Descoperirile secrete din Marea Piramida din Egipt

Misterele legate de Marea Piramidă din Egipt – de pe platoul Gizeh de lângă Cairo – sunt numeroase, de altfel ca şi textele, cărţile şi relatările care fac referire la ele. Una dintre lucrările cele mai documentate în acest sens este „Amprentele zeilor”, scrisă de cercetătorul american Graham Hancock. În majoritatea acestor cărţi se prezintă – de multe ori chiar în detaliu – structura cunoscută a Marii Piramide, supranumită şi „Piramida lui Keops”, precum şi alte date inedite ori referinţe complexe, cum ar fi cele din cărţile orientalistului Zecharia Sitchin („Războiul dintre zei şi oameni”) sau ale egiptologului belgian Robert Bauval („Misterul constelaţiei Orion”).

În ciuda afirmaţiilor infatuate şi orgolioase ale unor „savanţi” contemporani, care caută să ne convingă de faptul că enormul edificiu antic a fost construit utilizând spinarea, frânghia, buşteanul, ciocanul şi dalta, alţi cercetători care dau dovadă de bun simţ şi discernământ ştiinţific recunosc fără să ezite ca cel puţin la momentul actual, cunoştinţele omenirii nu sunt suficiente pentru a permite proiectarea unei construcţii precum Marea Piramidă din Egipt.
Totuşi, ştiinţa oficială ne asigură că Piramida a fost construită în perioada Epocii Bronzului. În conformitate cu această „cunoaştere”, trebuie să admitem că dacă locuitorii acelor vremuri au putut proiecta şi ridica o astfel de construcţie, iar noi – cei din civilizaţia actuală – nu putem, rezultă că în realitate ne aflăm într-o epocă inferioară celei a bronzului, posibil chiar în cea de piatră, prin raport cu anticii locuitori care au ridicat Marea Piramidă! Chiar dacă prin absurd, să zicem, „au trudit peste 100 000 de oameni timp de 20 de ani” pentru a ridica acea construcţie (după cum se străduie „experţii” să ne convingă), trebuie să dăm dovadă totuşi de un minim discernământ şi să înţelegem că ridicarea Marii Piramide din Egipt nu a însemnat doar punerea unele peste altele a mai mult de două milioane şi jumătate de blocuri de granit, ci ea a însemnat mai ales o proiectare atât de sofisticată şi de avansată, încât inginerii constructori din prezent rămân adeseori năuciţi în fata incredibilelor soluţii inginereşti şi de rezistenţă a materialelor care au fost adoptate în realizarea planurilor Marii Piramide. Chiar și din punct de vedere tehnologic această construcție depășește posibilitățile actuale ale științei. Cine să fi gândit toate acestea? Să fi fost nişte fiinţe umane care, aşa după cum „ştiinţa oficială” se grăbeşte să ne asigure, tocmai părăsiseră cavernele şi ieşiseră la lumina soarelui?
Dar aceste inconsecvențe penibile de cunoaştere şi înţelegere sunt mici prin raport la reacţiile bravilor noştri „savanţi” contemporani, atunci când ei se confruntă cu descoperiri extraordinare. E drept, nu toţi reacţionează în mod deplorabil şi nu toţi sunt corupţi, dar majoritatea lor este totuşi tributară concepţiei materialiste, care o face să nu vadă pădurea din cauza copacilor. Astfel de fiinţe umane fac parte din categoria celor care, dacă le spui că cineva a văzut un OZN, îţi răspund că a fost de fapt planeta Venus; dacă le spui că a fost răpus un animal nemaivăzut la marginea junglei, care este o combinaţie între leu, pește, vultur şi şarpe îţi vor răspunde că este o „imposibilitate genetică” şi că să nu te mai ţii de glume, pentru că „aşa ceva nu poate să existe”; dacă le aduci dovezi concrete despre anumite artefacte antice, descoperite în locaţii inedite, ei le pun deoparte spunând că nu merită interes. În general vorbind, orice apare ca fiind o „ameninţare” pentru fragila lor concepţie asupra vieţii şi evoluţiei civilizaţiei umane pe pământ este fie ignorat, fie atacat şi discreditat foarte repede.
Ne-am referit la cazul Marii Piramide din Egipt pentru că acesta pare să fie unul dintre cele mai elocvente în această direcţie. Publicaţia americană The National Reporter prezenta în decembrie 2009 ştirea despre descoperirea în interiorul unei camere secrete din Piramida lui Keops a unui schelet de animal care este al unei pisici uriaşe cu cap de om: „Oameni de ştiinţă din lumea întreagă au ajuns în Egipt pentru a studia ciudatul schelet, multora dintre ei nevenindu-le să creadă că acesta este real.” Asta e problema majoră cu aproape toţi „savanţii” contemporani: atunci când sunt confruntaţi cu „surprize” care nu se potrivesc cu propriile lor idei ştiinţifice, ei reacţionează precum băştinaşii atunci când exploratorul James Cook a poposit cu corăbiile sale lângă coasta Australiei: deşi se uitau la acele corăbii, acei oameni primitivi spuneau că nu văd nimic pe apa oceanului. Mintea lor pur şi simplu nu putea să conceapă realitatea unui lucru pentru care nu avea nicio reprezentare.

„Savanţii” contemporani procedează întrucâtva la fel, atunci când sunt puşi în faţa unor dovezi care nu le lasă nicio „ieşire”. Pentru a masca penibilul unor astfel de reacţii şi pentru a lăsa situaţia oarecum în incertitudine, ei obişnuiesc să se mire la nesfârşit, ca baba în fața mortului, spunând că „nu le vine să creadă ceea ce văd”. Aceasta este însă doar prima fază, asimilată cu „încălzirea”. Ceea ce urmează este o demonstraţie de prostie crasă şi manipulare fără jenă a opiniei publice. La unison, cei mai mulţi dintre „cercetătorii” moderni încep să găsească felurite „explicaţii” posibile pentru ceea ce mintea lor refuză să accepte ca fiind realitatea. De pildă, o astfel de explicaţie a fost oferită cu nonşalanţă de dr. Jason Hendley (Universitatea Oxford) în cazul scheletului făpturii misterioase, descoperit în Marea Piramidă: „Cunoaştem faptul că egiptenii antici erau, printre altele, şi taxidermişti desăvârşiţi. Ceea ce vedem acum este cel mai probabil una din creaţiile lor, menită să sperie eventualii hoţi”. Împăierea animalelor sau taxidermia reprezenta într-adevăr o artă la acea vreme, dar aceasta nu este suficient pentru a explica ceea ce apare ca fiind foarte real. Ştiinţa oficială vrea astfel să lanseze ideea că descoperirea este atât de „nebunească”, încât nu poate exista o altă explicaţie decât o eventuală „şmecherie” sau „înşelăciune” prin arta taxidermiei, care era bine stăpânită de vechii egipteni.
Totuşi, alţi cercetători cu o viziune mai largă, precum dr. Winston Gorjone, nu se lasă ademeniţi în plasa prostiei şi îngustimii unor astfel de explicaţii: „Ceea ce mă nedumereşte este faptul că coloana vertebrală a acestei creaturi este ataşată de craniu în mod natural, explică dr. Winston Gorjone. Dacă ceea ce vedem acum ar fi creaţia unui taxidermist antic, metoda de ataşare a craniului la coloană ar fi vizibilă. Ar exista sârme care să le ţină împreună. În cazul de faţă, ele nu există. Vedem clar că oasele se îmbină în mod natural, ceea arată că acest schelet ar putea fi, într-adevăr, rămăşiţele unei specii de animale demult dispărute. Să nu uităm că tradiţiile vechilor egipteni abundă în fiinţe jumătate om, jumătate animal.” Prin urmare, dr. Gorjone – spre deosebire de majoritatea celorlalţi „savanţi” – pare să aibă capul pe umeri, făcând unele observaţii pline de bun simţ. Din păcate, în final el îşi dă singur cu stângul în dreptul, adăugând: „Întrebarea la care suntem provocaţi să răspundem acum este dacă acestea chiar au fost rodul imaginaţiei sau au existat în realitate.” Într-un fel, această frază anulează valoarea celor de dinainte, căci ne forţează să ne punem problema dacă nu cumva avem halucinaţii sau alte boli de natură psihică. Altfel, de ce ne-am întreba la nesfârșit dacă ceea ce vedem este „rodul imaginaţiei”? Ce vrea să însemne asta? Ce imaginaţie? A cui imaginaţie? Scheletul este chiar acolo, „negru pe alb”, tangibil, deci care ar fi „imaginaţia”?

De aici putem să ne dăm seama cât de adânc sunt înrădăcinate în minţile savanţilor moderni anumite principii şi idei păguboase, false, despre evoluţie şi despre istoria omenirii. De aici putem realiza imensul deserviciu pe care ştiinţa modernă l-a făcut omenirii, îndreptând-o cu obstinaţie către materialism. Această „viziune largă” a născut orgoliul deșănțat al ştiinţei actuale, care pretinde că are răspuns la mai toate problemele lumii. Ca urmare, orice nu se încadrează în sfera „cunoştinţelor” ei sau orice sfidează aceste „cunoştinţe” este ridiculizat, ignorat sau îndepărtat cât mai repede. Cel mai adesea se recurge la expresii şi idei arhicunoscute, de genul „înşelăciunii”, „farsei” sau „escrocheriei”. Desigur, aceeaşi „metodă” a fost aplicată şi în cazul scheletului din Marea Piramidă.
Totuşi, ce înşelăciune să fie aceea, când în faţa camerei de luat vederi cu fibră optică apare în mod cât se poate de clar scheletul unui animal (pisică) având craniul unui om? Probabil „savanţii” au găsit de cuviinţă că trebuie să inventeze neapărat ceva cât de cât „credibil” pentru populaţie, deoarece în mintea şi în cunoştinţele lor nu putea să-şi facă loc realitatea unei astfel de făpturi. Şi totuşi, scrierile antice ne dau indicii preţioase asupra unor astfel de situaţii. Dacă marea Bibliotecă din Alexandria nu ar fi fost incendiată în mod repetat, în mod sigur am fi avut mult mai multe dovezi şi relatări în legătură cu acele vremuri, pentru că puţinele fragmente din textele care au rămas indică fără dubiu existenţa unor „ciudăţenii ale naturii” ce sfidează cunoştinţele omului obişnuit.

Astfel, aflăm dintr-un text al învăţatului Beros (sau Berossus), care trăia în Mesopotamia (un fragment din acel text a supravietuit incendiilor prin care a trecut Biblioteca din Alexandria) că în acele timpuri existau tot felul de încrucişări bizare între om şi felurite animale şi chiar între regnul animal şi cel vegetal. În mod evident, toate acestea nu puteau fi decât produsul unor complexe inginerii genetice, dar cum ar putea crede aşa ceva omul de ştiinţă contemporan, fără să înnebunească? Cum ar putea el să-şi închipuie – după ştiinţa şi credinţa lui – că cei care trăiau atunci erau capabili să realizeze sofisticate operaţii de manipulare genetică, ajutați sau nu de anumite ființe extraterestre? Deşi sunt cunoscute în mare parte în ziua de astăzi, aceste tehnologii avansate sunt totuşi ţinute în cel mai mare secret în laboratoarele şi bazele ultrasecrete ce derulează aşa-numitele Proiecte Negre (sau Black Projects). Mintea cercetătorului contemporan tinde să fie depăşită de aceste informaţii, pentru că ei îi lipseşte supleţea, deschiderea, maleabilitatea şi mai ales documentarea reală în legătură cu aspecte care sfidează aproape toate legile, cunoştinţele şi teoriile emise de ştiinţa oficială până în prezent despre trecutul omenirii şi al planetei noastre.
Prin urmare, deşi scheletul acelui animal – manipulare genetică între felină şi om – apare cu claritate în fața cercetătorilor, aceştia preferă să nege existenţa lui, inventând o explicaţie penibilă. Chiar şi locul foarte misterios în care a fost descoperit acel schelet în Marea Piramidă indică faptul că el nu este o contrafacere, căci ce smintit s-ar chinui să îndese acolo un animal împăiat şi contrafăcut, singur într-un loc extrem de ocultat din Marea Piramidă, la care nimeni nu poate avea acces în mod direct şi unde nimeni nu ştie cum să ajungă? Este o logică simplă, pe care „savanţii” noştri nu par totuşi să o ia în seamă. Animalul nu era înmormântat şi nici expus priveliştii. Mai curând, el a fost plasat acolo cu bună ştiinţă din raţiuni oculte şi în baza unor credinţe ancestrale. Poziţia lui, solitudinea şi mai ales misterul amplasării reprezintă aspecte complet necunoscute pentru cercetătorii actuali. De asemenea, nimeni nu ştie cum a ajuns acel animal acolo. A spune că el a fost plasat în locul respectiv în momentul construirii Piramidei, este superfluu.
Aici ajungem la un alt element fundamental al relatării noastre: ce anume s-a descoperit de fapt în acea parte a „Piramidei lui Keops”? Pentru a afla aceasta este necesar să facem un scurt istoric al acţiunii. Începând cu anul 1993, pe unul dintre canalele misterioase ce pornesc din Camera Regelui a Marii Piramide – tuneluri de mici dimensiuni care chiar şi în prezent sunt considerate în mod tâmp ca având rol de „aerisire”, deşi nu s-au găsit ieșirile lor în partea exterioară a Piramidei – s-a introdus un robot teleghidat, special proiectat pentru o astfel de acţiune. Canalul are o secţiune pătrată cu latura de aproximativ 30 de centimetri şi urcă drept într-un unghi bine definit. Robotul a fost conceput de un inginer elveţian, care l-a denumit Upuaut. După câţiva zeci de metri, robotul a ajuns în faţa a ceea ce părea a fi o uşă ce bloca traseul „canalului de aerisire”. În faţa acelui perete ce prezenta două „belciuge” din alamă se aflau, aparent abandonate, un instrument din metal ce părea a fi rămăşiţa unei scule de dulgherie şi coada din lemn a unui ciocan. Cel mai probabil, având în vedere locul în care se găseau, acele obiecte au fost uitate acolo de la construcţia Marii Piramide. Acesta părea să fie un element îmbucurător, deoarece pentru prima dată omenirea ar fi avut ocazia să afle vârsta reală a Piramidei, deci perioada când ea a fost construită. Se ştie că aceste elemente sunt extrem de disputate şi controversate în prezent: egiptologii „clasici” şi aserviţi intereselor elitei malefice a Guvernului Ocult Mondial susţin, prin intermediul mass media şi a ştiinţei oficiale, că Marea Piramidă a fost construită în urmă cu aproximativ 4 500 de ani, în timpul domniei faraonului Khufu (Keops). Totuşi, un uluitor mănunchi de dovezi, de date şi de informaţii corelate demonstrează fără dubiu că atât Marea Piramidă cât şi Sfinxul de pe acelaşi platou au fost construite cu mii de ani înainte, mai precis acum aproximativ 12 000 de ani. Aceasta este deja o diferenţă semnificativă.

Şansa de a analiza eşantioanele găsite – fie chiar şi prin intermediul îndoielnicei metode C14 -, pentru a determina vârsta Piramidei, era uriaşă, deoarece fragmentul de mâner al ciocanului rupt şi abandonat pe acel tunel îngust era dintr-o materie biologică (lemn tratat). Nu se ştie însă cum, dar ambele obiecte au dispărut subit imediat după descoperirea lor, astfel încât nu s-a mai putut face testul de vârstă. Nimeni nu a părut îngrijorat de această „pierdere”, nimeni nu a manifestat interes în a găsi cele două fragmente nepreţuite ca valoare pentru cunoaşterea umanităţii.
Cercetătorii de atunci au realizat că în spatele zidului de piatră ce bloca acel tunel îngust pe care se deplasase robotul teleghidat, dotat cu cameră de luat vederi, se afla o încăpere, un spaţiu mult mai larg decât tunelul. Nimeni nu ştia cum anume ar fi putut să ajungă în acea cameră şi cu atât mai puţin cum a fost ea proiectată şi construită. Cât despre rolul ei, acela continuă şi în zilele noastre să fie un mister la fel de adânc.
După ani în şir de interzicere a oricărei explorări, abia de curând oamenii de ştiinţă au primit aprobarea din partea guvernului egiptean să continue cercetararile. Ei au forat o gaură de mici dimensiuni în peretele din piatră care bloca tunelul de „aerisire”, doar atât cât să poată introduce prin gaura respectivă un cablu din fibră optică, dotat la un capăt cu o minusculă cameră de luat vederi, însă de înaltă rezoluţie.
Începând de la această etapă ştiinţa oficială a început să primească „lovitură” după „lovitură”. Dincolo de acel zid de piatră se afla o încăpere lungă de aproximativ 3 metri şi înaltă de 1,5 metri, în mijlocul căreia se afla scheletul ciudatei fiinţe jumătate om-jumatate felină, despre care am vorbit mai sus. Prostia savanţilor şi a ziariştilor deopotrivă nu s-a lăsat mult aşteptată, căci ei s-au întrebat pe dată dacă aceea era oare dovada concretă ca o astfel de fiinţă mitică chiar a existat în acele timpuri. Ei se uitau chiar la scheletul real al acelei fiinţe cu cap de om, având un craniu puţin mai alungit, dar totuşi se întrebau dacă nu cumva visează şi dacă aşa ceva a existat. Da, este „un mister neelucidat” și „nici acum nu s-au dumirit specialiștii despre ce este vorba cu adevărat”. Ca și cum am găsi acum rămășățele unui dinozaur și am spune: „Incredibil! Chiar au existat dinozauri! Încă nu ne vine să credem ceea ce vedem!”
În cele din urmă, neputând să mai ignore evidența, savanţii au trebuit să recunoască faptul că ceea ce vedeau atunci reprezenta un schelet real şi nu creaţia unui taxidermist din antichitate. Aceasta a fost o părere unanimă, iar imaginile au fost transmise simultan atunci în mai multe universităţi de prestigiu din lumea întreagă.

Prin urmare, cel puţin din acest punct de vedere, putem răsufla uşuraţi, pentru că cercetătorii moderni au admis în sfârşit că nu au visat şi că ceea ce au văzut în faţa ochilor era un schelet real. Asta nu înseamnă însă că ei au putut şi au vrut să dea un răspuns referitor la ce anume reprezintă acel schelet. Nimeni dintre cercetătorii contemporani nu pare prea dornic să vină şi să afirme cu nonşalanţă, în faţa întregii comunităţi ştiinţifice actuale, că în acest caz avem de a face cu o sofisticată inginerie genetică realizată cu mii de ani înainte de către „oamenii primitivi”. În asemenea situaţii, „resursele” ştiinţei oficiale constau în ceea ce numim „ignorarea cu desăvârşire a oricăror informaţii ulterioare sau studii referitoare la acel subiect”. Exact aceasta s-a şi petrecut cu acel schelet. Nimeni nu mai ştie nimic despre el, chiar dacă a fost expus un timp la Muzeul de Istorie Antică din Cairo. Este totuşi adevărat că această teribilă ocultare s-a datorat în parte şi intervenţiei guvernului egiptean. Vom detalia puţin mai jos.

Sonda şi-a continuat explorarea şi a trecut într-o a doua cameră ce la o primă vedere părea a fi goală. Imensa surpriză a urmat însă la puţin timp după aceea, când în mijlocul încăperii respective s-a descoperit o sferă de culoare aurie, având un diametru de aproximativ 30 de centimetri, stând suspendată în levitaţie cam la 40 de centimetri deasupra solului. Sfera plutea în aer fără să se sprijine de ceva, fără să aibă fire care să o susţină şi fără să reprezinte o iluzie optică. S-a determinat de asemenea că ea era plasată exact pe aceeaşi linie cu vârful Piramidei. Imediat ce această ştire a ajuns la Departamentul de Istorie Antică din Cairo, cercetătorilor li s-a interzis orice investigare şi li s-a ordonat să înceteze orice activitate de explorare în zona respectivă. Bătrânul Zahi Hawas, custodele si șeful Muzeului si Departamentului ce avea sub control toate explorările și descoperirile de pe platoul Gizeh, nu a stat degeaba. Înregistrările cu ceea ce s-a descoperit în cele două camere misterioase din Marea Piramidă au fost confiscate şi savanţilor li s-a cerut să părăsească locul. A doua zi aceştia au primit de la guvernul egiptean cererea de a semna un ordin de confidenţialitate, prin care să nu divulge informaţiile legate de ceea ce s-a descoperit în acele camere. Aceste informaţii au devenit imediat secret de stat. Singura noastră satisfacție, totuși, este că în prezent Zahi Hawas nu mai este șeful Departamentului de Istorie a Egiptului; poate că acum drumul explorărilor reale si al adevărului în ceea ce privește istoria Egiptului Antic și a construcțiilor de pe platoul Gizeh va fi deschis și liber cunoașterii publice, măcar într-o măsură mai mare decât până în prezent.

Atunci când a fost întrebat despre misterioasa sfera aflată în levitaţie în camera ascunsă din marea Piramidă, dr. Gorjone a răspuns: „Nu am voie să discut public despre ea. În momentul de faţă, sfera aurie este considerată secret de stat de către guvernul egiptean şi ni s-a interzis să discutăm despre ea. […] Actualmente, sfera se află încă în Marea Piramidă. Din ceea ce mi s-a spus, ea nu poate fi mişcată. Tehnicienii au încercat s-o disloce din poziţia actuală folosind pistoane hidraulice, dar câmpul de forţă generat de sferă este prea puternic. Ce este ea şi cum a reuşit să rămână suspendată timp de mii de ani este încă un mister…”

Autor articol Dan Bozaru