, , , , , , , ,

Vrăjitorii straniului şi masca extraterestră a răului

Vrajitorii straniului si masca extraterestra a raului2

Vrăjitorii straniului şi masca extraterestră a răului

Vrăjitorii straniului şi masca extraterestră a răului

În era modernă a OZN-urilor, ce datează din anul 1947, când au avut loc faimoasa apariţie a unei farfurii zburătoare a lui Kenneth Arnold şi chiar mai renumitul incident Roswell, foarte mulţi cercetători de OZN-uri au privit dincolo de timpurile moderne şi au plasat ferm fenomenul în contextul istoric, datându-l încă de la începuturile omenirii. OZN-urile şi locuitorii lor extratereştri nu sunt ceva nou, spun aceşti cercetători, şi pot reprezenta mai curând o mască tehnologizată pentru entităţi considerate multă vreme drept spirite rele sau demoni.

John Lear
John Lear este fiul inventatorului Lear Jet, William P. Lear. El este, de asemenea, un pilot cu experienţă, care are mii de ore de zbor la activ, dar şi presupuse contacte în cadrul CIA, adunate din misiunile efectuate pentru agenţie. Conform celor spuse de Lear, primul contact dintre extratereştri şi guvern a avut loc în anul în 1964, iar un tratat formal a fost negociat între 1969-1971. Tratatul implica un schimb între tehnologia superioară extraterestră şi cooperarea guvernului prin acoperirea unor “cercetări” extraterestre pe planeta noastră, care includ şi faimoasele mutilări de vite şi răpirile de fiinţe umane. Lear mai spune că extratereştrii şi guvernul nostru au un centru comun de cercetare în cunoscuta zonă Area 51 din Nevada. Lear a contribuit la dezvoltarea grupului Dark Side a Comunităţii OZN şi, deşi îşi avea denigratorii săi, nu a fost niciodată acuzat că ar şti că ceva diabolic se petrece, ceva care a atras guvernul nostru într-o cooperare fără speranţă.

Recipiente ale sufletului
Lear este foarte sincer cu privire la aspectele negative ale fenomenului OZN. De exemplu, poziţia lui cu privire la extratereştrii gri este cu siguranţă de partea sinistră a situaţiei. “Scopul celor gri”, spune Lear pe un forum online ce are ca subiect OZN-urile, “este să aibă grijă de recipiente – adică de noi. Noi suntem recipientele sufletelor.. Când un suflet ia naştere, este pentru totdeauna. Nu moare decât atunci când este salvat. Iar asta se întâmplă foarte rar. Viitorul este deja scris, iar data morţii tale este deja hotărâtă. Dacă te afli în situaţia unui accident sau într-o situaţie care îţi ameninţă viaţa, cei gri apar în secret şi te salvează”.

Probabil face asta pentru a menţine lucrurile conform schemei, astfel încât cineva să-şi întâlnească moartea la momentul corect, prestabilit. Interesul lor pentru sufletele noastre este, totuşi, unul de prădător, mânat de foame.  Cei gri sug sufletul în întregime pentru a hrăni energia mizeriei pe care ei înşişi au cauzat-o, precum setea de sânge a unui vampir. Cel mai adesea, cei gri sunt blestemaţi să sufere de foame în eternitate şi nu pot niciodată să-şi facă plinul din tortura umană.

Guvernul este aliatul lor.
Ca şi cum natura celor gri nu era suficient de rea, aceştia lucrează şi alături de propriul nostru guvern! Aceasta este una din temele principale ale lui Lear, că guvernul nostru a intrat într-un acord cu diferite forme extraterestre de viaţă şi a fost luat drept fraier o lungă perioadă de timp.

În rolul său de cercetător, Lear menţine o corespondenţă vivace cu mulţi alţi cercetători. Istoria cazului următor i-a fost raportată lui Lear de către un investigator, pe numele său Bill English, care a pretins că a obţinut informaţia în 1977, când i s-a permis să citească un document strict secret denumit PROJECT GRUDGE/BLUE BOOK REPORT NUMBER 13. Unul dintre rapoarte era intitulat “Darlington Farm Case,” Ohio, iar incidentul a avut loc în octombrie 1953.

„Un bărbat, soţia acestuia şi fiul lor de 13 ani stăteau la masă pentru a servi cina. Cum stăteau acolo, luminile din fermă au început să devină neclare, iar câinii şi celelalte animale au iscat o adevărată larmă afară. Băiatul de 13 ani s-a ridicat de la masă pentru a vedea ce se întâmplă acolo. Şi-a chemat apoi mama şi tatăl să privească luminile ciudate de pe cer”.

Au văzut o minge rotundă de foc pe cer, iar băiatul a început să alerge după ea pe câmp. În timp ce părinţii priveau, lumina a coborât din cer, iar băiatul a început să strige după ajutor. Tatăl şi-a înşfăcat puşca şi, când s-a întors, a văzut cum fiul lui era luat de ceea ce păreau a fi nişte omuleţi. Tatăl a tras câteva focuri înspre lumină, însă în zadar. Au găsit unul dintre câini cu capul sfărâmat, însă nici urmă de băiat sau amprente lăsate de omuleţi.

A fost chemată poliţia, dar raportul oficialilor a fost acela că băiatul a fugit şi s-a pierdut în pădure. În 48 de ore, Forţele Aeriene au ajuns la concluzia că familia a avut parte de o adevărată întâlnire „de gradul trei” şi a forţat părinţii să se mute într-o locuinţă secretă, undeva în nord-vestul Statelor Unite, care avea facilităţi medicale pentru a trata efectul radiaţiilor şi al altor maladii asemănătoare. Ambii părinţi erau în stare de şoc şi aveau nevoie de psihoterapie intensivă.

Fugiți cât vă țin picioarele
Un alt raport similar arată că guvernul este conştient de incidentele ce au ca subiect mutilarea umană chiar în rândurile propriilor angajaţi. Jonathan P. Lovette, un sergent Air Force, a fost văzut luat captiv de ceea ce părea a fi un OZN pe domeniul White Sands Missile Test, în New Mexico. Incidentul a avut loc în martie 1956 şi l-a avut ca martor pe maiorul William Cunningham. Cei doi erau în câmp, în josul zonelor de lansare, căutând resturi de la o rachetă test, când Lovette a plecat peste creasta unei mici dune de nisip şi a ieşit o vreme din câmpul vizual.

Cunningham l-a auzit pe sg. Lovette ţipând într-un mod pe care el îl descrie drept „teroare sau agonie”. Maiorul a alergat peste creasta dunei şi l-a văzut pe sergent târât în ceea ce i-a părut a fi un obiect în formă de disc argintiu care levita în aer la înălţimea de 5-6 metri. În jurul picioarelor sergentului era înfăşurat un obiect lung, ca un şarpe, care îl târa în interiorul discului, după care obiectul zburător s-a înălţat repede spre cer.

Au fost trimise în câmp echipe de căutare. După ce a povestit ce a văzut, maiorul Cunningham a fost internat în dispensarul medical White Sands pentru observaţii. După trei zile de cercetări, trupul gol al sg. Lovette a fost găsit la aproximativ 15 km în josul câmpului. Trupul său fusese mutilat; limba i-a fost smulsă de la baza maxilarului. O incizie putea fi văzută chiar de sub vârful bărbiei, ce se întindea spre esofag şi laringe. Fusese castrat, iar ochii i-au fost scoşi. De asemenea, i-a fost scos şi anusul şi au existat comentarii în raportul realizat legat de aparenta abilitate chirurgicală utilizată pentru îndepărtarea diferitelor organe şi ţesuturi. Mai multe păsări prădătoare au fost găsite moarte în preajma cadavrului, ucise, se pare, de bucăţile de carne ciugulite din trupul sg. Lovette.

Lear grupează cazul dispariţiei băiatului de 13 ani de la fermă şi pe cel al mutilării sergentului Air Force sub titlul „Oribilul adevăr”. „Cel mai bun sfat pe care vi-l pot da”, spune Lear, „este ca data viitoare când vedeţi o farfurie zburătoare şi sunteţi conştienţi de afişajul evident al tehnologiei şi de luminile extraordinare în culori pure: SĂ FUGIŢI CÂT VĂ ŢIN PICIOARELE!”.

Jacques Vallée

Jacques Vallée

Jacques Vallee
Jacques Vallee este un cercetător faimos în lume, respectat nu numai de împătimiţii OZN-urilor, cât şi de cei din afara domeniului pentru înalta calitate a educaţiei sale şi a dedicării ştiinţifice riguroase. Vallee a fost modelul personajului „Lacombe” din filmul lui Steven Spielberg „Întâlnire de gradul trei”. Are pregătire de astrofizician şi deţine o diplomă de doctorat în ştiinţele computerelor de la Universitatea Northwestern din Chicago. Este autorul unora din cele mai bune cărţi scrise despre subiectul OZN-urilor, printre care „Anatomia fenomenelor” (1966), „Provocarea ştiinţei” (1967), „Paşaport spre Magonia” (1970), ultima universal considerată a fi una clasică. Cartea era despre relaţia dintre contactele OZN şi basmele populare cu zâne şi cu oamenii pitici.

Cercetarea lui Vallee i-a condus atenţia spre aspectele sinistre ale fenomenelor inexplicabile, pe care le-a expus în cartea sa din 1979 „Mesagerii decepţiei”. A continuat cu „Dimensions” (1988), „Confruntations” (1990) şi „Revelations” (1991). Cea mai recentă carte a lui, intitulată „Minuni în cer” (2009), vorbeşte despre apariţiile OZN.

Îndrăznind să înfrunte paranormalul
Într-un interviu realizat de Daniel Blair Stewart şi publicat online cu titlul „Întâlniri stranii: un interviu cu Jacques Vallee”, Vallee spune că prea mulţi cercetători ai OZN-urilor încearcă să acopere aspectele paranormale ale acestui fenomen. „Aceasta se datorează în parte”, spune Vallee, „faptului că martorii spun unele lucruri numai după ce le-ai câştigat încrederea. Foarte des însă aceştia reprezintă o adevărată provocare pentru ceea ce credem în mod obişnuit sau pentru viziunea celor care investighează. Aceştia ori nu sunt pregătiţi să audă, ori nu pot să publice declaraţiile, pentru a nu le fi afectată credibilitatea în faţa cititorilor. Şi, de vreme ce ei le acordă încredere martorilor, pur şi simplu nu dezvăluie aspectele paranormale ale istorisirii. Însă fiecare apariţie a unui OZN are câteva elemente care şochează imaginea «raţională» asupra lui, aceea de simplă navă spaţială din spaţiul cosmic”.

“În ultimele câteva zeci de ani”, îşi continuă Vallee declaraţia, „am învăţat o mulţime de lucruri noi despre acest fenomen care contrazice ideea că ar fi de origine extraterestră. Nu este un fenomen recent. Este un fenomen care a existat de când ne ştim, de-a lungul istoriei, într-o formă sau alta. Asta invalidează în mod sigur ideea că avem de-a face cu o civilizaţie care tocmai ne-a descoperit şi vine acum să ne viziteze. OZN-urile par să fi fost parte din mediul nostru de o lungă perioadă de timp, probabil de când există omenirea”.

Ostilitate OZN
Vallee a continuat să povestească o călătorie pe care a făcut-o în Brazilia, unde se pare că există evidenţe de ostilitate OZN. „Obiectele literalmente secerau oamenii cu raze”,  a spus el. ”În câteva cazuri, se pare că i-au ucis. Cu siguranţă i-au rănit. Nu am putut realmente dovedi o relaţie cauză-efect în aceste situaţii de deces, dar a existat o relaţie cauză-efect în cazurile de răniri produse de aceste raze (fascicule)”.

„Fenomenul nu pare să afecteze deloc”, a continuat Vallee, „dacă este dovedit ca fiind bun sau rău. De fapt, poate fi dincolo de nivelul la care fiinţele ar defini bun sau diavolesc”. Oricare ar fi fenomenul, totuşi, Vallee consideră că se extinde la fiecare cultură, rasă, religie de pe Pământ. “Într-adevăr nu am găsit nici un singur loc care să nu aibă o tradiţie legată de acest fenomen”, a spus el.

Există dovezi de rea-voinţă?
Fenomenul însă întruneşte mai multe aspecte care susţin viziunea sinistră a lui Vallee, în pofida celor care cred că avem de-a face cu ceva pozitiv şi binevoitor. „Pot înţelege”, a spus acesta, „de ce aşteptările au condus la ideea că fasciculele ar putea fi de ajutor şi de natură binevoitoare. Este un fenomen foarte complex, neexplicat şi noi tindem întotdeauna să ne proiectăm fanteziile în orice astfel de lucru care ne vine în întâmpinare. Ar fi bine ca cineva să vină din cer şi să ne spună cum să oprim războaiele şi să vindecăm cancerul. Din nefericire, fenomenul în sine, dacă privim obiectiv, nu pare să se intereseze de noi, chiar deloc. Intruşii par binevoitori în unele cazuri şi ostili, sau cel puţin dăunători, în alte cazuri”.

„Observaţi că am fi putut face acelaşi lucru în cazul electricităţii. N-am putea trăi fără electricitate, dar dacă îţi pui degetele în priză, te-ar putea ucide. Asta nu înseamnă că firma de electricitate îţi este ostilă, înseamnă doar că există o forţă puternică acolo şi este indiferentă la faptul că te ucide sau nu. Electricitatea în sine nu se implică în nici un fel şi, dacă te gândeşti bine, într-o anumită măsură, fenomenul OZN este acelaşi lucru. Totuşi, nu trebuie să fie conform unui şablon pe care nu l-am detectat. Când oamenii stau în cale, sunt măturaţi”.

Vallee recunoaşte că uneori există o schimbare psihologică pe termen lung care se manifestă la martorii întâlnirilor de gradul trei, o schimbare care poate fi în bine sau în rău. „Uneori întâlneşti oameni”, spune el, „care sunt foarte deschişi, care au o atitudine foarte pozitivă faţă de viaţă, care cred că au abilităţi fizice şi, când îi întrebi când au devenit conştienţi de asta, se întorc la momentul în care au văzut un OZN”.

„Există de asemenea cazuri în care se întâmplă reversul. Oamenii se confruntă cu un OZN şi viaţa lor se schimbă în rău. Când îşi spun povestea, localnicii nu îi cred. Sunt ostracizaţi, trec prin situaţii dure, uneori sfârşesc devenind vagabonzi”.

Vallee a menţionat un caz de acest gen pentrecut între anii 1960 şi 1970, în care au fost implicaţi câţiva americani, oameni ai legii. „Fenomenul tinde să se petreacă”, povesteşte el, „departe de oraşe, între, să zicem, 1 şi 4 dimineaţa. Cine poate fi plecat din oraş între 1 şi 4 dimineaţa decât patrulele de poliţie! De multe ori, în locuri precum Nebraska, Dakota de Nord, Minnesota sunt cazuri de întâlniri de gradul trei noaptea, implicând patrulele de poliţie. În numeroase cazuri, vieţile le-au fost distruse; au trebuit să părăsească forţele de poliţie pentru că oamenii nu îi mai respectau. Erau suspectaţi că văd lucruri, că au devenit alcoolici”.

Oriunde pe Internet, Vallee este citat spunând, în mai mulţi termeni flagranţi: „Cred că există o maşinărie de manipulare a media în spatele fenomenului OZN. Oamenii din media ajută la crearea unui nou sistem de credinţe. Mass-media sunt desemnate să ajute la schimbarea sistemului de credinţe, iar tehnologia pe care o observăm este numai suportul incidental pentru o întreprindere mondială de seducţie subliminală. Ce vedem nu este o invazie extraterestră. Este un sistem de control care acţionează asupra oamenilor şi care îi foloseşte pe aceştia. Fiinţele umane sunt sub controlul unei forţe stranii care îi îndoaie în moduri absurde, forţându-i să joace un rol într-un bizar joc al decepţiei”.

Factorul „Oz”
„Cred că OZN-urile sunt un caz special”, a adăugat Vallee, „care ne forţează să punem la îndoială ceea ce numim realitate. În cazul întâlnirilor de gradul trei, există un punct în care martorul se pare că intră într-o realitate diferită. Există un cercetător englez, pe numele său Jenny Randles, care denumeşte aceasta «factorul Oz». Există un punct unde deodată realitatea observatorului se divide, fiind înlocuită de o altă realitate. Dacă am putea măsura asta, dacă am putea instrumenta martorul, am putea afla mai multe despre ceea ce numim realitatea fizică. Dar asta ridică o întrebare: cum ştim dacă această realitate este reală acum? Cum putem dovedi că este cea reală? Realitatea este pur şi simplu un consens uman”.

“Factorul Oz” a fost în mod alternativ explicat drept o intensificare subită a simţurilor care se petrece la un martor OZN în perioada experimentării unei întâlniri. Este comparabil cu starea în care se afla Dorothy, din filmul „Vrăjitorul din OZ”, în timp ce păşeşte din peisajul alb negru al Kansas-ului ei natal în lumea viu colorată din Oz. Dar, din nou, după cum întreabă Vallee, cum ştim care este realitatea reală? „Una dintre oportunităţile pe care OZN-urile ni la acordă este să privim realitatea într-un context mult mai larg”, spune Vallee. „Orice s-ar dovedi a fi OZN-ul oportunitatea este aici. Pur şi simplu prin întinderea minţii noastre şi forţându-ne să privim universul în alte moduri”.

John KeelJohn Keel

John Keel
Răposatul John Keel a fost unul dintre cei mai renumiţi cercetători ai OZN-urilor şi ai fenomenelor paranormale. În 1975, el a publicat „Profeţiile Mothman”, o poveste a investigaţiilor desfăşurate între 1966-1967 asupra apariţiilor lui Mothman, o creatură ciudată cu aripi, observată în Point Pleasant, Virginia de Vest. Cartea a fost vag adaptată în varianta cinematografică în 2002, cu protagonişti Richard Gere şi Alan Bates, care jucau cele două feţe ale personalităţii lui Keel în căutarea diabolicului Mothman.

Keel a publicat câteva cărţi despre OZN şi paranormal, inclusiv despre abominabilul om de zăpadă. Cea de a doua carte a lui Keelâ, „OZN-urile: Operaţiunea calul troian” (1970), dezbate faptul că multe OZN-uri adesea mergeau în paralel cu poveştile folclorice, cât şi cu întâlnirile istorice umanoide şi religioase. Keel a murit în anul 2009 la Spitalul Mount Sinai din Manhattan, un oraş în care s-a stabilit încă din adolescenţă, fiind crescut în nordul statului şi intenţionând să-şi lărgească orizonturile vieţii. Într-adevăr un demonolog, Keel i-a mărturisit cercetătorului OZN George Filer că se consideră nu un ufolog, ci un demonolog.

„Nu simt că extratereştrii sunt de pe altă planetă”, spune Keel, „dar cred că avem de-a face cu Diavolul, îngeri căzuţi şi demonii săi. Aceste spirite rele au fost cu noi de când sunt înregistraţi în istorie şi folosesc minciuna, înşelătoria, cascadoria etc., pentru a ne face să credem că sunt extratereştri”.

Keel i-a mărturisit lui Filer că zânele, aeronavele misterioase, elicopterele misterioase, creaturile, poltergeist, mingile de foc şi OZN-urile sunt toate o acoperire a fenomenului real pentru a-şi ascunde operaţiunile diavoleşti. În “Planetă noastră bântuită” (1971), el explică: Nu sunt vizitatori pe Pământ, ci sunt dispreţuitori şi ostili faţă de oameni. Ei încearcă să ne controleze şi să ne influenţeze credinţele. În menţionata „OZN-urile: Operaţiunea calul troian”, Keel şi-a expus credinţele în baza a mulţi ani de investigaţii.

„Datele statistice pe care le-am extras”, scrie el, „arată că farfuriile zburătoare nu sunt maşini stabile care necesită combustibil, întreţinere şi suport logistic. Sunt, după toate probabilităţile, transmodificări de energie şi nu există în acelaşi mod în care există aceste cărţi. Nu sunt construcţii permanente ale materiei”.

Mesajele primite de cei contactaţi nu sunt noi.
„Mesajele interminabile de la oamenii din spaţiu ar umple o bibliotecă”, conform celor spuse de Keel, „şi în timp ce comunicatorii pretind că reprezintă o altă lume, conţinutul acestor mesaje este identic cu mesajele primite de mediumi şi psihologi”. De asemenea, Keel ia în derâdere noţiunea de credinţă în entitatea extraterestră binevoitoare „Ashtar”. „Mii de mediumi, psihologi şi oameni simpli contactaţi de OZN-uri”, scrie el, „au primit munţi de mesaje de la «Ashtar» în anii din urmă. Dl Ashtar se reprezintă ca lider în marile consilii intergalactice care ţineau întruniri pe Jupiter, Venus, Saturn şi multe alte planete necunoscute nouă.

Dar Ashtar nu este o nouă apariţie. Variaţii de nume cum ar fi Ashtaroth, Ashar, Asharoth etc. apar în literatura demonologică de-a lungul istoriei, atât în Orient, cât şi în Occident. Dl Ashtar a fost prin preajmă de foarte mult timp, pozând drept zeu şi demon, iar acum, în faza modernă, drept om modern al spaţiului. Biblia ne avertizează că, în «ultimele zile», această planetă va fi aglomerată de minuni pe cer, false profeţii şi executanţi ai miracolelor. Ar fi putut altcineva să o spună mai bine?”.

Efectele extraterestre secundare
Poate experienţa întâlnirii OZN să ducă la nebunie? Keel nu consideră că adevărul este atât de simplu. „Nu cred că aceşti oameni suferă direct de nebunie clinică”, a spus el. „Mai degrabă mărturiile par să indice că minţile sunt manipulate de influenţa exterioară şi că, uneori, structura lor emoţională nu este în stare să reţină stabilitatea în faţa acestor experienţe. Unii oameni clachează sub presiune. Fabulaţiile induse produc amintiri ale unor experienţe care sunt convingător de reale, iar un lanţ de reacţii ale răspunsurilor emoţionale creează fanatism iraţional. Aceşti oameni îşi abandonează slujbele”, a continuat el, „şi îşi dedică timpul şi gândirea propovăduind evanghelia oamenilor din spaţiu. Relaţiile de familie se dezintegrează pentru că energiile lor sunt canalizate într-o singură direcţie. Ei devin martirii cauzei extraterestre, fie aceasta sosirea Marilor Fraţi sau a celei de a doua veniri a lui Hristos.”

„Toate acestea îndeamnă, de fapt, că cineva sau ceva are puterea de a poseda şi controla complet mintea umană. Fiinţele umane pot fi manipulate prin intermediul acestei puteri ce poate fi utilizată atât pentru scopuri bune, cât şi rele. Nu avem cum să ştim câţi oameni din întreaga lume au fost procesaţi în acest mod pentru că nu îşi amintesc să fi trecut prin această experienţă, deci nu avem cum să determinăm cine anume dintre noi are implantate «programe» sinistre, ce dormitează în colţurile adânci ale minţii.”

„Presupunând că planul este procesarea milioanelor de oameni… se poate specula că într-un anume punct din viitor va fi posibilă declanşarea datelor sădite în mintea tuturor, într-un singur moment? Am putea avea deodată o lume de sfinţi? Sau am avea o lume de maniaci înarmaţi care se împuşcă unul pe celălalt din turlele bisericii?”.

Karla Turner

Karla Turner

Karla Turner
Karla Turner a fost un cercetător foarte apreciat în răpiri extraterestre; autor, lector, şi profesor a primit diploma de doctor (Ph. D) de la Universitatea North Texas din Denton. A fost autoarea a trei cărţi despre fenomenul răpirilor: „La graniţă”, „Luat” şi „Mascarada îngerilor”.

În 1995, Turner a contactat o foarte stranie formă de cancer mamar, imediat după o experienţă de răpire. A trecut în nefiinţă anul următor, la vârsta de 48 de ani. Era neclintită în credinţa că OZN-urile şi răpirile extraterestre sunt diabolice şi respingătoare, iar atitudinea ei curajoasă despre subiect continuă să fie şi azi în beneficiul celor răpiţi.

Ce fel de spirite sunt implicate?
„Înainte de a ne permite să credem în bunăvoinţa contactului extraterestru”, atenţionează Turner, „ne întrebăm: fiinţele luminate au nevoie de acoperire pentru a face fapte bune? E nevoie să ne paralizeze şi să ne facă neajutoraţi pentru a rezista? Trebuie să manipuleze organele genitale ale copiilor şi să ne sondeze rectul? Sunt frica, durerea şi înşelătoria consecvente cu înaltele motive spirituale?”.

Într-un articol scris pentru revista „UFO Universe” (publicaţia nu mai există), Turner şi-a exprimat argumentele pentru care numeşte răpirile extraterestre diabolice.

„Unii cercetători au indicat şabloane de evenimente în experienţa răpirilor, cum ar fi examinarea fizică, prelevarea de spermă şi ovare şi ultima prezentare de bebeluş hibrid răpiţilor. Alte şabloane includ pregătirea răpiţilor în vreun fel şi transmiterea unui avertisment legat de un dezastru global anunţat. Da, aceste evenimente sunt frecvent raportate şi este tentant să te gândeşti că explicaţiile pentru răpirile extraterestre pot zace în aceste şabloane.”

„Astfel cercetătorii anunţă că problema este rezolvată. Extratereştrii fac experimente cu încrucişări de specii, ne spun ufologii. Nu băgaţi în seamă dovada copleşitoare împotriva amalgamării viabile a diferite specii. Sau, ni se spune, extratereştrii sunt aici să ne salveze de la propria noastră distrugere şi a planetei noastre prin violenţă, droguri, boli epidemice, poluare şi epuizarea resurselor. Nu mai puneţi că aceste probleme nu s-au îmbunătăţit, ci s-au înrăutăţit de când ne-au vizitat extratereştrii”.

Turner a prezentat o lungă listă de evenimente şi experienţe tipice suferite de răpiţi. Vă vom prezenta numai o parte a aici:

  • Extratereştrii pot altera percepţia noastră asupra lumii înconjurătoare.
  • Extratereştrii pot controla ceea ce credem că vedem. Pot apărea în oricâte deghizări şi forme doresc.
  • Extratereştrii ne pot lua conştiinţa din corpul nostru fizic; pot să ne dezactiveze controlul asupra trupurilor, să ne instaleze una dintre entităţile lor şi să ne utilizeze trupurile drept vehicule pentru propriile lor activităţi, înainte de a ne reda conştiinţa.
  • Extratereştrii pot fi prezenţi cu noi într-o formă invizibilă şi pot să se facă numai parţial vizibili.
  • Un număr surprinzător de răpiţi suferă de boli serioase pe care nu le aveau înainte de întâlnire. Acestea au dus la operaţii, anemiere şi chiar moarte din cauze pe care doctorii nu le-au putut identifica.
  • Unii răpiţi experimentează o degenerare a bunăstării mentale, sociale şi spirituale. Uneori se declanşează un comportament excesiv, cum ar fi abuzul de droguri, supraponderabilitatea şi promiscuitatea. Se dezvoltă obsesii stranii şi cauze de întreruperi ale unei vieţi normale, distrugerea relaţiilor personale.
  • Unii răpiţi raportează că au fost duşi în baze subterane unde au văzut creaturi hibride groteşti, maternităţi de fetuşi umanoizi hibrizi şi cuve cu lichid colorat umplute cu părţi de trupuri umane.
  • Răpiţii raportează că au văzut alte fiinţe umane în aceste facilităţi cărora li se extrăgea sânge, erau mutilate, jupuite şi dezmembrate şi erau stivuite, fără viaţă, precum crengile de copac. Unii răpiţi au fost ameninţaţi că vor sfârşi la fel dacă nu cooperează cu răpitorii extratereştri.
  • Extratereştrii i-au forţat pe răpiţi să aibă relaţii sexuale cu extratereştri şi chiar şi cu alţi răpiţi, în timp ce grupurile de extratereştri observau aceste performanţe. În astfel de întâlniri, extratereştrii s-au deghizat uneori pentru a câştiga cooperarea răpiţilor, apărând sub forma lui Iisus, a Papei şi chiar a soţiei decedate a răpitului.

„Este clar din aceste detalii”, scrie Turner, „că fiinţele care fac astfel de lucruri nu pot fi văzute ca iluminate spiritual, spre bunul interes al rasei umane. Se petrec şi altele, experienţe mult mai dureroase şi înspăimântătoare la multe întâlniri de gradul trei.”

Învinovăţirea victimei
În articolul său, Turner ajunge să condamne anumiţi cercetători OZN pentru că învinovăţesc victima pentru atitudinea negativă asupra experienţei, spunând că răpiţii nu sunt suficient de avansaţi spiritual şi fizic pentru a percepe întâlnirea în termeni mai binevoitori,„lucrând cu atât de mulţi răpiţi decenţi, oneşti şi orientaţi pozitiv, cred, totuşi, că această teorie este greşită”, scrie Turner. „Este mai mult decât greşit – este demn de dispreţ – să dai vina pe victimă pentru violenţele comise împotriva ei. Această atitudine lasă mulţi răpiţi să se îndoiască că au fost violaţi prima dată de extratereştrii care i-au luat şi apoi de cercetătorii OZN-urilor spre care se întorc pentru explicaţii şi ajutor”.

Există o nevoie de înţelegere, admite ea, pentru ca oameni să creadă în puterea binelui. „Trebuie să credem că extratereştrii sunt o forţă bună”, admite ea, „deoarece ne simţim atât de neajutoraţi în prezenţa lor. Şi ne trebuie o forţă superioară pentru a ne oferi speranţa salvării şi la nivel personal, şi global când luăm în considerare statusul lumii”.

Extratereştrii înţeleg că sperăm ca ei să fie creaturi binevoitoare, consideră ea, şi utilizează acea dorinţă de bunăvoinţă pentru a ne manipula. „Ce mod mai bun să ne câştige cooperarea decât să ne spună că lucrurile pe care le fac sunt pentru binele nostru? Privind acţiunile, rezultatele interferenţei extratereştrilor, cum ar fi cele de mai sus, există o discrepanţă între ce ne dorim de la ei şi ce ne fac ei nouă”.

Practicarea artei de a înşela
Turner detaliază, de asemenea, şabloanele consecvente ale decepţiei care completează experienţa răpirilor. Uneori, oamenii raportează că au fost trataţi cu bunătate de extratereştri şi li s-a spus că sunt „speciali” sau „aleşi” pentru a efectua vreo sarcină importantă în beneficiul umanităţii. Primind un astfel de mesaj, răpiţii pot ignora frica şi durerea întâlnirilor şi îşi impun lor şi celorlalţi că experienţa răpirilor are la bază o înaltă motivaţie. În unele cazuri îşi pot aduce aminte doar detaliile unei întâlniri binevoitoare şi nu mai au minţirea nici unei acţiuni negative.

Cercetarea intensivă indică acum că miezul interacţiunii om-extraterestru este clar un şablon de înşelătorie. „Ştim, de exemplu, că «display-ul» memoriei este adesea folosit să mascheze o răpire extraterestră. Astfel de poveşti abundă: o persoană vede un animal familiar şi totuşi nelalocul lui, cum ar fi o căprioară sau o bufniţă, o maimuţă sau un iepure, şi apoi experimentează o perioadă de timp lipsă. Persoana se trezeşte adesea mai târziu cu o cicatrice inexplicabilă pe trup.

„Neliniştea legată de întâlnire va persista totuşi şi diverse amintiri îndepărtate încep să iasă la suprafaţă în vise sau prin flashback-uri; apoi persoana caută ajutor pentru a-şi explica neliniştea. Adesea se foloseşte regresia hipnotică pentru a descoperi evenimente în spatele «display-ului de memorie» şi aceasta scoate la suprafaţă, de obicei, o întâlnire tipică extraterestră. Totuşi, din câteva cazuri recente reiese că aceste amintiri recuperate pot foarte bine să fie un alt display, care maschează evenimente care sunt mult mai condamnabile”.

Aşa că, în conformitate cu Turner, răpiţii nu pot avea încredere în display-ul lor de memorie şi nici nu pot avea încredere în memoria recuperată care poate veni mai târziu. Devine adesea un complex viclean de oglinzi, în care adevărul piere undeva în multele suprafeţe reflectate. Dacă lucruri cum ar fi relaţia sexuală şi toate celelalte forme de victimizare pot fi apărate în termeni morali, suntem la mare distanţă de a înţelege cum. https://www.evolutiespirituala.ro/vrajitorii-straniului-si-masca-extraterestra-a-raului/?feed_id=10775&_unique_id=628130a44e287

/de
, , , , , ,

VIDEO! Interviu Constantin Dulcan – ”Mintea de dincolo”

meditatie conexiunea cu dumnezeul acestui univers vimeo thumbnail 1

Interviu Constantin Dulcan – ”Mintea de dincolo”:

“Nu creierul generează conştiinţa, ci conştiinţa are în primire un creier de care se foloseşte”

Dumitru Dulcan
Dumitru Dulcan

 

Interviu Constantin Dulcan – ”Mintea de dincolo”

Constantin Dulcan este medic neurolog şi psihiatru, cercetător în domeniul conştiinţei, o fire curioasă şi temerară ce a îndrăznit să caute răspunsuri despre om în teritorii ale cunoaşterii încă neexplorate. Distinse cu premii şi declarate bestsellers, cărţile domniei sale au schimbat viziunea ştiută despre univers, punând pe gânduri o întreagă comunitate ştiinţifică. Cea mai recentă apariţie, ”Mintea de dincolo”, nu e doar rodul unor lecturi extrem de vaste, ci şi expresia unei inteligenţe ieşite din comun, ce a reuşit performanţa absolut originală de a pune cap la cap concluziile fizicii cuantice, ale psihologiei transpersonale şi ale ştiinţelor neurocognitive, cu experienţele religioase şi ale morţii clinice, pentru a ne oferi o descriere cât mai aproape de realitatea lumii de dincolo. Un demers impresionant, ce reafirmă originea noastră divină şi importanţa de a trăi după legi spirituale.

“Moartea clinică este o trecere între două lumi…”

Interviu Constantin Dulcan – ”Mintea de dincolo”

– Domnule Constantin Dulcan, tocmai a ieşit de sub tipar cartea dvs. cea mai recentă, care adună şi sintetizează studii şi mărturii ale experienţei morţii clinice. De ce aţi ales tocmai acest subiect? Poate experienţa morţii clinice să dezlege unele mistere ale existenţei umane?

– Nimic din ce am scris până acum n-a fost premeditat. M-a mobilizat de fiecare dată curiozitatea de a şti ce este in lumea de dincolo de noi. Aş putea spune că, scriind, mi-am răspuns singur la multe întrebări. Am scris întâi”Inteligenţa materiei”, pentru că am vrut să argumentez ştiinţific intuiţia că, în spatele tuturor lucrurilor se află o Raţiune universală care ordonează şi coordonează totul. Şi că această Raţiune e Dumnezeu. Dacă Dumnezeu există, atunci şi noi, oamenii, trebuie să avem un sens. Cea de-a doua carte, ”În căutarea sensului pierdut”, a fost motivată de faptul că, lumea actuală se înscrie, din punct de vedere moral, pe o curbă descendentă. Am pierdut legătura cu Sursa şi am uitat de ce suntem aici. Singuri, fără o busolă spirituală, am alunecat în marele impas moral, social şi economic în care ne aflăm.

Constantin Dulcan

Acum, ceea ce am încercat în cartea ”Mintea de dincolo”, a fost să arăt că experienţa morţii clinice vine să susţină cu argumente clare originea noastră spiritual, idee pentru care pledează descoperirile fizicii cuantice, religiile, psihologia transpersonală, ştiinţele neurocognitive şi nu numai acestea. Toate sursele discutate ne spun că viaţa noastră pe pământ este doar o mică parte din ceea ce avem de trăit, o lecţie pe care trebuie să ne-o însuşim pentru evoluţia noastră spirituală. Scriind această carte, simt că am încheiat un ciclu fundamental al adevărului despre noi. Suntem şi materie, suntem şi spirit, a reduce existenţa lumii doar la dimensiunea ei fizică înseamnă a ne întemeia viaţa pe un adevăr incomplet.

Interviu Constantin Dulcan – ”Mintea de dincolo”

– Ce înseamnă concret, din punct de vedere mdical, moartea clinică?

– Moartea clinică este acea experienţă în urma căreia individul traversează toate etapele morţii biologice, dar nu definitiv, fiindcă e resuscitat, readus la viaţă spontan sau prin intervenţie medicală, iar funcţiile sale vitale sunt reluate. Ce trăiesc aceste persoane în timpul morţii clinice e însă tulburător. Studiul experienţelor de moarte clinică demonstrează că există un tipar comun la toată lumea, indiferent de rasă, origine sau moment al istoriei.

Constantin Dulcan

– Sunt cunoscute cazurile celor care s-au reîntors la viaţă şi au avut, în timpul morţii clinice, o seamă de revelaţii. Ce “văd” de fapt aceste persoane?

– La început, chiar în momentul morţii, subiecţii sunt confuzi, nu înţeleg ce li se întâmplă. Durerea, în cazul celor foarte bolnavi, încetează brusc. Apoi conştientizează că au murit şi încep să-şi vadă din afara lor corpul bolnav, rănit sau abandonat. Se miră că nu pot fi văzuţi şi nu pot fi auziţi de nimeni; sunt uimiţi să-i audă pe cei din jur că-i declară morţi. Decorporalizaţi, îşi caută rudele, vor să le îmbrăţişeze, dar mâna lor trece prin corpul acestora fără să fie percepută. Într-un caz citat de Kenneth Ring, un soldat american mutilat în războiul din Vietnam şi-a văzut corpul de deasupra sa. A văzut elicopterul american care l-a tranportat la spital şi, spune el,“m-am întrebat unde sunt dus şi am zburat după el“. Cei mai mulţi indivizi vorbesc apoi de imaginea unui tunel, prin care sunt obligaţi să treacă, singuri sau însoţiţi de ghizi – rude decedate sau îngeri. Este trecerea dintre două lumi, din lumea noastră fizică în lumea spiritelor, în lumea de dincolo.

Constantin Dulcan

– În cele mai multe cazuri, indivizii se întâlnesc cu o Fiinţă de Lumină. E chiar Dumnezeu?

– Dincolo de tunel, toţi martorii acestor experienţe văd o lumină vie, de o strălucire foarte intensă, care nu orbeşte totuşi. E o lumină feerică, învăluitoare şi caldă, ce oferă mângâiere şi bucurie. Cei care au trăit aceste experienţe spun că e Fiinţa Supremă, Iisus, Buddha sau Allah, în funcţie de apartenenţa religioasă a fiecăruia. O fiinţă pe care o descriu mai degrabă ca pe o impresie trăită, decât ca pe o figură concretă. Se şi spune căDumnezeu este aşa cum şi-l imaginează fiecare dintre noi, dar în realitate nu este ca în niciuna din închipuirile noastre. Aşa cum mărturisesc cei care au experimentat moartea clinică, Dumnezeu îi întâmpină cu o iubire copleşitoare, o pace profundă şi o stare de beatitudine despre care toţi spun că nu au mai trăit-o niciodată. Nici urmă de Dumnezeul dur, ameninţător şi acuzator, cum e descris tradiţional.

Constantin Dulcan

– …care, în plus, ne va supune la Judecata de Apoi.

– Există şi în mărturiile acestor oameni un soi de judecată. Este filmul vieţii pe care îl văd cei ajunşi în faţa Fiinţei de Lumină, un film panoramic cu amănunte în detaliu. Aceasta este, cred, expresia Judecăţii De Pe Urmă, cu care ne-au obişnuit religiile. Nu ne judecă nimeni, ne judecăm singuri, fiindcă, văzând acest film, trăim, în toată cruzimea sa, efectul acţiunilor noastre asupra altora. Dannion Brinkley, un caz celebru de moarte clinică, mercenar angajat în armată, mărturiseşte că a simţit durerea provocată de gloanţele trase pe front în soldaţii armatei inamice, dar şi durerea şi disperarea copiilor, mamelor şi soţiilor celor ucişi în timpul misiunilor lui. A mărturisit că a simţit inclusiv durerea propriului câine, pe care îl lovea, enervat că îi roade covorul. La filmul vieţii nu eşti, deci, un simplu spectator, ci trăieşti aievea durerea şi tristeţea pe care le-ai produs altora, dar şi bucuria şi recunoştinţa celor pe care i-ai ajutat sau i-ai iubit.

Constantin Dulcan

– Există, deci, o plată în ceruri a tuturor faptelor noastre?

– Nu Dumnezeu ne pedepseşte, ne pedepsim singuri, aici, pe pământ. Există o lege cosmică, după care tot ce facem altora se repercutează asupra noastră, mai devreme sau mai târziu, prin boală, necazuri şi nefericire. Iadul e mai degrabă o stare de spirit, o stare a conştiinţei noastre încărcate de rele. Toţi cercetătorii acestor fenomene afirmă cu convingere că nu există in lumea de dincolo o pedeapsă divină fără sfârşit, pentru nimeni.

– Să revenim la experienţa propriu-zisă a morţii clinice. Ce se întâmplă mai departe?

Constantin Dulcan

– După ce filmul vieţii îi face să înţeleagă unde au greşit şi unde au procedat corect, celor aflaţi în moarte clinică li se arată o barieră, o punte sau un râu, şi li se interzice să treacă. E semnul distinctiv dintre cele două lumi.“Nu este încă timpul” e ceea ce aud cei mai mulţi dintre ei. Altora li se spune, într-o formă sau alta, “Du-te înapoi şi spune lumii ce ai văzut”. Toţi cei care au trecut prin aşa ce­va spun deschis că nu mai au niciun fel de frică faţă de moarte. Pentru cei care trăiesc aceste experienţe e atât de covârşitor, încât rămân conştienţi şi după aceea de existenţa unei dimensiuni spirituale în univers, dedicându-se, pe mai departe, unei vieţi spirituale sau unei vieţi puse în slujba binelui.

“Nu creierul generează conştiinţa, ci conştiinţa are în primire un creier de care se foloseşte.”

– Domnule Dulcan, vă provoc să discutăm şi din punct de vedere ştiinţific. Cum se împacă toate aceste descoperiri cu formaţia dvs. de medic neurolog?

– Tocmai pentru că sunt medic neurolog şi am studiat creierul pot să afirm cu tărie că mintea omenească nu se reduce la reacţiile biochimice care au loc în creier. S-au făcut măsurători ale momentului în care sunt activate diferite arii din creier şi ele demonstrează că aceste activări preced cu câteva miimi de secundă conştientizarea lor. Cu alte cuvinte, decizia de executare a unei mişcări pare a fi luată înainte de a fi informat creierul. Şi atunci, dacă iniţiativa creierului precede, oarecum, voinţa noastră de a acţiona, ne întrebăm firesc:gândim sau suntem gândiţi? Nu avem încă o teorie coerentă referitoare la conştiinţă. 

Constantin Dulcan

Experienţa morţii clinice pledează pentru independenţa conştiinţei faţă de creier. Nu creierul generează conştiinţa, aşa cum încă se crede la modul general, ci conştiinţa are în primire un creier, de care se foloseşte de-a lungul unei vieţi, pentru a se informa, a experimenta şi a evolua.

Constantin Dulcan

– S-a imputat acestor viziuni avute în timpul morţii clinice că ar fi rodul anestezicelor sub care se află majoritatea pacienţilor.

– Da, s-a adus argumentul că ar putea fi halucinaţii sau expresia unui creier în suferinţă, că ar fi rezultatul ischemiei sau al unor crize epileptice. Sunt doctor neurolog şi pot aduce oricând argumente medicale împotriva acestor ipoteze. Despre efectul anestezicului nu poate fi vorba, căci sunt şi mulţi oameni care au avut aceste experienţe spontan, fără nicio influenţă chimică. Apoi, există oameni care şi-au dezvoltat capacitatea de a călători extracorporal, ei sunt cât se poate de lucizi şi de sănătoşi, iar mărturiile lor se mulează perfect pe viziunile celor care au trăit o moarte clinică. Nu e vorba de nicio influenţă exterioară. E pur şi simplu o altă stare a creierului, pe care, vrea nu vrea, ştiinţa va trebui să o accepte. Există studii făcute pe sute de oameni, de vârstă, sex, religie şi provenienţă diferite. Viziunile lor sunt asemănătoare, fie că e vorba de Sfânta Tereza de Avila, de Platon sau de persoane din zilele noastre.

Constantin Dulcan

– Aduce studiul morţii clinice argumente concrete în favoarea realităţii lumii de dincolo?

– Unul din cele mai puternice argumente este faptul că în timpul morţii clinice, nevăzătorii din naştere văd prima oară ce se întâmplă în jur. Ei văd cu ochii spiritului, ai corpului de energie. Este o dovadă că nu avem doar corp fizic, ci şi corp subtil, care este însoţit de o conştiinţă detaşată de creierul nostru anatomic şi care are o altă percepţie asupra timpului şi a spaţiului. Experienţa este a acestei conştiinţe, nu a creierului. Vederea se face într-un unghi de 360 de grade şi poate explora instantaneu la orice distanţă. Această vedere panoramică apare nu numai la cei care au o moarte clinică, ci şi în stările de extaz mistic sau în experienţa unor maeştrii spirituali ai Orientului. Un creier traumatizat poate genera, desigur, şi halucinaţii, dar ele n-au coerenţă, n-au logică.

Constantin Dulcan

Tot ceea ce se petrece în experienţa morţii clinice are o coerenţă, un sens moral, o filosofie profundă, cu referire la viaţa persoanei implicate. În urma lor, învăţăm întotdeauna o lecţie. Un alt argument extrem de important este memoria noastră de dincolo. Filmul retrospectiv al vieţii, care li se prezintă tuturor celor care ajung in lumea de dincolo, demonstrează că nimic nu se uită din ceea ce am trăit aici. Se reţin şi cele mai mici amănunte, pe care credeam că le-am uitat de mult, pe care şi le amintesc chiar şi indivizii bolnavi de Alzheimer. În timpul vieţii noastre, nu memoria se pierde, ci instrumentul de redare, neuronul se atrofiază. Memoria rămâne în câmpul conştiinţei, care se extinde dincolo de noi în acelaşi timp cu matricea corpului nostru subtil. Argumente există cu duiumul, dar probabil cele mai puternice sunt mărturiile celor reîntorşi la viaţă.

– Din toate cazurile pe care le-aţi întâlnit şi studiat, care vi se pare cel mai spectaculos?

Constantin Dulcan

– Cred că cel mai impresionant este cazul Anitei Moorjani, pe care l-a şi relatat într-o carte autobiografică. Era de patru ani bolnavă de cancer limfatic când, intrată în comă profundă, terminală, începe să perceapă lumea dincolo de limitele obişnuite. Deşi are ochii închişi, fiindcă e supusă reanimării, îl vede pe fratele său în avionul cu care venea din India la Hong Kong, pentru a fi prezent la ultimele sale clipe de viaţă. Aude discuţiile între medici şi soţul său, deşi ele aveau loc pe un coridor îndepărtat. Şi nu doar că îi aude şi vede, dar le aude şi gândurile. Se eliberează din trupul fizic şi constată, cu uimire, că poate fi în mai multe locuri în acelaşi timp.

Constantin Dulcan

Vede toate manevrele de reanimare pe care le fac medicii, înţelege disperarea soţului şi ar vrea să-i spună fratelui să nu se grăbească, fiindcă nu va muri până nu va veni. Însă nimeni nu o aude. După o vreme, ataşamentul ei faţă de oameni se estompează şi intră într-o lume minunată, guvernată de bucurie şi de iubire necondiţionată. Îşi revede tatăl, care murise cu zece ani înainte, cu care stă de vorbă şi care o anunţă că nu a venit încă timpul să rămână acolo. Îşi vede filmul vieţii şi înţelege misiunea pentru care a sosit pe pământ şi ceea ce mai are de făcut pentru a o împlini. Nu se bucură la gândul revenirii în corpul bolnav, dar înţelege că trebuie să se întoarcă să transmită lumii un mesaj. La ieşirea din comă, le zâmbeşte medicilor şi le spune că a fost vindecată şi va trăi. Nimeni n-o ia în serios. Şi totuşi, peste câteva zile, la analizele efectuate, medicii constată semne certe de vindecare. Însă Anita Moorjani a mai spus ceva în cartea ei autobiografică, şi anume că, în spaţiul lumii de dincolo, în timpul filmului panoramic, i s-au revelat şi vieţile pe care le-a avut până atunci.

Constantin Dulcan

“Suntem cu adevărat «Lumină din Lumină»…”

– Atingeţi o chestiune extrem de controversată, tema reîntrupării, respinsă, de altfel, de religia creştină. Avem motive să credem în aşa ceva?

– Ideea reîntrupării e motiv de mare controversă între creştini şi susţinătorii ei. Există însă argumente ce ţin de impresia fiecăruia dintre noi, de acel sentiment de déjà vu pe care îl avem, uneori, când întâlnim o anumită persoană. Din nou, mărturiile oamenilor sunt cele care ar trebui să ne pună cel mai tare pe gânduri. Cercetătoarea Sandra Anne Taylor aduce în discuţie un caz foarte interesant, al unui tânăr arab, care s-a născut în munţi, în Liban, şi nu şi-a părăsit casa până la 20 de ani. S-a întâmplat să fie dus ocazional într-o altă localitate, la sute de km distanţă, pe care a recunoscut-o imediat ca fiind cea în care a trăit anterior.

Constantin Dulcan

Ba mai mult, dintr-un impuls, a mers direct la casa în care se născuse, i-a identificat pe nume pe cei care o locuiau, le-a arătat locul în care şi-a amintit că a ascuns nişte bani şi i-a găsit. Familia respectivă era atunci într-un proces de stabilire a unui hotar între pământuri. El şi-a amintit unde era vechiul hotar. A fost atât de convingător, încât şi justiţia i-a acceptat mărturia. Se născuse în acelaşi anotimp în care, în urmă cu 20 de ani, vechea persoană fusese ucisă. Reîncarnarea lui a fost, deci, imediată. Mai e şi cazul lui Rand James­ton Shields, care în timpul unei morţi clinice retrăieşte 68 de evenimente din vieţile anterioare. A reţinut locul unde a trăit şi cine a fost. A făcut 8 vizite în acel oraş, a inventariat 114 dovezi care atestau acea viaţă şi a recunoscut 35 de clădiri. Cazul lui e celebru şi e studiat de dr. Jim B.Tucker, la secţia de medicină psihiatrică din Universitatea Statului Virginia. Dar detaliul care naşte cele mai multe întrebări e chiar cazul Anitei Moorjani. Acolo, sus, Cineva i-a spus să stea liniştită, că va fi vindecată şi i-a arătat şi celelalte vieţi pe care le-a avut. Dacă ştiinţa a putut confirma vindecarea ei miraculoasă, anunţată în lumea de dincolo, de ce n-am crede şi în celelalte lucruri văzute de ea acolo? Este o întrebare ce nu poate fi evitată.

Constantin Dulcan

– Suntem, deci, nemuritori. Murim, dar continuăm să trăim sub altă formă.

– Continuăm să trăim în corpul subtil, care e format din lumină de înaltă frecvenţă. Cei care au văzut corpul subtil, ceea ce numim în mod tradiţional “suflet”, în timpul experienţelor extracorporale, l-au descris ca fiind format din milioane de puncte luminoase. Dacă, în ceea ce priveşte trupul nostru s-a spus că “pământ suntem şi în pământ ne vom întoarce”, în ceea ce priveşte sufletul, “lumină suntem şi în Lumină ne vom întoarce”. Suntem cu adevărat “lumină din Lumină”. E valabil şi dacă extrapolăm la nivel macro. Universul, spune David Bohm, este o hologramă gigantică. Între lumea de aici şi lumea de dincolo e doar o diferenţă de frecvenţă. Ceea ce nu vedem nu înseamnă că nu există. De pildă, noi percepem sunetele a căror frecvenţă se situează între 16.000 şi 20.000 Hz. Liliacul emite şi receptează ultrasunete cu frecvenţa până la 150.000 Hz. Iar delfinii comunică pe frecvenţe situate peste 150.000 Hz. La fel şi cu lumina. Sub un anumit prag al frecvenţei, lumina se condensează în materie fizică, iar deasupra acestuia, lumina devine energie invizibilă. Suntem aici, pe pământ, limitaţi de zidul unei frecvenţe care ne obturează vederea. Însă Dumnezeu, în mărinimia Lui, ne-a aşezat într-o fereastră cosmică, din care putem vedea universul, din care ni se oferă deschiderea.

Constantin Dulcan

– Vreţi să spuneţi că Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu pentru că El Însuşi vrea să fie cunoscut?

– Universul nu face lucruri gratuite. În vremurile noastre au explodat o serie de preocupări ştiinţifice care nu fac decât să confirme această dimensiune spirituală a universului, să demonstreze că istoria universului şi a omului e scrisă de aceeaşi mână, că omul şi universul au aceeaşi origine spirituală. Experienţa morţii clinice a fost un mare dar pe care Dumnezeu ni l-a dat, pentru a ne îndemna să schimbăm drumul greşit pe care am mers până acum şi să ne însuşim lecţia cunoaşterii şi a iubirii, care e adevăratul sens al vieţii. Avem o singură şansă de ieşire din criza în care întreaga omenire este implicată: să optăm pentru o adevărată renaştere spirituală. Cu alte cuvinte, să trăim în armonie cu Dumnezeu, cu noi înşine, cu semenii şi cu natura. Nu întâmplător, Iisus a spus: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Ni s-a arătat Adevărul, ni s-a arătat Calea, e rândul nostru să răspundem chemării Lui.

 

Interviuri Constantin Dulcan

Interviu Constantin Dulcan

Interviu Constantin Dulcan

Sursa https://www.evolutiespirituala.ro/video-interviu-constantin-dulcan-moartea-clinica/?feed_id=9575&_unique_id=62603907cda11

/de
, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

GRATUIT! Seminar Live Academia Karanna – Despre Atlantida, Monade si crearea primelor corpuri fizice pentru intruparea spiritelor – anul 2016

604044678 9b99da07ae866cfe4deaaf0eb11030fe7c8295864f9f2dfe30284c08f5d210bc d 640

GRATUIT! Seminar Live Academia Karanna – Despre Atlantida, Monade si crearea primelor corpuri fizice pentru intruparea spiritelor – anul 2016

 

atlantida

 

Acest seminar a fost predat in anul 2016, in cadrul Cursului Intensiv de Dezvoltare Spirituala al Academiei Karanna. Seminarul s-a desfasurat live si puteti urmări gratuit acum inregistrarea video.

Găsiți seminarul pe site, aici:

SEMINAR LIVE

 

Academia Karanna© include Scoala de Dezvoltare Personala, Spirituala & Terapii Complementare / Alternative Karanna – Acreditata International de Institutul IPHM & IAOTH si care isi desfasoara activitatea prin cursuri, initieri, meditatii, conferinte si seminarii / workshop-uri.
 .
Academia Karanna dispune de o platforma de E-Learning prin intermediul careia puteti participa la cursuri si conferinte video online-live si cursuri video inregistrate. Cursurile se pot accesa in linistea si confortul casei dvs, fara deplasari, fara alte impedimente de ordin practic. De asemeni, periodic sustinem workshopuri, seminarii si cursuri la sediul nostru din Craiova.

Scoala, Cursurile si Trainerii Karanna, sunt inregistrati / acreditati de Institutele Internationale IPHM, IAOTH, NSA, CoE, CIT, Reiki Rays Institute, ZUR Institute si ANC / CNFPA (Romania).

Logos Despre Noi - Karanna

 

 

Seminar Live Atlantida

 

Karanna Academy©

 

Alte articole din categoria Spiritualitate

 

Vizitati-ne Pagina de Facebook 

  https://www.evolutiespirituala.ro/gratuit-seminar-live-academia-karanna-despre-atlantida-monade-si-crearea-primelor-corpuri-fizice-pentru-intruparea-spiritelor-anul-2016/?feed_id=8823&_unique_id=62487c9deace6

/de
, , , , , , , , , , , , , , ,

Existenţa lumilor invizibile

angel 4

Existenţa lumilor invizibile

Existenţa lumilor invizibile

 

În timpurile îndepărtate, marii iniţiaţi comunicau discipolilor Adevărul.

Azi, marile Lumini ale lumii spirituale comunică celor chemaţi Adevărul. Astfel aflăm că în natura înconjurătoare există o diversitate de materii eterice, de diferite grade, a căror fineţe este atât de mare, încât simţurile fizice nu sunt în stare să ni le reveleze. Aceste materii sunt animate deunde vibratorii , diferite de cele care animă materia vizibilă, tangibilă, în sânul lor existând o infinitate de vieţuitoare, de aceeaşi compoziţie cu mediul unde trăiesc.

Aceste afirmaţii, ca şi multe altele, sunt primite azi de lumea savantă cu neîncredere, ba chiar cu ironie, invocând întrebarea: „De ce nu se poate proba existenţa acestor materii şi forţe, de ce nu pot fi văzute, auzite şi pipăite de toţi oamenii?”

Răspunsul la această întrebare este următorul: Lumile hiperfizice, cu materiile şi forţele lor, nu pot fi văzute şi simţite, nu se poate lua cunoştinţă de existenţa lor, pentru că oamenii nu dispun deocamdată decât de organele de simţ necesare perceperii lumii fizice.

Este adevărat că omul are în fiinţa sa – pe lîngă organele de simţ fizice – şi organe de simţ impresionabile de prezenţa materiilor invizibile şi a entităţilor spirituale vieţuitoare în mediile hiperfizice, dar aceste simţuri dorm, stau latente în fiinţa noastră. Numai când aceste simţuri superioare vor fi puse în activitate, când vor fi chemate la viaţă, omul va deveni un medium între Cer şi pământ. Din acel moment el va auzi, simţi şi vedea materii şi fiinţe animate de alte forţe decât cele fizice.

Cu alte cuvinte, lumea hiperfizică este pentru om la fel cum este lumea culorilor pentru omul născut orb. El va auzi sunetele, va simţi cald sau rece, va pipăi lucrurile moi sau tari din lumea fizică, dar nu va avea nici o idee despre ceea ce înseamnă roşu, albastru sau verde. Mintea sa nu are posibilitatea să definească peisajele, perspectivele şi culorile, deoarece nu a avut niciodată un organ capabil de a primi vibraţiile luminii, care, sosind pe scoarţa cerebrală, se transformă în noţiuni de culori şi forme. In mintea orbului din naştere, lumea vizibilă de către un om sănătos nu provoacă nici o noţiune corespunzătoare; însă cu toate că nu o vede, ea există.

Faptul că cea mai mare parte din omenire nu vede fiinţele, materiile din lumile hiperfizice, nu este im argument că ele nu există. Dacă printr-o„minune” sau operaţie, orbul din naştere ar dobândi vederea, la început n-ar pricepe nimic, ar rămâne uluit, dar treptat, făcându-şi educaţia vizuală a imaginilor sosite pe cortex, ajunge să ia pe deplin cunoştinţă şi de acest domeniu necunoscut lui până atunci.

La fel s-ar întâmpla cu oricare dintre oamenii care dobândesc vederea spirituală. Dacă graţie unor evenimente neprevăzute, unei educaţii sau practici speciale, omul ajunge să-şi dezvolte simţurile superioare ale lumilor suprafizice, ar vedea forme şi ar auzi sunete neinteligibile la început, dar încetul cu încetul, obişnuindu-se cu ele, le va înţelege şi distinge unele de altele.

Pentru cunoaşterea acestei lumi invizibile se cer ani de zile de observaţii şi o continuă educaţie. Se petrece acelaşi fenomen ca în lumea fizică. Toţi oamenii au ochi; cei sănătoşi văd lucrurile şi fiinţele, dar oare toţi cunosc natura, funcţia şi rostul lor în angrenajul universului? Sunt necesari ani de studii pentru a le cunoaşte, deosebi şi afla rostul în decorul vast al naturii.

Unii oameni afirmă: „Deoarece noi, deocamdată, nu simţim, auzim sau vedem aceste lumi invizibile, înseamnă că nu a sosit timpul să le cunoaştem. Când va veni vremea, se vor dezvolta treptat şi simţurile superfizice din noi şi atunci le vom cunoaşte. La ce bun să ne batem capul cu ele de pe acum? Să terminăm cu deplina cunoaştere a lumii fizice, şi apoi omenirea va trece şi la cunoaşterea lumilor necunoscute”.

Argumentul este puternic în aparenţă, însă greşit în fond, şi iată de ce. Să presupunem că suntem chemaţi neapărat într-o ţară îndepărtată, unde va trebui să trăim mulţi ani. Ei bine, se cade să cunoaştem din vreme condiţiile în care vom trăi acolo, mediul şi influenţa lui asupra noastră. Bineînţeles că ajungând acolo, ne vom adapta, vrând-nevrând, acelui mediu, dar oare nu este mai bine să cunoaştem din vreme noile condiţii şi să ne pregătim pentru ele? Evident că da.

Aşa fiind, nu numai că nu este de prisos, dar chiar se impune să cunoaştem lumile invizibile, deoarece cunoscându-le din timp vom şti cum să ne comportăm atunci când dezbrăcând haina carnală, trupul, vom pătrunde în aceste lumi, unde ne vom desfăşura existenţa în forme noi de viaţă. Pregătiţi ca atare vom fi scutiţi să rătăcim ani şi ani în neştiinţă şi să pierdem astfel o vreme îndelungată până să ne obişnuim iarăşi cu „noua” noastră patrie spirituală, veche din veşnicia veacurilor fără număr.
În afara acestui motiv esenţial, se cade să luăm cunoştinţă de aceste lumi şi pentru faptul că ceea ce vedem pe pământ nu este decât efectul unor cauze aflate în lumea invizibilă. Aşa de exemplu: un om simplu constată cum telefonul transmite voci de la un loc la altul, vede cum tramvaiul circulă pe străzi, vede efectul, dar cauza care le pune în funcţiune – electricitatea – nu o vede, nu o cunoaşte. Acelaşi raport există şi între lumea fizică şi cea hiperfizică . Noi nu vom ajunge să cunoaştem pe deplin lumea fizică, lumea efectelor, până nu vom avea cunoştinţe despre lumea invizibilă, hiperfizică – domeniul cauzelor tuturor fenomenelor, lucrurilor şi fiinţelor vizibile pe pământ.

Ori de câte ori o problemă este complexă prin natura ei, se cade să se vină cu exemple cât mai numeroase. Iată un arhitect decis să proiecteze o casă . Acest om nu va îngrămădi material peste material, fără nici o ordine, fără necesitate şi în cantităţi de prisos. Mai întâi se foloseşte de gândirea şi imaginaţia sa,îşi croieşte în minte o formă de casă, cu o anumită distribuţie, cu un anumit aspect şi dimensiuni. După aceea aşterne pe hârtie ceea ce croise mental, şi încetul cu încetul, urmărindu-şi imaginaţia, face pe hârtie un plan. După acest plan, începe construcţia – realizarea fizică a unei concepţii. Cu alte cuvinte, întâi a fost o creaţie mentală, ideală, apoi a urmat realizarea ei într-o imagine, într- o formă aşternută pe hârtie, într-un proiect, şi în fine – realizarea ei în lumea fizică, cu material fizic. Ideea aparţine Lumii divine; imaginea, planul, aparţine lumii astrale; iar construcţia fizică aparţine lumii fizice.

Casa, opera fizică este trecătoare, pieritoare. Un foc, un cutremur o poate rade de pe suprafaţa pământului. Proiectul aşternut pe hârtie se poate distruge şi el, dar arhitectul are în minte imaginea casei, care nu se va distruge niciodată . Omul fizic, personalitatea creatoare va pieri şi ea, dar imaginea, creaţia sa mentală, va dura în vecii vecilor în lumea invizibilă, unde s-a imprimat ca pe o placă fotografică.

într-adevăr, universul este plin de o sumă de materii extraeterate, numite fluide. Aceste fluide au, printre alte însuşiri, calitatea de a fixa pe ele imaginile, ideile emise de oameni, îngeri, supraîngeri şi alte entităţi spirituale. Cu alte cuvinte, în spaţiile infinite se găsesc arhivele naturii, unde se imprimă toate gândurile, evenimentele şi sentimentele omenirii, fie întrupate, fie destrupate.

Tot ce există pe pământ – aer, apă, munţi şi câmpii, flora şi fauna, totul are influenţă asupra omului. Dar în afară de influenţele lumii vizibile, asupra fiecăruia din noi se exercită influenţe şi mai mari, şi mai puternice – influenţele lumilor invizibile. Noi suntem, la un moment dat, rezultatul influenţei mediului vizibil şi invizibil asupra noastră, şi al muncii depuse de spirit – stăpânul trupului – potrivit evoluţiei sale.

Să nu credem că ştim tot ce ne înconjoară. Chiar în lumea fizică – tangibilă, vizibilă şi cercetată cu simţurile noastre – se petrec o mulţime de fenomene de care rămânem neştiutori, pentru că simţurile noastre mărginite nu ni le fac cunoscute. De exemplu, se află înaintea noastră o statuie. Undele luminoase căzute pe această formă se reflectă şi vin la ochii noştri, de unde sunt transmise la centrul văzului aflat pe cortex, de aici la suflet, şi prin intermediul sufletului conştiinţa noastră, spiritul, traduce aceste vibraţii în culoare şi formă .

Dar oare cunoaştem noi totul despre această lumină? Nu, şi iată de ce. Se ştie că lumina ce scaldă cu vibraţiile ei suprafaţa pământului, vine de la soare. Dacă facem să treacă printr-o prismă o rază de lumină, vom vedea că ea se descompune în mai multe fâşii colorate, care întâlnind un ecran, ne dau spectrul solar, compus din şapte culori: roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo şi violet. Noi atât vedem cu ochii. Cu toate acestea, adevărul este că fâşia de lumină mai dă naştere, trecând prin prismă, şi altor culori, unele înaintea roşului – infraroşu, şi altele dincolo de violet – ultraviolet. Într-adevăr, dacă punem o lentilă în dreptul spaţiului gol dinaintea roşului şi aşezăm în focarul acestei lentile o bucată de fosfor, vom vedea că fosforul se aprinde, deoarece razele obscure, invizibile ochiului nostru, trecând prin lentilă, s-au concentrat, s-au manifestat sub formă de căldură, aprinzând fosforul. Prin urmare, înaintea roşului există unde vibratorii producătoare de căldură.

Dacă punem la finele spectrului un paravan şi alături de el o placă unsă cu o soluţie de cianură de potasiu, vom vedea cum această placă se va lumina sub acţiunea razelor ultraviolete.
Aşadar, există în razele soarelui culori infraroşii şi ultraviolete, invizibile ochilor noştri, dar sesizabile prin efectele lor.
După cum ochiul nostru nu vede decât între anumite limite, urechea noastră nu aude decât sunetele produse în aer cu o frecvenţă între 32-36.000 de vibraţii pe secundă. Or în natura fizică înconjurătoare se produc vibraţii de o frecvenţă mai înaltă de 36.000 Hz şi mai joase de 32 Hz; dar urechea noastră nu le percepe, nu le aude, ca şi cum n-ar exista.

De aici tragem concluzia că suntem scăldaţi din toate părţile de vibraţii – unele transmise prin aer, altele transmise prin eter – de care însă nu avem cunoştinţă, pentru că nu deţinem organe potrivite recepţionării lor.

Aşa de exemplu electricitatea – ale cărei unde se transmit prin eter – are de la 1.046.000 până la 35.000 milioane vibraţii pe secundă. Fluidul electric ce se scurge pe firele electrice nu este văzut de ochiul nostru, pentru că vibraţiile sale au o frecvenţă foarte mare. Dar imediat ce curentul electric întâmpină o rezistenţă în drumul său – un filament de bec electric – numărul vibraţiilor prin eter scade între 350 milioane şi 760 milioane de vibraţii pe secundă, filamentul devine luminos şi ochiul nostru vede lumina.

Până în prezent se cunosc 63 categorii de vibraţii, din care fac parte undele hertziene, undele nancy, undele x, y etc. Din acestea, noi nu percepem decât opt categorii, prin urmare avem cunoştinţă de prea puţin.

Să presupunem că nervul optic n-ar dispune de sensibilitatea dobândită până în prezent; desigur n-am avea nici o cunoştinţă de lumina soarelui, atmosfera din jurul nostru fiind întunecată. Să presupunem acum că nervul ochiului ar fi impresionabil de undele electrice; în acest caz noi am vedea totul în jurul nostru, graţie luminii emise de electronii care ne înconjoară din toate părţile. Astfel n-ar mai fi pentru noi, nici noapte, nici zi, ci o lumină continuă, atâta vreme cât electronii vor fi mânaţi mereu în vârtejul infinit de rapid al mişcării lor de rotaţie şi revoluţie.

Având în vedere acest principiu, înţelegem facultatea văzului şi auzului spiritual a unor persoane numite clarvăzătoare sau lucide.

Cu toţii primim vibraţii din lumea hiperfizică, dar rămânem nesimţitori la acţiunea lor, deoarece conştiinţa noastră nu răspunde la influenţa lor, nu sesizează sosirea lor. Clarvăzătorii, lucizii, primind aceste vibraţii, le înţeleg, conştiinţa lor ia act de prezenţa lor, şi ei văd fenomene, fiinţe, materii şi forţe la a căror descriere rămânem pe gânduri.

Evident că şi între lucizi există diferite grade: unii văd binişor, alţii bine şi alţii foarte bine, la fel ca în cazul văzului fizic comun. Pentru aceşti oameni, vederea în lumea invizibilă este un act involuntar – privesc şi văd. Ei pot vedea şi cu ochii deschişi şi cu ochii închişi, ceea ce denotă o independenţă între vederea fizică şi cea spirituală . Ei văd cartea pe care o au în mână, dar în jurul ei, prin ea şi dincolo de ea văd lumea invizibilă.

În această lume, luminoasă prin ea însăşi, prin care circulă valuri de materii subtile, se vede o mişcare deosebit de rapidă în toate direcţiile. Prin urmare lumea invizibilă este şi ea materială, animată de numeroase forţe, desfăşurate conform unor anumite legi. Aceste materii sunt de diferite densităţi, formate fiecare din particule eterice de anumite dimensiuni şi constituţii, materii dispuse unele deasupra altora, conform fineţii lor, dar în acelaşi timp pătrunzându-se rând pe rând, cele mai fine pe cele mai grosolane, sau cu particule mai mari.
În peregrinarea lui pe calea evoluţiei, timp de mii şi milioane de ani, omul abia a ajuns să-şi dezvolte inteligenţa. Graţie acestei inteligenţe, el face azi descoperiri din ce în ce mai numeroase şi mai uimitoare. După scurgerea a mii şi mii de ani şi veacuri, omul va deveni mai bun şi mai înţelept, iubind tot ceea ce-l înconjoară. În fine, când evoluţia omenească va fi spre sfârşit, pe lângă o înaltă inteligenţă şi o bunătate îngerească , omul va dobândi puteri deosebite, forţe divine. Atunci se va termina evoluţia omenirii pe această planetă. Masa umanităţii înaintată astfel, ridicată până la termenul final al existenţei sale terestre, va trece pe un alt corp ceresc, pentru a -şi continua diurnul evolutiv infinit, iar cei înapoiaţi, întârziaţii, vor fi trecuţi prin întrupări, pe un alt glob, de aceeaşi natură cu Pământul, ca să-şi continue drumul neterminat.

Constatăm că evoluţia omului necesită multe secole, şi totuşi fiecare dintre noi poate grăbi sau scurta durata acestei evoluţii. Aceasta presupune o metodă specială, o hotărâre nestrămutată, sacrificii mari, adică viaţa sfinţilor, a marilor mistici sau a yoghinilor. Prin alimentaţie şi meditaţie, prin retragerea departe de vâltoarea lumii, prin sfinţenia, iubirea şi jertfa manifestată pentru tot ce a creat Tatăl şi prin rugăciunile lor nesfârşite, aceşti oameni ajung să-şi activeze spiritul, dezvoltă forţele latente ascunse în adâncul lor, se iluminează şi dobândesc puteri divine şi cunoştinţe ignorate de omenire. Din rândul acestor oameni ieşeau savanţii de altădată, întemeietorii unei ştiinţe vaste, din care s-a oferit omenirii numai atât cât putea pricepe şi avea nevoie pentru avansarea ei.

Bietul savant de azi se străduieşte să ştie ce este eterul, cum este constituit atomul. Se zbate în ipoteze asupra vieţii, a constituţiei lui, dar nu va cunoaşte tainele vieţii decât în ziua în care îşi va ilumina fiinţa printr-o viaţă morală, corectă, conformă legilor divine – de blândeţe şi iubire pentru tot ce există în jurul său. Numai atunci spiritul său va lucra puternic prin cuirasa, prin învelişul său trupesc, şi va vedea cu ochii spiritului atomul mare cât roata plugului, îi va vedea constituţia, va înţelege viaţa şi evoluţia ei. Numai atunci când trupul său, când sistemul său cerebral va ajunge să vibreze ca şi atomul, savantul modern va ajunge să cunoască mai mult. Atunci nu va mai exista pentru el nici un mister privitor la atom. Va cunoaşte rând pe rând toate materiile invizibile, toate foiţele ce lucrează asupra lor şi toate cauzele fenomenelor petrecute în natură.

Reducând totul la materia fizică şi la legile ce o stăpânesc, savantul de azi nu poate, tocmai datorită acestui materialism feroce, să se înalţe în sfere mai înalte, să cunoască materii, legi, forţe şi fiinţe mai subtile, decât cele cunoscute în jurul său din copilărie.

In antichitate, cei dotaţi cu inteligenţă, cei pregătiţi de natură, se puneau sub conducerea unui mare preot, sfânt în conduita lui şi versat în cunoştinţe oculte şi ale naturii. Acesta, timp de 20-30 de ani, îi povăţuia pe discipoli, le descria şi arăta experimental tot ceea ce se referă Ia om şi natură. In tot acest timp discipolii, erau ţinuţi în locuri retrase, în plină natură, feriţi de influenţele lumii, de gândurile ei josnice, de pornirile ei pătimaşe, de influenţele ei magnetice. Somnul, alimentaţia, băile şi exerciţiile fizice, antrenamentele mentale şi rugăciunile, toate erau reprezentate şi executate cu scrupulozitate. An de an, se dezvolta în ei vederea în lumea invizibilă şi auzul în lumea tăcerii, a celor fără glas.

Când discipolul dobândea aceste două instrumente de cercetare a naturii, dincolo de materia tangibilă şi analizabilă, marele guru, iniţiat sau preot, începea să-i descrie lumea fizică şi lumea hiperfizică. Ii făcea cunoscută matematica, biologia, chimia şi aşa, rând pe rând, tot ce înconjoară pe om, natura întreagă. Odată intrat în stăpânirea lor, trecea la studiul foiţelor şi materiilor superfizice, a materiilor eteriforme, a fiinţelor invizibile ochilor fizici. Când – după ani de zile – îşi însuşea întreg acest domeniu, trecea la cunoaşterea originii şi a creaţiei universurilor, a vieţii şi a tuturor fiinţelor.

După aceea îşi încheia cariera de discipol cu aflarea celor mai înalte cunoştinţe îngăduite unui muritor – noţiuni referitoare la Creatorul lumilor şi atributele Sale.

Din ziua când a reuşit să-şi înfrâneze simţurile şi dorinţele, să-şi ordoneze gândurile, să respingă influenţele semenilor săi, el ieşea în lume, păşea în mijlocul omenirii, devenea la rândul său o mare lumină spirituală.

De acum înainte, cunoscător a ceea ce există pe pământ şi în Ceruri, el poate să -şi lase trupul pe pat, la umbra unui copac, într-un loc retras, iar împreună cu o parte din sufletul său să iasă şi să se îndepărteze de trup, să se ridice în spaţiu, ca un nor nevăzut, şi acolo să vadă, să cerceteze, să audă şi să primească sfaturile marilor Lumini spirituale, înaltele entităţi spirituale diriguitoare ale evoluţiei lucrurilor şi fiinţelor de pe planeta noastră.

În această fază, iniţiatul posedă puteri deosebite; poate face ceea ce omul numeşte „minuni”. El se ridică în aer, merge pe suprafaţa apei, stă în mijlocul flăcărilor, se face invizibil, vindecă boli şi face o serie nesfârşită de fapte, pentru că ştie să mânuiască toate materiile, cunoaşte secretul legilor ce le guvernează, realizând — asemenea unui mic creator — orice doreşte. Vai lui dacă o va face din vanitate sau împotriva semenilor săi!

Un asemenea om era privit – cum ar fi privit şi azi – ca un supraom, respectat de toţi. De la aceşti iniţiaţi au rămas până în zilele de azi ceea ce se mai cunoaşte, ca tradiţie, despre lumea superfizică.

fragment “DIN TAINELE VIEŢII ŞI ALE UNIVERSULUI”

prof. SCARLAT DEMETRESCU

https://www.evolutiespirituala.ro/existenta-lumilor-invizibile/?feed_id=8791&_unique_id=6248367033d97

/de
, , , , ,

” PARTICULA LUI DUMNEZEU „

GOD PARTICLE

” PARTICULA LUI DUMNEZEU – BOSONUL HIGGS „

 

 

In Martie 2013, dupa studierea particulei descoperite in iulie 2012, bosonul Higgs, cercetatorii au exclamat :

” Ce credeam ca e Particula lui Dumnezeu , e chiar Particula Dumnezeu ”, dar mai intai articolul care anunta mareata descoperire invadand canalele de stiri :

” Moment istoric: Știința a găsit „Particula Dumnezeu”. „E clar că este bosonul Higgs”

Cercetătorii de la Large Hadron Collider (Geneva) spun că sunt siguri că o particulă descoperită în iulie 2012 este mult căutatul boson Higgs, elementul care dă masă tuturor particulelor din Univers.
Echipele care participă la cele două experimente destinate „vânării” bosonului Higgs, Atlas și CMS, au analizat din nou datele din iulie anul trecut.

„Pentru mine, este clar că avem de-a face cu bosonul Higgs. Rezultatele preliminare din 2012 și studiile de acum demonstrează identificarea acestuia. Totuși, mai avem multe de studiat pentru a vedea ce tip de boson Higgs este acesta”, a spus purtătorul de cuvânt al echipei care se ocupă de experimentul CMS, Joe Incandela.

„Noile rezultate arată că bosonul Higgs este bine descris în Modelul Standard. E un rezultat mare. O să continuăm măsurătorile”, a spus și purtătorul de cuvânt al echipei care se ocupă de experimentul Atlas, Dave Charlton, citat de BBC.

 bosonul Higgs

Ce este bosonul Higgs

Bosonul Higgs, ultima piesă din enormul puzzle care este Modelul Standard, este greşit denumită „Particula lui Dumnezeu”. Ar fi mai degrabă, spun cercetătorii, Particula Dumnezeu, deoarece ea ar fi misteriosul element care conferă masă tuturor celorlalte particule din Univers.

Dacă particula Higgs există, atunci Modelul Standard se confirmă, iar fizicienii pot explica pas cu pas formarea Universului. Apoi, pot confirma că materia vizibilă reprezintă doar 4% din materia din Univers, în timp ce materia şi energia neagră reprezintă restul.

În urma Big Bangului, în timp ce Universul se răcea, s-a format o forţă invizibilă cunoscută drept câmpul Higgs. Teoria spune că, în timpul interacţiunii dintre particule şi câmpul Higgs, acestea obţin masă. De aici şi numele de particula Dumnezeu. Dacă nu ar fi ea, spune teoria, particulele ar zbura pur şi simplu prin cosmos, cu viteza luminii.

„Mereu spunem că avem nevoie de particula Higgs pentru a explica existenţa masei. Dar adevărata importanţă a particulei este că ea dă sens acestui Univers”, a explicat agitaţia enormă din jurul acestei particule cercetătoarea Tara Shears (Universitatea din Liverpool), citată de BBC. „

A-l cauta pe Dumnezeu intr-o particula (materiala) e doar o gluma proasta !
Trebuie sa vedem putin mai departe , in ecuatie apare o forta invizibila ( ” forţă invizibilă cunoscută drept câmpul Higgs ” ), care prin interractiunea cu particulele ( se subintelege fara masa pana atunci ) , acestea obtin masa . Pai atunci nu e clar ca la originea masei particulelor e energia ? Cat trebuie sa caute acesti ” specialisti ” pana o sa inteleaga ca totul e energie ? , a spus-o raspicat Einstein prin vestita formula E = mc2 . Dumnezeu insusi e energie foarte bine structurata ( coerenta , informatizata ). Singurul lucru cu care sunt de acord in acest articol este : ” că materia vizibilă reprezintă doar 4% din materia din Univers ” , cu precizarile : „vizibila” ( simtita ) pentru oameni cu simturile consacrate . Mai doresc sa adaug ca materia trebuie privita ca o forma foarte bine structurata si organizata de energie .

Asa ca mare tam – tam cu ” Momentul Istoric ” si defapt nu au descoperit nimic.
Cu greu cercetatorii ( autentici ) o sa indrasneasca sa contrazica aceste „descoperiri”. Pentru ca , nu-i asa , vin de la „superspecialisti” si institute de cercetare celebre .

Ma intreb oare de ce tocmai aceste institute de cercetare sunt asa de finantate de guverne ? Raspund tot eu : pentru a raporta rezultate dorite ( de „elita” ) sau cel putin a nu face publice adevaratele rezultate . Cine e impotriva curentului , e imediat ridiculuzat , implicat in fel de fel , si in scurt timp eliminat din randul cercetatorilor, pentru ca nu-i asa , tot „ Elita „ controleaza Guvernele care au Serviciile Secrete , care stiu cum in scurt timp sa transforme o celebritate stiintifica intr-o paria a societatii .

bosonul Higgs
Surprinzator poate, dar eu cred ca ( nu se invata la scoala ) nu exista materie , iar ceea ce noi numim materie e de fapt energie condensata . Cand spun organizata , nu vizez aspectul de ordonare din punct de vedere al particulelor materiale ci doar din punct de vedere energetic. Deci energia care are coerenta ( ca si frecventa, faza privita ca unda) si e destul de concentrata ( ca nivel energetic), formeaza de fapt ceea ce noi numim materie . Energiile care au alte nivele de organizare ( frecventa , faza, concentratie ) , reprezinta materie pentru alte planuri dimensionale ( cu care noi in mod normal nu putem interactiona ) . Senzatia de duritate ( consistenta , palpabilitate ) pe care o atribuim materiei , e data de simturile noastre care sunt capabile sa traduca aceasta energie informatizata ( numesc asa energia organizata cum am precizat mai sus ) in senzatiile pe care le atribuim interactiunii noastre cu mediul inconjurator . Un exemplu simplu de inteles e unda radio , care convertita cu un aparat receptor ( radio , televizor ) , aduce informatie „palpabila” simturilor noastre. Unda radio – nu e materie dar cu ajutorul unui receptor ( in acest caz radioreceptor , televizor, etc ) creiaza iluzia unei realitati , numita de noi virtuala , doar din simplul motiv ca cunoastem procedeul prin care a fost transmisa si convertita simturilor noastre . In cazul perceptiei lumii „materiale” de noi cu ajutorul simturilor noastre , eu cred ca lucrurule se intampla similar, energia informationata e convertita de organele noastre de simt in senzatii pe care ( neparticipand constient la convertirea lor ) le consideram realitate autentica . De fapt e tot o iluzie , deci tot o realitate virtuala.

Pentru noi , desi materia e doar o iluzie a simturilor noastre , totusi ramane singurul mod in care putem gestiona planul nostru existential.

Aceiasi cercetatori sau altii mai abitir, peste cativa ani , vor anunta cu mare tam-tam ca si bosonul Higgs e fotmat din alte „particole”, ca sa glumesc ” Dumnezei ” mai mici si tot asa.
In final , acesti ” cercetatori ” nu vor gasii nimic material , oricat de mult „sapa” .

Cern - Geneva bosonul Higgs
Cern – Geneva

Defapt campul Higgs e energia creatoare , lucru recunoscut si de cercetatori, deci erau mult mai aproape daca numeau acest camp , ” Campul lui Dumnezeu” , adica aceasta enerie care umple tot , purtatoare de informatie creatoare a tot ce cunoastem si nu numai .

Altfel spus , daca azi ei admit ca intr-un atom 90% e spatiu gol , in final o sa ajunga la concluzia ca atomul e 100% spatiu gol , bineinteles atomul e energie informatizata, poate ca nu e cel mai bun termen, dar sper ca s-a inteles ideea .

Vezi aici proportiile ( la cunostintele actuale ) intr-un atom :

 

Un articol de : Leonard Chesca

https://www.evolutiespirituala.ro/particula-lui-dumnezeu/?feed_id=8135&_unique_id=62337148850f4

/de
, , , , , , , , , ,

Viktor Schauberger: Apa care curge prin forme spiralate devine apa vie

Viktor Schauberger

Viktor Schauberger: Apa care curge prin forme spiralate devine apa vie

 

Toţi cei interesaţi de propria sănătate, de ecologie, de agricultură şi chiar de viitorul planetei pe care trăim au multe de învăţat din studiile şi invenţiile genialului Viktor Schauberger, un silvicultor austriac care a trăit între anii 1885 şi 1958. Supranumit Vrăjitorul apei, datorită unui dispozitiv de purificare a apei pe care l-a proiectat şi realizat, Schauberger ne revelează, precum un adevărat magician, secretele lichidului dătător de viaţă – APA.

Viktor Schauberger a fost o personalitate aparte în lumea ştiinţei secolului trecut. Unul dintre acele personaje incomode, ale cărui descoperiri i-au deranjat pe mai-marii industriei vremii, care dobândeau câştiguri imense din utilizarea surselor convenţionale de energie. Ori, Schauberger propunea, ca surse neconvenţionale de energie, apa şi aerul, care sunt la îndemâna oricui…

Cu toate că nu avea studii superioare, cunoştinţele sale de biologie, fizică şi chimie se ridicau la nivel universitar. Încă din copilărie a fost fascinat de modul de curgere al apei izvoarelor şi a căutat să-i înţeleagă misterul.

Deviza inventatorului austriac Viktor Schauberger era „să înţeleagă natura, apoi să o copieze”. În anii ’30, observând vârtejurile de apă din râuri, i-a venit ideea unor maşinării al căror principiu l-a definit astfel: „Dacă aerul sau apa se învârtesc într-o formă ondulată numită coloidală, rezultă o acumulare de energie care poate să provoace levitaţia.”

Mişcarea implozivă condensează energia

Plecând de aici, el a enunţat un principiu conform căruia energia se obţine în mod natural prin implozie, şi nu prin explozie, precumîn motoarele actuale.

Această teorie se bazează pe un principiu universal al mişcării, ce include două aspecte – pe de o parte, mişcarea implozivă, unificatoare, cea care susţine viaţa, iar pe de altă parte, mişcarea explozivă, cea care conduce la epuizarea resurselor vitale. Primul tip de mişcare, imploziv, generează răcire, creşterea puterii de absorbţie şi sănătate sau altfel spus sistemul să meargă în direcţia scăderii entropiei, adică a creşterii ordinii. Al doilea tip de mişcare, cel exploziv, generează căldură, presiune, fragmentare, boală şi chiar moarte.

Toate motoarele cunoscute se bazează pe explozie, deci conduc inevitabil la distrugerea naturii. De aceea, unul din scopurile principale ale lui Schauberger a fost studierea şi reproducerea, prin anumite mecanisme, a mişcării pe care natura o foloseşte pentru a condensa energie, implozia. În principal, această mişcare descrie o formă spiralată în sens anti-orar, precum un vortex rotitor. Pornind de la această formă, el a conceput, în timpul celui de-al doilea război mondial, mai multe discuri zburătoare pentru nazişti, care funcţionau pe un mod de „propulsare cu vortex lichid” (o tehnologie care ar anula gravitaţia), submarine, sisteme de purificare a aerului şi aparate de producere neconvenţională a energiei electrice. Toate acestea se bazau pe deplasarea apei sau aerului prin „ţevi răsucite” sau „ţevi cu filet” care nu erau altceva decât forme spiralate.

Maşina cu implozie

masina-cu-implozie

 

Schauberger explică principiul de funcţionare al maşinii cu implozie:

„Combustibilul maşinii cu implozie (apă sau aer) se află în strânsă legătură cu proprietăţile caracteristice ale oxigenului care, răcindu-se în cazul procesului de reducere, generează o tendinţă de contracţie şi implicit de restrângere a volumului, aspect care reprezintă în realitate forţa determinatoare a imploziei.”

„Dacă mişcăm apa sau aerul într-un sens centripet sau, cu alte cuvinte, radial-axial, adică din afară spre înspre înăuntru, atunci nu numai că nu va mai fi nicio opoziţie faţă de frecare a acestui mediu prin care circulă ţevi, dar totodată rezultatul este că energia rezultantă creşte cu pătratul vitezei.”

„Motorul cu implozie nu este de fapt o invenţie în sensul obişnuit al cuvântului, pentru că în realitate el marchează renaşterea unor metode şi realizări străvechi care, datorită ignoranţei s-au pierdut în decursul timpului.”

Vortexul spiralat

vortex-spiralat
Vortex-Spiralat

El a observat că, atât din punct de vedere biologic, cât şi din punct de vedere simbolic, mişcarea în spirală pare a fi forma de mişcare

cea mai naturală. În timp ce – în viziunea sa – cercul reprezintă un sistem de închis, care izolează interiorul cercului de restul universului, spirala este un sistem deschis, ascensional şi evolutiv.

Pentru Schauberger, spirala YANG (în sens anti-orar) constituie o formaţiune „aspirantă implozivă” care ne apare ca o curbură spaţială infinită în toate modurile ei diferite de manifestare.

Implozia are la bază un vortex autoîntreţinut care evoluează în mediu fluid şi are un efect ordonator, concentrator şi de reducere a temperaturii mediului. Când fluidul (apa, aerul) trece printr-un tub cu diametru progresiv mai mic, are tendinţa de a curge în spirală, într-o turbulenţă cicloidă. Când iese din tub, după ce toate subsistemele turbionare sunt sincronizate, are loc o eliberare gigantică de energie.

Turbina lui Schauberger se constituie din nişte tuburi spiralate în jurul unei forme conice. Cu ajutorul unui mic motor electric se rotesc forţat tuburile, care aspiră apa la capetele mari şi o expulzează cu o forţă imensă la capetele mici în palele unei turbine conectate la un generator electric.

Dificultatea constă în a găsi curba spiralată optimă în care fluidul (apa sau aerul) să se desprindă în mod natural de peretele de ghidare lăsându-se „densificat”. Doar în aceste condiţii speciale fluidul este angrenat într-o mişcare centripetă (mişcare spiralată în sens anti-orar), ce generează o anumită formă de energie. Masa de fluid ce se deplasează astfel devine un veritabil piston de absorbţie.

Viteza fluidul creşte şi totodată acesta se densifică de la o răsucire la alta, ceea ce demonstrează funcţia energizantă a spiralei YANG (sens anti-orar). Astfel, masa fizică se condensează până la un punct critic dincolo de care ea se „dizolvă” în forma ei energetică (matricea ei). Apare astfel un vid biologic (vacuum) care măreşte absorbţia, iar acest proces conduce la fenomenul de diamagnetism şi levitaţie.

Iată ce declara Viktor Schauberger despre gravitaţie: „…în momentul în care toate subsistemele turbionare sunt sincronizate, are loc o eliberare imensă de energie. Forţele implicate sunt capabile să creeze sisteme complexe şi să genereze DIAMAGNETISM. Diamagnetismul este opusul „gravitaţiei” şi explică modul în care fiinţele se pot ridica pe suprafaţa terestră…”

„Vrăjitorul apei” transformă „apa moartă” în „apă vie”

Fără apă, acest veritabil „sânge” al planetei noastre, viaţa organică nu ar putea exista. Însă atunci când apa pe care o bem este foarte impură, ea devine o ameninţare pentru sănătatea noastră, din cauza lipsei calităţilor nutritive şi vitalizante ale apei pure.

Folosirea abuzivă şi nechibzuită a apelor planetare ne-a adus în pragul unei catastrofe ecologice, datorită poluării. Mulţi cred că prin consumul apei minerale îmbuteliate sau al apei plate rezolvă problema sănătăţii personale. În cele ce urmează, vom prezenta concluziile lui Viktor Schauberger în ceea ce priveşte puritatea diferitelor tipuri de apă.

Apa distilată

Apa distilată se obţine prin evaporare, ce are ca scop disocierea ei de impurităţi şi apoi condensarea ei ca un lichid pur. Ea devine astfel chimic pură. În această stare, apa va rămâne atât timp cât nu va întâlni substanţe solubile. Acţiunea ei purgativă poate sărăci organismul de anumite elemente şi minerale. De aceea, consumul

zilnic de apă distilată nu este recomandat pentru perioade lungi de timp.

Apa de ploaie

Într-o atmosferă nepoluată, apa de ploaie este cea mai pură apă pe care ne-o oferă natura. Din păcate, la ora actuală, pericolul ploilor acide pune sub semnul întrebării chiar şi această apă.

Apa de suprafaţă

Are contact cu pământul, astfel că poate dizolva diverse substanţe, inclusiv poluanţi. Contactul direct cu lumina solară poate energiza acest tip de apă.

Apa freatică

Extrasă de la adâncime, această apă este mai bună datorită conţinutului ridicat de minerale. În călătoria sa prin straturile impermeabile ale pământului ea poate apărea ca o infiltraţie în puţurile de scurgere sau ca izvor de suprafaţă.

Apa de izvor

Este cea mai bună apă revitalizantă. Este bogată în minerale, oligoelemente şi carbonaţi dizolvaţi. Vitalitatea sa poate fi observată în aspectul strălucitor care o diferenţiază de orice alt tip de apă.

Aceste izvoare, dacă nu sunt contaminate de substanţe folosite în agricultură sau de habitatul uman, rămân cele mai preţioase surse de apă potabilă.

Viktor Schauberger a inventat un dispozitiv care putea folosi orice apă nepoluată (pentru că nu acţiona chimic) pentru a o transforma într-o apă asemănătoare celei de izvor. Datorită acestei invenţii el a fost supranumit Vrăjitorul apei, pentru că apa pe care o obţinea avea puternice calităţi curative. Astfel, el a reuşit, numai cu această apă, în mai multe cazuri, remisiunea tumorilor canceroase.Autorităţile l-au acuzat însă de înşelătorie, pentru că nu avea calificarea necesară practicilor terapeutice. Maşina de purificat apa a fost apoi confiscată şi distrusă…

Rezultate ale cercetărilor actuale

În ultimul deceniu, tot mai mulţi oameni de ştiinţă şi-au îndreptat cercetările în direcţia descrisă de descoperirile geniale ale lui Schauberger.

Încă din iunie 1974, revista „Implosion” făcuse cunoscut faptul că firma „Schauberger Biotechnik AG” a început deja producerea de aparatură pentru purificarea aerului, care lucrează bineînţeles după principiul turbionar al deplasării aerului printr-o spirală în sens anti -orar. Dar aceste aparate nu au fost comercializate niciodată.

Alte aplicaţii practice ale ideilor lui Schauberger, vizate de cercetători în ultimii ani sunt:
- obţinerea apei vii ca medicament;
-creşterea mult accelerată a sistemelor vii prin utilizarea turbinelor cu sens anti-orar şi a generatoarelor de apă speciale;
- realizarea apei prin fuziune nucleară la rece, pornind de la oxigen eteric şi hidrogen, prin intermediul generatorului cu apă;
- obţinere de energie liberă din apa care este deplasată cicloidal printr-o ţeavă spiralată în sens anti-orar.

Pentru cei care au avut curiozitatea să cerceteze cu obiectivitate acest domeniu al sistemelor energetice neconvenţionale, validitatea principiului imploziei unei structuri spiralate apare ca fiind incontestabilă. Rămâne însă întrebarea dacă forţa socială, politică şi economică necesară pentru a susţine renunţarea la sursele de energie convenţionale (inclusiv energia nucleară) va fi suficient de puternică pentru a pune cât mai repede în practică conceptele naturiste şi biologice de genul celor structurate de descoperirile lui Viktor Schauberger.

 

de Ioana Plăviţu https://www.evolutiespirituala.ro/viktor-schauberger-apa-care-curge-prin-forme-spiralate-devine-apa-vie/?feed_id=6497&_unique_id=62069b3c9deea

/de
, , , , , , ,

DOCUMENTAR : Universul – Aventura cosmologică

univers 5

DOCUMENTAR : Universul – Aventura cosmologică

UCQ0

UNIVERSE (2004) – The Cosmology Quest

„Universe – The Cosmology Quest, este o combinaţie unică, de film documentar şi controverse umane, într-un domeniu pe care nu l-am abordat până acum, al teoriilor astronomice şi cosmologice, film ce prezintă lupta dură din ultimele decenii, a unor astronomi neconvenţionali, de a impune abordări cosmologice, ce neagă teoria oficial acceptată a Big Bang-ului, în baza unor observaţii multiple, controversate şi chiar falsificate sau ignorate, de către savanţii oficiali, fapte ce au fost ascunse cu grijă, marelui public, studenţilor şi chiar astronomilor.
Protagoniştii sunt, ei înşişi, figuri reprezentative în domeniu, laureaţi ai premiului Nobel, sau ale unora dintre cele mai importante disticţii, acordate în fizica şi astronomia actuală, printre care pot fi amintiţi: legendarul Sir Fred Hoyle (documentarul fiind, de altfel, realizat în memoria sa), controversaţii astronomi, Geoffrey Burbidge şi Halton Arp, filozoful şi proiectantul de telescoape, John Dobson, astronomii Jack Sulentic şi Margaret Burbidge.
Pe parcursul explorării lacunelor evidente, teoretice şi practice, ale teoriei astronomice dominante şi a restricţiilor, impuse astronomilor, de a cerceta anumite direcţii, noi uşi se deschid, totuşi, spre o înţelegere mai cuprinzătoare şi spre idei revoluţionare, ce şi-au făcut apariţia în domeniu, pe parcursul  ultimelor decenii, istoria fiind reexaminată începând cu Einstein şi Hubble.
Majoritatea dintre noi, am fost intrigaţi, în timp, de întrebările privind originea şi evoluţia Universului, teoria ce s-a impus, din considerente mai mult sociologice decât ştiinţifice, fiind aceea a unui imense explozii, ce a avut loc acum peste 15 miliarde de ani, teorie acceptată de savanţi, cu excepţia celor puţini,  a căror istorie este relevată, de documentarul în cauză.
Este uimitoare realizarea acestui film, de către Randall Meyers, ce nu este un Michael Moore al documentarelor ştiinţifice, dată fiind animozitatea considerabilă, faţă de ideile alternative, din domeniul astronomiei.
Halton C. Arp este absolvent al Colegiului Harvard, promoţia 1949, cu magna cum laude – ce are şi un doctorat, obţinut la fel de prestigios, la Institutul Tehnologic al Californiei, Caltech, în 1953 – şi ca astronom s-a ocupat, devreme în carieră, de cercetările conduse de Edwin Hubble asupra Messier M31, faimoasa galaxie Andromeda, cea mai mare galaxie vecină Căii Lactee, ce formează, împreună, Grupul Local de galaxii, laolaltă cu însoţitorii lor: M32, M110, M33 şi alţii.
A primit, în carieră, trei premii prestigioase, înainte de a deveni persona non grata: Helen B. Warner,  Newcomb Cleveland şi Alexander von Humboldt Senior Scientist, fiind, vreme de 28 de ani, astronom principal la observatoarele Mt. Palomar şi Mt. Wilson, timp în care a elaborat faimosul său catalog al „galaxiilor ciudate”, care a generat atâtea controverse.
H.C. Arp a descoperit, din fotografii şi imagini spectrale, obţinute cu mari telescoape, că multe perechi de quasari (obiecte „cvasi stelare”) ,care au valori extrem de mari ale deplasărilor spre roşu (şi, ca atare, se credea că se depărtează foarte rapid de noi, fiind localizate la foarte mari distanţe de Calea Lactee) sunt conectate, fizic, de galaxii ce au deplasări spre roşu reduse şi, mai ales, sunt cunoscute ca aflându-se la distanţe relativ mici, faţă de noi.
Datorită observaţiilor, în premieră, ale lui H.C. Arp, presupunerea că obiectele cu deplasări spre roşu foarte mari, ar trebui să se afle la mari distanţe, faţă de noi – pe care se bazează întreaga teorie a „Big Bang” şi „cosmologia acceptată” – se impune a fi fundamental revizuită.
UCQ4
Deplasarea spre roşu, este o noţiune astronomică contradictorie, în sine, reprezentând creşterea lungimii de undă (şi, implicit, scăderea frecvenţei, deci a energiei) a radiaţiei electromagnetice (de regulă din spectrul vizibil), emise sau reflectate de un obiect stelar, fenomenul fiind pus pe seama efectului Doppler şi a altor efecte, de natură gravitaţională.
Dacă pentru radiaţia electromagnetică vizibilă şi pentru cea invizibilă, de mare energie (ultraviolete, radiaţii X şi gama), denumirea este principial corectă, deplasarea făcându-se către radiaţia roşie, de minimă energie, odată depăşit acest prag, prin trecerea în domeniul radiaţiilor, cu lungimi de undă mai mari decât ale luminii roşii (radiaţii infraroşii, microunde şi unde radio) aşa-zisa deplasare spre roşu, are loc, de fapt, în direcţie contrară luminii roşii, continuându-se dacă vreţi, aceeaşi tendinţă de deplasare, de la dreapta spre stânga, în spectrul electromagnetic, către lungimi de undă, din ce în ce mai mari.
UCQ5
Un alt eretic al domeniului, Sir Fred Hoyle, care, ateu fiind, a început să creadă într-o forţă ce ghidează întregul Univers şi, desigur, în teoria panspermiei, a devenit, logic, promotorul principiului cosmologic antropic şi al unei originale abordări a nucleo-sintezei stelare, confirmată ulterior experimental, opera sa fiind adeseori citată, ca argumentaţie favorabilă, pentru teoria designului inteligent, pe care am abordat-o recent.
Verticalitatea şi non-conformismul său, de necontestat, au făcut ca în 1983, colaboratorul său, William Alfred Fowler, împreună cu Subrahmanyan Chandrasekhar (amintit în documentar, ca unul dintre inchizitorii principali ai domeniului, care a iniţiat prigoana lui Halton Arp), să primească premiul Nobel în Fizică, contribuţia majoră a lui Hoyle, fiind ignorată din motive obscure, pentru unii, dar care-mi confirmă, personal, prezumţia pe care am enunţat-o şi altă dată, că acest premiu este destinat răsplătirii obedienţilor şi nu performanţei ştiinţifice concrete.
UCQ7
Într-o mea culpa tardivă, Fowler, însuşi, confirma într-o schiţă autobiografică, prioritatea cercetărilor lui Hoyle:
„Conceptul nucleo-sintezei stelare, a fost enunţat pentru prima oară, de Hoyle în 1946. Aceasta a furnizat o metodă, de a explica prezenţa elementelor mai grele decât heliul, în Univers, demonstrând, în principiu, că elemente critice, precum carbonul, pot fi generate de stele şi apoi încorporate de alte stele sau planete, când acea stea „murea”. Aceste noi stele, formate acum, includ deja aceste elemente grele şi, plecând de la ele, ajung să producă alte elemente, mult mai grele, în timp. Hoyle a teoretizat că, existenţa unor elemente extrem de rare, ar putea fi explicată prin supernove, explozii gigantice ce au loc uneori în Univers, ale căror temperaturi şi presiuni, ar putea genera asemenea elemente.”
Sistemul inchizitorial american, numit „peer review”, ar fi putut bloca prematur, cariera unui alt astronom de prestigiu, Vera Rubin, care a fost suficient de onestă să semnaleze discrepanţele, evidente, dintre teorie şi observaţiile reale, Geoffrey Burbidge, de pe poziţia sa de director al Observatorului Naţional, fiind cel ce i-a salvat cariera, la acel moment.
UCQ6
Cu acest documentar, sunt fericit să remarc, că pică încă un tabu ştiinţific, teoria Big Bang-ului, deşi este şi înfricoşător să constaţi, amploarea dezinformării şi dacă, iniţial, presupuneam doar, că toată „ştiinţa” introdusă în cărţi în perioada Renaşterii (malefic termen, privit acum în perspectiva celor ştiute) era un fals integral – menit să ne distragă atenţia de la adevăratele caracteristici ale Universului, prin axiome matematice (sau teorii ce mereu ni se promitea, că vor fi demonstrate ulterior) care sunt falsuri insidioase, ce au deschis portiţe pentru consolidarea unor imposturi, bine argumentate cifric, uneori – toate aceste dovezi vizuale, cumulate cu opera unor scriitori şi istorici de prestigiu, ca Ioan Petru Culianu,  înlătură orice dubiu.
Obţinem confirmarea a două idei fundamentale, ce reies din conferinţele lui Nassim Haramein:
1. Stelele sunt, iniţial, quasari sau pulsari, care prin acreţie accentuată, în timp, cresc dimensional şi ajung să devina instabile, revenind la starea iniţială prin explozie şi, implicit, expulzarea materiei stelare în exces;
UCQ8
2. Găurile negre din centrele galaxiilor, sunt generatoarele materiei şi, mai mult ca sigur, mari transformatoare ale materiei şi energiei, prin ingerarea, prefacerea şi expulzarea de alte corpuri cosmice, ce evoluează ulterior în protogalaxii, galaxii ş.a.m.d.
Devine logic, astfel, să presupunem, că forma spiralată a braţelor galactice, nu este dată doar de forţa centripetă, rezultată din rotaţia materiei absorbite, ci şi de cea expulzată, într-un proces, continuu, de renaştere universală.
Astronomia convenţională, reprezentată în principal de NASA, este revelată în toată încremenirea sa ştiinţifică, NASA dovedind, din nou, că are ceva foarte grav de ascuns, privind natura fizică reală a Universului şi, poate, mult mai aproape de casă, a propriului nostru sistem solar, dacă ne amintim şi de întârzierea de 22 de secunde impusă transmisiilor din spaţiu şi chiar de ridicolul filtru RGB, suprapus până şi pe transmisiile alb-negru, ale navelor spaţiale.
UCQ9

În concluzie, Big Bang-ul rămâne doar o teorie, care se foloseşte de o altă ipoteză, aşa-zisa materie întunecată, pentru a-şi justifica existenţa şi care impune, de fapt, ideea absurdă a unui Univers finit, iar cosmologia se dovedeşte a fi foarte departe de statutul de ştiinţă, din moment ce se sprijină doar pe simple ipoteze şi fantezii matematice, susţinute, ce-i drept, cu toată autoritatea şi frenezia, de „somităţile” în materie şi când râdeam, copii fiind, de absurditatea evidentă a acelui celebru „crede şi nu cerceta”, nu realizam că acest embargo moral, este mai actual şi mai puternic ca oricând. „

SURSA: fymaaa.blogspot.ro https://www.evolutiespirituala.ro/universul-aventura-cosmologica/?feed_id=6182&_unique_id=61fd60081bc3a

/de
, , , , , , , , , ,

Viktor Schauberger: Apa care curge prin forme spiralate devine apa vie

Viktor Schauberger

Viktor Schauberger: Apa care curge prin forme spiralate devine apa vie

 

Toţi cei interesaţi de propria sănătate, de ecologie, de agricultură şi chiar de viitorul planetei pe care trăim au multe de învăţat din studiile şi invenţiile genialului Viktor Schauberger, un silvicultor austriac care a trăit între anii 1885 şi 1958. Supranumit Vrăjitorul apei, datorită unui dispozitiv de purificare a apei pe care l-a proiectat şi realizat, Schauberger ne revelează, precum un adevărat magician, secretele lichidului dătător de viaţă – APA.

Viktor Schauberger a fost o personalitate aparte în lumea ştiinţei secolului trecut. Unul dintre acele personaje incomode, ale cărui descoperiri i-au deranjat pe mai-marii industriei vremii, care dobândeau câştiguri imense din utilizarea surselor convenţionale de energie. Ori, Schauberger propunea, ca surse neconvenţionale de energie, apa şi aerul, care sunt la îndemâna oricui…

Cu toate că nu avea studii superioare, cunoştinţele sale de biologie, fizică şi chimie se ridicau la nivel universitar. Încă din copilărie a fost fascinat de modul de curgere al apei izvoarelor şi a căutat să-i înţeleagă misterul.

Deviza inventatorului austriac Viktor Schauberger era „să înţeleagă natura, apoi să o copieze”. În anii ’30, observând vârtejurile de apă din râuri, i-a venit ideea unor maşinării al căror principiu l-a definit astfel: „Dacă aerul sau apa se învârtesc într-o formă ondulată numită coloidală, rezultă o acumulare de energie care poate să provoace levitaţia.”

Mişcarea implozivă condensează energia

Plecând de aici, el a enunţat un principiu conform căruia energia se obţine în mod natural prin implozie, şi nu prin explozie, precumîn motoarele actuale.

Această teorie se bazează pe un principiu universal al mişcării, ce include două aspecte – pe de o parte, mişcarea implozivă, unificatoare, cea care susţine viaţa, iar pe de altă parte, mişcarea explozivă, cea care conduce la epuizarea resurselor vitale. Primul tip de mişcare, imploziv, generează răcire, creşterea puterii de absorbţie şi sănătate sau altfel spus sistemul să meargă în direcţia scăderii entropiei, adică a creşterii ordinii. Al doilea tip de mişcare, cel exploziv, generează căldură, presiune, fragmentare, boală şi chiar moarte.

Toate motoarele cunoscute se bazează pe explozie, deci conduc inevitabil la distrugerea naturii. De aceea, unul din scopurile principale ale lui Schauberger a fost studierea şi reproducerea, prin anumite mecanisme, a mişcării pe care natura o foloseşte pentru a condensa energie, implozia. În principal, această mişcare descrie o formă spiralată în sens anti-orar, precum un vortex rotitor. Pornind de la această formă, el a conceput, în timpul celui de-al doilea război mondial, mai multe discuri zburătoare pentru nazişti, care funcţionau pe un mod de „propulsare cu vortex lichid” (o tehnologie care ar anula gravitaţia), submarine, sisteme de purificare a aerului şi aparate de producere neconvenţională a energiei electrice. Toate acestea se bazau pe deplasarea apei sau aerului prin „ţevi răsucite” sau „ţevi cu filet” care nu erau altceva decât forme spiralate.

Maşina cu implozie

masina-cu-implozie

 

Schauberger explică principiul de funcţionare al maşinii cu implozie:

„Combustibilul maşinii cu implozie (apă sau aer) se află în strânsă legătură cu proprietăţile caracteristice ale oxigenului care, răcindu-se în cazul procesului de reducere, generează o tendinţă de contracţie şi implicit de restrângere a volumului, aspect care reprezintă în realitate forţa determinatoare a imploziei.”

„Dacă mişcăm apa sau aerul într-un sens centripet sau, cu alte cuvinte, radial-axial, adică din afară spre înspre înăuntru, atunci nu numai că nu va mai fi nicio opoziţie faţă de frecare a acestui mediu prin care circulă ţevi, dar totodată rezultatul este că energia rezultantă creşte cu pătratul vitezei.”

„Motorul cu implozie nu este de fapt o invenţie în sensul obişnuit al cuvântului, pentru că în realitate el marchează renaşterea unor metode şi realizări străvechi care, datorită ignoranţei s-au pierdut în decursul timpului.”

Vortexul spiralat

vortex-spiralat
Vortex-Spiralat

El a observat că, atât din punct de vedere biologic, cât şi din punct de vedere simbolic, mişcarea în spirală pare a fi forma de mişcare

cea mai naturală. În timp ce – în viziunea sa – cercul reprezintă un sistem de închis, care izolează interiorul cercului de restul universului, spirala este un sistem deschis, ascensional şi evolutiv.

Pentru Schauberger, spirala YANG (în sens anti-orar) constituie o formaţiune „aspirantă implozivă” care ne apare ca o curbură spaţială infinită în toate modurile ei diferite de manifestare.

Implozia are la bază un vortex autoîntreţinut care evoluează în mediu fluid şi are un efect ordonator, concentrator şi de reducere a temperaturii mediului. Când fluidul (apa, aerul) trece printr-un tub cu diametru progresiv mai mic, are tendinţa de a curge în spirală, într-o turbulenţă cicloidă. Când iese din tub, după ce toate subsistemele turbionare sunt sincronizate, are loc o eliberare gigantică de energie.

Turbina lui Schauberger se constituie din nişte tuburi spiralate în jurul unei forme conice. Cu ajutorul unui mic motor electric se rotesc forţat tuburile, care aspiră apa la capetele mari şi o expulzează cu o forţă imensă la capetele mici în palele unei turbine conectate la un generator electric.

Dificultatea constă în a găsi curba spiralată optimă în care fluidul (apa sau aerul) să se desprindă în mod natural de peretele de ghidare lăsându-se „densificat”. Doar în aceste condiţii speciale fluidul este angrenat într-o mişcare centripetă (mişcare spiralată în sens anti-orar), ce generează o anumită formă de energie. Masa de fluid ce se deplasează astfel devine un veritabil piston de absorbţie.

Viteza fluidul creşte şi totodată acesta se densifică de la o răsucire la alta, ceea ce demonstrează funcţia energizantă a spiralei YANG (sens anti-orar). Astfel, masa fizică se condensează până la un punct critic dincolo de care ea se „dizolvă” în forma ei energetică (matricea ei). Apare astfel un vid biologic (vacuum) care măreşte absorbţia, iar acest proces conduce la fenomenul de diamagnetism şi levitaţie.

Iată ce declara Viktor Schauberger despre gravitaţie: „…în momentul în care toate subsistemele turbionare sunt sincronizate, are loc o eliberare imensă de energie. Forţele implicate sunt capabile să creeze sisteme complexe şi să genereze DIAMAGNETISM. Diamagnetismul este opusul „gravitaţiei” şi explică modul în care fiinţele se pot ridica pe suprafaţa terestră…”

„Vrăjitorul apei” transformă „apa moartă” în „apă vie”

Fără apă, acest veritabil „sânge” al planetei noastre, viaţa organică nu ar putea exista. Însă atunci când apa pe care o bem este foarte impură, ea devine o ameninţare pentru sănătatea noastră, din cauza lipsei calităţilor nutritive şi vitalizante ale apei pure.

Folosirea abuzivă şi nechibzuită a apelor planetare ne-a adus în pragul unei catastrofe ecologice, datorită poluării. Mulţi cred că prin consumul apei minerale îmbuteliate sau al apei plate rezolvă problema sănătăţii personale. În cele ce urmează, vom prezenta concluziile lui Viktor Schauberger în ceea ce priveşte puritatea diferitelor tipuri de apă.

Apa distilată

Apa distilată se obţine prin evaporare, ce are ca scop disocierea ei de impurităţi şi apoi condensarea ei ca un lichid pur. Ea devine astfel chimic pură. În această stare, apa va rămâne atât timp cât nu va întâlni substanţe solubile. Acţiunea ei purgativă poate sărăci organismul de anumite elemente şi minerale. De aceea, consumul

zilnic de apă distilată nu este recomandat pentru perioade lungi de timp.

Apa de ploaie

Într-o atmosferă nepoluată, apa de ploaie este cea mai pură apă pe care ne-o oferă natura. Din păcate, la ora actuală, pericolul ploilor acide pune sub semnul întrebării chiar şi această apă.

Apa de suprafaţă

Are contact cu pământul, astfel că poate dizolva diverse substanţe, inclusiv poluanţi. Contactul direct cu lumina solară poate energiza acest tip de apă.

Apa freatică

Extrasă de la adâncime, această apă este mai bună datorită conţinutului ridicat de minerale. În călătoria sa prin straturile impermeabile ale pământului ea poate apărea ca o infiltraţie în puţurile de scurgere sau ca izvor de suprafaţă.

Apa de izvor

Este cea mai bună apă revitalizantă. Este bogată în minerale, oligoelemente şi carbonaţi dizolvaţi. Vitalitatea sa poate fi observată în aspectul strălucitor care o diferenţiază de orice alt tip de apă.

Aceste izvoare, dacă nu sunt contaminate de substanţe folosite în agricultură sau de habitatul uman, rămân cele mai preţioase surse de apă potabilă.

Viktor Schauberger a inventat un dispozitiv care putea folosi orice apă nepoluată (pentru că nu acţiona chimic) pentru a o transforma într-o apă asemănătoare celei de izvor. Datorită acestei invenţii el a fost supranumit Vrăjitorul apei, pentru că apa pe care o obţinea avea puternice calităţi curative. Astfel, el a reuşit, numai cu această apă, în mai multe cazuri, remisiunea tumorilor canceroase.Autorităţile l-au acuzat însă de înşelătorie, pentru că nu avea calificarea necesară practicilor terapeutice. Maşina de purificat apa a fost apoi confiscată şi distrusă…

Rezultate ale cercetărilor actuale

În ultimul deceniu, tot mai mulţi oameni de ştiinţă şi-au îndreptat cercetările în direcţia descrisă de descoperirile geniale ale lui Schauberger.

Încă din iunie 1974, revista „Implosion” făcuse cunoscut faptul că firma „Schauberger Biotechnik AG” a început deja producerea de aparatură pentru purificarea aerului, care lucrează bineînţeles după principiul turbionar al deplasării aerului printr-o spirală în sens anti -orar. Dar aceste aparate nu au fost comercializate niciodată.

Alte aplicaţii practice ale ideilor lui Schauberger, vizate de cercetători în ultimii ani sunt:
- obţinerea apei vii ca medicament;
-creşterea mult accelerată a sistemelor vii prin utilizarea turbinelor cu sens anti-orar şi a generatoarelor de apă speciale;
- realizarea apei prin fuziune nucleară la rece, pornind de la oxigen eteric şi hidrogen, prin intermediul generatorului cu apă;
- obţinere de energie liberă din apa care este deplasată cicloidal printr-o ţeavă spiralată în sens anti-orar.

Pentru cei care au avut curiozitatea să cerceteze cu obiectivitate acest domeniu al sistemelor energetice neconvenţionale, validitatea principiului imploziei unei structuri spiralate apare ca fiind incontestabilă. Rămâne însă întrebarea dacă forţa socială, politică şi economică necesară pentru a susţine renunţarea la sursele de energie convenţionale (inclusiv energia nucleară) va fi suficient de puternică pentru a pune cât mai repede în practică conceptele naturiste şi biologice de genul celor structurate de descoperirile lui Viktor Schauberger.

 

de Ioana Plăviţu

/de
, , , , , , , , , , , , , , , ,

Talismane si Amulete Magice

Talisman Collection Collar

[vc_row][vc_column][vc_column_text]

Talismane si Amulete Magice

talisman

Conceptul de Talisman își are rădăcinile În vechile viziuni asupra lumii metafizice și cosmologice, în principal tradițiile ermetice și neoplatonice. Aceste filosofii servesc ca idei și principii care stau la baza aplicării în practicile Astrologiei, Magiei / Teuriei și Alchimiei.

Anticii credeau că lumea „superioară” se reflectă în cea „inferioară”, ceea ce este premisa de bază a astrologiei și magiei și că, cu anumite mijloace, se pot crea intenționat „imagini” care reflectă acele „idei” superioare și virtuțile lor corespunzătoare, sau esențele si principiile arhetipale.

Un talisman este un cuvânt generic pentru un astfel de obiect, este un recipient destinat să surprindă o anumită esență superioară sau „imagine”, întrucât sintagma biblică este „după chipul lui Dumnezeu (hebreu: צלם – tselem) pe care l-a creat”. Recipientul poate fi un obiect fizic specific, cum ar fi o bijuterie sau un bibelou, o bucata de metal panza sau hartie inscriptionate.

Gândirea magică și superstiția pot părea ridicole. Sunt lucruri care atrag ignoranții și impresionabilii. Paradoxal, iraționalul ne influențează de fapt creierul mai mult decât ar dori mulți să creadă.

Profesorul de psihologie, Bruce Hood, a demonstrat eficacitatea superstiției în timpul unei discuții la un târg științific. Hood a provocat publicul să încerce un sacou albastru în schimbul a zece lire sterline. Câțiva voluntari au fost de acord cu propunerea, dar înainte de a putea încerca sacoul, Hood le-a spus că îmbrăcămintea a aparținut criminalului în serie, Fred West. Cu aceste cunoștințe, majoritatea voluntarilor au refuzat pur și simplu. Ei s-au confruntat cu un act apotropaic, o respingere instinctivă a „răului” și un disconfort care stă la baza superstiției. Acest lucru apare chiar și la cei mai raționali oameni (la un târg științific). Interesant, experimentul s-a încheiat când Hood i-a informat pe voluntari că jacheta nu aparține cu adevărat niciun criminal în serie, arătând că mințile noastre determină cu putere atitudinile noastre față de obiectele de zi cu zi.

În plus față de „valoarea sentimentală” a obiectelor pe care le-am moștenit de la părinți, bunici sau de la cei prezenți în momentele istorice, obiectele au, de asemenea, de obicei multă energie psihică. Acestea nu trebuie explicate științific pentru a le recunoaște importanța. Gândiți-vă, de exemplu, la moaștele catolicismului și a crucifixelor.

Conceptul de Talisman își are rădăcinile În vechile viziuni asupra lumii metafizice și cosmologice, în principal tradițiile ermetice și neoplatonice. Aceste filosofii servesc ca idei și principii care stau la baza aplicării în practicile Astrologiei, Magiei / Teuriei și Alchimiei.

Anticii credeau că lumea „superioară” se reflectă în cea „inferioară”, ceea ce este premisa de bază a astrologiei și magiei și că, cu anumite mijloace, se pot crea intenționat „imagini” care reflectă acele „idei” superioare și virtuțile lor corespunzătoare, sau esențele si principiile arhetipale.

Un talisman este un cuvânt generic pentru un astfel de obiect, este un recipient destinat să surprindă o anumită esență superioară sau „imagine”, întrucât sintagma biblică este „după chipul lui Dumnezeu (hebreu: צלם – tselem) pe care l-a creat”. Recipientul poate fi un obiect fizic specific, cum ar fi o bijuterie sau un bibelou, o bucata de metal panza sau hartie inscriptionate.

 

Tselem

Cuvântul pentru IMAGINE din epoca veche este „Tselem” (צלם), care este o rădăcină tri-literă, folosită mai ales astăzi pentru cuvântul fotografie, care este „tsilom”, o fotografie este o imagine a ceva, dar nu lucrul în sine , reflectă o realitate 3D într-o imagine 2D mică. Un alt cuvânt corespunzător este „tsel” (צל), care este umbră, care are o simbologie foarte asemănătoare, întrucât planul pământesc este ca umbra luminii divine adevărate, la fel ca alegoria plato a peșterii, același lucru este valabil pentru tot. Este lumea fizică, potrivit filozofilor antici. Fizicul este o imagine, a unei realități eterice non-fizice, mai mari, a cărei mișcare este reflectată în „imaginea” cerului în mișcare.

După cum spune Platon „timpul este imaginea în mișcare a eternității”, iar planetele sunt roțile timpului, care se mișcă prin imaginile eterne (sau Ideile / formele lui Platon) sau semnele zodiacale, activând potențialele lor diferite, în multe moduri diverse pe pământ.

 

Cuvântul Talisman

Cuvântul Talisman este un cuvânt francez care provine probabil de la cuvântul ebraic „tselem” sau al omologului său cuvânt arab „tilsam” (figură magică), care este el însuși derivat din grecescul mijlociu „telesma”, „telesmos” (consacrare) și probabil din un cuvânt grecesc mai vechi „telein” care înseamnă inițiere și, de asemenea, finalizare (grecesc „telos”, ca în cuvântul „teleologie”, care este scopul final sau „cauza finală” aristotelică). Etimologia cuvântului ne dă impresia că un talisman este un obiect care este consacrat magic și este făcut pentru un scop specific.

Din această perspectivă, suntem cu toții talismane vii, create în imaginea unei ființe / esențe superioare sau a sinelui nostru superior, reflectând imaginea astrologică a timpului nostru de naștere, fiecare dintre noi este conceput individual pentru a anima diferite calități pentru un anumit scop sau experiență.

 

Magia talismanului

Ceea ce face magia talismanului este sa imite acest principiu, reflectă creația într-o scară foarte mică și specifică. Confecționarea talismanelor are o tradiție cu adevărat veche și lungă, de la Babilon și Egipt până în epoca elenistică, până la Renaștere și Evul Mediu. Se găsește sub diferite forme în multe culturi din întreaga lume, cum ar fi în India, de exemplu, unde este o măsură comună de remediere pentru multe boli și probleme.

 

Utilizarea tradițiilor magice

Utilizarea instrumentelor tradiției magice, ne ajută să folosim într-un mod mai conștient energiile sistemului nostru și ne ajută să navigăm și să controlăm mai bine acele energii în conformitate cu dorințele noastre.

Talismanul este o intenție născută în timp / spațiu, la fel ca o ființă umană. Are o hartă care prezintă calitățile, aspirațiile și circumstanțele sale. Desigur, talismanul nu este un corp viu în sine, ci este o intenție vie, cu propriul său spirit unic, sculptat din calitățile în mișcare ale timpului, și dat naștere de către artistul / Magul, care acționează ca un mediator și un amplificator al Intenției pentruTalisman.

Talismanul este considerat a avea un destin propriu (așa cum a fost ales în prealabil), este codat cu propriile „telos” sau intentia funcțională și esențială. Când o persoana poartă un talisman, cele două destine se amestecă, convingându-se delicat unul pe celălalt la o stare echilibrată, în conformitate cu nevoile din diagrama individului. Talismanul poartă calități care îl vor ajuta ușor pe purtător, pe măsură ce se sincronizeaza din ce în ce mai mult cu intenția si scopul talismanului si cu talismanul in sine.

 

NOTA : După ce a fost ales timpul favorabil pentru talisman, atunci vom efectua „ritualul” de consacrare, care este asamblarea și finalizarea Talismanului fizic, concentrându-ne în același timp pe intenția și puterile planetare invocate. Talismanele pot fi create pentru foarte multe scopuri, de la protectie pana la prosperitate, iubire, casatorie, succes, judecata dreapta, evolutie spirituala, conexiune cu Spirite Planetare si Universale, intuitie, putere, etc.

Talismanul poate avea diferite forme si poate fi creat din multe tipuri de materiale, in functie de obiectivul care se urmareste prin crearea respectivului talisman. Poate avea forma unei bijuterii magnetizate care poate fi purtata la vedere sau poate avea forme diverse (inscriptionari pe suport, obiecte) care pot fi expuse in anumite locatii la vedere sau dimpotriva. Aceste detalii vor fi stabilite dupa primirea comenzii si dupa o discutie prealabila cu clientul. Va rugam sa completati la rubrica „Mentiuni” detaliile pe care le considerati necesare pentru crearea talismanului. Va vom contacta prin email pentru detalii suplimentare daca este cazul. Multumim.

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column]

[/vc_column][/vc_row]

/de
, , , , , , , , , , , , , , ,

Existenţa lumilor invizibile

angel 4

Existenţa lumilor invizibile

Existenţa lumilor invizibile

 

În timpurile îndepărtate, marii iniţiaţi comunicau discipolilor Adevărul.

Azi, marile Lumini ale lumii spirituale comunică celor chemaţi Adevărul. Astfel aflăm că în natura înconjurătoare există o diversitate de materii eterice, de diferite grade, a căror fineţe este atât de mare, încât simţurile fizice nu sunt în stare să ni le reveleze. Aceste materii sunt animate deunde vibratorii , diferite de cele care animă materia vizibilă, tangibilă, în sânul lor existând o infinitate de vieţuitoare, de aceeaşi compoziţie cu mediul unde trăiesc.

Aceste afirmaţii, ca şi multe altele, sunt primite azi de lumea savantă cu neîncredere, ba chiar cu ironie, invocând întrebarea: „De ce nu se poate proba existenţa acestor materii şi forţe, de ce nu pot fi văzute, auzite şi pipăite de toţi oamenii?”

Răspunsul la această întrebare este următorul: Lumile hiperfizice, cu materiile şi forţele lor, nu pot fi văzute şi simţite, nu se poate lua cunoştinţă de existenţa lor, pentru că oamenii nu dispun deocamdată decât de organele de simţ necesare perceperii lumii fizice.

Este adevărat că omul are în fiinţa sa – pe lîngă organele de simţ fizice – şi organe de simţ impresionabile de prezenţa materiilor invizibile şi a entităţilor spirituale vieţuitoare în mediile hiperfizice, dar aceste simţuri dorm, stau latente în fiinţa noastră. Numai când aceste simţuri superioare vor fi puse în activitate, când vor fi chemate la viaţă, omul va deveni un medium între Cer şi pământ. Din acel moment el va auzi, simţi şi vedea materii şi fiinţe animate de alte forţe decât cele fizice.

Cu alte cuvinte, lumea hiperfizică este pentru om la fel cum este lumea culorilor pentru omul născut orb. El va auzi sunetele, va simţi cald sau rece, va pipăi lucrurile moi sau tari din lumea fizică, dar nu va avea nici o idee despre ceea ce înseamnă roşu, albastru sau verde. Mintea sa nu are posibilitatea să definească peisajele, perspectivele şi culorile, deoarece nu a avut niciodată un organ capabil de a primi vibraţiile luminii, care, sosind pe scoarţa cerebrală, se transformă în noţiuni de culori şi forme. In mintea orbului din naştere, lumea vizibilă de către un om sănătos nu provoacă nici o noţiune corespunzătoare; însă cu toate că nu o vede, ea există.

Faptul că cea mai mare parte din omenire nu vede fiinţele, materiile din lumile hiperfizice, nu este im argument că ele nu există. Dacă printr-o„minune” sau operaţie, orbul din naştere ar dobândi vederea, la început n-ar pricepe nimic, ar rămâne uluit, dar treptat, făcându-şi educaţia vizuală a imaginilor sosite pe cortex, ajunge să ia pe deplin cunoştinţă şi de acest domeniu necunoscut lui până atunci.

La fel s-ar întâmpla cu oricare dintre oamenii care dobândesc vederea spirituală. Dacă graţie unor evenimente neprevăzute, unei educaţii sau practici speciale, omul ajunge să-şi dezvolte simţurile superioare ale lumilor suprafizice, ar vedea forme şi ar auzi sunete neinteligibile la început, dar încetul cu încetul, obişnuindu-se cu ele, le va înţelege şi distinge unele de altele.

Pentru cunoaşterea acestei lumi invizibile se cer ani de zile de observaţii şi o continuă educaţie. Se petrece acelaşi fenomen ca în lumea fizică. Toţi oamenii au ochi; cei sănătoşi văd lucrurile şi fiinţele, dar oare toţi cunosc natura, funcţia şi rostul lor în angrenajul universului? Sunt necesari ani de studii pentru a le cunoaşte, deosebi şi afla rostul în decorul vast al naturii.

Unii oameni afirmă: „Deoarece noi, deocamdată, nu simţim, auzim sau vedem aceste lumi invizibile, înseamnă că nu a sosit timpul să le cunoaştem. Când va veni vremea, se vor dezvolta treptat şi simţurile superfizice din noi şi atunci le vom cunoaşte. La ce bun să ne batem capul cu ele de pe acum? Să terminăm cu deplina cunoaştere a lumii fizice, şi apoi omenirea va trece şi la cunoaşterea lumilor necunoscute”.

Argumentul este puternic în aparenţă, însă greşit în fond, şi iată de ce. Să presupunem că suntem chemaţi neapărat într-o ţară îndepărtată, unde va trebui să trăim mulţi ani. Ei bine, se cade să cunoaştem din vreme condiţiile în care vom trăi acolo, mediul şi influenţa lui asupra noastră. Bineînţeles că ajungând acolo, ne vom adapta, vrând-nevrând, acelui mediu, dar oare nu este mai bine să cunoaştem din vreme noile condiţii şi să ne pregătim pentru ele? Evident că da.

Aşa fiind, nu numai că nu este de prisos, dar chiar se impune să cunoaştem lumile invizibile, deoarece cunoscându-le din timp vom şti cum să ne comportăm atunci când dezbrăcând haina carnală, trupul, vom pătrunde în aceste lumi, unde ne vom desfăşura existenţa în forme noi de viaţă. Pregătiţi ca atare vom fi scutiţi să rătăcim ani şi ani în neştiinţă şi să pierdem astfel o vreme îndelungată până să ne obişnuim iarăşi cu „noua” noastră patrie spirituală, veche din veşnicia veacurilor fără număr.
În afara acestui motiv esenţial, se cade să luăm cunoştinţă de aceste lumi şi pentru faptul că ceea ce vedem pe pământ nu este decât efectul unor cauze aflate în lumea invizibilă. Aşa de exemplu: un om simplu constată cum telefonul transmite voci de la un loc la altul, vede cum tramvaiul circulă pe străzi, vede efectul, dar cauza care le pune în funcţiune – electricitatea – nu o vede, nu o cunoaşte. Acelaşi raport există şi între lumea fizică şi cea hiperfizică . Noi nu vom ajunge să cunoaştem pe deplin lumea fizică, lumea efectelor, până nu vom avea cunoştinţe despre lumea invizibilă, hiperfizică – domeniul cauzelor tuturor fenomenelor, lucrurilor şi fiinţelor vizibile pe pământ.

Ori de câte ori o problemă este complexă prin natura ei, se cade să se vină cu exemple cât mai numeroase. Iată un arhitect decis să proiecteze o casă . Acest om nu va îngrămădi material peste material, fără nici o ordine, fără necesitate şi în cantităţi de prisos. Mai întâi se foloseşte de gândirea şi imaginaţia sa,îşi croieşte în minte o formă de casă, cu o anumită distribuţie, cu un anumit aspect şi dimensiuni. După aceea aşterne pe hârtie ceea ce croise mental, şi încetul cu încetul, urmărindu-şi imaginaţia, face pe hârtie un plan. După acest plan, începe construcţia – realizarea fizică a unei concepţii. Cu alte cuvinte, întâi a fost o creaţie mentală, ideală, apoi a urmat realizarea ei într-o imagine, într- o formă aşternută pe hârtie, într-un proiect, şi în fine – realizarea ei în lumea fizică, cu material fizic. Ideea aparţine Lumii divine; imaginea, planul, aparţine lumii astrale; iar construcţia fizică aparţine lumii fizice.

Casa, opera fizică este trecătoare, pieritoare. Un foc, un cutremur o poate rade de pe suprafaţa pământului. Proiectul aşternut pe hârtie se poate distruge şi el, dar arhitectul are în minte imaginea casei, care nu se va distruge niciodată . Omul fizic, personalitatea creatoare va pieri şi ea, dar imaginea, creaţia sa mentală, va dura în vecii vecilor în lumea invizibilă, unde s-a imprimat ca pe o placă fotografică.

într-adevăr, universul este plin de o sumă de materii extraeterate, numite fluide. Aceste fluide au, printre alte însuşiri, calitatea de a fixa pe ele imaginile, ideile emise de oameni, îngeri, supraîngeri şi alte entităţi spirituale. Cu alte cuvinte, în spaţiile infinite se găsesc arhivele naturii, unde se imprimă toate gândurile, evenimentele şi sentimentele omenirii, fie întrupate, fie destrupate.

Tot ce există pe pământ – aer, apă, munţi şi câmpii, flora şi fauna, totul are influenţă asupra omului. Dar în afară de influenţele lumii vizibile, asupra fiecăruia din noi se exercită influenţe şi mai mari, şi mai puternice – influenţele lumilor invizibile. Noi suntem, la un moment dat, rezultatul influenţei mediului vizibil şi invizibil asupra noastră, şi al muncii depuse de spirit – stăpânul trupului – potrivit evoluţiei sale.

Să nu credem că ştim tot ce ne înconjoară. Chiar în lumea fizică – tangibilă, vizibilă şi cercetată cu simţurile noastre – se petrec o mulţime de fenomene de care rămânem neştiutori, pentru că simţurile noastre mărginite nu ni le fac cunoscute. De exemplu, se află înaintea noastră o statuie. Undele luminoase căzute pe această formă se reflectă şi vin la ochii noştri, de unde sunt transmise la centrul văzului aflat pe cortex, de aici la suflet, şi prin intermediul sufletului conştiinţa noastră, spiritul, traduce aceste vibraţii în culoare şi formă .

Dar oare cunoaştem noi totul despre această lumină? Nu, şi iată de ce. Se ştie că lumina ce scaldă cu vibraţiile ei suprafaţa pământului, vine de la soare. Dacă facem să treacă printr-o prismă o rază de lumină, vom vedea că ea se descompune în mai multe fâşii colorate, care întâlnind un ecran, ne dau spectrul solar, compus din şapte culori: roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo şi violet. Noi atât vedem cu ochii. Cu toate acestea, adevărul este că fâşia de lumină mai dă naştere, trecând prin prismă, şi altor culori, unele înaintea roşului – infraroşu, şi altele dincolo de violet – ultraviolet. Într-adevăr, dacă punem o lentilă în dreptul spaţiului gol dinaintea roşului şi aşezăm în focarul acestei lentile o bucată de fosfor, vom vedea că fosforul se aprinde, deoarece razele obscure, invizibile ochiului nostru, trecând prin lentilă, s-au concentrat, s-au manifestat sub formă de căldură, aprinzând fosforul. Prin urmare, înaintea roşului există unde vibratorii producătoare de căldură.

Dacă punem la finele spectrului un paravan şi alături de el o placă unsă cu o soluţie de cianură de potasiu, vom vedea cum această placă se va lumina sub acţiunea razelor ultraviolete.
Aşadar, există în razele soarelui culori infraroşii şi ultraviolete, invizibile ochilor noştri, dar sesizabile prin efectele lor.
După cum ochiul nostru nu vede decât între anumite limite, urechea noastră nu aude decât sunetele produse în aer cu o frecvenţă între 32-36.000 de vibraţii pe secundă. Or în natura fizică înconjurătoare se produc vibraţii de o frecvenţă mai înaltă de 36.000 Hz şi mai joase de 32 Hz; dar urechea noastră nu le percepe, nu le aude, ca şi cum n-ar exista.

De aici tragem concluzia că suntem scăldaţi din toate părţile de vibraţii – unele transmise prin aer, altele transmise prin eter – de care însă nu avem cunoştinţă, pentru că nu deţinem organe potrivite recepţionării lor.

Aşa de exemplu electricitatea – ale cărei unde se transmit prin eter – are de la 1.046.000 până la 35.000 milioane vibraţii pe secundă. Fluidul electric ce se scurge pe firele electrice nu este văzut de ochiul nostru, pentru că vibraţiile sale au o frecvenţă foarte mare. Dar imediat ce curentul electric întâmpină o rezistenţă în drumul său – un filament de bec electric – numărul vibraţiilor prin eter scade între 350 milioane şi 760 milioane de vibraţii pe secundă, filamentul devine luminos şi ochiul nostru vede lumina.

Până în prezent se cunosc 63 categorii de vibraţii, din care fac parte undele hertziene, undele nancy, undele x, y etc. Din acestea, noi nu percepem decât opt categorii, prin urmare avem cunoştinţă de prea puţin.

Să presupunem că nervul optic n-ar dispune de sensibilitatea dobândită până în prezent; desigur n-am avea nici o cunoştinţă de lumina soarelui, atmosfera din jurul nostru fiind întunecată. Să presupunem acum că nervul ochiului ar fi impresionabil de undele electrice; în acest caz noi am vedea totul în jurul nostru, graţie luminii emise de electronii care ne înconjoară din toate părţile. Astfel n-ar mai fi pentru noi, nici noapte, nici zi, ci o lumină continuă, atâta vreme cât electronii vor fi mânaţi mereu în vârtejul infinit de rapid al mişcării lor de rotaţie şi revoluţie.

Având în vedere acest principiu, înţelegem facultatea văzului şi auzului spiritual a unor persoane numite clarvăzătoare sau lucide.

Cu toţii primim vibraţii din lumea hiperfizică, dar rămânem nesimţitori la acţiunea lor, deoarece conştiinţa noastră nu răspunde la influenţa lor, nu sesizează sosirea lor. Clarvăzătorii, lucizii, primind aceste vibraţii, le înţeleg, conştiinţa lor ia act de prezenţa lor, şi ei văd fenomene, fiinţe, materii şi forţe la a căror descriere rămânem pe gânduri.

Evident că şi între lucizi există diferite grade: unii văd binişor, alţii bine şi alţii foarte bine, la fel ca în cazul văzului fizic comun. Pentru aceşti oameni, vederea în lumea invizibilă este un act involuntar – privesc şi văd. Ei pot vedea şi cu ochii deschişi şi cu ochii închişi, ceea ce denotă o independenţă între vederea fizică şi cea spirituală . Ei văd cartea pe care o au în mână, dar în jurul ei, prin ea şi dincolo de ea văd lumea invizibilă.

În această lume, luminoasă prin ea însăşi, prin care circulă valuri de materii subtile, se vede o mişcare deosebit de rapidă în toate direcţiile. Prin urmare lumea invizibilă este şi ea materială, animată de numeroase forţe, desfăşurate conform unor anumite legi. Aceste materii sunt de diferite densităţi, formate fiecare din particule eterice de anumite dimensiuni şi constituţii, materii dispuse unele deasupra altora, conform fineţii lor, dar în acelaşi timp pătrunzându-se rând pe rând, cele mai fine pe cele mai grosolane, sau cu particule mai mari.
În peregrinarea lui pe calea evoluţiei, timp de mii şi milioane de ani, omul abia a ajuns să-şi dezvolte inteligenţa. Graţie acestei inteligenţe, el face azi descoperiri din ce în ce mai numeroase şi mai uimitoare. După scurgerea a mii şi mii de ani şi veacuri, omul va deveni mai bun şi mai înţelept, iubind tot ceea ce-l înconjoară. În fine, când evoluţia omenească va fi spre sfârşit, pe lângă o înaltă inteligenţă şi o bunătate îngerească , omul va dobândi puteri deosebite, forţe divine. Atunci se va termina evoluţia omenirii pe această planetă. Masa umanităţii înaintată astfel, ridicată până la termenul final al existenţei sale terestre, va trece pe un alt corp ceresc, pentru a -şi continua diurnul evolutiv infinit, iar cei înapoiaţi, întârziaţii, vor fi trecuţi prin întrupări, pe un alt glob, de aceeaşi natură cu Pământul, ca să-şi continue drumul neterminat.

Constatăm că evoluţia omului necesită multe secole, şi totuşi fiecare dintre noi poate grăbi sau scurta durata acestei evoluţii. Aceasta presupune o metodă specială, o hotărâre nestrămutată, sacrificii mari, adică viaţa sfinţilor, a marilor mistici sau a yoghinilor. Prin alimentaţie şi meditaţie, prin retragerea departe de vâltoarea lumii, prin sfinţenia, iubirea şi jertfa manifestată pentru tot ce a creat Tatăl şi prin rugăciunile lor nesfârşite, aceşti oameni ajung să-şi activeze spiritul, dezvoltă forţele latente ascunse în adâncul lor, se iluminează şi dobândesc puteri divine şi cunoştinţe ignorate de omenire. Din rândul acestor oameni ieşeau savanţii de altădată, întemeietorii unei ştiinţe vaste, din care s-a oferit omenirii numai atât cât putea pricepe şi avea nevoie pentru avansarea ei.

Bietul savant de azi se străduieşte să ştie ce este eterul, cum este constituit atomul. Se zbate în ipoteze asupra vieţii, a constituţiei lui, dar nu va cunoaşte tainele vieţii decât în ziua în care îşi va ilumina fiinţa printr-o viaţă morală, corectă, conformă legilor divine – de blândeţe şi iubire pentru tot ce există în jurul său. Numai atunci spiritul său va lucra puternic prin cuirasa, prin învelişul său trupesc, şi va vedea cu ochii spiritului atomul mare cât roata plugului, îi va vedea constituţia, va înţelege viaţa şi evoluţia ei. Numai atunci când trupul său, când sistemul său cerebral va ajunge să vibreze ca şi atomul, savantul modern va ajunge să cunoască mai mult. Atunci nu va mai exista pentru el nici un mister privitor la atom. Va cunoaşte rând pe rând toate materiile invizibile, toate foiţele ce lucrează asupra lor şi toate cauzele fenomenelor petrecute în natură.

Reducând totul la materia fizică şi la legile ce o stăpânesc, savantul de azi nu poate, tocmai datorită acestui materialism feroce, să se înalţe în sfere mai înalte, să cunoască materii, legi, forţe şi fiinţe mai subtile, decât cele cunoscute în jurul său din copilărie.

In antichitate, cei dotaţi cu inteligenţă, cei pregătiţi de natură, se puneau sub conducerea unui mare preot, sfânt în conduita lui şi versat în cunoştinţe oculte şi ale naturii. Acesta, timp de 20-30 de ani, îi povăţuia pe discipoli, le descria şi arăta experimental tot ceea ce se referă Ia om şi natură. In tot acest timp discipolii, erau ţinuţi în locuri retrase, în plină natură, feriţi de influenţele lumii, de gândurile ei josnice, de pornirile ei pătimaşe, de influenţele ei magnetice. Somnul, alimentaţia, băile şi exerciţiile fizice, antrenamentele mentale şi rugăciunile, toate erau reprezentate şi executate cu scrupulozitate. An de an, se dezvolta în ei vederea în lumea invizibilă şi auzul în lumea tăcerii, a celor fără glas.

Când discipolul dobândea aceste două instrumente de cercetare a naturii, dincolo de materia tangibilă şi analizabilă, marele guru, iniţiat sau preot, începea să-i descrie lumea fizică şi lumea hiperfizică. Ii făcea cunoscută matematica, biologia, chimia şi aşa, rând pe rând, tot ce înconjoară pe om, natura întreagă. Odată intrat în stăpânirea lor, trecea la studiul foiţelor şi materiilor superfizice, a materiilor eteriforme, a fiinţelor invizibile ochilor fizici. Când – după ani de zile – îşi însuşea întreg acest domeniu, trecea la cunoaşterea originii şi a creaţiei universurilor, a vieţii şi a tuturor fiinţelor.

După aceea îşi încheia cariera de discipol cu aflarea celor mai înalte cunoştinţe îngăduite unui muritor – noţiuni referitoare la Creatorul lumilor şi atributele Sale.

Din ziua când a reuşit să-şi înfrâneze simţurile şi dorinţele, să-şi ordoneze gândurile, să respingă influenţele semenilor săi, el ieşea în lume, păşea în mijlocul omenirii, devenea la rândul său o mare lumină spirituală.

De acum înainte, cunoscător a ceea ce există pe pământ şi în Ceruri, el poate să -şi lase trupul pe pat, la umbra unui copac, într-un loc retras, iar împreună cu o parte din sufletul său să iasă şi să se îndepărteze de trup, să se ridice în spaţiu, ca un nor nevăzut, şi acolo să vadă, să cerceteze, să audă şi să primească sfaturile marilor Lumini spirituale, înaltele entităţi spirituale diriguitoare ale evoluţiei lucrurilor şi fiinţelor de pe planeta noastră.

În această fază, iniţiatul posedă puteri deosebite; poate face ceea ce omul numeşte „minuni”. El se ridică în aer, merge pe suprafaţa apei, stă în mijlocul flăcărilor, se face invizibil, vindecă boli şi face o serie nesfârşită de fapte, pentru că ştie să mânuiască toate materiile, cunoaşte secretul legilor ce le guvernează, realizând — asemenea unui mic creator — orice doreşte. Vai lui dacă o va face din vanitate sau împotriva semenilor săi!

Un asemenea om era privit – cum ar fi privit şi azi – ca un supraom, respectat de toţi. De la aceşti iniţiaţi au rămas până în zilele de azi ceea ce se mai cunoaşte, ca tradiţie, despre lumea superfizică.

fragment “DIN TAINELE VIEŢII ŞI ALE UNIVERSULUI”

prof. SCARLAT DEMETRESCU

/de