar aici, în această sălbatică patrie, unde noi ne rugăm a ni se acorda ocrotirea, lângă valurile mării şi stâncile ciudate, chiar şi aici pot auzi cu câtă indignare se pronunţă numele bărbatului meu! Cei care erau trimişi să predice învăţăturile Lui Iisus au scris între îndrumările lor şi cuvintele: “El a fost răstignit din ordinul lui Ponţiu Pilat”. Grozav blestem, care în toate veacurile va fi repetat.
Iartă Fulvio! Şi te rog să plângi şi tu, care mă doreşti. Să-ţi ajute dreptul judecător Dumnezeu şi să-ţi dea, cât mai repede, toată fericirea pe care noi o dorim una alteia.
Scuză-mă!
Claudia”
Cine a fost Claudia Procula?
Claudia Procula a fost cea de-a doua soție a lui Ponțiu Pilat, guvernatorul roman al Iudeii între anii 26-36. Aceasta a fost nepoata împăratului Augustus Cezar și fiica nelegitimă a celei a treia soții a lui Tiberius, numită Julia (care a murit nu după mult timp de la nașterea Claudiei). Tiberius a înfiat-o însă pe Claudia iar căsătoria ei cu Ponțiu Pilat se spune că a fost aranjată de Sejanus, prietenul și confidentul lui Tiberius.
Dacă în mod normal soțiile guvernatorilor nu obișnuiau să își însoțească soții în diversele teritorii ale Imperiului Roman (preferând confortul și siguranța Romei), Claudia Procula se remarcă drept o soție care are o relație aparte cu Ponțiu Pilat și acceptă pericolelele provinciilor romane îndepărtate.
Claudia Procula a fost menționată fără nume în Evanghelia după Matei în contextul judecării lui Isus Hristos: „Pe când sta Pilat pe scaun la judecată, nevastă-sa a trimis să-i spună: „Să n-ai nimic a face cu neprihănitul acesta, căci azi am suferit mult în vis din pricina lui.”” (Matei 27:19).
De asemenea, în arhiva Vaticanului există scrieri istorice aparținând lui Pilat în care acesta a menționat că în timpul judecării lui Isus Hristos i-a atenționat pe acuzatorii lui Isus: „”Știți că soția mea vă simpatizează în ceea ce privește iudaismul”. „Da, știm Pilat”. „Ei bine, soția mea a trimis să mi se spună: să nu faci nimic acestui om drept în această noapte”” (Ravasi G., „Il canto del gallo arrostito e la conversione di Ponzio Pilato”, L’Osservatore Romano).
Unii cercetători ai istoriei afirmă că în Iudeea, Claudia Procula avea o cameristă feniciană care credea în evanghelia împărăţiei propovăduită de Isus Hristos iar aceasta îi transmisese Claudiei tot ceea ce știa și credea. Spre deosebire de Pilat, care s-ar fi sinucis, Origene – unul dintre cei mai reprezentativi teologi creștini din secolul al III-lea -, a sugerat în lucrarea „Omiliile după Matei” că soția sa, Claudia Procula, a murit ca și creștină. Acest aspect este confirmat și de Sinaxarul grecesc unde scrie: „Procula s-a făcut uceniță (…) și a primit sfântul botez”.
Scrisoarea de mai sus, scrisă în original în latină, se presupune că a fost scrisă într-un mic oraș galic din zona montană (zona Rennes-les-Bains din sudul Franței, în apropiere de locul natal al Claudiei, actualul Narbonne), la câțiva ani după ce Pilat plecase din Ierusalim. Claudia Procula a scris în total trei scrisori către Fulvia. Manuscrisul scrisorii de față a fost găsită înițial într-o veche mănăstire din Bruges (Belgia) iar apoi transferată în arhivele Vaticanului. În arhivele ultimului țar al Rusiei s-a găsit de asemenea o copie a traducerii acestei scrisori, probabil aceasta fiind procurată de la Constntinopul unde ajunsese de altfel prima copie a scrisorii ei în jurul anului 1643.
În 1865, jurnalul catolic Novice din Slovenia a publicat scrisoarea lui Claudia Procula în limba slovenă. Însă adevărata popularizare a scrisorii s-a făcut atunci când Pictorial Review Magazine a publicat traducerea în limba engleză a scrisorii Claudiei Procula în aprilie 1929.
În prezent, în unele comunități catolice mai vechi din Europa, citirea acestei scrisori precede spălarea picioarelor săracilor în Joia Mare, înainte de Paștele care comemorează moartea și învierea lui Isus Hristos.
Surse Pro Jesus:
Forcucci J. (compil.), Relics of Repentance: The letters of Pontius Pilate and Claudia Procula, Issana Press, p. 1-21, 1996
Ravasi di G., „Il canto del gallo arrostito e la conversione di Ponzio Pilato”, L’Osservatore Romano, 24 aprilie 2009
***, „Documente istorice şi mărturii despre Domnul nostru Iisus Hristos”, Apărătoul.md, 3 mai 2013
***, „Sfanta Procla, sotia lui Pontiu Pilat”, Creștin Ortodox, 3 august 2012
***, „The Relationship between Rome and Judea prior to Jesus’ public life”, Historian.net, 19 august 2014
https://www.evolutiespirituala.ro/claudia-procula-sotia-lui-pilat-marturii-istorice-despre-iisus/?feed_id=62585&_unique_id=649431063aaf0
Curs de Hipnoză
Curs de Hipnoză
TIP CURS – NIVEL MEDIU
UNDE? ONLINE – CURSURI VIDEO INREGISTRATE
CAND? INSTANT! VETI AVEA ACCES INSTANT LA TOATE LECTIILE CURSULUI
CURS ACREDITAT INTERNATIONAL
Hipnoterapeut Acreditat AAH & CoE & IPHM & CIT: Catalin Bogdan
DURATA CURS: 4 LUNI + SPECIALIZARILE (OPTIONAL)
SPECIALIZARILE NU FAC PARTE DIN ACEST CURS SI NU INTRA IN COSTUL ACESTUIA. VOR FI MODULE SEPARATE CARE VOR PUTEA FI ACCESATE INDIVIDUAL SAU CA UN PACHET INTREG, NUMAI DUPA FINALIZAREA ACESTUI CURS PROFESIONAL DE HIPNOZA.
CE PRIMESTI?
16 Cursuri Video inregistrate, cu o durata de aprox 1440 de MINUTE (24 de ORE) de inregistrari
Aproximativ 10 materiale de curs in format electronic (PDF) downloadabile
Acces la Platforma de E-Learning a Academiei Karanna©
Tutoring pe toata durata de desfasurare a cursului (puteti adresa intrebari in scris, prin mesaje, in cadrul platformei de curs, Instructorului)
Reducere 30% la sedintele de Sedinta de Terapie Regresiva / de Recalibrare – Restructurare cu Instructorul cursului, Catalin Bogdan, pe toata perioada de desfasurare a cursului si atat timp cat abonamentul dvs la curs este activ.
Cauți să devii Hipnoterapeut Certificat?
Acest Curs de Hipnoză este un curs Acreditat Internațional care vă va ajuta să deveniți un Hipnoterapeut Certificat. Cu peste 16 cursuri video, 10 materiale PDF și o reducere de 30% la sesiunile de hipnoză, veți putea învăța abilitățile de care aveți nevoie pentru a deveni un hipnoterapeut de succes.
Veți putea dobândi cunoștințele și abilitățile necesare pentru a practica hipnoterapie și pentru a ajuta oamenii să-și depășească fricile, fobiile și alte probleme.
Cu acest curs, veți dobândi cunoștințele și instrumentele necesare pentru a practica cu succes hipnoterapia. Veți învăța arta hipnozei, cum să o aplicați în diferite situații și cum să o folosiți pentru a ajuta oamenii să-și atingă obiectivele.
Acest curs este conceput special pentru a vă ajuta să deveniți un Hipnoterapeut Certificat, astfel încât să puteți începe să faceți o diferență în viața oamenilor.
Cauți să-ți îmbunătățești starea mentală?
Vrei să poți face față mai bine provocărilor vieții? Atunci acest curs online de hipnoză este pentru tine!
Vei învăța abilitățile și tehnicile necesare pentru a te ajuta să-ți recapeți controlul asupra vieții.
Acest curs este predat de un hipnoterapeut cu experiență și include cursuri video, tehnici de inducție și sugestie. Vei primi îndrumări personale de la instructor și veți putea pune întrebări în privat.
Vei învăța cum să intri în auto-hipnoza, cum să folosești vizualizarea pentru a obține rezultatele dorite și cum să folosești sugestiile pentru a crea schimbări de durată în viața ta.
Până la sfârșitul acestui curs, vei avea o mai bună înțelegere a hipnozei și a utilizărilor acesteia, precum și abilitățile și tehnicile de a o folosi pentru a crea schimbări pozitive în viața ta.
Fă primul pas către îmbunătățirea bunăstării tale mentale – înscrie-te astăzi la acest curs online de hipnoză!
Înscrie-te acum la acest Curs de Hipnoză
Cu siguranta ai auzit si tu despre hipnoza, sau ai vazut spectacole in care un hipnotist transforma cumva ca prin magie diversi subiecti din oameni normali in persoane care par ca nu ar mai avea control asupra propriului corp. Si intr-un fel ai fost si tu fascinat de puterea din spatele hipnotistului, de felul in care acesta reuseste sa-si impuna vointa in fata unui necunoscut, spunandu-ti ca tie nu ti se poate intampla asa ceva.Hipnoza este mai mult decat spectacol. Hipnoza este mai mult decat ai stiut până acum. Ai fost lăsat să vezi doar fata comerciala a acesteia, faţa de spectacol a hipnozei.
Pe langa latura „artistica” a hipnozei, exista si o latura terapeutica a ei, in care fobii, anxietati si probleme de personalitate pot fi tratate, dar si o latura explorativa in care cu ajutorul hipnozei reusesti sa te descoperi, sa afli raspunsuri la intrebari ca „Cine sunt cu adevarat?”.
Departe de a fi un panaceu universal pentru toate problemele psihice, medicale sau sociale ale unui individ, hipnoza reprezinta in mana specialistului o unealta pentru descoperirea EU-lui interior, un instrument eficient in devoltarea personala si spirituala.
Acest curs isi propune pe de-o parte sa demonteze miturile privind hipnoza asa cum este ea perceputa de masele largi si prezentata la TV, si pe de alta parte sa te invete cum sa o folosesti pentru a produce beneficii tie si celor din jurul tau.
Hipnoza, daca este inteleasa si aplicata cu discernamant, poate fi folosita cu succes in fiecare moment al vietii tale. Fie ca esti un agent de vanzari care doreste sa incheie un contract important, fie ca esti un medic stomatolog care trebuie sa invinga teama pacientilor sai de cabinet, fie ca ai dureri zilnice de care vrei sa scapi prin alte metode decat cele oferite de analgezice, sau pur si simplu doresti sa lucrezi la dezvoltarea ta personala, poti folosi metodele predate in acest curs pentru a-ti aduce o imbunatatire considerabila a vietii de zi cu zi.
In cadrul acestui curs vei afla cum poti folosi hipnoza, sunt prezentate metode de inductie in transa hipnotica, metode de adancire a ei si modul in care poti obtine rezultatele scontate folosind puterea sugestiilor administrate in transa hipnotica. Vei gasi in cadrul acestui curs exemple PRACTICE si scripturi gata pregatite pentru a rezolva anumite probleme, lasandu-ti libera imaginatia astfel incat plecand de la exemplele prezentate sa poti extrapola pentru a-ti face propriile scripturi de hipnoza, adecvate fiecarei situatii particulare in parte.
Diploma obtinuta in urma finalizarii acestui curs face diferenta, iar daca te intereseaza si acest aspect, retine ca acest curs este acreditat international IPHM si IAOTH.
Curs de Hipnoză
https://www.evolutiespirituala.ro/curs/curs-de-hipnoza-2/?feed_id=62568&_unique_id=6493f8cf22f70
Script Hipnoza – Regresie in Viata Actuala – script terapeutic
Cum ma pregatesc pentru Hipnoză?
Puteti desena simbolul crucii (sau alte simboluri Reiki si nu numai, daca sunteti initiati) pe peretii camerei, pe tavan si pe podea pentru a crea un spatiu sacru si pentru a-l binecuvanta.
Stati intinsi pe spate – cine doreste poate sta in “lotus”, sau asezat, pe scaun, conditia ce trebuie respectata este coloana vertebrala sa fie cat mai dreapta, dar in acelasi timp relaxata, picioarele putin desfacute, bratele pe langa corp cu palmele in sus.
Alte Script-uri de Hipnoza
Vizitati-ne Pagina de Facebook https://www.evolutiespirituala.ro/produs/script-hipnoza-regresie-in-viata-actuala-script-terapeutic/?feed_id=62551&_unique_id=6493f8b949be9
Activare / Initiere Atlantean Crystal
Activare / Initiere Atlantean Crystal
Acest sistem nu este un sistem de vindecare propriu-zis, deşi poate fi folosit si în acest sens pentru sine, sau pentru alte persoane, in cadrul sedintelor de terapie.
Activarea Atlantean Crystal (Cristalul din Atlantida) este mai mult un acordaj menit sa aduca crestere spirituală şi personală, care vă va ajuta in călătoria dvs spirituală, pentru ascensiunea finală.
Scopul acestei activari este de a aduce catre noi cunoasterea şi energia, care a fost şi sunt stocate în principalul cristal Atlanteean, care a fost păstrat în Marele Templu de vindecare Poseidon din Atlantida.
Acest cristal nu seamana cu nimic ce ati mai vazut pe Pamant si el deţine toate informaţiile antice pe care Atlantii le-au utilizat.
Acestea includ cunostinte despre levitaţie, telepatie, manifestarea prin intenţie şi, cea mai importanta informatie pe care o detine, cheia pentru ascensiunea Pământului.
Acest cristal exista inca, pe fundul Oceanului Atlantic chiar în mijlocul a ceea ce este cunoscut sub numele de Triunghiul Bermudelor sau Triunghiul Diavolului cum i se mai spune.
Mai există 4 alte cristale mai mici din Atlantida, care sunt situate în Egipt, sub marele Sfinx, Insula Pastelui, Stonehenge, si Machu Picchu.
Toate cristalele, inclusiv Cristalul din Atlantida au spirite / devas asa cum noi avem ghizi spirituali şi îngeri care sunt acolo pentru noi, singura diferenţă este că spiritele devas ale cristalelor au fost utilizati de către o civilizaţie (Atlantii) pentru a misca aceste energii în jurul Pamantului , vindecand pământul şi locuitorii ei (oamenii) şi pentru a ridica vibratiile de pe Pământ.
Cristalele nu sunt forta vitala a Pamantului, dar lucrează pentru a ridica vibraţia oamenilor si a Pământului.
Toate cristalele si liniile de forta ale Pamantului sunt conectate la Marele Cristal din Atlantida.
Atlantida nu a fost distrusa. Ei bine, nu de tot. Dovezile arată că acest continent pierdut a existat şi oamenii de stiinta au descoperit ramasite ale unor structuri de piatra gigantice si statui pe fundul oceanului Atlantic, care se crede că au provenit din Atlantida.
Oamenii care au ramas in Atlantida au devenit fiinţe foarte avansate, care au trăit în pace.
Datorita starii lor de constiinta foarte avansata, ei au ascensionat si traiesc acum in dimensiuni mai inalte.
Atlantida încă mai există, dar la un nivel vibrational mai inalt decât noi.
Initierea Cristalului din Atantida va activa firele pierdute ale ADN-ului în noi şi un Cristal Eteric atlanteean va fi permanent fixat deasupra Chakrei Coroana a dvs. pentru a fi in permanenta conectati la energiile Atlantidei si ale Marelui Cristal din Atlantida.
https://www.evolutiespirituala.ro/activare-initiere-atlantean-crystal/?feed_id=62534&_unique_id=6493f88f546c5
Curs de Dezvoltare Spirituală Avansat – Nivelul II
Curs de Dezvoltare Spirituală Avansat
ADHYATMA JNANA© – Nivelul II
TIP PROGRAM – NIVEL AVANSAT
– Abonament Acces Lunar –
CURS VIDEO-ONLINE – PUTETI INCEPE CURSUL ORICAND!
CURS ACREDITAT INTERNATIONAL
DURATA CURS: 4 LUNI
Scopul final al cursului este dezvoltarea personala si spirituala a participantilor, in conformitate cu binele superior al fiecarui cursant.
Programul intensiv de dezvoltare spirituala contine si initierile Sistemului Karanna© – ATMAN SPIRITUAL CONNECTION© – 16 simboluri pentru Evolutie Spirituala & Ascensiune
PROGRAMUL ADHYATMA JNANA©
– Curs Intensiv de Dezvoltare Spirituala –
Traducere din Sanscrita: Cunoasterea Deitatii Supreme / Sinelui Superior
CE PRIMESTI ?
2 Cursuri Video inregistrate, cu o durata de aprox 200 MINUTE (3.5 ORE) de inregistrari
16 lectii
5 materiale de curs in format electronic (PDF) downloadabile
10 Meditatii Ghidate si Script-uri de Hipnoza Inregistrate (Audio) downloadabile
Foarte multe exercitii, tehnici si procedee de Dezvoltare Spirituala si Psi
4 inițieri la distanță pentru Dezvoltare Spirituala
Tripla Certificare Internationala – IPHM – IAOTH & Karanna©.
2 BONUSURI!
Acces la Platforma de E-Learning a Academiei Karanna© inclusiv in timpul vacantelor (5 luni) cu posibilitatea de a revedea de cate ori doriți, toate lectiile de curs anterioare.
Tutoring pe toata durata de desfasurare a cursului (puteti adresa intrebari in scris, prin mesaje, in cadrul platformei de curs, Instructorului)
Pentru a va pregati de initiere la distanta, va rugam sa cititi urmatorul articol:
Curs de Dezvoltare Spirituală Avansat
Curs Karma și Reîncarnarea – Terapia Karmei – Anul I Acces Integral Instant
Varianta cu acces integral instant a tuturor lectiilor din curs, mai jos:
https://www.evolutiespirituala.ro/curs/curs-de-dezvoltare-spirituala-avansat-nivelul-ii/?feed_id=62517&_unique_id=6493c09019cd1
Seminar Video – Spiritele naturii de Pamant si Akasha – PORTALUL Mintaka
Seminar Video – Karanna Academy
https://www.evolutiespirituala.ro/produs/seminar-video-spiritele-naturii-de-pamant-si-akasha-portalul-mintaka/?feed_id=62500&_unique_id=6493c07a5879f
RITURI DE TRECERE & CHANNELING
RITURI DE TRECERE & CHANNELING
Pentru cei ce aveti persoane dragi care au trecut in alte dimensiuni ale existentei si pe care doriti sa ii ajutati acolo unde sunt sau carora doriti sa le transmiteti mesaje, puteti face asta prin intermediul Riturilor de Trecere si Channeling (Comunicare) pe care noi le vom face pentru si in numele dumneavoastra.
Riturile de trecere ajuta Spiritul destrupat sa se intoarca in Cerul de unde provine usurand trecerea acestuia. Procesul trecerii este format din 3 etape: perioada de tranzitie, in care Spiritul fiinteaza inca in aceasta dimensiune si pentru aceasta isi consuma resursele energetice proprii si a celor de la care poate trage energie, alegerea constienta a Spiritului, de a parasi aceasta dimensiune a manifestarii si a se intoarce la origini – Monada sa de Spirite si a treia etapa, tranzitia propriu-zisa, trecerea dintre lumi. Aceasta este asa-zisa judecata a mortilor. Ceea ce se petrece in fapt, este downloadarea informatiilor culese si experimentate de Spiritul destrupat, pe parcursul intruparii respective, in corpul info-energetic al Monadei si decelarea informatiilor. Acest proces poate dura destul de mult si poate fi alterat de legaturile pe care Spiritul le pastreaza inca, cu lumea din care tocmai s-a extras. La final, toate informatiile se vor scrie in akasha Spiritului respectiv si vor ramane imprimate in Monada si se va putea decide ulterior, in functie de media sa de vibratie in Spirit, de vechime, experienta, tipologie, raza primordiala, etc, ce va face mai departe, daca si cand se va mai intrupa, etc.
Riturile de trecere ajuta Spiritul in procesul separarii si downloadarii informatiilor si experientelor de viata, deoarece elibereaza energiile blocate si traumele, dizolva eventualele legaturi malefice (popular, vraji)trimise catre Spiritul intrupat, in timpul vietii, programe pe suflet, stringuri sau scheme, ce afecteaza procesul de tranzitie si pot afecta capacitatea Spiritului de a downloada si de a se elibera de aceasta lume, de aceasta intrupare, in mod optim.
NOTA: trebuie ca persoanele decedate sa fi plecat dintre noi cu mai mult de 40 zile inainte de executarea ritualului.
RITURI DE TRECERE
Riturile de trecere sunt diferite tipuri de ceremonii existente în orice societate, care marchează trecerea unui individ dintr-o stare socială sau religioasă în alta. Termenul a fost creat de antropologul francez Arnold van Gennep (1873-1957), în 1909.
Majoritatea acestor rituri se află în strânsă legătură cu stadiile biologice ale vieţii – naşterea, maturitatea, reproducerea şi moartea. Alte rituri sărbătoresc schimbări culturale, cum ar fi iniţierea într-o anumită societate.
În vremurile străvechi, oamenii trăiau în strânsă comuniune cu natura, într-o lume
magică şi îşi desfăşurau viaţa după ritualuri şi tradiţii care dădeau sens şi
înţeles oricărui gest. Mircea Eliade spune că „Ritualurile de trecere marchează ciclurile vieţii unei persoane, trecerea de la o etapă la alta, de la un rol sau poziţie socială la alta, integrând experienţele umane şi culturale cu scop biologic: naşterea, reproducerea şi moartea. Aceste ceremonii stabilesc diferenţele esenţiale, observate în toate grupurile, dintre tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, morţi şi vii.” Mai mult decât atât, accesul la o altă etapă existenţială nu-ţi era permis decât în acest mod, iar aceste ritualuri erau respectate şi valorizate de către toţi membrii societăţii respective.
Ritualurile de trecere indică individului că ceea ce trăieşte are un sens. Ele îl repun în legătură cu misterele vieţii şi morţii şi îi aduc aminte fără încetare că dimensiunea sacrului face parte din viaţa şi îl ajută pe om în aceste etape care sunt de fapt crize de evoluţie necesare şi benefice care îi afectează pe toţi în momentele cheie ale vieţii.
In vremurile moderne, tehnologia şi industrializarea au dăruit multe lucruri utile societăţii, însă în acelaşi timp a îndepărtat omul de natură, acesta pierzându-şi astfel conexiunea cu spiritul şi cu trupul lui, fiind în dizarmonie cu el însuşi şi cu tot ce-l înconjoară. Lumea în care trăim creează din ce în ce mai mult stres, tensiune şi boală.
Este ceea ce William Reich numea „plagă emoţională” care adesea îndeamnă la acte
de violenţă socială, pe scală mai mică sau mai mare. Aceasta a afectat individualitatea
şi colectivitatea prin împiedicarea dezvoltării omului ca fiinţă, creând imaturitate şi o lipsă de conexiune cu natura. E ceea ce se numeşte moarte de dragul distrugerii ca opus al morţii care, conform ritualurilor de trecere, dă naştere la o altă viaţă.
„Ciclul morţii şi regenerării reflectă tranziţiile constante ale vieţii noastre şi dacă este recunoscut şi dovedit conştient poate deschide cuiva orizontul posibilităţilor, oferindu-i o hartă utilă evoluţiei vieţii sale. ” afirmă Christina Grof.
CHANNELING
Originea comunicării astrale se pierde în negura timpurilor căci dintotdeauna omul a fost interesat de fenomenele supranaturale încercând să comunice pe diferite căi cu zeii, atotştiutorii Lumii Astrale.
Channelingul este activitatea prin care un iniţiat al Luminii deschide un canal securizat de energii şi lumină, de pe coordonatele locaţiei sale, direct cu anumiţi interlocutori din Astralul Superior, prin care comunică cu aceştia în problemele esenţiale ale misiunii sale, ştiinţelor oculte, divinaţiilor, medicinei astrale, karmei, soartei, destinului etc.
Canalul de lumină şi energii astrale este o cale de legătură cu Lumea Spirituală. Prin acest canal se poate accesa Înalta Lume Spirituală, Supraconştiinţa Cosmică, care mai este cunoscută şi sub numele de Dumnezeu, Mintea Universală.
Channeling-ul este o formă naturală de comunicare între oameni şi fiinţele angelice, spiritele naturii, entităţile non-fizice sau chiar şi animale sau animalele de companie. Un channeler este foarte similar cu un translator sau cu un interpret. El îşi acordă permisiunea de a simţi comunicarea de la altă fiinţă. Channeler-ul, apoi, ataşează cuvinte omeneşti comunicării pentru ca aceasta să fie de înţeles pentru el însuşi sau pentru alţi oameni.
Un channeler poate alege pe cine sau cu ce vrea să comunice prin channel. Atât timp cât cealaltă parte are un interes în a comunica, legătura este realizată şi channel-ul poate începe. De exemplu, mulţi oameni fac channel cu Arhanghelul Mihael. Dacă acesta este de acord să comunice cu channeler-ul, fluxul informaţional non-verbal începe.
Channeler-ul primeşte informaţia la un nivel intuitiv sau de simţire şi, apoi, mintea lui converteşte informaţia brută în cuvinte. Contrar credinţelor populare, entităţile nu folosesc, în general, limbajul omenesc deoarece este considerat incomod şi neîndemânatic. Esenţa mai bogată a mesajului lor este comunicată printr-o serie elegantă de simţiri senzoriale.
O altă înţelegere incorectă populară este că un channeler trebuie să intre într-o stare profundă de transă sau să-şi predea corpul şi/sau mintea entităţii. Dar, channeling-ul este foarte similar cu orice altă formă de comunicare, fie că este verbală, limbajul corpului, miros sau artă. Toate acestea comincă un mesaj şi mesajul este supus înţelegerii receptorului. Majoritatea celor mai cunoscuţi channeler-i de astăzi, cum ar fi Lee Carroll (Kryon), Steve Rother (the Group) şi Ronna Herman (Archangel Michael) sunt channeler-i conştienţi. Ei sunt conştienţi de sine şi de activitatea care are loc în sală. Ei şi concentrează simţurile şi atenţia asupra entităţii cu care comunică şi, apoi, interpretează mesajul. Channel-urile contemporane, în general, nu-şi părăsesc corpurile sau nu-şi predau mintea pe parcursul procesului de comunicare. Geoffrey Hoppe
https://www.evolutiespirituala.ro/rituri-de-trecere-channeling/?feed_id=62483&_unique_id=6493c04b0b915
NIVELUL IV – Curs Complet de Initiere in Hermetism
Curs Complet de Initiere in Hermetism – Magie Ezoterica – Abonament Integral
TIP CURS – MASTERCLASS
ACCES INSTANT LA TOATE LECTIILE DE CURS!
CURS ACREDITAT INTERNATIONAL
UNDE? ONLINE – CURSURI VIDEO INREGISTRATE
NIVELUL IV
DURATA CURS: 4 ANI
DURATA AN DE CURS: 8 LUNI DE CURS
Cursul este structurat astfel: 8 luni de curs si 5 luni de vacanta. In total 13 luni, dintre care 8 luni de curs si 5 luni in care este vacanta de iarna si de vara.
CE PRIMESTI?
122 de Cursuri Video inregistrate, cu o durata de aprox 11.000 de MINUTE (184 de ORE) de inregistrari
Aproximativ 100 de materiale de curs in format electronic (PDF) downloadabile
6 initieri in Magia Inalta – toate initierile necesare pentru a deveni cu adevarat MAG
Acces la Platforma de E-Learning a Academiei Karanna© inclusiv in timpul vacantelor (4 luni)
Tutoring pe toata durata de desfasurare a cursului (puteti adresa intrebari in scris, prin mesaje, in cadrul platformei de curs, Instructorului)
Reducere 30% la sedintele de Consiliere privata cu Instructorul cursului, Anca Bogdan, pe toata perioada de desfasurare a cursului si atat timp cat abonamentul dvs la curs este activ.
ACADEMIA KARANNA© – CURSUL DE HERMETISM are o structura formata din 4 Nivele.
https://www.evolutiespirituala.ro/curs/nivelul-iv-curs-complet-de-initiere-in-hermetism-abonament-lunar-2/?feed_id=62466&_unique_id=649388513cab8