Claudia Procula – sotia lui Pilat – Marturii istorice despre Iisus

Există numeroase scrieri nebiblice aparținând unor istorici, oameni politici și laici care confirmă existența lui Jesus Christus (numele latin al lui Isus Hristos).

Seria Pro Jesus a mărturiilor istorice despre existența, caracterul și influența lui Isus Hristos începe cu scrisoarea antică a soției lui Ponțiu Pilat, Claudia Procula, adresată prietenei ei, Fulvia Romelia. Conform datelor disponibile, originalul acestei scrisori se află în bibliotecile Vaticanului de unde, pe la 1643, a fost copiată și trimisă episcopului Dionisie al Constantinopolului.

„Claudia Procula,

Ție Fulvia Romelia,

Salutare!

O, tu a mea credincioasă tovarăşă, mă întrebi şi mă rogi a-ţi descrie evenimentele care s-au petrecut după ziua despărţirii noastre. Ştirile unora din ele au ajuns şi până la tine, însă taina în care sunt învăluite trezeşte în tine neliniştea şi voința de a şti starea mea. Dând atenţie apelului tău mă voi strădui să refac inelele lanţului de amintiri împrăştiate ale vieţii mele şi, dacă vei întâlni astfel de împrejurări, care ar uimi mintea ta, atunci adu-ţi aminte că Puterile Creatoare sunt nepătrunse şi înconjurate de întuneric pentru priceperea noastră neputincioasă şi muritoare, şi că este cu neputinţă pentru fiinţele muritoare de a schimba soarta vieţii lor.

Eu nu o să-ţi amintesc primele zile ale vieţuirii mele, care au zburat aşa repede în pace, în Narbona, sub paza şi grija părinţilor mei şi sub ocrotirea divină a prezenţei lor …

Tu ştii că odată cu sosirea celei de-a şaisprezecea primăveri a fecioriei mele, m-am unit prin legătură conjugală cu romanul Ponţiu, nepot al unei renumite familii, care ocupa pe atunci, în Italia, un post de guvernator… Imediat după ieşirea noastră din templu a trebuit să merg cu Ponţiu în provincia care i-a fost încredinţată.

Am plecat fără bucurie, dar nici cu o deplină îndoială, după soţul meu care, după anii săi, putea fi socotit ca tatăl meu. Eu v-am regretat mult… fiindcă locuinţa liniştită a părinţilor mei, fericitul cer al Narbonei, frumoasele monumente, gingaşele dumbrăvi ale patriei mele au rămas ceva sublim în sufletul meu. Eu vă salut, copleşită de dor, cu ochii plini de lacrimi!…

Primii ani ai vieţii mele conjugale au trecut liniştiţi. Cerul mi-a dăruit un fiu. El mi-a fost mai drag decât lumina zilei, am împărţit cu el ceasurile mele de îndeletniciri, de tristeţe, de bucurie.

Fiul meu era de numai cinci ani când Ponţiu, după mila Împăratului, a fost numit Procurator peste Iudeea. Atunci noi am plecat cu oamenii noştri reangajaţi ca servitori, pe un drum foarte greu de descris… Cu timpul, m-am îndrăgostit de acea provincie bogată şi fructiferă pe care soţul meu trebuia să o cârmuiască în numele Romei, stăpâna popoarelor. În Ierusalim de multe ori am fost înconjurată de aplauze şi cinste, dar totuşi am trăit în deplină singurătate şi izolată, din cauza mândriei şi dispreţului cu care evreii ne întâmpinau pe noi, “străinii” şi “păgânii” – după cum ei ne numeau pe noi. Ei susţineau că noi spurcăm cu prezenţa noastră pământul sfânt, pe care Dumnezeul lor l-a făgăduit strămoşilor lor. Eu mi-am petrecut deseori timpul plimbându-mă cu copilaşul meu prin pădurile mele liniştite, unde mistreţul se hrănea cu ramurile măslinilor, unde palmieri cu frunzele lor delicate, mai frumoase ca cele din Delosa, se ridicau deasupra portocalilor sălbatici care înfloreau, ori printre narvii fructiferi. Acolo, sub acea umbră răcoroasă, am cusut învelitori pentru altarele zeilor, sau citeam versurile lui Virgiliu care sunt foarte plăcute auzului şi tot atât de răcoritoare inimii.

Soţul meu, numai puţine momente îşi putea rezerva pentru mine. El era întunecat şi trist, pentru că oricât de tare era mâna lui, ea era totuşi prea slabă pentru a ţine în frâu acest popor care a fost mult timp independent şi pornit din fire către răscoală. Deşi am observat că sunt despărţiţi în mii de secte furtunoase, totuşi ei se unesc într-un singur punct: ura turbată contra romanilor.

Numai o singură familie din înalta clasă din Ierusalim îmi arătă o prietenie relativă. Aceasta era familia şefului sinagogii, iar eu am găsit o mare plăcere în vizitarea soţiei lui, Salomeea, un exemplu de bunătate şi blândeţe, şi îndeosebi în faptul că am făcut cunoştinţă cu fiica ei, ce avea vârsta de doisprezece ani, Semida cea iubită şi preafrumoasă, ca zarea Saronului care înfrumuseţează părul ei…

Câteodată ele îmi vorbeau despre Dumnezeul părinţilor lor şi îmi citeau pasaje din sfintele lor cărţi. Şi ce să-ţi spun, Fulvia, îmi amintesc despre cunoscutele cântări de laudă compuse de Solomon pentru Dumnezeul lui Iacob – acel singur Dumnezeu, veşnic şi nepătruns de obiceiurile şi proverbele cărora noi le dăm ascultare la altarele noastre numindu-le dumnezeieşti, Atotputernicul şi Milostivul, care uneşte în Sine bunătatea, curăţia şi mărirea. Amintindu-mi de glasul Semidei care răsuna ca sunetul de harfă când cânta sfântul imn Binefăcătorului şi Marelui Împărat al lui Israel, la rândul meu încercam să-l cânt la instrumentul meu, aşa de des folosit pe atunci. În singurătatea mea, lângă leagănul băiatului meu, mă aruncam în genunchi, Îl chemam de multe ori, chiar împotriva voinţei mele, rugam pe acel Dumnezeu, pentru smerenia şi liniştea inimii mele, îi supuneam soarta şi judecata mea mâinii Lui tari de fier, ca o roabă unui domnitor, şi să vezi minune! Eu totdeauna mă ridicam ajutată şi mângâiată.

După un timp oarecare, Semida se îmbolnăvi. Într-o dimineaţă, când m-am deşteptat, mi s-a spus că ea a murit în braţele mamei sale şi fără prea mare suferinţă. Cuprinsă de întristare, auzind această ştire, eu l-am luat pe copilaşul meu pentru a merge la ele, ca să o plâng împreună cu plângătoarele şi cu maica ei, Salomeea. Sosind în strada unde era casa lor, servitorii mei doar cu mare greutate au putut face drum prin mulţime, pentru mine şi însoţitoarele mele, pentru că plângâtoarele şi cântăreţele, împreună cu o imensă mulţime de oameni, se îngrămădiseră în jurul casei…

Deodată, am văzut că mulţimea se retrage, făcând loc de trecere unui grup de oameni ce veneau şi la care mulţimea privea cu mare interes şi respect. În primul om, eu am recunoscut pe tatăl Semidei; dar în loc a-l vedea întristat, după cum mă aşteptam să-l văd, pe strălucitoarea lui faţă am văzut semnele unei ferme convingeri şi nădejdi, ce nu putea fi înţeleasă de mine. Cu el mai mergeau trei inşi, îmbrăcaţi cu haine aspre şi cam sărăcăcioase, ce dădeau impresia că sunt nişte oameni simpli şi neştiutori. Dar după ei mergea Unul îmbrăcat, un bărbat în anii de plină frăgezie a tinereţii Lui.

Eu mi-am ridicat ochii ca să-L privesc, dar a trebuit imediat să-mi retrag privirea de la El spre pământ, ca dinaintea Soarelui strălucitor. Mi se părea că fruntea Lui era luminată, iar în jurul capului se forma o strălucire care părea ca o coroană, iar părul Lui se lăsa pe umeri, potrivit cu obiceiul locuitorilor din Nazaret.

Îmi este imposibil a-ţi explica ce am simţit eu când L-am privit! Aceasta a fost cea mai puternică emoţie pe care am simţit-o vreodată, pentru că în fiecare trăsătură se descoperea o nepătrunsă frumuseţe, dar totodată El insufla şi o teamă tainică prin privirea ochilor Săi, ce păreau că ne prefac în ţărână. Eu plecai după El fără să ştiu unde merge.

Uşa se deschise şi eu am putut vedea pe Semida, care zăcea în pat înconjurată de sfeşnice şi miresme! Era încă frumoasă, în acea linişte cerească ce se cobora peste ea, dar fruntea îi era palidă, precum culoarea crinilor ce erau îngrămădiţi la picioarele ei. Degetul morţii lăsase urme în jurul ochilor ei, peste buzele ei uscate. Salomeea stătea lângă ea, amuţită şi aproape lipsită de orice simţire. Mi s-a părut că ea nici nu mă vedea.

Iar tatăl Semidei s-a aruncat la picioarele Aceluia, necunoscut de mine, care se apropie de aşternutul celei moarte, şi după ce i-a arătat-o, a strigat: “Domnul meu, fiica mea este în mâinile morţii: dar dacă voieşti, ea va învia!”

Am tremurat când am auzit aceste cuvinte. Inima mea a încetat să mai bată din cauza măreţiei Aceluia pe care eu nu-L cunoşteam. El a prins mâinile Semidei, aţintindu-şi puternica-i privire la ea şi i-a zis: “Fetiţo, scoală-te!”

Semida s-a ridicat de pe patul ei, ca şi cum ar fi fost ajutată de o mână nevăzută. Ochii i se deschiseră, elanul cel fin al vieţii înflori iarăşi pe buzele ei, apoi şi-a întins mâinile şi a strigat: “Mamă!”. La acest strigăt se trezi Salomeea. Mama şi fiica ei, tremurând, s-au îmbrăţişat una pe alta. Iar Iair a îngenunchiat în faţa Aceluia căruia îi zicea Domn, sărutându-i ciucurii de la poala veşmântului, zicând: “Ce trebuie să fac pentru a avea viaţă veşnică?”. “Să iubeşti pe Dumnezeu şi pe oameni”, a spus El şi S-a făcut nevăzut, ca o fantomă în umbra luminii. Eu eram în genunchi, fără să-mi dau seama. După ce m-am sculat, ca într-o deşteptare din somn, am plecat acasă lăsând fericita familie în culmea bucuriei – o bucurie pe care nici o pană nu o poate descrie.

În timpul când luam masa de seară, i-am istorisit lui Ponţiu tot ce-am văzut şi auzit. El plecă capul şi zise: “Tu ai văzut pe Iisus Nazarineanul, care e obiectul de ură şi de dispreţ al fariseilor şi al saducheilor, al partidului lui Irod şi al leviţilor îngâmfaţi din Templu. Această ură creşte zi de zi, tot mai mult şi unicul lor gând este ca să-i ia viaţa, dar cuvintele Nazarineanului sunt ale unui înţelept şi minunile Lui, sunt ale adevăratului Dumnezeu”.

“Dar pentru ce-L urăsc ei aşa de mult?” zisei eu. “Pentru că El mustră obiceiurile şi făţărnicia lor. Eu L-am auzit odată zicând fariseilor: “Morminte văruite! Pui de năpârci otrăvitoare! Voi puneţi fraţilor voştri sarcini grele pe umeri, pe care nu voiţi să le atingeţi nici cu degetul mic al vostru! Voi plătiţi zeciuiala din chimen, dar foarte puţin vă interesaţi de împlinirea legii, de credinţă, dreptate şi milă!” Înţelesul acestor cuvinte este adânc şi adevărat… El a supărat pe aceşti oameni îngâmfaţi şi mândri şi atmosfera e foarte nefavorabilă pentru viitorul Nazarineanului”.

“Dar tu o să-L aperi, nu-i aşa?” am strigat eu, plină de indignare.

“Puterea mea este foarte slabă în faţa acestui popor răsculător şi stricat; de altfel, aş suferi şi eu foarte mult, sufleteşte, dacă ar trebui să vărs sângele acestui înţelept”. După aceste cuvinte, Ponţiu se sculă şi intră în altă cameră, adânc îngândurat. Eu am rămas într-o durere şi întristare de nedescris…

Ziua Paştelor se apropia. La această mare sărbătoare, atât de importantă pentru evrei, se îngrămădea în Ierusalim o mare mulţime de oameni, din toate părţile Iudeii, pentru a aduce, în Templu, jertfa divină legată de solemnitatea sărbătorilor care aveau loc. Joi, înainte de această sărbătoare, Ponţiu mi-a spus întristat că viitorul Nazarineanului e foarte neliniştitor. Asupra capului Lui s-a făcut deja o conjuraţie şi se poate ca încă în aceasta seară El să fie predat în mâinile Arhiereilor. Eu mă cutremurai la auzirea acestor cuvinte şi îl întrebai: “Tu o să-L aperi, nu-i aşa?”. “Voi putea face eu aceasta?” răspunse Ponţiu, cu o privire întunecată. “Soarta pe care Platon o prezicea pentru unii neprihăniţi, mi se pare că o să-L lovească pe Iisus. El va fi persecutat, dispreţuit şi predat spre a fi osândit la moarte crudă”.

Veni timpul pentru culcare şi pe dată ce aşezai capul pe pernă, nişte puteri tainice parcă au pus stăpânire pe mintea mea.

Eu L-am văzut pe Iisus, aşa după cum Salomeea îl descria pe Dumnezeul ei. Faţa Lui strălucea ca un soare de atâta mărire. El zbura undeva deasupra aripilor heruvimilor şi din fiinţa Sa izvorau flăcările ce împlineau voinţa Lui. Mi se părea că El era oricând gata de a judeca popoarele adunate în faţa Sa, doar prin întinderea dreptei Sale puternice. El a despărţit pe drepţi de nedrepţi. Cei dintâi se urcau către El plini de mărirea tinereţii veşnice şi mărirea Dumnezeiască; dar cei din urmă au fost aruncaţi în lacul focului, un foc pe lângă care Ereba şi Plegetona sunt nimic. Atunci judecătorul divin, arătând mulţimii rănile ce-I împestriţau corpul Său, a zis cu un glas de tunet puternic:”Daţi-Mi înapoi sângele pe care Eu l-am vărsat pentru voi!”. Atunci aceşti nenorociţi rugau munţii şi peşterile pământului ca să-i înghită, acoperindu-i. În zadar s-au simţit ei fără suferinţe, în zadar s-au simţit nemuritori şi nesupuşi disperării cât timp au fost pe pământ! Ei pieriră! O! Ce fel de vis, sau mai bine i s-ar zice prevestire!

Îndată ce zorile începură să se ivească şi să lumineze auriu turnurile templului, eu m-am sculat cu inima apăsată de groază de cele văzute, m-am aşezat la fereastră pentru a lua aer proaspăt. Mi se părea însă că din centrul oraşului se aude, din ce în ce mai tare, un şuier zgomotos; strigătele, ţipetele, blestemele, care erau mai înspăimântătoare decăt valurile înfuriate ale oceanului, ajungeau la urechile mele. Eu am continuat să ascult; inima mea bătea înspăimântată, iar fruntea mi se umplu de sudoare rece.

Nu peste mult timp am auzit acel zgomot apropiindu-se, tot mai mult, până ce treptele care conduceau la Palatul Justiţiei s-au cutremurat sub greutatea gloatei ce venise într-un număr foarte mare.

Adânc îngrijorată de cele ce vor urma, pe neaşteptate, mi-am luat pe fiul meu în braţe, acoperindu-l cu o învelitoare subţire şi am alergat la soţul meu… Ajungând la uşa din interior, care conduce la sala de judecată şi auzind acel zgomot mare de glasuri, n-am mai îndrăznit să intru înăuntru, ci am rămas să privesc prin perdeaua de purpură.

Ce privelişte, Fulvio! Ponţiu stătea pe tronul său, făcut din oase de elefant, în toată mărirea cu care Roma înconjură pe reprezentanţii săi; şi, deşi în aparenţă fără teamă, cum voia el să apară, arătând prin expresia feţei lui că nu se teme, totuşi, eu mărturisesc că am putut pricepe grozăvia chinului său.

În faţa lui, cu mâinile legate, cu hainele rupte de maltratările suferite, cu fruntea plină de sânge stătea Iisus Nazarineanul, liniştit şi neclintit. În trăsăturile feţei Lui nu se putea vedea nici mândrie, nici frică. El era liniştit ca un nevinovat, supus ca un miel; blândeţea Lui m-a umplut de frică şi groază, pentru că în urechile mele încă mai răsunau cuvintele din vis: “Daţi-mi sângele ce am vărsat pentru voi!”

În jurul Lui, plină de furie şi turbată, stătea mulţimea, care Îl adusese la judecată; la această gloată se mai adăuga şi o mare mulţime de gardieni şi servitori, de leviţi şi de farisei, cu privirile încruntate şi mânioase. Aceştia din urmă se puteau deosebi după tăbliţele de pergament, însemnate cu diferite texte din Lege pe care le aveau legate pe frunţi. Toate aceste feţe fierbeau de egoism şi erau pline de ură; pot spune că mi se părea că pe faţa lor strălucesc flăcările infernului şi că spiritele lui Nemera amestecă glasurile lor cu strigăte sălbatice, întocmai ca acelea ale fiarelor turbate. În cele din urmă, după ce se făcu un semn din partea lui Ponţiu, se lăsă tăcere.

– “Ce vreţi voi de la mine?” – întrebă el.

– “Noi vrem moartea acestui om, Iisus Nazarineanul” – răspunse unul din preoţi, în numele întregului popor. “Irod Îl trimite la tine, pentru ca tu să-i pronunţi osânda”.

– “Cu ce Îl învinuiţi voi? În ce constă gravitatea vinei Lui?”

După aceste întrebări a început din nou să se audă ecoul ţipetelor lor.

– “El a prezis distrugerea Templului; El se intitulează Rege al Iudeilor, Hristos, Fiul lui Dumnezeu; El a supărat pe preoţii seminţiei lui Aaron”, strigau leviţii.

– “Să fie răstignit!” ţipa mulţimea înfuriată. Acest strigăt îşi păstrează şi acum ecoul în urechile mele, iar chipul jertfei Sale neprihănite se perindă adeseori prin faţa ochilor mei.

Atunci Pilat, întorcându-se către Iisus, i se adresă cu cuvintele lor prefăcute:

– “Aşadar, Tu eşti Împăratul Iudeilor?”

– “Tu zici aceasta”, răspunse Iisus.

– “Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu?” Îl întrebă iarăşi Pilat.

Dar Iisus nu i-a răspuns nici un cuvânt. Țipetele se reînnoiră atunci şi mai accentuat ca înainte şi acum, întocmai ca urletele unui tigru flămând, ei începură să strige:

– “Daţi-ni-L nouă, ca să moară pe cruce!”

Ponţiu îi făcu din nou să tacă, zicându-le:

– “Eu nu găsesc nici o vină acestui om şi am să-L eliberez”.

– “Dă-ni-L nouă! Răstigneşte-L!” se repetă strigătul mulţimii. Eu n-am putut asculta mai departe; am chemat un rob al meu şi l-am trimis la soţul meu, să-l cheme pentru a vorbi puţin cu el.

Ponţiu părăsi sala judecăţii fără întârziere şi veni la mine. Eu m-am aruncat la picioarele lui zicând:

– “Pentru tot ce ţi-e mai drag şi mai scump, pentru copilul acesta, arvuna aceasta sfântă a unirii noastre, să nu te faci părtaş la vărsarea sângelui Acestui Neprihănit, care este asemenea lui Dumnezeu celui nemuritor! Eu L-am văzut într-un vis în astă noapte, înconjurat de mărire dumnezeiască. El judeca omenirea, care tremura în faţa Lui şi printre nefericiţii aceia, care au fost aruncaţi în flăcările gheenei, eu am recunoscut faţa acestora, care cer moartea Lui… Păzeşte-te a nu ridica preaputernica ta mână împotriva Lui! O! Crede-mă, că numai o singură picătură a acestui sânge, va cauza în veşnicie osândirea ta!”

– “Tot ce se petrece acum mă înfricoşează şi pe mine, îmi răspunse Ponţiu, dar ce pot face eu? Scutul gărzii romane e alcătuit dintr-un număr foarte redus de soldaţi şi ca atare, o asemenea apărare este neînsemnată, faţă de acest popor înţesat de demoni. Nenorocirea ne ameninţă şi asemenea judecată e întocmai ca a eumendiţilor, de unde aşteaptă nu dreptate, ci răzbunare. Linişteşte-te, Claudio! Mergi cu copilul în grădină; ochii tăi nu sunt creaţi pentru a privi această scenă dureroasă”.

După aceste cuvinte, el a ieşit şi m-a lăsat singură, iar eu m-am prăbuşit într-o adâncă descurajare şi jale. Iisus era încă ţinta tuturor batjocurilor şi al maltratărilor din partea mulţimii şi a soldaţilor brutali; patimile lor se aprindeau şi mai mult, din cauza răbdării Lui nemărginite.

Ponţiu se întoarse îngrozit la tronul său. Când gloatele văzură aceasta, ţipetele: “La moarte, la moarte”, răsunau mai asurzitor decât înainte.

După o veche tradiţie, guvernatorul elibera totdeauna de Paşte câte unul din condamnaţii la moarte, ca un semn al binefacerii romane, acesta fiind şi graţiat. În această faptă dumnezeiască, el se adresa întotdeauna poporului. Văzând în acest obicei un mijloc de a-L elibera pe Iisus, Ponţiu întrebă poporul cu glas tare:

– “Pe cine să vă eliberez de sărbători, pe Baraba sau pe Iisus, numit Hristos?”

“Eliberează pe Baraba”, strigă mulţimea. Baraba era un tâlhar şi criminal cunoscut bine prin împrejurimi din cauza cruzimilor săvâşite de el. Ponţiu întrebă din nou: “Dar ce să fac acestui Iisus Nazarineanul?”

– “Să fie răstignit!” strigară ei.

– “Dar ce rău v-a făcut El?”

Cu şi mai multă furie ei strigară:

– “Să fie răstignit!”

Ponţiu plecă capul descurajat. Îndrăzneala gloatei creştea mereu şi lui i se părea că este ameninţată autoritatea sa şi autoritatea romană pe care el o apăra aşa de mult. În Ierusalim el nu avea altă apărare decât escorta lui, fiindcă numai puţini dintre militarii localnici depuseseră jurământul semnului nostru de vultur. Tulburarea creştea cu fiecare minut ce trecea. Niciodată n-am putut vedea o furtună atât de zgomotoasă ce agita mulţimea, niciodată încăierările în forum nu au avut atâta influenţă chinuitoare asupra auzului meu. Nicăieri eu nu mai puteam găsi linişte. Liniştea deplină se găsea numai pe fruntea victimei.

Maltratările, batjocurile, dispreţul general şi chiar moartea chinuitoare, nimic dintre acestea nu puteau întuneca acea privire cerească şi luminată. Acei ochi care dăduseră viaţă fiicei lui Iair priveau la chinuitorii Săi cu un reflex nedescris de pace şi iubire. El suferea, fără îndoială, dar suferea cu bucurie şi spiritul Lui, mi se părea mie, se înălţa către tronul cel nevăzut, ca o flacără curată ce se oferea pentru arderea de tot a păcatelor lumii.

Judecătoria era plină de mulţime care dădea aspectul unui râu înfuriat, ale cărui ape se îngrămădeau începând de la muntele Sion, unde era ridicat templul şi până în faţa Pretoriului şi în fiecare minut se adăugau glasuri noi acestui cor al infernului. Bărbatul meu, obosit şi ameninţat, a fost silit să cedeze în cele din urmă.

O! Fatal ceas al pierzării!!!…

Ponţiu se ridică. Pe faţa lui se citea îndoiala şi groaza morţii. Îşi spălă mâinile în mod simbolic, în ligheanul plin cu apă, zicând:

– “Eu să ştiţi că mă consider nevinovat de sângele acestui drept ce urmează a fi vărsat”.

– “Să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” zbiera nefericitul şi nebunul de popor, care se îngrămădea în jurul lui Iisus. Călăii, ca turbaţi, Îl răpuseră. Eu am urmărit cu ochii mei Jertfa, care era condusă la înjunghiere…

Deodată, ochii mi se întunecară ca din cauza unor bătăi accelerate de inimă: mi se părea că viaţa mea a atins marginile ei. Eu am fost luată de mâinile femeilor mele servitoare şi condusă la o fereastră care dădea în curtea tribunalului. Eu m-am aplecat şi am văzut urmele de sânge vărsat. “Aici au bătut cu biciul pe Nazarinean!” îmi spunea una din roabele mele. “Acolo L-au încoronat cu spini” spunea o altă roabă. “Soldaţii L-au batjocorit, zicându-I Regele Iudeilor, lovindu-L peste faţă”. “Acuma El îşi dă sufletul!” răspunse a treia roabă.

Fiecare cuvânt din acestea străpungea inima mea întocmai ca un cuţit. Amănuntele acestei grozave fărădelegi înmulţeau întristările mele şi suferinţele ce le simţeam atunci în pieptul meu. Am simţit, îţi spun, că s-au întâmplat evenimente cu totul supranaturale în acea nenorocită zi. Mi se părea că cerul se asemăna cu jalea inimii mele. Nori mari, negri şi înfricoşători, de diferite forme, pluteau asupra pământului şi din atingerea norilor se descărcau fulgere, care aduceau ecoul tunetelor…

Astfel, oraşul plin de zgomot se linişti ca pus pe gânduri, în tăcere, ca şi când moartea ar fi întins peste el aripile ei negre. O groază de nedescris îmi răpi privirea spre un punct. Când mi-am strâns la piept copilaşul meu, eu aşteptam ceva, fără ca să ştiu ce; pe la ceasul al nouălea al zilei, întunericul se îngroşă şi avu loc un puternic cutremur de pământ, care zgudui totul. Putea să creadă omul că a venit pustiirea lumii şi că stihiile se prefăcuseră în haosul primitiv. Eu mă lăsai pe pământ, iar în acel timp una din femeile mele, născută evreică, intră în camera mea; palidă, disperată şi cu ochii speriaţi, striga:

– “A venit ziua de apoi! Dumnezeu anunţă aceasta prin minuni. Catapeteasma care desparte Sfânta de Sfânta Sfintelor s-a despicat în două de sus până jos. Vai este pentru sfântul locaş! Se spune că multe morminte s-au deschis şi mulţi au văzut pe cei drepţi înviaţi, care fuseseră dispăruţi demult din Ierusalim: profeţi şi preoţi din timpul lui Zaharia, care a fost ucis în templu, şi până la Ieremia, care a prezis căderea Sionului. Morţii ne prevestesc mânia lui Dumnezeu. Pedeapsa Celui Atotputernic se răspândeşte ca o flacără”.

Când auzeam aceste cuvinte, mi se părea că îmi pierd raţiunea! M-am ridicat şi abia îmi târâiam picioarele; am ieşit la scări, unde l-am întâlnit pe sutaşul care luase parte la maltratarea lui Iisus. El era un viteaz încărunţit şi prea oţelit în luptele cu germanii şi alte popoare. Niciodată nu a bătut în piept o inimă aşa de îndrăzneaţă ca a acestuia. Dar în această clipă el era indispus şi istovit de chinuri, căindu-se. Eu am vrut să-l întreb mai amănunţit despre cele întâmplate, însă el trecu pe lângă mine repetând în urmă: “Acela pe care noi L-am omorât a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu!”

Eu intrai în marea sală. Acolo stătea Ponţiu care îşi acoperea faţa cu mâinile. Când şi-a ridicat capul, la intrarea mea, mi-a zis disperat: “Ah! Pentru ce nu te-am ascultat, Claudio! Inima mea întunecată nu va mai gusta niciodată liniştea. Pentru ce nu am putut apăra pe acest înţelept cu viaţa mea?!”.

Eu nu mai avui îndrăzneala de a-i mai răspunde. Nu puteam găsi nici cuvinte spre a-l întări sau înviora şi de a-l abate de la acea nefericire, care ne pecetluia în veci pierzania. Tăcerea noastră de mormânt era întreruptă numai prin ecourile tunetelor, care răsunau prin toate coridoarele palatului.

Fără a ţine seama de furtună, un om bătrân s-a prezentat în faţa locuinţei noastre. El a fost condus în faţa noastră şi, cu lacrimi în ochi, se aruncă la picioarele bărbatului meu, zicând: “Mă numesc Iosif din Arimateea şi am venit să te rog a-mi permite ca să iau de pe cruce corpul lui Iisus şi să-L înmormântez în mormântul meu”. “Du-te şi ia-L!” răspunse Ponţiu, fără a ridica ochii să-l privească. Bătrânul ieşi; am văzut că se uni cu un grup de femei, îmbrăcate în haine lungi, cu care se acopereau, şi-l aşteptau la poartă.

Astfel s-a terminat acea zi fatală! Iisus a fost înmormântat într-un mormânt, într-o peşteră săpată în piatră, iar la uşa peşterii s-au pus santinele de pază.

Dar acum află, Fulvio!

A treia zi, plin de strălucire, mărire şi triumfător, El se arătă deasupra acestui oraş. El a înviat. Împlinind prezicerile ce s-au făcut cu privire la El şi triumfând prin biruinţa asupra morţii, El S-a arătat ucenicilor şi prietenilor Săi şi mai pe urmă El a apărut la o mare mulţime de oameni din popor. În felul acesta mărturiseau despre El ucenicii Lui – confirmându-şi mărturia cu sângele lor şi ducând vestea despre Domnul lor Iisus, atât în faţa tronurilor, cât şi în faţa mai marilor şi judecătorilor. Dar, ca o dovadă şi mai autentică cu privire la acestea, învăţătura Lui a fost încredinţată câtorva pescari. Această învăţătură se răspândeşte în întreg imperiul.Aceşti neştiutori au devenit pe dată oameni cu renume şi vestiţi, cu cuvintele lor dulci, spuse în toate limbile şi pline de putere. Noua credinţă creşte ca o sămânţă de muştar, căci ea este o adevărată rădăcină roditoare, căreia urmează să i se supună orice rădăcină.

De la această dată, soţului meu a început să-i meargă din ce în ce mai rău. Învinuit fiind pentru procedura sa de către Senat şi de către Tiberiu însuşi, care era stăpânit de ură contra iudeilor, şi bănuit fiind chiar de acei a căror patimă şi dorinţă o împlinise, viaţa lui se transformă în chinuri şi otravă. Salomeea şi Semida mă priveau cu frică; ele vedeau în mine soţia prigonitorului şi o cursă pentru Domnul lor, pentru că ele deveniseră urmaşele Sale, ale Aceluia care dăruise mamei pe fiica ei, iar fiicei pe mama sa. Eu am văzut în locul blândeţii şi bunătăţii lor o neîncredere, care le făcea să le tremure faţa când le priveam şi îndată am încetat a le mai vizita.

În acest timp al singurătăţii mele m-am dedicat cercetării neîntrerupte a unor învăţături morale ale lui Iisus, ce îmi fuseseră predate de Salomeea şi păstrate cu sfinţenie de mine.

O, scumpă prietenă! Cât de neînsemnată şi deşartă este înţelepciunea mai marilor noştri, în comparaţie cu învăţătura aceea, pe care numai singur Dumnezeu a inspirat-o şi a împrăştiat-o pe Pământ! O! Cât de adânci sunt aceste cuvinte înţelepte! Ce pace şi bunătate inspiră ele! Unica mea mângâiere constă în a le citi şi reciti mereu.

După trecerea câtorva luni, Ponţiu a fost obligat să demisioneze din postul care-i oferea atâta autoritate. Noi a trebuit să ne întoarcem în Europa, peregrinând din oraş în oraş. El purta cu sine în toată împărăţia greutatea umilirii şi întristării sale şi a chinurilor descurajării lui sufleteşti. Eu am mers împreună cu el, dar cum era vieţuirea mea cu el? Prietenia familială a vieţii conjugale nu mai este între noi; el vede în persoana mea martorul viu al amintirii despre crima lui; eu, de asemenea, văd în el chipul şi crucea plină de sângele Aceluia pe care el – nefericitul şi nelegiuitul judecător – L-a osândit. Nu mai am îndrăzneala să-mi ridic ochii ca să-l privesc în faţă. Sunetul cuvintelor lui, acel glas car e a pronunţat osânda, îmi străpunge şi răneşte inima. Iar când, după luarea mesei, îşi spală mâinile, mi se pare că nu le înmoaie în apă curată, ci în acel sânge cald, ale cărui urme nu se mai pot şterge.

Într-un timp, eu am vrut să-i vorbesc de pocăinţă şi de expierea păcatului, dar îţi spun că niciodată nu voi uita privirea lui sălbatică şi cuvintele lui pline de furie şi fără nădejde.

Nu peste mult timp, copilul meu muri în braţele mele, dar eu nu l-am plâns. Fericitul! El a murit ca fericit, scăpând de blestemul care ne urmăreşte, el a descărcat din spatele lui uriaşa povară a numelui tatălui său. Nefericirea ne urmărea întruna, din cauză că în toate părţile existau creştini; chiar aici, în această sălbatică patrie, unde noi ne rugăm a ni se acorda ocrotirea, lângă valurile mării şi stâncile ciudate, chiar şi aici pot auzi cu câtă indignare se pronunţă numele bărbatului meu! Cei care erau trimişi să predice învăţăturile Lui Iisus au scris între îndrumările lor şi cuvintele: “El a fost răstignit din ordinul lui Ponţiu Pilat”. Grozav blestem, care în toate veacurile va fi repetat.

Iartă Fulvio! Şi te rog să plângi şi tu, care mă doreşti. Să-ţi ajute dreptul judecător Dumnezeu şi să-ţi dea, cât mai repede, toată fericirea pe care noi o dorim una alteia.

Scuză-mă!

Claudia”

Cine a fost Claudia Procula?

Claudia Procula a fost cea de-a doua soție a lui Ponțiu Pilat, guvernatorul roman al Iudeii între anii 26-36. Aceasta a fost nepoata împăratului Augustus Cezar și fiica nelegitimă a celei a treia soții a lui Tiberius, numită Julia (care a murit nu după mult timp de la nașterea Claudiei). Tiberius a înfiat-o însă pe Claudia iar căsătoria ei cu Ponțiu Pilat se spune că a fost aranjată de Sejanus, prietenul și confidentul lui Tiberius.

Dacă în mod normal soțiile guvernatorilor nu obișnuiau să își însoțească soții în diversele teritorii ale Imperiului Roman (preferând confortul și siguranța Romei), Claudia Procula se remarcă drept o soție care are o relație aparte cu Ponțiu Pilat și acceptă pericolelele provinciilor romane îndepărtate.

Claudia Procula a fost menționată fără nume în Evanghelia după Matei în contextul judecării lui Isus Hristos: „Pe când sta Pilat pe scaun la judecată, nevastă-sa a trimis să-i spună: „Să n-ai nimic a face cu neprihănitul acesta, căci azi am suferit mult în vis din pricina lui.”” (Matei 27:19).

De asemenea, în arhiva Vaticanului există scrieri istorice aparținând lui Pilat în care acesta a menționat că în timpul judecării lui Isus Hristos i-a atenționat pe acuzatorii lui Isus: „”Știți că soția mea vă simpatizează în ceea ce privește iudaismul”. „Da, știm Pilat”. „Ei bine, soția mea a trimis să mi se spună: să nu faci nimic acestui om drept în această noapte”” (Ravasi G., „Il canto del gallo arrostito e la conversione di Ponzio Pilato”, L’Osservatore Romano).

Unii cercetători ai istoriei afirmă că în Iudeea, Claudia Procula avea o cameristă feniciană care credea în evanghelia împărăţiei propovăduită de Isus Hristos iar aceasta îi transmisese Claudiei tot ceea ce știa și credea. Spre deosebire de Pilat, care s-ar fi sinucis, Origene –  unul dintre cei mai reprezentativi teologi creștini din secolul al III-lea -, a sugerat în lucrarea „Omiliile după Matei” că soția sa, Claudia Procula, a murit ca și creștină. Acest aspect este confirmat și de Sinaxarul grecesc unde scrie: „Procula s-a făcut uceniță (…) și a primit sfântul botez”.

Scrisoarea de mai sus, scrisă în original în latină, se presupune că a fost scrisă într-un mic oraș galic din zona montană (zona Rennes-les-Bains din sudul Franței, în apropiere de locul natal al Claudiei, actualul Narbonne), la câțiva ani după ce Pilat plecase din Ierusalim.  Claudia Procula a scris în total trei scrisori către Fulvia. Manuscrisul scrisorii de față a fost găsită înițial într-o veche mănăstire din Bruges (Belgia) iar apoi transferată în arhivele Vaticanului. În arhivele ultimului țar al Rusiei s-a găsit de asemenea o copie a traducerii acestei scrisori, probabil aceasta fiind procurată de la Constntinopul unde ajunsese de altfel prima copie a scrisorii ei în jurul anului 1643.

În 1865, jurnalul catolic Novice din Slovenia a publicat scrisoarea lui Claudia Procula în limba slovenă. Însă adevărata popularizare a scrisorii s-a făcut atunci când Pictorial Review Magazine a publicat traducerea în limba engleză a scrisorii Claudiei Procula în aprilie 1929.

În prezent, în unele comunități catolice mai vechi din Europa, citirea acestei scrisori precede spălarea picioarelor săracilor în Joia Mare, înainte de Paștele care comemorează moartea și învierea lui Isus Hristos.

Surse Pro Jesus:

Forcucci J. (compil.), Relics of Repentance: The letters of Pontius Pilate and Claudia Procula, Issana Press, p. 1-21, 1996

Ravasi di G., „Il canto del gallo arrostito e la conversione di Ponzio Pilato”, L’Osservatore Romano, 24 aprilie 2009

***, „Documente istorice şi mărturii despre Domnul nostru Iisus Hristos”, Apărătoul.md, 3 mai 2013

***, „Sfanta Procla, sotia lui Pontiu Pilat”, Creștin Ortodox, 3 august 2012

***, „The Relationship between Rome and Judea prior to Jesus’ public life”, Historian.net, 19 august 2014

  https://www.evolutiespirituala.ro/claudia-procula-sotia-lui-pilat-marturii-istorice-despre-iisus/?feed_id=43613&_unique_id=644ee310b1d4b