Dezvoltare spirituala, EVOLUTIE SPIRITUALA, iisus, MAESTRI ASCENSIONATI, maestrii spirituali, spiritualitate, Uncategorized

India – Simbolistica oului, a pasarilor si gesturile lui Iisus

India – Simbolistica oului, a pasarilor si gesturile lui Iisus

Oul are multe semnificaţii şi într-una din scrierile străvechi din India se menţionează de ce trebuie să avem un ou când sărbătorim Paştele. Este foarte surprinzător. Reiese foarte clar de acolo, pentru cel ce înţelege, că Iisus Christos este reprezentat simbolic drept un ou. Dar ce este un ou? În limba sanskrită, un Brahman este numit dwijaha. „Dwihi jayeti” înseamnă „cel care s-a născut de două ori”.

De asemenea, orice pasăre este numită dwija, adică născută de două ori, pentru că pasărea se naşte mai întâi ca ou şi apoi se naşte din nou, ca pasăre. În acelaşi fel, fiinţa umană se naşte ca ou şi apoi se naşte ca suflet realizat. Faptul că cele două sunt denumite la fel este plin de semnificaţii. Niciun animal nu este numit dwijaha, decât dacă are mai întâi formă de ou. Niciunul dintre mamifere nu este numit dwijaha, în afară de fiinţele umane.

Cum ar putea crede oamenii că pot fi dwijaha, că se pot naşte din nou? Acest lucru a fost spus de fiecare religie, de fiecare profet, şi anume că trebuie să vă naşteţi din nou. Până când nu vă naşteţi din nou – asta reprezintă botezul real – până când această coajă de ou nu este spartă în zona fontanelei, nu puteţi să deveniţi dwijaha. Stă scris în toate cărţile sacre, a fost spus de toţi profeţii. Cineva a trebuit să vă arate că acest lucru se poate înfăptui: El, puterea Divină însăşi, Pranava, El, Brahma însuşi. Renaşterea Lui a fost învierea, învierea în corp, pe când la oameni este o înviere care are loc în conştiinţă. Aceasta este semnificaţia Paştelui.

Mesajul lui Christos este învierea Sa. El a venit pe acest pământ ca fiinţă umană. Şi misiunea pe care o avea de îndeplinit era aceea de a ilumina în conştiinţa umană capacitatea de a înţelege, sau, putem spune, de a transforma în realitate – în conştiinţa fiinţelor umane – faptul că nu sunt acest corp, ci Spiritul. Conștiința divină nu dispare niciodată, ea nu poate fi distrusă sau stăpânită. Și aceasta trebuia dovedit în timpul vieții Lui, prin învierea Sa.

Ce reprezintă si ce semnificaţie au gesturile lui Iisus Christos?
În creier, în dreptul chiasmei optice, se găseşte centrul subtil unde se află amplasată această mare Zeitate, graţie răstignirii şi învierii lui. El a creat acest spaţiu, ca noi să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu, situată în interiorul nostru. Nu se află în exterior, ci în zona limbică ce înconjoară egoul şi superegoul vostru. În Purane, străvechile scrieri sacre din India, Christos a fost descris foarte limpede. De fapt, în Biblie s-a consemnat ceea ce au văzut la El, pe când a fost pe acest pământ, dar nimic despre ceea ce L-a creat, despre cum a venit pe pământ, despre spiritul lui Christos, despre locul unde stă Christos, despre modul în care a venit şi nici despre scopul pentru carea a venit, sau locul unde se află în noi. Aceste lucruri nu sunt menţionate în Biblie. În acele vremuri, oamenii nu au fost deloc conştienţi de măreţia Lui, de întruparea lui deosebită. Citind unele dintre cărţile străvechi, se poate constata că El era numit Mahavishnu în Devi Purana – Purana Zeiţei – scrierea sacră străveche, a Zeiţei. Mahavishnu a fost creat într-un mod imaculat. Când afirmăm despre Christos că El a indicat mereu acest vârf de deget, este ceva cu semnificaţie deosebită.

Cum se petrece Învierea promisa de Iisus Christos?
În creier, există un centru foarte subtil, situat între glandele pituitară și pineală. El a venit în acest centru pentru ca noi să ne înălțăm, ca să ne dea cunoașterea vieții eterne, ca să ne facă să ştim că nimic din ce vedem pe acest Pamânt nu e veșnic. Există ceva dincolo de toate acestea, și, prin învierea Lui, ne-a arătat modalitatea prin care putem fi reînviați cu toții. Aceasta este poarta din zona limbică, care are o mie de petale. Aceste petale seamănă cu un lotus, care se află efectiv în noi, dar într-o stare latentă. Așa cum e o lumânare. Deşi ea are fitil, nu vedeţi forma fitilului. Numai când este aprinsă, îi vedeți forma. Când puneți laolaltă o mie de nervi, ei seamănă cu un lotus. Dar dacă nu sunt iluminaţi, veți spune doar că sunt o mie de nervi, dar când acești nervi sunt iluminați, puteți vedea lumini.
Christos a ieşit din materie, a ieşit din acel mormânt ce simbolizează materia care ne-a închis în interiorul ei şi care trebuie deschis complet, prin puterea noastră spirituală. Aruncaţi deoparte piatra ce acoperă acest mormânt! Ieşiţi de acolo şi staţi în afara lui! Acesta este mesajul reînvierii lui Christos. Mormântul ni l-am creat singuri, pentru că le-am permis oamenilor să ne domine. Le-am permis să ne construiască aceste morminte, le-am permis să-l îngroape pe Christos din interiorul nostru, pentru că ne-a fost frică. Dar Christos trebuie să se înalţe. Noi ne creăm propria materie prin intermediul condiţionărilor noastre, al spaimelor, al ideilor noastre total greşite despre bunătate, amabilitate şi compasiune. În lumina Spiritului se poate vedea că, ceea ce considerăm a fi compasiune, nu este decât un fel de simpatie, care nu ne duce nicăieri. Totul ar trebui văzut prin lumina Spiritului.

„Bucuria cea mai mare, este contactul dintre esența noastră și esența eternă.”
„Cine nu iese din Eu, nu atinge Absolutul şi nu descifrează nici viaţa.” Constantin Brâncuși

„Păsărilor care s-au născut în colivie, le este cel mai frică de cer.” Rabindranath Tagore

„Poate fi greu pentru un ou să se transforme într-o pasăre: ar fi o priveliște puțin mai greu de imaginat pentru o pasăre să învețe să zboare în timp ce ramâne un ou. Noi suntem în prezent precum ouăle. Și nu putem merge la infinit prin a fi doar un ou decent, obișnuit. Trebuie să eclozăm sau ne vom strica.” C.S. Lewis

„De milenii, iniţiaţii propovăduiesc naşterea din spirit şi, în mod ciudat, omul uită tot mereu să înţeleagă procrearea divină. Asta nu dovedeşte o tărie deosebită a spiritului, iar consecinţele înţelegerii greşite se manifestă ca degenerare nevrotică, înveninare, îngustime şi pustiire. Uşor este de izgonit spiritul, dar din supă lipseşte sarea, „sarea pământului”. Însă spiritul dovedeşte tot mereu tărie prin faptul că învăţătura esenţială a vechilor iniţieri este purtată mai departe din generaţie în generaţie. Tot mereu au existat şi oameni care au înţeles ce înseamnă că Dumnezeu este tatăl lor. Echilibrul dintre carne şi spirit rămâne rezervat acestei sfere.” Carl Gustav Jung

„Situația noastră aici pe pământ este ciudată. Fiecare venim pentru o scurtă vizită, neştiind de ce, totuşi părând a tinde catre un scop divin.” Albert Einstein

Culegere din textele sacre ale Shri Mataji Nirmala Devi

https://www.evolutiespirituala.ro/india-simbolistica-oului-a-pasarilor-si-gesturile-lui-iisus/?feed_id=65798&_unique_id=64a20c8368e49

3 iulie 2023/de admin

iisus, Uncategorized

PENTAGRAMA DE FOC

Pentagrama sigileaza corpul fizic si pe cele energetice impotriva oricarei agresiuni de natura malefica si va permite accesul direct catre Cerul intruparii. Odata cu acest fenomen se va putea observa marirea fortei energetice de emisie si receptie, se vor dezvolta capacitati PSI in acord cu puterea si misiunea Spiritului intrupat si de asemeni se vor deschide cai de comunicare in astral, cu entitati de Lumina – ex. : Ghizi Spirituali, Arhangheli, Ingeri Pazitori. Pentagrama imputerniceste OMUL si ii confirma puterea peste tot ceea ce este.Este o forta si nu trebuie subestimata.

Focul este Lumina, in starea primordiala. Pentagrama de Foc are vibratia Luminii pure, care emana direct din Sursa, nefiltrata. Acesta este motivul pentru care Initiatul trebuie sa aiba capacitatea energetica de a o utiliza si a o sustine, in caz contrar nu i se permite accesul.Si tot acesta este motivul pentru care este cel mai puternic simbol, datorita vibratiei specifice.

Accesul la Pentagrama de Foc este dat de Sursa = D-zeu si tot de acolo se poate „taia” legatura daca Initiatul devine atras sau condus de forte malefice, in drumul sau prin viata.

Initiatii in Spirit sunt Spirite Intrupate de „Cer Inalt”, care au primit accesul si initierea pe Pentagrama de Foc inainte de intrupare sau in perioada Scolilor Antice de Mistere, de multe ori avand in acele timpuri intrupari ca si preoti sau magi. Uneori sunt chiar Spirite Maestru, creeate pentru a manipula acest simbol si energiile creatoare ce ii stau la baza.Ei sunt cei care au primit acceptul Divinitatii de a utiliza Pentagrama la 100% capacitate.Cu toate acestea, pentagrama va functiona ca si scut de protectie si mecanism declansator de evolutie spirituala, pentru orice spirit, cu acceptul Divinitatii.

DESPRE PENTAGRAMA

Pentagrama si Hexagrama au fost folosit pentru protectie in Grecia antica (secolul V i.Hr.). In Babylon, stele cu 5, 6, si 7 colturi erau folosite toate. Pentagrama isi face aparitia in cele mai timpurii scrieri din Mesopotamia (scrieri pictografice precuneiforme), cca. 3000 i.Hr. Sensul acesteia in perioada cuneiforma (cca. 2600 i.Hr.) pare a fi fost un Patrar Ceresc si de asemenea cele patru directii (inainte, inapoi, stanga, dreapta), a cincea directie era “sus”. Cele patru directii corespund planetelor Jupiter, Mercur, Marte si Saturn, cu Venus Regina Cerului deasupra.

Steaua în cinci colţuri este pentagrama, conform dicţionarului ezoteric si este formată dintr-un triunghi triplu (pentalpha = cinci A), iar radacinile, semnificaţiile şi utilizările sale se regasesc in scrierile antice, care in fapt preiau si transmit informatii ce dateaza cel putin din era atlanta.

Prin translatarea pentagramei din planul bidimensional în cel tridimensional, se obţine o structură piramidală având aceleaşi semnificaţii şi proprietăţi cu ale pentagramei iniţiale, dar cu capabilităţi energetice (orgonice) mărite in dimensiunea 3D.Acest principiu a stat la baza construirii piramidelor si acest principiu functioneaza si astazi.

CE – reprezintă centrul de echilibru sau punctul de echilibru al celor cinci elemente. În acest centru fluxul energetic este maxim.

În afara relaţiilor matematice deosebite dintre segmentele laturilor, unghiul era foarte important în geometria astronomică veche. Calendarul sumerian, moştenit de babilonieni, se baza pe cele 360 de grade ale cercului zodiacal. La fel ca şi în Egipt, calendarul sumerian accepta 12 luni, conform ciclului lunar, adăugând o a treisprezecea lună pentru a compensa diferenţele de calcul. Deşi populaţia nu cunoştea noţiunea de săptămână, exista tradiţia săptămânii de cinci zile din calendarul babilonian, folosită mai mult în astrologie de către preoţi. Practic, împărţind cercul zodiacal în 5, se obţineau 72 de grade. Există 72 de săptămâni de acest tip, de cinci zile, pe care caldeenii le-au adaptat kabbalei de mai târziu. Împărţind cercul în sectoare de 72 de grade, obţinem câte cinci puncte, care pot fi unite prin cinci linii: cea mai simplă metodă de construcţie a pentagramei.

Pentagrama are câte cinci triunghiuri constitutive, fiecare având câte două unghiuri de 72 de grade la bază şi unul de 36 la vârf. Este uşor de văzut de ce tocmai pentagrama ar întrupa noţiunea de unghi în Mesopotamia, dat fiind faptul că cele mai sacre numere ale calendarului solar sunt cuprinse în ea. În Sumer, pentagrama era şi un simbol al puterii imperiale, în special al regelui oraşului Stat Ur. Este de înţeles de ce, mult mai târziu, misticii asociază pentagrama cu lumina în Sumeria antică, prin apropierea numelui UR cu ebraicul Or (Lumină). Era folosit între altele şi ca semn al oraşului, ceea ce azi am numi stema municipală.

În Summer, pentagrama era şi un simbol al puterii imperiale, în special al regelui oraşului Stat Ur.

In cultura iudaică, fără îndoială, un simbol dobândit de evrei în timpul robiei babiloniene, steaua cu cinci colţuri ajunge semnul adevărului şi înţelepciunii, fiind pusă în legătură cu Torah, cartea sacră a mosaismului. Cunoscută şi ca Pentateuh în bibliologia creştină, Tora conţine cele cinci cărţi atribuite lui Moise: Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii şi Deuteronomul, fiecare carte fiind asociată cu câte un colţ al stelei. Exista puţine graffiti din sinagogi antice, precum cea de la Tell Hum, care înfăţişează pentagrama, iar în vremea Antichităţii putem spune că aceasta rivaliza la egalitate cu hexagrama. Prima este numită Sigiliul lui Solomon sau Steaua lui Solomon (Kochav Shlomoh), în timp ce aceasta din urmă este cunoscută drept Steaua lui David sau Scutul lui David (Magen David).

Anticii erau uimiţi de faptul că planeta Venus descria o dată la 4 ani o pentagramă perfectă. Datorită acestui ciclu, grecii au fixat olimpiadele o dată la 4 ani, iar simbolul oficial al acestora era chiar pentagrama.

În creştinism, ea reprezintă simbolul rănilor Mântuitorului Iisus Hristos, dar radacinile pentagramei sunt cu mult mai vechi decat crestinismul.Primii creştini au folosit pentagrama ca emblemă, crezând că este reprezentarea Cristului, iar mai târziu pentaclul a devenit foate important pentru multe doctrine esoterice medievale şi renascentiste care credeau în sistemele alchimiei Kabbalei şi Ceremonialului Magic. Magicieni, care practicau ritualurile, precum grecii, foloseau pentagrama ca un microcosmos al corpului uman. Practica Ritualului Magic a fost folosită pentru a crea o situaţie de apropiere de Dumnezeu prin folosirea simbolurilor şi a ritualurilor. Dar între pentagramă şi Creştinism au fost multe conexiuni înainte de cruce, care era doar o emblemă preferată, folosită pentru bijuterii şi amulete. Ea era asociată celor cinci răni ale Christului şi pentru că putea fi trasată dintr-o singură mişcare a peniţei, cu Alpha şi Omega ca unul. Pentagrama a fost de asemenea expresia secretelor gnostice care aveau ascunse şi alte istorisiri creştine. Adopţia pentaclului ca simbol satanic este relativ recentă, inscripţiile sale fiind reprezentarea Magiei Negre, care simbolizează triumful materiei şi dorinţele individuale peste dogmele religioase.

În Cabbala medievală, această pentagramă simbolizează coborârea lui Iisus pe pământul plin de păcătoşi.

În mitologie, are multe conotaţii interesante. Acest semn a fost găsit în oraşul Uruk din Mesopotamia în secolul IV, î. Hr., semnificând corp divin sau perfecţiunea umană, iar egiptenii îl foloseau ca talisman pentru sănătate.

De-a lungul timpului, pentagrama a devenit simbol al cunoaşterii, al sănătăţii şi al înţelepciunii, preluat din geometria pitagoreică.

După Pitagora, cele cinci colţuri ale pentagramei reprezintă cee cinci elemente: apa, aerul, pământul, focul şi spiritul. Spiritul este identificat cu capul din omul aşezat în stea şi apoi în cerc, pentru că spiritul este cel care conduce celelalte elemente ale pentagramei.

Pentagrama este unul dintre cele mai puternice şi persistente simboluri magice din istoria omenirii, fiind importantă pentru multe dintre culturile străvechi, de la cea maiaşă din America Latină, la cea indiană, chineză, şi egipteană. Au fost găsite inscripţionate pe zidurile peşterilor neolitice şi în desenele babiloniene, unde este marcat simbolul planetei Venus, în mişcarea sa, considerat de fapt, simbolul secret al zeiţei Ishtar. Scripturile, în special ebraice, sunt abundente în referinţe la pentagrame. Primele pentagrame au fost inscripţionate în vechile peşteri, pe stâncă, oamenii de atunci crezând că au o semnificaţie spirituală. În textele sumeriene pentagrama reprezintă cele 5 planete vizibile, iar acordînd aceasta cu matematicianul şi filozoful grec Pitagora, 5 reprezintă numărul omului din motivul diviziunii corpului său, cap, mâini, picioare. Totodată, fiecare dintre cele cinci vârfuri ale pentagramei reprezintă unul dintre cele 5 elemente care constituie omul: focul, apa, aerul, pământul şi eterul.

PENTAGRAMA = 3 TRIUNGHIURI – FORMA LITEREI A, dar şi a literei greceşti, DELTA, simbolul DECHENEILOR.

„Scutul lui David”, cunoscut sub imaginea Stelei în cinci colţuri, simbolizează Omul cu ale sale cinci „Turnuri de supraveghere şi control”.

Unghiul din vârful Stelei corespunde capului.Cele două vârfuri laterale ale Stelei simbolizează braţele.Cele doua vârfuri inferioare ale Stelei în cinci colţuri „reprezintă” picioarele.

„Scutul lui David” aşezat cu vârful în sus este benefic în timp ce cu cele două vârfuri în
sus devine malefic, prin inversarea polaritatii.

El+Hombre+Microc%C3%B3smico+ +Teurgia+black

Pentagrama lui Agrippa

– Efigia lui Leonardo Da Vinci

În secolul al XV-lea acest semn a reapărut sub numele de Pentagrama lui Agrippa -Omul cosmic ideal. Foarte utilizată în activitatea talismanică, Steaua în cinci colţuri a constituit reprezentarea Microcosmosului – Omul în contact cu Macrocosmosul, acesta din urmă fiind simbolizat prin Steaua în şase colţuri. Contactul între cele două Universuri avea ca punct de legătură planetele.

Hexagrama

Semnul Macrocosmosului. Implorarea omului către Dumnezeu (triunghiul ca vârful în sus).Răspunsul de acceptare a cererii (Triunghiul cu vârful în jos). Pecetea lui Solomon.

Scria Eliphas Levi : ,,Scutul lui David exprimă dominaţia spiritului asupra elemetelor; prin acest, semn se pot înlănţui demonii aerului, spiritele focului, spectrul apei şi fantomele pământului”. Mai departe, acelaşi autor consemnează; „Paracelsus (Teofrast Bombast von Hohenheim 1493-l541, alchimist şi medic – n.n) afirma că toate figurile magice şi toale semnele kabalisiice ale pentacolelor de care ascultă spiritele se reduc la două, sinteză a tuturor celorlalte: semnul Macrocosmosului – hexagrama (Steaua în şase colţuri) – şi semnul Microcosmosului – cel mai puternic – (Steaua în cinci colţuri)”.

Pentagrama, prin forta energetica a cifrei 5, poseda magnetismul necesar pentru a declansa forta de atractie in fata careia nici o fiinta umana nu se poate ascunde. Dupa Paracelsus, exista cinci forte, cinci entitati (entia) care formeaza pentagrama omului si al carei echilibru si armonie au ca rezultanta sanatatea lui. Bineinteles, prin contrast, dezechilibrul acestor forte duce la boala si suferinta. In lucrarea sa, „Armonia universala”, Kepler argumentea efectul pentagonului instelat, al pentagramei, care reprezenta semnul distinctiv al membrilor Ordinului initiatic secret, condus de Pitagora. Ei denumeau aceasta pentagrarna penthalfa, care insemna „sanatate”.

Divinatia pentagramei este foarte veche. Pentru Pitagora, pentagonul pastreaza acea forta creatoare in interiorul sau, forta centrala, care deschide poarta secretelor timpului infinit.
In multe dintre documentele vechi, descoperim imaginea corpului omenesc cu bratele si picioarele departate, capatand astfel forma unui pentagon. Aceasta imagine 0 aflam studiata si reprodusa in cercetarile marelui Leonardo da Vinci – Omul Cosmic.

Vechii magi erau preoti si regi, astfel au putut anunta venirea Mantuitorului Lumii, urmarind lumina pe care in traseul sau,a lasat-o steaua pe mantia intunecoasa a cerului. Cerul nu-si dezvaluie misterele, decat in fata celor care, patrunsi de cuvantul sacru, inteleg sa lucreze in folosul planului divin, lasand de-o parte scopurile se sensurile egoiste.

Steaua este pentagrama magica care poarta pe fiecare colt al ei cate o litera sacra: Iod, he, schin,vau, he. Este, totodata expresia inteligentei care uneste si calauzeste forta bruta a celor patru puteri elementare: pamant, aer, apa, foc.Semnul profund si sacru al initiatilor din Templele Antice care, la simpla lui privire vibreaza cosmic, aceasta pentagrama poate fi numita si semnatura Creatorului pe marea sa opera cuprinsa intre univers si om.

Totul in univers si in om se afla polarizat. Unicul se sprijina pe cele doua forme de creatie energia activa si cea pasiva, yin-ul si yang-ul orientalilor, zeul si zeita druizilor, fertilizatorul si fecunda latinilor etc. Initiatul incepe operatiunile de echilibrare studiind pentagrama lui Agrippa, in care se afla figurat, un om. Vointa domina fortele duale.

Pentagrama vazuta in 3D = MER-KA-NA

Pentagrama este polarizata pozitiv cand este folosita cu varful in sus si negativ cand este folosita cu varful in jos. Pentagrama de Foc este tiparul prin care se acceseaza Creatia acestui Univers, Mer-Ka-Na reprezinta Corpul Spiritului, in forma sa perfecta, asa cum a fost creeat de catre Sursa si cu ajutorul caruia Spiritul exploreaza Creatia in toate planurile, dimensiunile si densitatile sale si din acest motiv respecta tiparul pentagramei, dar nu se confunda cu ea.

https://www.evolutiespirituala.ro/pentagrama-de-foc/?feed_id=64727&_unique_id=649d6e1a9d55f

29 iunie 2023/de admin

iisus, religie, Uncategorized

EVANGHELIILE AU FOST MODIFICATE

EVANGHELIILE AU FOST MODIFICATE

A aparut un numar considerabil de evanghelii în primele secole ale erei noastre. Biserica nu considera drept canonice (conform cu regulile Bisericii) decât Cărţile lui Matei, Luca, Marcu şi loan. Cea mai veche este cea a lui Matei, care s-a inspirat direct din evanghelia Evreilor.

Un lucru trebuie subliniat : apocrifele şi vreo cincizeci de evanghelii care au existat înainte de a fi distruse de conjuraţii, sau care există încă, sunt unanime în a recunoaşte că Isus a trăit pe timpul lui Pilat din Pont şi a lui Tiberiu.( Nu se cunoaste nici o relatare istorică putând sa acrediteze autenticitatea existenţei lui Isus. Ea ar fi dovedită, se spune, prin Actele lui Pilat, o suită de rapoarte adresate Impăratului Tiberiu de Ponţiu Pilat, guvernatorul ludeei. In aceste acte ar figura o relatare despre viaţa şi moartea lui Isus, crimele ce i se imputau de catre ludei, crucificarea sa şi chiar învierea. Aceste Acte, dacă au existat, au fost reinventate de catre Creştini, şi oricum, nu a rămas nici cea mai mică urma. Numeroase false rapoarte ale lui Pilat au fost scrise în acelaşi scop fraudulos, dar Biserica n-a păstrat nici unul.) Nu prea se cade de acord în privinţa textului, a relatării faptelor şi chiar faţă de persoana lui Isus.

Unele evanghelii dau lui Crist o figură, o doctrină şl o stare de spirit diametral opuse relatărilor lui Matei, Luca, Marcu şi loan. Relatările lui Matei şi Luca sunt ele însele adesea în dezacord formal cu cele ale lui Marcu şi loan şi uneori in contradicţie flagranta cu propriile lor expozeuri. Aceste reticenţe, aceste nebulozităţi arata că timp de secole citirea celor patru evanghelii canonice a fost interzisa credincaoşilor şi rezervata numai oamenilor Bisericii Documentele autentice au existat; mai sunt, poate, inca în Biblioteca Vaticanului. Despre acest subiect, Dr. M. Spencer Lewis, împaratul R-i-C, a scris în „Viaţa mistică a lui Isus” : „Noi (Noi: actualii iniţiaţi ai Marii Fraternităţi Albe care s-a continuat de Ia faraonul Amenhotep IV şi din care faceau parte Esenienii si isus…) ştim că Părinţii Bisericii primitive au avut acces la documente secrete, pentru că, în conciliile Bisericii creştine primitive şî în dîscutiile care s-au desfăşurat între cele mai înalte autorităţi ale Bisericii primitive, au făcut aluzie la unele părţi din manuscrise şi documente oficiale tratând despre crucificare şî alte evenimente din viaţa lui Isus care sunt acum ascunse sau eare au fost distruse.

Una din principalele griji ale Părinţilor Bisericii da îa sec, VII la XII a fost de a-şi procura toate manusicrisele şi lucrarile ce se aflau în preţioasele colecţii în ţări din Orient, care puteau conţine informaţii diferite de cele reţinute de ei”. loan, apostolul, care devine episcop în Efes, ar fi autorul celei de a patra carţi, dar este recunoscut şi admis ca această pseudo-evanghelie a fost compusă tardiv de teologi abili. Sigur nu este făcuta de loan, despre care, de altfel, nu avem nici o dovada ca a existat. Dintre cincizeci pana la o sută de evanghelii care au apărut în sec. II şi III al erei noastre, comunităţile creştine, pentru a pune capat disputei, adoptara relatarile lui Matei, Luca, Marcu şi loan şi le-au considerat ca egal de sfinte şi veridîce, în ciuda lacunelor şî a contradicţiilor lor.. Evangheliile, fiind carti „inspirate” de Sfântul Duh’, nu trebuie — în principiu — sa fîe criticate sau discutate. In zilele noastre, această consideraţie s-a redus mult şi teologii admit de buna voie ca evangheliile trebuie sa fie interpretate şi chiar corectate „în sensul bun”. „Nu se pot admite decât patru evanghelii, scrie Sfântul Jerome : toate neroziile apocrifelor (altor evanghelii) sunt bune de povestit ereticilor morţi şi nu credincioşilor in viaţa” „Ba deloc, replica adversarii lui Jerome : în evangheliile voastre canonice se află nerozii, contradictii, fapte în opoziţie, ireductibile…*’

Pentru a acorda relatările, Biserica a modificat în mai rnulte rânduri, dacă nu a machiat, Scripturile. Tasian, discipolul lui Justin, a încercat chiar sa aranjeze totul scriind „Evanghelia după cele patru (un fel de coordonare a povestirilor lui Matel, Luca, Marcu şi loan, Matei spune că Isus este fiul lui losif, descendent euccesiv din lacob, Mathan, Eleazar, Eliud, Achim, Sadoc, Azor etc.» pâna la Salomon, David şl Abraham. (Cap. 1-1, 2, 8, până la 16) Luca spune ca Isus este fiul lui Josef, dar descinzând din Heli, Mathan, Levi, Melchi, Janna, Josef, Mathatias etc., până la Abraham, Sem, Noe, Enoch şi Adam. (Cap. III 23-24 până la 38) Este curios de notat că în ciuda divergenţelor fundamentale, evangheliile lui Matei, Luca, Marcu şi loan sunt zise sinoptice, adica asemănatoare! De altfel, zice bunui sfânt, când este vorba de teze total contradictorii — cele ale genealogiei lui Isus, de exemplu — trebuie să crezi că ele se împacă. chiar dacâ nu ştim cum! Ioan, căruia trebuie să-i fie suspectată relatarea, este in contradicţie formală cu Matei, Luca şi Marcu, privind cronologia săptămânii Patimilor. Nici unul nu fixeaza Paştele la aceeaşi data. Isus, după loan, ar fi fost crucificat nu vineri, ci sâmbată, în ajunul Paştilor.

Divergenţele sunt şi mai mari în ceea ce priveşte învierea sau, mai exact, apariţia lui Isus. – Cele doua Marii (Maria Mama si Maria-Magdalena) erau prezente, asigura Matei. – Eroare. spun Luca şi Ioan : numai Maria-Magdalena era acolo ! Nu exista deci nici o marturie veridică asupra autenticitatii evangheliilor. De altfel, Biserica, cu prudenţă, le „atribuie” şi le prezintă ca scrise dupa Matei, Luca, etc. In secolul II şi III, dupa I. C. erudiţii şi doctorii Bisericii, precum Irineu, Clement din Alexandria şl arzătorul Tertullian, gândesc ca evangheliile au fost scrise de catre apostoli şl ca ele erau atât dovezi directe cât şi inspiraţie divina. Polycarp, care ar fl fost numit episcop de Smyrna de Ioan Evanghelistul, pe la anul 80, a fost dlntre toţi sflnţil, cle mal demn şi mai stimat. Contrar apostolilor care l-au renegat pe Isus, el preferă supliciul decât ruşinea renegării şi a murit ars de viu pe un rug, .făra sa se plânga, fară sa sufere ca Isus, intr-atât era blindal de credinţă. Ca şi bonzii care se sinucid prin foc! Polycarp este autorul unei scrisori catre Filipieni, cu privire la scrierile (contestate) ale lui Ignaţiu Theodoruş (primul sfânt Ignaţiu) despre care s-a zis, fals, ca i-a fosf poruncita de apostolul Petru) Ori, Polycarp vorbeşte de bine despre primele trei evanghelii, dar nu şl despre cea a lui loan! Caci evanghelia lui loan nu exista la începutul secolului II ! El este citat pentru prima data de Teofil din Antiohia, pe la anul 180 !

Pe scurt, se Intâmplă ca, după mai multe secole, evanghelia cea mai apreciată, cea mal „Iniţiatica”, spun beoţlenii” scrisa de „vulturul loan care dormea în braţele lui Isus şl la stârşit la Ghetsemani, intre Petru şi lacob”. se afle ca este un fals notoriu alchimizat In secolul II sau III, pentru a suplini lipsa de ţinuta teologica a primelor trei scrise ! Este o evanghelie ,,nu de fapte”, se spune, ci „de idei”. Pentru a te descurca în această încâlceală, trebuie si ai o oarecare idee despre climatul care domnea, acum 2000 de ani, în Egipt şi în Asia Mica, adica în punga orientală a bazinului mediteranean. Gnosticismul — ca de altfel şi în zilele noastre spiritiştii, teosofii şi cei ce cred în revelaţii divine — era la baza tuturor religiilor şi tuturor sectelor. Cirint era şeful unei secte ieşite din creştinism, dar el nu recunoştea originea divina a lui Crist.

Noi împrumutăm din Marele Dicţionar al sec. XIX, aceste note, care ne clarifîca asupra stării de spirit a oamenilor din primul secol: „Cirint admitea existenţa a două principii opuse si nu binele şi raul, ci un principiu esenţial activ, existând prin el însuşi : Dumnezeu ; şi un principiu pasiv, neexistând prin el însuşi şi imperfect : Materia. Autorul lumii nu era Dumnezeu, care nu putea intra în legatura cu Materia : creatorul aparţinea uneia din ultimele clase a sub-spiritelor inferioare, numite şi de Theodor forţe şi îngeri, dar purta în el ceva din Fiinţa divină… El era ca un eon (Eon : dîn grecul aion = timp. Este spiritul, emanat de Inteligenţa lui, Dumnezeu, mesagerul lui Dumnezeu pe lângă oameni) creatorul legislaţiei mozaice… Isus nu era fiul lui Dumnezeu ; un eon numit Christ s-a unit cu eî, în timpul botezului dîn apele lordanului şi l-a părasit în ziua crucificării. Ciririt, evreu prin naştere, credea în legea mozaica, obligatorie şi în viitoarea dominaţie a poporului iudeu asupra lumii…

Cirintenii se foloseau de Evanghelia Evreilor.” Un discipol de-al lui sfântul Paul, cu numele de Caius, publică o apocalipsa sub numele unui apostol, dând-o ca înspirată de eoni. Despre acest subiect, unii exegeţi cred că Apocalipsul zis al sfântului loan, ar fi fost scris de Cirint. PAPII ŞI

CHARLEMAGNE CORECTEAZA EVANGHELIA

Aşa cum ne spune amicul nostru scriitorul Kronos, în „Eseu de meditaţii imateriale”, Biserica a socotit, sub papii Grigore a VII-lea şi Inocent al III-lea, ca e bine să editeze pentru folosul preoţilor, un rezumat foarte blând al Evangheliilor, unde s-au introdus ritualuri şi rugăciuni zilnice. Acesta este Breviarul. Trebuie subliniat ca traducerea Evangheliilor era odinioară interzisa, „de teama ca sa nu se strecoare vreun nonsens sau o eroare” !

Nu îţi vine sa crezi în acest pios scrupul, când ştim ca conciliile, papii şi suveranii creştini, au traficat cu neruşinare „sfintele Scripturi1*, inclusiv traducerea lul sfântul Jerome, în sec. IV, adica Vulgata, care este singura acreditată de Biserica creştina din Roma ! Cele mai radicale modificări, scrie Kronos, dateaza de la conciliul din Niceea şi au fost motivate prin înţelegerea dintre Papa Damase 1 şi împăratul Constantin. Cu aceasta ocazie, cele mai vechi Evanghelii şi mai ales Evanghelia Evreilor (evanghelia primitiva a sfântulul Matei), au fost declarate şi ţinute secrete (apokruphos== apocrife).

In afară de asta, în cele patru Evanghelii care au ramas, au fost facute adăugiri, sustrageri şi modificri de care se miră sfântul Jerome, însarcinat de a face traducerea în limba latină. El se mira cu atât mai mult cu cât tocmai traducea în latină Evanghelia Evreilor şi de care i se împunea sâ nu ţină seama! Apoi sfântul Victor, epîscop din Tumones (Africa), ne spune că la sfârşitul sec. V. papa Anastase II ordona să se examineze, să se critice, cenzureze şi amendeze din rsou sfintele Scripturi. Charlemagne, cu puţin înaintea morţii sale, făcu la fel (Duchesne : Historiae Francor scriptores) imitat de papa Sixt Quint (1585-1590), care completa opera pe care predecesorii săi au început-o, pentru a face pe placul împaratului. La acea epocă, Biserica fabrica o epistol a sfântulul Petru, respinsa apoi de teologi şi un document, relativ la o donaţie atribuita împaratului Constantin, pentru a-l starni pe Chalemagne sa-îiconstituie un regat în Italia.

GUTENBERG ŞI EVANGHELIILE

Mai mult, mii de corecturi au fost făcute şi papa ameninţa cu teribile anateme pe oricine va îndrăzni în viitor sa se atîngă de texte . apoi facu o noua revizie, care a modifîcat mai mult de doua sute de pasaje ! Papa Clement al VIII-Iea (1592–1605), la puţini ani, facu noi rectificări care au fost din fericire ultimele, caci tiparul era inventat ! Pentru ce toate aceste modificari ? Este foarte simplu, cea mai mare parte din dogme fiind în contradicţie cu sfîntele carţi, trebuia sa se puna sfintele scrieri de acord cu dogmele ! Trebuia ca între Dumnezeu şi om sa nu existe decât Biseraca, careia omul trebuia să se supuna în prealabil, fara de care nici un contact cu Dumnezeu nu îi era permis. Christos a spus totuşi : „Dumnezeu este pretutindeni” (dar aici este un panteism periculos ! Nu trebuia riscat ca omul sa adore pe Dumnezeu în credinţa sa ! Numai Biserica dicta voinţa lui Dumnezeu ! ‘ Acest cuvânt, voinţa, este contrar liberului arbitru, pe care creatorul ni l-a permis : evangheliile primitive nu vorbeau decât de dorinţele lui Dumnezeu, care acţioneaza asupra tuturor creaturilor sale, mai ales asupra omului, pentru a-l ajuta sa le împlineasca.

ADEVARATA RUGACIUNE A CREŞTINILOR

Deci Evanghelia este sursa de erori şî contradicţii, dar în plus s-a stabilit o complîcitate între preoţi şi credincioşi de a schimba ceea ce trebuia considerat lucrul cel mai sfânt : rugăciunea. Fiecare joacă jocul, ştiind bine la ce să se aştepte — Faceţi-vă rugăciunea dimineaţa şi seara, recomanda bunul preot! Şi credinciosul, îşi face efectiv ruga … dar nu o spune pe cea bună ! A face vine din latină, facere, care înseamnă : a fasona, fabrica, construi, combina. Ah, pentru a fabrlca, combina, Dumnezeu este servit ! Căci, se pot controla uşor, creştinii, preoţii, atât în intimitatea camerei lor, cât şi în public, în biserica, inventa, fabrica o rugăciune, care, ineluctabil. îi va duce în infern ! „Pomana este ruga prin excelenţă : ea atinge mereu un scop” zice Feneton, arhiepiscop de Cambrai ! „Ce rugă este mai plăcută decât a şterge lacrimile celui sărman”, zice Bossuet… care, cu siguranţa, nu se gândea la pacătoasa care ştergea picioareîe lui Isus.

Sfântul Matei, în evanghelia sa, cap. V, vers 9-13, indică creştinilor cum trebuie sa-l cinsteasca pe Dumnezeu ! (9) „Va veţi ruga deci în această manieră : Tatal Nostru carele eşti în ceruri, fie binecuvântat numele tau. (10) Vie împărâţia ta, facă-se voia ta precum în cer aşa şi pe pământ . (11) Pâinea noastra cea de toate zilele da ne-o noua. (12) Şi iarta greşelele noastre, precum iertăm şi noi celor greşiţi. (13) Si nu ne duce pe noi în ispita, şi ne izbăveşte de cel rău. Amin î”

ÎNTINSELE PUSTIURI DIN PARADIS

Această rugăciune este magnifica şi demna de cea mai înalta stimă, cel puţin pentru ereticii care suntem. Am avea scrupule sa schimbam cât de cât ceva. Vai! Creştinii au golit-o de seva sa hranitoare suprimand partea cea mai importantă din text : Şi iarta-ne noua greşelile, precum şi noi iertam celor greşiţi nouă. lată cum arată o dorinţă magnifică de dezinteresare, de milă, de voinţă de a place lui Dumnezeu pentru a ajunge în regatul sau. Căci Luca (XVIII, 25) a precizat bine :

,,Mai degrabă va trece cămila prin urechea acului, decat va intra în rai bogatul‘. Totul este clar, net, respectabil, dar tot aici este puţina ipocrizie păcătoasă a pseudo-creştinilor, burghezi egoişti şi capabili, care deliberat, omit din rugăciunea lor tot ce are legatura cu rotunjirea portofelului lor ! 0 foarte mică frază, în adevar, dar a cărei respectare, rnodificând comportamentul societaţii umane, ar schimba dintr-o dată faţa lumii! Ori, se poate constata : în zilele noastre, rugăciunea zisa în biserici este amputată : exist incontestabil o înţelegere între preoţi şi credincioşi pentru a „uita” aceasta poveste a datoriilor !

In acelaşi mod, iudeii „uita legea lui Moise care ordona oricărui Drept, oricărui Credincios, odată la cincizeci da ani, să elibereze sclavii, sa plateasca datoriile, sa redea proprietarilor primitivi pământurile înstrăinate. Ironie a hazardului sau o premoniţie ? în capitolul VII din evanghelia sa, Matei, prevăzând poate sectarismul, razboaiele Religiei, Inchiziţia, simonia, rasismul etc. notifica expres : (20) Veţi recunoaşte deci pomii prin fructele lor. (21) Cei care îmi spun : Doamne, Doamne nu vor intra toţi în împărăţia cerurilor ; ci numai acela (subliniat în text) va intra, care împlineşte voinţa tatălui meu care este în ceruri. In pustiile posomorâte, îngrozitoare, din Paradis, există puţini creştini, puţini oameni din toate zarile, dîn toate credinţele, dacâ am crede Evanghelia.

BIBLIA A FOST FALSIFICATA

Poruncile au fost dictate lui Moise pe muntele Sinai si Legea a fost scrisă de Dumnezeu însuşi. (Exod, cap. XXXII) : (15) Moise se întoarse deci de pe munte, ţinând în mână cele două table drept marturie, scrise pe ambele părţl. (16) Ele erau lucrarea lui Dumnezeu ; după cum scrierea ce era gravată pe aceste table era tot de mâna lui Dumnezeu. Ar parea de neconceput ca credincioşii să îndrăzneasca să conteste şi să falsifice ceea ce există mai sfânt, mai divin în Lege : Poruncîle lui Dumnezeu, Şi totuşi… CELE 15 PORUNCI Poruncile lui Dumnezeu, sau Decalogul, figureaza in Biblia canonică zisa Vulgata, în Exod, capitolul XX, Stă scris : (1) Domnul vorbi apoi în acest fel lui Israel : *) Este bine de precizat ca Domnul este Dumnezeul Israeliţilor, poporul sfânt. dar şi al altor popoare.

Se zice în Exod: cap; XIX v: 5 ; „Daca deci veţi asculta vocea mea şi veţi fi cu mine, veţl fî singurul din toate popoarele pe care îl voi păstra ca pe propriul meu bun, caci întregul pământ este al meu”! Mai departe ; „Veţi fi imperiul meu şi un împeriu consacrat prin sacerdoţiu : veţi fi naţiunea sfântă”. Poruncile lui Dumnezeu sunt date cu variante Importante in Deuteronom v. v. 6 la 21; (4) Nu veţi face idol din nici o figură ce este sus în cer si jos sub pamânt, nici din tot ceea ce este în apa si sub pământ. (5) Nu îi veţi adora şi nu le veţi da suverunul cult. Căci eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, Dumnezeul puternic – şi gelos, care răzbună nedreptatea parinţilor asupra copiilor până la a treia şi a patra generaţie în toţi cei care mă urăsc. (6) Şi care da (sic) îndurare pentru mii de generaţii celor care mă iubesc şi păzesc preceptele mele. îată ceea ce este clar, precis şi autoritar : al doilea comandant interzice formal de a desena sau de a forma imagini ale lui Dumnezeu, ingeri şi sfinţi, Isus, Maria, Gabriel etc.

Este chiar categoric interzis sa reproduci ca imagine orice ar fi figurativ în cer sau sub pământ. Crucifixul este incontestabil un sacrilegiu şi tot la fel sunt statuile Sfintei Familii şi ale apostolilor, irnaginile pioase inserate în cartea slujbei, Biblia, susţinuta prin desene şi foţografii, presa ilustrată, fîe ea editată de Iudei sau de Catolici. Mai e de spus imediat ca directorilor de ziare le e .asigurat un loc bun, în infern, alaturi de confraţii lor de la televiziune.

De notat ca Poruncile nu sunt numerotate, dar se pot aranja în 15 precepte principale :

1. Nu veţi avea zei straini (ver. 3 cap. XX Exod)!)

2. Nu veţi face chip cioplit (ver. 4)

3. Nu veţi adora chipurile (ver. 5) .

4. Nu veţi lua în deşert numele Domnului (ver. 7) ‘

5. Veţi sărbători ziua sabatului (ver. 8)

6. Veţi cinsti pe tatăl şi mama voastra (ver. 12)

7. Nu veţi ucide (ver. 13)

8. Nu vă veţi deprava (ver. î4)

9. Nu veţi înşela (ver. 15)

10. Nu veţi face false mărturii (ver. 16)

11. Nu veţi dori casa aproapelui, nici femeia si nici bunurile sale (ver. 17) ;

12. Imi veţi face un altar de pamânt (ver. 24).

13. Nu veţi face idoli de argint şi nici de aur (ver. 23).

14. Dacă veţi face un altar de piatră, nu-l veţi clădi din pietre cioplite, căci va fi murdarit daca veţi folosi dalta. (ver 25)

15. Nu veţi urca pe trepte altarul meu (ver. 26).

LEGEA LUI DUMNEZEU ESTE RIDICULIZATA

Constaţi uluit că 12 prescripţii din 15 sunt ridiculizate de Biserică ; în adevăr, nu se respectă decât poruncile l şi 4. a nu avea zei străini şi de a nu jura. Dumnezeu însusi este sfidat, căci neascultându-L, ucigand, furând catedrale nu înseamnă a-L cinsti! Papa Alexandru VI — pentru a nu-l cita decât pe acesta -— mergea şi mai departe în sacrilegiu : el a avut de la Rosa Vanozza, care era maritată, cinci copii, printre care celebrii Cezar şi Lucreţia Borgia. Acest papa, care, în ce-l priveste, viola cele ciricisprezece porunci, muri în 1503, otravit, se spune, cu o băutură „pe care o bau din greşeală şi pe care o pregatise pentru un cardinal căruia ii râvnea bunurile”.

Ramâne de ştiut daca Dumnezeu a fost inspirat indicând aceste prescripţii, dintre care majoritatea sunt înţelepte, dar din care, vai ! unele ne par atât de demodate. Desigur acesta este motivul pentru care oamenii rectifică şi cenzureaza Evanghelia : corectează adică cuvântul lui Dumnezeu şi pe cel a lui Crist.

DUMNEZEU ESTE EXCOMUNICAT

La al 3-lea Conciliu de la Niceea, care era al 7-lea, şi s-a ţinut de la 24 septembrie la 23 octombrie 787, trei sute saptezeci şi şapte de episcopi din Grecia, Turcia, Sicilia şi Italia, întruniţi in Sfânta-Sofia din Constantinopole, au decretat ceea ce urmează contra iconoclaştilor : ,,Decidem ca sfintele imagini, fie in culori, fie în mozaic sau din orice materie convenabilă, trebuie să fie intreprinse, fie în biserici, pa vasele, hainele sfînţite, zidurl, fie în case, fîe pe drumuri; căci cu cât îi vedem mai mult in imagini pe Isus Christos, pe sfânta sa mamă şi pe sfînţl, cu atât suntem îndemnaţi sa ne amintim de originale si sa le iubim.

Trebuie dat acestor imaginu respectul şi adorarea onorifica, după credinţa noastra, adevarata latrie (adoraţie) care nu convine decât naturii dîvine. Se va putea, totuşi apropia de aceste imagini tămâîe şi lumânărî, cum se foloseşte cu privire la cruce, evanghelii şl alte lucruri sfinţite; totul după piosul obicei al vechilor, caci cinstirea este legată de originalul pe care il reprezintă. Asta este doctrina sfinţilor Parinti şi tradiţia Bisericii catolice; cei care îndrâznesc să gândeascâ altfel, poruncim ca ei sa fie destituiţi, dacă sunt episcopi sau preoţi şî excomunicaţi daca sunt călugari sau laici”.

Această decizie a fost incontestabil cea mai importanta pe care oamenii au luat-o vreodată, căci ea destituia pe Dumnezeu sau excomunica dupa cum era consîderat ca preot sau ca laic! In adevăr, Dumnezeu, in poruncile sale, interzicea forma de a tipări, desena sau grava, adica de a face imagini ! Ceea ce a fost categoric blamat de teologii de la Niccea Rămâne deci de ştiut, dacă Dumnezu mai exista sau a fost excomunicat de Biserică.

Primul conciliu de la Niceea s-a tinut în 325. El întrunea 2048 de episcopi, din care cea mai mare parte erau veniţi pentru a combate şi nega divinitatea lui Isus. Imparatul Bizanţului, Constantîn I-iul. reuşi sa-i ducă de nas şi impuse pe Chrîst divin ameninţând pe ron-testatari cu „exilul” daca persistau în a nu accepta ,judecata emisa de majoritate.” „Majoritatea”, ca la grevişti de la Renault şi Peugeote, grupa 318 Parinţi; ,,minoritatea” opozanţilor atingea, la început, cfra de 1500. Ameninţarile au redus contestatarii la douazeci şi doi de episcopi, printre care preotul Arius şî Eusebiu, episcop de Gesareea. Au fost total excomunicaţi. Carţile lui Arius au fost arse şi conciliul decretă pedeapsa capitala contra tuturor celor care deţineau un exemplar.

Sigur, nu trebuie negata, toata valoarea Bibliei. chiar dacr tot ceea ce trateaza despre Evrei şi privilegiile lor este fals şi lipsit de fundament. De exemplu, Exodul este o pura fabulaţie în care o aventură, peste masura îngroşata, se întâmplă unui trib nomad Nici un egiptolog nu crede în aceasta rocambolescă aventură despre care nu avem nici un document.

In cursul unei emisiuni televizate la 30 iulie 1970, Dl Jean Leclant, titularul catedrei de egiptologie din Sorbona, Shafik Allam, conferenţiar la Universîtatea din Tubingen, Labib Habachi, directorul serviciului de Antichitaţi din Cairo şi Andre Caquot, director de studii la Şcoala Practică de înalte Studii, specialist în Biblie, au fost de acord că Biblia era un roman. Dl. Labib Habachi asigura ca în Egipt, n-au fost în timpul lui Moise, decât câteva sute de strămoşi ai Evreilor. Şi aparţineau unor naţiuni diferite, nomade. Pentru profesorul A. Caquot, creaţia artificială a poporului evreu nu urcă decât până la trei mii de ani. Reiese din aceste mărturii ca relaţia din Exod în deşertul Egiptului, pâna la pseudo-intrarea în Pământul fagăduit, este un fals, cu adevărat elaborat în timpul lui Solomon.

Faimoasa trecere a Mării Roşii este deci şi ea de domeniul ficţiunii, cu atât mai mult cu cât clericii egip-teni de la Casa Scribilor, mereu atenţi în a povesti cel mai mic fapt divers într-un imperiu unde nu se petrecea în general nimic, nu ar fi trecut cu vederea furtul vaselor de la templu de catre Evrei, fuga lor în deşert, deplasarea armatei faraonului, înghiţirea ei de valuri.. Ori, toate arhivele istorice şi tradiţionale ale Egiptului sunt mute asupra acestor evenimente ! Profesorul Caquot, socotind ca nu s-a întâmplat nimic din toate astea, crede că această relatare mincinoasă este poate simbolica, daca ea înfăţişează victoria lui Dumnezeu asupra apelor şi pe cea a Israelului asupra Egiptului. Astfel, Israel şi Biblia nu ar fi în realitate, decât nişte emanaţii artificiale, fabricate, inventate, cum ,sunt scrierile altor popoare şi ale altor religii. Insuşi zeul Yahve, este împrumutat de la beduinii din deşert.

YAHWE NU ERA DUMNEZEUL EVREILOR

lată ce ne spune despre acest subiect Dl. Caquot: „Partea inferioară a coloanelor sălii hipostil a templului nubian din Soleb este acoperita de ecusoane conţinând nume de popoare din Asia şi Africa învinse de Egipteni Fiecare ecuson este prevăzut cu bustul unui barbat (în basorelief) ale carui mâini sunt legate la spate. Mai multe ecusoane încep prin formula ! t3 s3-s-w” „tările Shabou ale Beduinilor de…” si unul din ele poartă : t3 s3-s-wy-h-w3-w ; w3-w trebuie probabil vocalizat -wo, aşa ca acest ecuson vorbeşte de ,,Beduinii lui Yahwo” Este foarte tentant şa vezi acolo acelaşi nume ca al lui Dumnezeu din Biblie. caci se banuie de mult timp că tetragrama trebuie sa fi avut pronunţia originala Yahwo şi nu Yahwe.

Dar în acest document, y-h w3-w nu este un nume divin. Celelalte ecusoane te fac să crezi ca este un nume de loc, de ţara a celor pe care Eeiptenii îi numeau Shasu (nomazi traind la est de istmul de Suez La fel, egiptologi competenti ca S. Herrmann şl J. Leclant nu ezita sa admita identitatea numelui divin israelit cu numele unui loc situat la est de Egipt. Se poate în adevar ca nnumele Zeului lui Israel sa vina de la numele unui loc, poate cel al unui munte ce s-ae afla exact in regiunea de unde diverse texte biblice au facut sa vina YHWH.

Sursa : paranormal.ro

https://www.evolutiespirituala.ro/evangheliile-au-fost-modificate/?feed_id=63452&_unique_id=6497eeabcc0af

25 iunie 2023/de admin

Dezvoltare spirituala, EVOLUTIE SPIRITUALA, iisus, maestrii spirituali, spiritualitate, teoria conspiratiei, Uncategorized, vindecare

Claudia Procula – sotia lui Pilat – Marturii istorice despre Iisus

Claudia Procula – sotia lui Pilat – Marturii istorice despre Iisus

Există numeroase scrieri nebiblice aparținând unor istorici, oameni politici și laici care confirmă existența lui Jesus Christus (numele latin al lui Isus Hristos).

Seria Pro Jesus a mărturiilor istorice despre existența, caracterul și influența lui Isus Hristos începe cu scrisoarea antică a soției lui Ponțiu Pilat, Claudia Procula, adresată prietenei ei, Fulvia Romelia. Conform datelor disponibile, originalul acestei scrisori se află în bibliotecile Vaticanului de unde, pe la 1643, a fost copiată și trimisă episcopului Dionisie al Constantinopolului.

„Claudia Procula,

Ție Fulvia Romelia,

Salutare!

O, tu a mea credincioasă tovarăşă, mă întrebi şi mă rogi a-ţi descrie evenimentele care s-au petrecut după ziua despărţirii noastre. Ştirile unora din ele au ajuns şi până la tine, însă taina în care sunt învăluite trezeşte în tine neliniştea şi voința de a şti starea mea. Dând atenţie apelului tău mă voi strădui să refac inelele lanţului de amintiri împrăştiate ale vieţii mele şi, dacă vei întâlni astfel de împrejurări, care ar uimi mintea ta, atunci adu-ţi aminte că Puterile Creatoare sunt nepătrunse şi înconjurate de întuneric pentru priceperea noastră neputincioasă şi muritoare, şi că este cu neputinţă pentru fiinţele muritoare de a schimba soarta vieţii lor.

Eu nu o să-ţi amintesc primele zile ale vieţuirii mele, care au zburat aşa repede în pace, în Narbona, sub paza şi grija părinţilor mei şi sub ocrotirea divină a prezenţei lor …

Tu ştii că odată cu sosirea celei de-a şaisprezecea primăveri a fecioriei mele, m-am unit prin legătură conjugală cu romanul Ponţiu, nepot al unei renumite familii, care ocupa pe atunci, în Italia, un post de guvernator… Imediat după ieşirea noastră din templu a trebuit să merg cu Ponţiu în provincia care i-a fost încredinţată.

Claudia Procula și Ponțiu Pilat (punere în scenă)

Am plecat fără bucurie, dar nici cu o deplină îndoială, după soţul meu care, după anii săi, putea fi socotit ca tatăl meu. Eu v-am regretat mult… fiindcă locuinţa liniştită a părinţilor mei, fericitul cer al Narbonei, frumoasele monumente, gingaşele dumbrăvi ale patriei mele au rămas ceva sublim în sufletul meu. Eu vă salut, copleşită de dor, cu ochii plini de lacrimi!…

Primii ani ai vieţii mele conjugale au trecut liniştiţi. Cerul mi-a dăruit un fiu. El mi-a fost mai drag decât lumina zilei, am împărţit cu el ceasurile mele de îndeletniciri, de tristeţe, de bucurie.

Fiul meu era de numai cinci ani când Ponţiu, după mila Împăratului, a fost numit Procurator peste Iudeea. Atunci noi am plecat cu oamenii noştri reangajaţi ca servitori, pe un drum foarte greu de descris… Cu timpul, m-am îndrăgostit de acea provincie bogată şi fructiferă pe care soţul meu trebuia să o cârmuiască în numele Romei, stăpâna popoarelor. În Ierusalim de multe ori am fost înconjurată de aplauze şi cinste, dar totuşi am trăit în deplină singurătate şi izolată, din cauza mândriei şi dispreţului cu care evreii ne întâmpinau pe noi, “străinii” şi “păgânii” – după cum ei ne numeau pe noi. Ei susţineau că noi spurcăm cu prezenţa noastră pământul sfânt, pe care Dumnezeul lor l-a făgăduit strămoşilor lor. Eu mi-am petrecut deseori timpul plimbându-mă cu copilaşul meu prin pădurile mele liniştite, unde mistreţul se hrănea cu ramurile măslinilor, unde palmieri cu frunzele lor delicate, mai frumoase ca cele din Delosa, se ridicau deasupra portocalilor sălbatici care înfloreau, ori printre narvii fructiferi. Acolo, sub acea umbră răcoroasă, am cusut învelitori pentru altarele zeilor, sau citeam versurile lui Virgiliu care sunt foarte plăcute auzului şi tot atât de răcoritoare inimii.

Pictură a Claudiei Procula pe coperta nuvelei

Soţul meu, numai puţine momente îşi putea rezerva pentru mine. El era întunecat şi trist, pentru că oricât de tare era mâna lui, ea era totuşi prea slabă pentru a ţine în frâu acest popor care a fost mult timp independent şi pornit din fire către răscoală. Deşi am observat că sunt despărţiţi în mii de secte furtunoase, totuşi ei se unesc într-un singur punct: ura turbată contra romanilor.

Numai o singură familie din înalta clasă din Ierusalim îmi arătă o prietenie relativă. Aceasta era familia şefului sinagogii, iar eu am găsit o mare plăcere în vizitarea soţiei lui, Salomeea, un exemplu de bunătate şi blândeţe, şi îndeosebi în faptul că am făcut cunoştinţă cu fiica ei, ce avea vârsta de doisprezece ani, Semida cea iubită şi preafrumoasă, ca zarea Saronului care înfrumuseţează părul ei…

Câteodată ele îmi vorbeau despre Dumnezeul părinţilor lor şi îmi citeau pasaje din sfintele lor cărţi. Şi ce să-ţi spun, Fulvia, îmi amintesc despre cunoscutele cântări de laudă compuse de Solomon pentru Dumnezeul lui Iacob – acel singur Dumnezeu, veşnic şi nepătruns de obiceiurile şi proverbele cărora noi le dăm ascultare la altarele noastre numindu-le dumnezeieşti, Atotputernicul şi Milostivul, care uneşte în Sine bunătatea, curăţia şi mărirea. Amintindu-mi de glasul Semidei care răsuna ca sunetul de harfă când cânta sfântul imn Binefăcătorului şi Marelui Împărat al lui Israel, la rândul meu încercam să-l cânt la instrumentul meu, aşa de des folosit pe atunci. În singurătatea mea, lângă leagănul băiatului meu, mă aruncam în genunchi, Îl chemam de multe ori, chiar împotriva voinţei mele, rugam pe acel Dumnezeu, pentru smerenia şi liniştea inimii mele, îi supuneam soarta şi judecata mea mâinii Lui tari de fier, ca o roabă unui domnitor, şi să vezi minune! Eu totdeauna mă ridicam ajutată şi mângâiată.

După un timp oarecare, Semida se îmbolnăvi. Într-o dimineaţă, când m-am deşteptat, mi s-a spus că ea a murit în braţele mamei sale şi fără prea mare suferinţă. Cuprinsă de întristare, auzind această ştire, eu l-am luat pe copilaşul meu pentru a merge la ele, ca să o plâng împreună cu plângătoarele şi cu maica ei, Salomeea. Sosind în strada unde era casa lor, servitorii mei doar cu mare greutate au putut face drum prin mulţime, pentru mine şi însoţitoarele mele, pentru că plângâtoarele şi cântăreţele, împreună cu o imensă mulţime de oameni, se îngrămădiseră în jurul casei…

the raising of jairus daughter by gabriel von max 1357422954 org 1

Deodată, am văzut că mulţimea se retrage, făcând loc de trecere unui grup de oameni ce veneau şi la care mulţimea privea cu mare interes şi respect. În primul om, eu am recunoscut pe tatăl Semidei; dar în loc a-l vedea întristat, după cum mă aşteptam să-l văd, pe strălucitoarea lui faţă am văzut semnele unei ferme convingeri şi nădejdi, ce nu putea fi înţeleasă de mine. Cu el mai mergeau trei inşi, îmbrăcaţi cu haine aspre şi cam sărăcăcioase, ce dădeau impresia că sunt nişte oameni simpli şi neştiutori. Dar după ei mergea Unul îmbrăcat, un bărbat în anii de plină frăgezie a tinereţii Lui.

Eu mi-am ridicat ochii ca să-L privesc, dar a trebuit imediat să-mi retrag privirea de la El spre pământ, ca dinaintea Soarelui strălucitor. Mi se părea că fruntea Lui era luminată, iar în jurul capului se forma o strălucire care părea ca o coroană, iar părul Lui se lăsa pe umeri, potrivit cu obiceiul locuitorilor din Nazaret.

Îmi este imposibil a-ţi explica ce am simţit eu când L-am privit! Aceasta a fost cea mai puternică emoţie pe care am simţit-o vreodată, pentru că în fiecare trăsătură se descoperea o nepătrunsă frumuseţe, dar totodată El insufla şi o teamă tainică prin privirea ochilor Săi, ce păreau că ne prefac în ţărână. Eu plecai după El fără să ştiu unde merge.

Uşa se deschise şi eu am putut vedea pe Semida, care zăcea în pat înconjurată de sfeşnice şi miresme! Era încă frumoasă, în acea linişte cerească ce se cobora peste ea, dar fruntea îi era palidă, precum culoarea crinilor ce erau îngrămădiţi la picioarele ei. Degetul morţii lăsase urme în jurul ochilor ei, peste buzele ei uscate. Salomeea stătea lângă ea, amuţită şi aproape lipsită de orice simţire. Mi s-a părut că ea nici nu mă vedea.

Iar tatăl Semidei s-a aruncat la picioarele Aceluia, necunoscut de mine, care se apropie de aşternutul celei moarte, şi după ce i-a arătat-o, a strigat: “Domnul meu, fiica mea este în mâinile morţii: dar dacă voieşti, ea va învia!”

Am tremurat când am auzit aceste cuvinte. Inima mea a încetat să mai bată din cauza măreţiei Aceluia pe care eu nu-L cunoşteam. El a prins mâinile Semidei, aţintindu-şi puternica-i privire la ea şi i-a zis: “Fetiţo, scoală-te!”

Semida s-a ridicat de pe patul ei, ca şi cum ar fi fost ajutată de o mână nevăzută. Ochii i se deschiseră, elanul cel fin al vieţii înflori iarăşi pe buzele ei, apoi şi-a întins mâinile şi a strigat: “Mamă!”. La acest strigăt se trezi Salomeea. Mama şi fiica ei, tremurând, s-au îmbrăţişat una pe alta. Iar Iair a îngenunchiat în faţa Aceluia căruia îi zicea Domn, sărutându-i ciucurii de la poala veşmântului, zicând: “Ce trebuie să fac pentru a avea viaţă veşnică?”. “Să iubeşti pe Dumnezeu şi pe oameni”, a spus El şi S-a făcut nevăzut, ca o fantomă în umbra luminii. Eu eram în genunchi, fără să-mi dau seama. După ce m-am sculat, ca într-o deşteptare din somn, am plecat acasă lăsând fericita familie în culmea bucuriei – o bucurie pe care nici o pană nu o poate descrie.

În timpul când luam masa de seară, i-am istorisit lui Ponţiu tot ce-am văzut şi auzit. El plecă capul şi zise: “Tu ai văzut pe Iisus Nazarineanul, care e obiectul de ură şi de dispreţ al fariseilor şi al saducheilor, al partidului lui Irod şi al leviţilor îngâmfaţi din Templu. Această ură creşte zi de zi, tot mai mult şi unicul lor gând este ca să-i ia viaţa, dar cuvintele Nazarineanului sunt ale unui înţelept şi minunile Lui, sunt ale adevăratului Dumnezeu”.

“Dar pentru ce-L urăsc ei aşa de mult?” zisei eu. “Pentru că El mustră obiceiurile şi făţărnicia lor. Eu L-am auzit odată zicând fariseilor: “Morminte văruite! Pui de năpârci otrăvitoare! Voi puneţi fraţilor voştri sarcini grele pe umeri, pe care nu voiţi să le atingeţi nici cu degetul mic al vostru! Voi plătiţi zeciuiala din chimen, dar foarte puţin vă interesaţi de împlinirea legii, de credinţă, dreptate şi milă!” Înţelesul acestor cuvinte este adânc şi adevărat… El a supărat pe aceşti oameni îngâmfaţi şi mândri şi atmosfera e foarte nefavorabilă pentru viitorul Nazarineanului”.

“Dar tu o să-L aperi, nu-i aşa?” am strigat eu, plină de indignare.

“Puterea mea este foarte slabă în faţa acestui popor răsculător şi stricat; de altfel, aş suferi şi eu foarte mult, sufleteşte, dacă ar trebui să vărs sângele acestui înţelept”. După aceste cuvinte, Ponţiu se sculă şi intră în altă cameră, adânc îngândurat. Eu am rămas într-o durere şi întristare de nedescris…

Ziua Paştelor se apropia. La această mare sărbătoare, atât de importantă pentru evrei, se îngrămădea în Ierusalim o mare mulţime de oameni, din toate părţile Iudeii, pentru a aduce, în Templu, jertfa divină legată de solemnitatea sărbătorilor care aveau loc. Joi, înainte de această sărbătoare, Ponţiu mi-a spus întristat că viitorul Nazarineanului e foarte neliniştitor. Asupra capului Lui s-a făcut deja o conjuraţie şi se poate ca încă în aceasta seară El să fie predat în mâinile Arhiereilor. Eu mă cutremurai la auzirea acestor cuvinte şi îl întrebai: “Tu o să-L aperi, nu-i aşa?”. “Voi putea face eu aceasta?” răspunse Ponţiu, cu o privire întunecată. “Soarta pe care Platon o prezicea pentru unii neprihăniţi, mi se pare că o să-L lovească pe Iisus. El va fi persecutat, dispreţuit şi predat spre a fi osândit la moarte crudă”.

Veni timpul pentru culcare şi pe dată ce aşezai capul pe pernă, nişte puteri tainice parcă au pus stăpânire pe mintea mea.

The dream of Pilates wife by Alphonse Fran%C3%A7ois

Eu L-am văzut pe Iisus, aşa după cum Salomeea îl descria pe Dumnezeul ei. Faţa Lui strălucea ca un soare de atâta mărire. El zbura undeva deasupra aripilor heruvimilor şi din fiinţa Sa izvorau flăcările ce împlineau voinţa Lui. Mi se părea că El era oricând gata de a judeca popoarele adunate în faţa Sa, doar prin întinderea dreptei Sale puternice. El a despărţit pe drepţi de nedrepţi. Cei dintâi se urcau către El plini de mărirea tinereţii veşnice şi mărirea Dumnezeiască; dar cei din urmă au fost aruncaţi în lacul focului, un foc pe lângă care Ereba şi Plegetona sunt nimic. Atunci judecătorul divin, arătând mulţimii rănile ce-I împestriţau corpul Său, a zis cu un glas de tunet puternic:”Daţi-Mi înapoi sângele pe care Eu l-am vărsat pentru voi!”. Atunci aceşti nenorociţi rugau munţii şi peşterile pământului ca să-i înghită, acoperindu-i. În zadar s-au simţit ei fără suferinţe, în zadar s-au simţit nemuritori şi nesupuşi disperării cât timp au fost pe pământ! Ei pieriră! O! Ce fel de vis, sau mai bine i s-ar zice prevestire!

Îndată ce zorile începură să se ivească şi să lumineze auriu turnurile templului, eu m-am sculat cu inima apăsată de groază de cele văzute, m-am aşezat la fereastră pentru a lua aer proaspăt. Mi se părea însă că din centrul oraşului se aude, din ce în ce mai tare, un şuier zgomotos; strigătele, ţipetele, blestemele, care erau mai înspăimântătoare decăt valurile înfuriate ale oceanului, ajungeau la urechile mele. Eu am continuat să ascult; inima mea bătea înspăimântată, iar fruntea mi se umplu de sudoare rece.

Nu peste mult timp am auzit acel zgomot apropiindu-se, tot mai mult, până ce treptele care conduceau la Palatul Justiţiei s-au cutremurat sub greutatea gloatei ce venise într-un număr foarte mare.

Adânc îngrijorată de cele ce vor urma, pe neaşteptate, mi-am luat pe fiul meu în braţe, acoperindu-l cu o învelitoare subţire şi am alergat la soţul meu… Ajungând la uşa din interior, care conduce la sala de judecată şi auzind acel zgomot mare de glasuri, n-am mai îndrăznit să intru înăuntru, ci am rămas să privesc prin perdeaua de purpură.

Ce privelişte, Fulvio! Ponţiu stătea pe tronul său, făcut din oase de elefant, în toată mărirea cu care Roma înconjură pe reprezentanţii săi; şi, deşi în aparenţă fără teamă, cum voia el să apară, arătând prin expresia feţei lui că nu se teme, totuşi, eu mărturisesc că am putut pricepe grozăvia chinului său.

Tablou realizat de James Seward, cu titlul

În faţa lui, cu mâinile legate, cu hainele rupte de maltratările suferite, cu fruntea plină de sânge stătea Iisus Nazarineanul, liniştit şi neclintit. În trăsăturile feţei Lui nu se putea vedea nici mândrie, nici frică. El era liniştit ca un nevinovat, supus ca un miel; blândeţea Lui m-a umplut de frică şi groază, pentru că în urechile mele încă mai răsunau cuvintele din vis: “Daţi-mi sângele ce am vărsat pentru voi!”

În jurul Lui, plină de furie şi turbată, stătea mulţimea, care Îl adusese la judecată; la această gloată se mai adăuga şi o mare mulţime de gardieni şi servitori, de leviţi şi de farisei, cu privirile încruntate şi mânioase. Aceştia din urmă se puteau deosebi după tăbliţele de pergament, însemnate cu diferite texte din Lege pe care le aveau legate pe frunţi. Toate aceste feţe fierbeau de egoism şi erau pline de ură; pot spune că mi se părea că pe faţa lor strălucesc flăcările infernului şi că spiritele lui Nemera amestecă glasurile lor cu strigăte sălbatice, întocmai ca acelea ale fiarelor turbate. În cele din urmă, după ce se făcu un semn din partea lui Ponţiu, se lăsă tăcere.

– “Ce vreţi voi de la mine?” – întrebă el.

– “Noi vrem moartea acestui om, Iisus Nazarineanul” – răspunse unul din preoţi, în numele întregului popor. “Irod Îl trimite la tine, pentru ca tu să-i pronunţi osânda”.

– “Cu ce Îl învinuiţi voi? În ce constă gravitatea vinei Lui?”

După aceste întrebări a început din nou să se audă ecoul ţipetelor lor.

– “El a prezis distrugerea Templului; El se intitulează Rege al Iudeilor, Hristos, Fiul lui Dumnezeu; El a supărat pe preoţii seminţiei lui Aaron”, strigau leviţii.

– “Să fie răstignit!” ţipa mulţimea înfuriată. Acest strigăt îşi păstrează şi acum ecoul în urechile mele, iar chipul jertfei Sale neprihănite se perindă adeseori prin faţa ochilor mei.

Atunci Pilat, întorcându-se către Iisus, i se adresă cu cuvintele lor prefăcute:

– “Aşadar, Tu eşti Împăratul Iudeilor?”

– “Tu zici aceasta”, răspunse Iisus.

– “Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu?” Îl întrebă iarăşi Pilat.

Dar Iisus nu i-a răspuns nici un cuvânt. Țipetele se reînnoiră atunci şi mai accentuat ca înainte şi acum, întocmai ca urletele unui tigru flămând, ei începură să strige:

– “Daţi-ni-L nouă, ca să moară pe cruce!”

Ponţiu îi făcu din nou să tacă, zicându-le:

– “Eu nu găsesc nici o vină acestui om şi am să-L eliberez”.

– “Dă-ni-L nouă! Răstigneşte-L!” se repetă strigătul mulţimii. Eu n-am putut asculta mai departe; am chemat un rob al meu şi l-am trimis la soţul meu, să-l cheme pentru a vorbi puţin cu el.

Captură de ecran cu personajul Claudiei Procula și al lui Ponțiu Pilat din

Ponţiu părăsi sala judecăţii fără întârziere şi veni la mine. Eu m-am aruncat la picioarele lui zicând:

– “Pentru tot ce ţi-e mai drag şi mai scump, pentru copilul acesta, arvuna aceasta sfântă a unirii noastre, să nu te faci părtaş la vărsarea sângelui Acestui Neprihănit, care este asemenea lui Dumnezeu celui nemuritor! Eu L-am văzut într-un vis în astă noapte, înconjurat de mărire dumnezeiască. El judeca omenirea, care tremura în faţa Lui şi printre nefericiţii aceia, care au fost aruncaţi în flăcările gheenei, eu am recunoscut faţa acestora, care cer moartea Lui… Păzeşte-te a nu ridica preaputernica ta mână împotriva Lui! O! Crede-mă, că numai o singură picătură a acestui sânge, va cauza în veşnicie osândirea ta!”

– “Tot ce se petrece acum mă înfricoşează şi pe mine, îmi răspunse Ponţiu, dar ce pot face eu? Scutul gărzii romane e alcătuit dintr-un număr foarte redus de soldaţi şi ca atare, o asemenea apărare este neînsemnată, faţă de acest popor înţesat de demoni. Nenorocirea ne ameninţă şi asemenea judecată e întocmai ca a eumendiţilor, de unde aşteaptă nu dreptate, ci răzbunare. Linişteşte-te, Claudio! Mergi cu copilul în grădină; ochii tăi nu sunt creaţi pentru a privi această scenă dureroasă”.

După aceste cuvinte, el a ieşit şi m-a lăsat singură, iar eu m-am prăbuşit într-o adâncă descurajare şi jale. Iisus era încă ţinta tuturor batjocurilor şi al maltratărilor din partea mulţimii şi a soldaţilor brutali; patimile lor se aprindeau şi mai mult, din cauza răbdării Lui nemărginite.

Ponţiu se întoarse îngrozit la tronul său. Când gloatele văzură aceasta, ţipetele: “La moarte, la moarte”, răsunau mai asurzitor decât înainte.

După o veche tradiţie, guvernatorul elibera totdeauna de Paşte câte unul din condamnaţii la moarte, ca un semn al binefacerii romane, acesta fiind şi graţiat. În această faptă dumnezeiască, el se adresa întotdeauna poporului. Văzând în acest obicei un mijloc de a-L elibera pe Iisus, Ponţiu întrebă poporul cu glas tare:

– “Pe cine să vă eliberez de sărbători, pe Baraba sau pe Iisus, numit Hristos?”

“Eliberează pe Baraba”, strigă mulţimea. Baraba era un tâlhar şi criminal cunoscut bine prin împrejurimi din cauza cruzimilor săvâşite de el. Ponţiu întrebă din nou: “Dar ce să fac acestui Iisus Nazarineanul?”

– “Să fie răstignit!” strigară ei.

– “Dar ce rău v-a făcut El?”

Cu şi mai multă furie ei strigară:

– “Să fie răstignit!”

Ponţiu plecă capul descurajat. Îndrăzneala gloatei creştea mereu şi lui i se părea că este ameninţată autoritatea sa şi autoritatea romană pe care el o apăra aşa de mult. În Ierusalim el nu avea altă apărare decât escorta lui, fiindcă numai puţini dintre militarii localnici depuseseră jurământul semnului nostru de vultur. Tulburarea creştea cu fiecare minut ce trecea. Niciodată n-am putut vedea o furtună atât de zgomotoasă ce agita mulţimea, niciodată încăierările în forum nu au avut atâta influenţă chinuitoare asupra auzului meu. Nicăieri eu nu mai puteam găsi linişte. Liniştea deplină se găsea numai pe fruntea victimei.

Maltratările, batjocurile, dispreţul general şi chiar moartea chinuitoare, nimic dintre acestea nu puteau întuneca acea privire cerească şi luminată. Acei ochi care dăduseră viaţă fiicei lui Iair priveau la chinuitorii Săi cu un reflex nedescris de pace şi iubire. El suferea, fără îndoială, dar suferea cu bucurie şi spiritul Lui, mi se părea mie, se înălţa către tronul cel nevăzut, ca o flacără curată ce se oferea pentru arderea de tot a păcatelor lumii.

Judecătoria era plină de mulţime care dădea aspectul unui râu înfuriat, ale cărui ape se îngrămădeau începând de la muntele Sion, unde era ridicat templul şi până în faţa Pretoriului şi în fiecare minut se adăugau glasuri noi acestui cor al infernului. Bărbatul meu, obosit şi ameninţat, a fost silit să cedeze în cele din urmă.

O! Fatal ceas al pierzării!!!…

Ponţiu se ridică. Pe faţa lui se citea îndoiala şi groaza morţii. Îşi spălă mâinile în mod simbolic, în ligheanul plin cu apă, zicând:

– “Eu să ştiţi că mă consider nevinovat de sângele acestui drept ce urmează a fi vărsat”.

– “Să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” zbiera nefericitul şi nebunul de popor, care se îngrămădea în jurul lui Iisus. Călăii, ca turbaţi, Îl răpuseră. Eu am urmărit cu ochii mei Jertfa, care era condusă la înjunghiere…

Deodată, ochii mi se întunecară ca din cauza unor bătăi accelerate de inimă: mi se părea că viaţa mea a atins marginile ei. Eu am fost luată de mâinile femeilor mele servitoare şi condusă la o fereastră care dădea în curtea tribunalului. Eu m-am aplecat şi am văzut urmele de sânge vărsat. “Aici au bătut cu biciul pe Nazarinean!” îmi spunea una din roabele mele. “Acolo L-au încoronat cu spini” spunea o altă roabă. “Soldaţii L-au batjocorit, zicându-I Regele Iudeilor, lovindu-L peste faţă”. “Acuma El îşi dă sufletul!” răspunse a treia roabă.

Fiecare cuvânt din acestea străpungea inima mea întocmai ca un cuţit. Amănuntele acestei grozave fărădelegi înmulţeau întristările mele şi suferinţele ce le simţeam atunci în pieptul meu. Am simţit, îţi spun, că s-au întâmplat evenimente cu totul supranaturale în acea nenorocită zi. Mi se părea că cerul se asemăna cu jalea inimii mele. Nori mari, negri şi înfricoşători, de diferite forme, pluteau asupra pământului şi din atingerea norilor se descărcau fulgere, care aduceau ecoul tunetelor…

Captură de ecran cu personajul Claudiei Procula din

Astfel, oraşul plin de zgomot se linişti ca pus pe gânduri, în tăcere, ca şi când moartea ar fi întins peste el aripile ei negre. O groază de nedescris îmi răpi privirea spre un punct. Când mi-am strâns la piept copilaşul meu, eu aşteptam ceva, fără ca să ştiu ce; pe la ceasul al nouălea al zilei, întunericul se îngroşă şi avu loc un puternic cutremur de pământ, care zgudui totul. Putea să creadă omul că a venit pustiirea lumii şi că stihiile se prefăcuseră în haosul primitiv. Eu mă lăsai pe pământ, iar în acel timp una din femeile mele, născută evreică, intră în camera mea; palidă, disperată şi cu ochii speriaţi, striga:

– “A venit ziua de apoi! Dumnezeu anunţă aceasta prin minuni. Catapeteasma care desparte Sfânta de Sfânta Sfintelor s-a despicat în două de sus până jos. Vai este pentru sfântul locaş! Se spune că multe morminte s-au deschis şi mulţi au văzut pe cei drepţi înviaţi, care fuseseră dispăruţi demult din Ierusalim: profeţi şi preoţi din timpul lui Zaharia, care a fost ucis în templu, şi până la Ieremia, care a prezis căderea Sionului. Morţii ne prevestesc mânia lui Dumnezeu. Pedeapsa Celui Atotputernic se răspândeşte ca o flacără”.

Când auzeam aceste cuvinte, mi se părea că îmi pierd raţiunea! M-am ridicat şi abia îmi târâiam picioarele; am ieşit la scări, unde l-am întâlnit pe sutaşul care luase parte la maltratarea lui Iisus. El era un viteaz încărunţit şi prea oţelit în luptele cu germanii şi alte popoare. Niciodată nu a bătut în piept o inimă aşa de îndrăzneaţă ca a acestuia. Dar în această clipă el era indispus şi istovit de chinuri, căindu-se. Eu am vrut să-l întreb mai amănunţit despre cele întâmplate, însă el trecu pe lângă mine repetând în urmă: “Acela pe care noi L-am omorât a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu!”

Eu intrai în marea sală. Acolo stătea Ponţiu care îşi acoperea faţa cu mâinile. Când şi-a ridicat capul, la intrarea mea, mi-a zis disperat: “Ah! Pentru ce nu te-am ascultat, Claudio! Inima mea întunecată nu va mai gusta niciodată liniştea. Pentru ce nu am putut apăra pe acest înţelept cu viaţa mea?!”.

Eu nu mai avui îndrăzneala de a-i mai răspunde. Nu puteam găsi nici cuvinte spre a-l întări sau înviora şi de a-l abate de la acea nefericire, care ne pecetluia în veci pierzania. Tăcerea noastră de mormânt era întreruptă numai prin ecourile tunetelor, care răsunau prin toate coridoarele palatului.

Fără a ţine seama de furtună, un om bătrân s-a prezentat în faţa locuinţei noastre. El a fost condus în faţa noastră şi, cu lacrimi în ochi, se aruncă la picioarele bărbatului meu, zicând: “Mă numesc Iosif din Arimateea şi am venit să te rog a-mi permite ca să iau de pe cruce corpul lui Iisus şi să-L înmormântez în mormântul meu”. “Du-te şi ia-L!” răspunse Ponţiu, fără a ridica ochii să-l privească. Bătrânul ieşi; am văzut că se uni cu un grup de femei, îmbrăcate în haine lungi, cu care se acopereau, şi-l aşteptau la poartă.

Astfel s-a terminat acea zi fatală! Iisus a fost înmormântat într-un mormânt, într-o peşteră săpată în piatră, iar la uşa peşterii s-au pus santinele de pază.

Dar acum află, Fulvio!

Chi-Rho, monogramă a creștinismului timpuriu (din circa anul 350) reprezentând victoria învierii lui Isus Hristos. Monogramă descoperită în perioada 1817-1821 în zona Tor Marancia din Roma.

A treia zi, plin de strălucire, mărire şi triumfător, El se arătă deasupra acestui oraş. El a înviat. Împlinind prezicerile ce s-au făcut cu privire la El şi triumfând prin biruinţa asupra morţii, El S-a arătat ucenicilor şi prietenilor Săi şi mai pe urmă El a apărut la o mare mulţime de oameni din popor. În felul acesta mărturiseau despre El ucenicii Lui – confirmându-şi mărturia cu sângele lor şi ducând vestea despre Domnul lor Iisus, atât în faţa tronurilor, cât şi în faţa mai marilor şi judecătorilor. Dar, ca o dovadă şi mai autentică cu privire la acestea, învăţătura Lui a fost încredinţată câtorva pescari. Această învăţătură se răspândeşte în întreg imperiul.Aceşti neştiutori au devenit pe dată oameni cu renume şi vestiţi, cu cuvintele lor dulci, spuse în toate limbile şi pline de putere. Noua credinţă creşte ca o sămânţă de muştar, căci ea este o adevărată rădăcină roditoare, căreia urmează să i se supună orice rădăcină.

De la această dată, soţului meu a început să-i meargă din ce în ce mai rău. Învinuit fiind pentru procedura sa de către Senat şi de către Tiberiu însuşi, care era stăpânit de ură contra iudeilor, şi bănuit fiind chiar de acei a căror patimă şi dorinţă o împlinise, viaţa lui se transformă în chinuri şi otravă. Salomeea şi Semida mă priveau cu frică; ele vedeau în mine soţia prigonitorului şi o cursă pentru Domnul lor, pentru că ele deveniseră urmaşele Sale, ale Aceluia care dăruise mamei pe fiica ei, iar fiicei pe mama sa. Eu am văzut în locul blândeţii şi bunătăţii lor o neîncredere, care le făcea să le tremure faţa când le priveam şi îndată am încetat a le mai vizita.

În acest timp al singurătăţii mele m-am dedicat cercetării neîntrerupte a unor învăţături morale ale lui Iisus, ce îmi fuseseră predate de Salomeea şi păstrate cu sfinţenie de mine.

O, scumpă prietenă! Cât de neînsemnată şi deşartă este înţelepciunea mai marilor noştri, în comparaţie cu învăţătura aceea, pe care numai singur Dumnezeu a inspirat-o şi a împrăştiat-o pe Pământ! O! Cât de adânci sunt aceste cuvinte înţelepte! Ce pace şi bunătate inspiră ele! Unica mea mângâiere constă în a le citi şi reciti mereu.

După trecerea câtorva luni, Ponţiu a fost obligat să demisioneze din postul care-i oferea atâta autoritate. Noi a trebuit să ne întoarcem în Europa, peregrinând din oraş în oraş. El purta cu sine în toată împărăţia greutatea umilirii şi întristării sale şi a chinurilor descurajării lui sufleteşti. Eu am mers împreună cu el, dar cum era vieţuirea mea cu el? Prietenia familială a vieţii conjugale nu mai este între noi; el vede în persoana mea martorul viu al amintirii despre crima lui; eu, de asemenea, văd în el chipul şi crucea plină de sângele Aceluia pe care el – nefericitul şi nelegiuitul judecător – L-a osândit. Nu mai am îndrăzneala să-mi ridic ochii ca să-l privesc în faţă. Sunetul cuvintelor lui, acel glas car e a pronunţat osânda, îmi străpunge şi răneşte inima. Iar când, după luarea mesei, îşi spală mâinile, mi se pare că nu le înmoaie în apă curată, ci în acel sânge cald, ale cărui urme nu se mai pot şterge.

Într-un timp, eu am vrut să-i vorbesc de pocăinţă şi de expierea păcatului, dar îţi spun că niciodată nu voi uita privirea lui sălbatică şi cuvintele lui pline de furie şi fără nădejde.

Nu peste mult timp, copilul meu muri în braţele mele, dar eu nu l-am plâns. Fericitul! El a murit ca fericit, scăpând de blestemul care ne urmăreşte, el a descărcat din spatele lui uriaşa povară a numelui tatălui său. Nefericirea ne urmărea întruna, din cauză că în toate părţile existau creştini; chiar aici, în această sălbatică patrie, unde noi ne rugăm a ni se acorda ocrotirea, lângă valurile mării şi stâncile ciudate, chiar şi aici pot auzi cu câtă indignare se pronunţă numele bărbatului meu! Cei care erau trimişi să predice învăţăturile Lui Iisus au scris între îndrumările lor şi cuvintele: “El a fost răstignit din ordinul lui Ponţiu Pilat”. Grozav blestem, care în toate veacurile va fi repetat.

Iartă Fulvio! Şi te rog să plângi şi tu, care mă doreşti. Să-ţi ajute dreptul judecător Dumnezeu şi să-ţi dea, cât mai repede, toată fericirea pe care noi o dorim una alteia.

Scuză-mă!

Claudia”

Cine a fost Claudia Procula?

Claudia Procula a fost cea de-a doua soție a lui Ponțiu Pilat, guvernatorul roman al Iudeii între anii 26-36. Aceasta a fost nepoata împăratului Augustus Cezar și fiica nelegitimă a celei a treia soții a lui Tiberius, numită Julia (care a murit nu după mult timp de la nașterea Claudiei). Tiberius a înfiat-o însă pe Claudia iar căsătoria ei cu Ponțiu Pilat se spune că a fost aranjată de Sejanus, prietenul și confidentul lui Tiberius.

Dacă în mod normal soțiile guvernatorilor nu obișnuiau să își însoțească soții în diversele teritorii ale Imperiului Roman (preferând confortul și siguranța Romei), Claudia Procula se remarcă drept o soție care are o relație aparte cu Ponțiu Pilat și acceptă pericolelele provinciilor romane îndepărtate.

Claudia Procula a fost menționată fără nume în Evanghelia după Matei în contextul judecării lui Isus Hristos: „Pe când sta Pilat pe scaun la judecată, nevastă-sa a trimis să-i spună: „Să n-ai nimic a face cu neprihănitul acesta, căci azi am suferit mult în vis din pricina lui.”” (Matei 27:19).

De asemenea, în arhiva Vaticanului există scrieri istorice aparținând lui Pilat în care acesta a menționat că în timpul judecării lui Isus Hristos i-a atenționat pe acuzatorii lui Isus: „”Știți că soția mea vă simpatizează în ceea ce privește iudaismul”. „Da, știm Pilat”. „Ei bine, soția mea a trimis să mi se spună: să nu faci nimic acestui om drept în această noapte”” (Ravasi G., „Il canto del gallo arrostito e la conversione di Ponzio Pilato”, L’Osservatore Romano).

Personajul Claudiei Procula din seria TV

Personajul Claudiei Procula ți al lui Ponțiu Pilat din seria TV

Unii cercetători ai istoriei afirmă că în Iudeea, Claudia Procula avea o cameristă feniciană care credea în evanghelia împărăţiei propovăduită de Isus Hristos iar aceasta îi transmisese Claudiei tot ceea ce știa și credea. Spre deosebire de Pilat, care s-ar fi sinucis, Origene – unul dintre cei mai reprezentativi teologi creștini din secolul al III-lea -, a sugerat în lucrarea „Omiliile după Matei” că soția sa, Claudia Procula, a murit ca și creștină. Acest aspect este confirmat și de Sinaxarul grecesc unde scrie: „Procula s-a făcut uceniță (…) și a primit sfântul botez”.

Scrisoarea de mai sus, scrisă în original în latină, se presupune că a fost scrisă într-un mic oraș galic din zona montană (zona Rennes-les-Bains din sudul Franței, în apropiere de locul natal al Claudiei, actualul Narbonne), la câțiva ani după ce Pilat plecase din Ierusalim. Claudia Procula a scris în total trei scrisori către Fulvia. Manuscrisul scrisorii de față a fost găsită înițial într-o veche mănăstire din Bruges (Belgia) iar apoi transferată în arhivele Vaticanului. În arhivele ultimului țar al Rusiei s-a găsit de asemenea o copie a traducerii acestei scrisori, probabil aceasta fiind procurată de la Constntinopul unde ajunsese de altfel prima copie a scrisorii ei în jurul anului 1643.

În 1865, jurnalul catolic Novice din Slovenia a publicat scrisoarea lui Claudia Procula în limba slovenă. Însă adevărata popularizare a scrisorii s-a făcut atunci când Pictorial Review Magazine a publicat traducerea în limba engleză a scrisorii Claudiei Procula în aprilie 1929.

În prezent, în unele comunități catolice mai vechi din Europa, citirea acestei scrisori precede spălarea picioarelor săracilor în Joia Mare, înainte de Paștele care comemorează moartea și învierea lui Isus Hristos.

Surse Pro Jesus:

Forcucci J. (compil.), Relics of Repentance: The letters of Pontius Pilate and Claudia Procula, Issana Press, p. 1-21, 1996

Ravasi di G., „Il canto del gallo arrostito e la conversione di Ponzio Pilato”, L’Osservatore Romano, 24 aprilie 2009

***, „Documente istorice şi mărturii despre Domnul nostru Iisus Hristos”, Apărătoul.md, 3 mai 2013

***, „Sfanta Procla, sotia lui Pontiu Pilat”, Creștin Ortodox, 3 august 2012

***, „The Relationship between Rome and Judea prior to Jesus’ public life”, Historian.net, 19 august 2014

https://www.evolutiespirituala.ro/claudia-procula-sotia-lui-pilat-marturii-istorice-despre-iisus/?feed_id=62585&_unique_id=649431063aaf0

22 iunie 2023/de admin

Dezvoltare spirituala, EVOLUTIE SPIRITUALA, iisus, maestrii spirituali, spiritualitate, teoria conspiratiei, Uncategorized, vindecare

Claudia Procula – sotia lui Pilat – Marturii istorice despre Iisus

Claudia Procula – sotia lui Pilat – Marturii istorice despre Iisus

Există numeroase scrieri nebiblice aparținând unor istorici, oameni politici și laici care confirmă existența lui Jesus Christus (numele latin al lui Isus Hristos).

„Claudia Procula,

Ție Fulvia Romelia,

Salutare!

Eu nu o să-ţi amintesc primele zile ale vieţuirii mele, care au zburat aşa repede în pace, în Narbona, sub paza şi grija părinţilor mei şi sub ocrotirea divină a prezenţei lor …

“Dar tu o să-L aperi, nu-i aşa?” am strigat eu, plină de indignare.

Veni timpul pentru culcare şi pe dată ce aşezai capul pe pernă, nişte puteri tainice parcă au pus stăpânire pe mintea mea.

– “Ce vreţi voi de la mine?” – întrebă el.

– “Noi vrem moartea acestui om, Iisus Nazarineanul” – răspunse unul din preoţi, în numele întregului popor. “Irod Îl trimite la tine, pentru ca tu să-i pronunţi osânda”.

– “Cu ce Îl învinuiţi voi? În ce constă gravitatea vinei Lui?”

După aceste întrebări a început din nou să se audă ecoul ţipetelor lor.

– “El a prezis distrugerea Templului; El se intitulează Rege al Iudeilor, Hristos, Fiul lui Dumnezeu; El a supărat pe preoţii seminţiei lui Aaron”, strigau leviţii.

Atunci Pilat, întorcându-se către Iisus, i se adresă cu cuvintele lor prefăcute:

– “Aşadar, Tu eşti Împăratul Iudeilor?”

– “Tu zici aceasta”, răspunse Iisus.

– “Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu?” Îl întrebă iarăşi Pilat.

Dar Iisus nu i-a răspuns nici un cuvânt. Țipetele se reînnoiră atunci şi mai accentuat ca înainte şi acum, întocmai ca urletele unui tigru flămând, ei începură să strige:

– “Daţi-ni-L nouă, ca să moară pe cruce!”

Ponţiu îi făcu din nou să tacă, zicându-le:

– “Eu nu găsesc nici o vină acestui om şi am să-L eliberez”.

Ponţiu părăsi sala judecăţii fără întârziere şi veni la mine. Eu m-am aruncat la picioarele lui zicând:

Ponţiu se întoarse îngrozit la tronul său. Când gloatele văzură aceasta, ţipetele: “La moarte, la moarte”, răsunau mai asurzitor decât înainte.

– “Pe cine să vă eliberez de sărbători, pe Baraba sau pe Iisus, numit Hristos?”

– “Să fie răstignit!” strigară ei.

– “Dar ce rău v-a făcut El?”

Cu şi mai multă furie ei strigară:

– “Să fie răstignit!”

O! Fatal ceas al pierzării!!!…

Ponţiu se ridică. Pe faţa lui se citea îndoiala şi groaza morţii. Îşi spălă mâinile în mod simbolic, în ligheanul plin cu apă, zicând:

– “Eu să ştiţi că mă consider nevinovat de sângele acestui drept ce urmează a fi vărsat”.

Astfel s-a terminat acea zi fatală! Iisus a fost înmormântat într-un mormânt, într-o peşteră săpată în piatră, iar la uşa peşterii s-au pus santinele de pază.

Dar acum află, Fulvio!

În acest timp al singurătăţii mele m-am dedicat cercetării neîntrerupte a unor învăţături morale ale lui Iisus, ce îmi fuseseră predate de Salomeea şi păstrate cu sfinţenie de mine.

Iartă Fulvio! Şi te rog să plângi şi tu, care mă doreşti. Să-ţi ajute dreptul judecător Dumnezeu şi să-ţi dea, cât mai repede, toată fericirea pe care noi o dorim una alteia.

Scuză-mă!

Claudia”

Cine a fost Claudia Procula?

Surse Pro Jesus:

Forcucci J. (compil.), Relics of Repentance: The letters of Pontius Pilate and Claudia Procula, Issana Press, p. 1-21, 1996

Ravasi di G., „Il canto del gallo arrostito e la conversione di Ponzio Pilato”, L’Osservatore Romano, 24 aprilie 2009

***, „Documente istorice şi mărturii despre Domnul nostru Iisus Hristos”, Apărătoul.md, 3 mai 2013

***, „Sfanta Procla, sotia lui Pontiu Pilat”, Creștin Ortodox, 3 august 2012

***, „The Relationship between Rome and Judea prior to Jesus’ public life”, Historian.net, 19 august 2014

https://www.evolutiespirituala.ro/claudia-procula-sotia-lui-pilat-marturii-istorice-despre-iisus/?feed_id=61190&_unique_id=648eb0e51189f

18 iunie 2023/de admin

documentare, iisus, Uncategorized

DOCUMENTAR: Ortodoxia – Din imperiu în imperiu

DOCUMENTAR – Ortodoxia – Din imperiu în imperiu

ORTHODOXY

From Empire To Empire

„Cu circa o lună în urmă, BBC difuza acest episod, Orthodoxy – From Empire to Empire, al unui serial mai amplu, A History of Christianity, realizat de profesorul de istoria religiei, Diarmaid MacCulloch, de la Universitatea Oxford, care expune curajos şi onest odiseea seculară a Ortodoxiei şi parte din cauzele ce au condus la Marea Schismă a creştinismului din 1054, ale cărei efecte unii doresc să fie stinse prin mişcarea ecumenică, respinsă în bloc de preoţi de renume ai Ortodoxiei noastre, în pofida iniţiativei politice globaliste a patriarhului Teoctist şi a papei Ioan Paul al II-lea.

Creştinismului ortodox îşi are originile în secolul I al erei noastre, când apostolii călătoreau intensiv prin teritoriile Imperiului Roman, înfiinţând comunităţi creştine în oraşele şi regiunile importante, primele dintre acestea apărând în Ierusalim şi apoi Antiohia, Alexandria şi altele şi, desigur, în cele două centre politice principale ale antichităţii, Roma şi Bizanţ.

Până în secolul al V-lea, puterea ecleziastică a evoluat în una ierarhică, a „Pentarhiei” sau un sistem de cinci patriarhii, cu o ordine de prioritate stabilită, iar Roma, ca centru vechi şi cel mai mare oraş al imperiului, şi-a acordat singură primatul de onoare în cadrul Pentarhiei, în care creştinismul era acum împărţit (episcopul Bisericii Romei era considerat „primul între egali” – elastică noţiune ecleziastică de egalitate).

În mod clar, acest sistem al patriarhilor şi mitropoliţilor a fost exclusiv rezultatul legislaţiei ecleziastice, nefiind nimic inerent divin în originea sa, fiind fixat în timp prin trei sinoade ecumenice: al II-lea (de la Constantinopol), din 381 e.n., al IV-lea de la Calcedon, din 451 e.n şi al VI-lea (tot de la Constantinopol), din 680-681 e.n., după cum urmează:

* Roma (Sf. Petru şi Pavel) – Papa, pentarh numai în Imperiul Roman de Apus;

* Constantinopol (Sf. Andrei), în prezent în Turcia;

* Alexandria (Sf. Marcu), în prezent, în Egipt;

* Antiohia (Sf. Petru), în prezent în Turcia;

* Ierusalim (Sf. Iacov), în prezent în Israel.

După cucerirea arabă din secolul al VII-lea şi după ce bizantinii pierd coridorul Roma-Ravenna, Patriarhia de Constantinopol este singura care rămâne în siguranţă, în capitala Imperiului Roman de Răsărit; papa de la Roma era independent, Ierusalimul şi Alexandria se găseau sub stăpânire arabă, iar Antiohia a rămas timp de sute de ani un teritoriu de graniţă, victimă a războaielor permanente dintre Imperiul Bizantin şi Califatul arab.

Ca atare, singurele patriarhate rămase în cursă, din cele cinci iniţiale, rămân cele ale Romei şi Constantinopolului, deşi au avut grijă să-şi mascheze setea de putere sub diverse argumente ecleziastice ipocrite.

Contrar credinţei comune a unei unice schisme la 1054, istoria zbuciumată a creştinismului înregistrează mai multe rupturi între cele două biserici, cea menţionată fiind doar cea mai gravă dintre ele, ale cărei consecinţe se resimt şi în epoca modernă, deşi a fost privită în Orient, la început, doar ca o rupere de raporturi oficiale obişnuite, precedată de o serie de cauze de natură politică şi religioasă, ce au condus la învrăjbirea reciprocă.

Apusul are fireşte o opinie total opusă: deşi îi recunoaşte complexitatea şi cauzele vechi, este considerată o simplă rebeliune unilaterală grecească împotriva autorităţii Bisericii autocefale de la Roma, un simplu act de sectarism de care se fac vinovaţi doar grecii, în persoana celor doi patriarhi, Fotie şi Mihail.

Să menţionăm, pe scurt, câteva cauze reale care au condus la situaţia de fapt şi mă refer în principal la cele politice, fiindcă cele religioase n-au făcut decât să creeze o glazură justificatoare ecleziastică, conflictului politic care s-a accentuat gradual în decursul primului mileniu.

1. Cauze politice:

– O primă disensiune s-a manifestat prin divizarea imperiului, prin decizia lui Diocleţian din 286, în Imperiul de Răsărit, cu capitala la Nicomidia şi Imperiul de Apus, cu capitala la Roma, deşi se pare că a fost bine intenţionat, înţelegând existenţa unor concepţii şi mentalităţi diferite în Orient şi Occident.

– Constantin cel Mare (306-337), care se pare că era de origine dacă, agravează conflictul mutând capitala imperială de la Roma la Constantinopol, în 330, cetăţii eterne fiindu-i rezervat un rol secund, foarte greu de acceptat.

– Teodosie cel Mare pune sare pe rană, în 395, când împarte imperiul între cei doi fii ai săi, Arcadiu primind Orientul, iar Honoriu, Occidentul. Are loc ulterior o reunificare a imperiului sub Iustinian cel Mare (527-565), care nu a rezistat însă după dispariţia sa, episcopii Romei începând să se alieze militar cu popoarele occidentale.

– De parcă nu era de ajuns, împăratul Leon al III-lea Sirianul (promotorul iconoclasmului), decide transferul provinciilor Calabria, Sicilia şi Creta sub jurisdicţia patriarhului de Constantinopol, plus veniturile corespunzătoare, care dispar din buzunarele largi ale papei.

– Începând cu încoronarea lui Carol cel Mare, din anul 800, ambele imperii intră într-o concurenţă acerbă privind convertirea popoarelor migratoare aflate la graniţele lor.

În plus, începând cu secolul al VII-lea, au loc două procese separate de distrugere a unităţii lingvistice a celor două imperii, fiindcă Răsăritul se elinizează treptat, în timp ce Apusul se latinizează, resentimentele fiind acum dublate şi de o dificultate de comunicare.

2. Cauze religioase:

– Ca urmare a publicării Henotikonului (Edictul de unire), în anul 482, de către împăratul bizantin Zenon, apare prima schismă religioasă, după aproape cinci secole de uniune, schismă care poartă numele patriarhului Acachie al Constantinopolului.

– Un nou motiv de discordie se dovedeşte a fi titlul de patriarh ecumenic adoptat de Ioan al IV-lea Postitorul, în sinodul local de la Constantinopol, din anul 588, fapt care-l irită substanţial pe papa Grigorie I cel Mare. Suplimentar, catolicii sunt acuzaţi de celibat, de consum de animale sugrumate şi sânge, de postire în zi de sâmbătă ş.a.m.d.

– Primelor acuzaţii li se adaugă cele ale lui Fotie, de la 867, ajungându-se la cifra de 28, cea mai importantă fiind adoptarea „filioque”, deşi papa Leon al III-lea se declarase împotriva acestui adaos netradiţional.

– Până la 1054, Roma continuă să se abată de la tradiţie, acuzaţiile ridicându-se acum la 80, una dintre cele mai grave fiind simonia, traficul cu bunuri spirituale.

În concluzie, cauzele schismei trebuie căutate în concepţiile diferite privitoare la fiinţa şi unitatea bisericii şi, mai ales, în încercările neobosite ale papalităţii de a-şi asigura supremaţia, prezentându-şi pretenţiile transparente sub formă de dogme religioase, acesta fiind motivul pentru care Biserica Ortodoxă luptă, de fapt, cu dogmatizarea excesivă a puterii papale, aşa-zis universală.

Ca o paranteză, în timpul lui Flavius Claudius Iulianus (331-363), cunoscut ca Iulian Apostatul, mai precis în 362, papa Liberius aruncă anatema peste teritoriile răsăritene ocupate de traci (daci), din cauza „încăpăţânării” acestora de a nu accepta autoritatea Romei şi abandonul legăturilor tradiţionale cu Constantinopolul, interdicţia incluzând pronunţarea numelor de „dac” şi „trac” şi, desigur, distrugerea sau confiscarea izvoarelor istorice care le menţionau prezenţa, aceasta fiind poate explicaţia pentru dispariţia selectivă a aproape 300 de lucrări istorice, ample, consacrate populaţiei traco-dacice.

Mânăstirea Sf. Ecaterina din Sinai, cea care este prezentată în film ca deţinătoare a celei mai vechi colecţii de icoane ortodoxe, se află de secole sub paza unui trib de aşa-zişi beduini, Djebalieh, despre care C.S. Javis, guvernatorul englez al Peninsulei Sinai, scria în 1931 (la fel ca şi un alt englez J.L. Burckardt, în 1822) că sunt urmaşii robilor valahi de la sud de Dunăre, aduşi aici de împăratul Iustinian în secolul VI.

O primă schismă efectivă are loc în urma sinoadelor de la Roma, din 861 şi 863, când papa Nicolae I îl excomunică pe patriarhul Fotie, care n-a răspuns pe loc provocărilor papale, ci abia în vara lui 867, în sinodul de la Constantinopol, îl excomunică pe papă, condamnând inovaţiile religioase apusene.

Papa Leon al IX-lea îşi exprimă deschis şi arogant concepţiile, în scrierile sale:

„Dacă cineva se desparte de Biserica Romană, acela nu mai formează o Biserică, ci un conciliabul de eretici, o adunare de schismatici, o sinagogă a satanei. Să ştie patriarhul că, fără aprobarea papei, nici nu are drept să existe, căci aşa cum Constantin cel Mare a predat papilor puterea să conducă pe principii pământeşti, tot aşa răspunde şi de Biserică[…] Apostolul Petru şi urmaşii săi pot judeca toată Biserica, dar pe ei nu-i judecă nimeni. Împăratul, însuşi, trebuie să fie un fiu ce se întoarce umilit la maica sa.”, contrazicându-se flagrant, prin justificarea puterii papale prin acordul dat de un împărat mirean, creştinat doar pe patul de moarte, Constantin cel Mare, a cărui autoritate este negată, ulterior, prin ultima frază.

Interesant este faptul că schisma de la 1054 nu se datorează papei, care a şi murit în luna aprilie, ci zelului secretarului de stat al papei, cardinalul Humbert – ce conducea delegaţia din care făceau parte cancelarul Frederick şi arhiepiscopul Petru de Amalfi – care pe 16 iulie, fără a avea autoritatea necesară, compune actul de excomunicare depus pe altarul Sfintei Sofii, prin care anatemiza în bloc, pe patriarhul Mihail Cerularie şi pe clericii şi credincioşii Bisericii Ortodoxe.

În sinodul ţinut opt zile mai târziu, patriarhul se dovedeşte a fi mult mai ponderat, hotărând să fie anatemizaţi doar cei care au blasfemiat credinţa ortodoxă, adică numai legaţii papali.

Principala consecinţă a schismei, subliniată şi în film, a fost situaţia disperată a Imperiului Bizantin, aflat sub atacurile otomane, fiindcă orice ajutor militar apusean era condiţionat, în prealabil, de acceptarea primatului Romei.

Trupele Cruciadei a IV-a, iniţiată de papa Inocenţiu al III-lea, constând din circa 35.000 de luptători, 60 de galere de război şi aproximativ 300 de maşinării de asediu, atacau în iulie 1203 oraşul Constantinopol, care era apărat de o garnizoană de numai 15.000 de luptători şi o flotă de 20 de galere.

În data de 13 aprilie 1204 cuceresc oraşul, urmând „tradiţionalele” trei zile de asasinate în masă şi jaf, în care distrug biblioteca oraşului, spoliază de odoare şi documente toate bisericile, dovedind o cruzime de neimaginat, instaurând aşa-zisul „Imperiu Latin”, până la 1261.

Indignarea ipocrită, de moment, a papei este amuţită de partea din pradă pe care o primeşte din partea „cruciaţilor”, ridicându-se întrebarea legitimă dacă nu cumva aceştia au acţionat, încă de la început, cu binecuvântarea sa, separarea celor două Biserici creştine devenind astfel ireversibilă.

Deşi „Imperiul Latin” a sucombat după numai 57 de ani, sub atacurile concertate ale dinastiei Asanizilor (aşa cum specificam şi în alt articol postat pe blog) şi aliaţilor ei, statele greco-bizantine ale Niceei şi Epirului, lovitura dată Imperiului Bizantin a condus la decăderea accentuată a acestuia, până la ocuparea Constantinopolului de către trupele lui Mehmet al II-lea, în data de 29 mai 1453.

Prin mişcările ecumenice, iniţiate în secolul trecut, s-a ridicat problema refacerii unităţii dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică, Roma părând a fi dispusă să renunţe la unele dintre dogmele prin care şi-a justificat, în timp, pofta de putere, mişcare pe care eu personal o consider ca fiind parte a strategiei masonice globaliste de impunere a unei religii unice – aşa cum se specifică în Protocolul nr. XIV al Înţelepţilor Sionului – care nu are nimic de-a face cu creştinismul şi cu Dumnezeu.

„Ecumenismul nu are nici o bază în tradiţia şi istoria Bisericii Ortodoxe: nici un sfânt ortodox nu a fost vreodată ecumenist, nu a participat la întâlniri cu ereticii, ca să facă schimb de experienţă, nu s-a rugat împreună cu ereticii. Ba din contră, falsele ‘uniri’ care s-au realizat în Istoria Ortodoxiei au fost anatemizate şi cei care s-au opus trădării au fost trecuţi în rândul sfinţilor şi cinstiţi de poporul drept-credincios, care nu s-a unit cu minciuna şi a apărat dreapta şi sfânta credinţă ortodoxă, cu preţul sângelui. […]Prin urmare, de la bunul lui început şi până în ziua de astăzi, aşa-numitul „Conciliu Mondial al Bisericilor”, ca vehicul (purtător) al ecumenismului protestant, este, într-un adevărat sens ecleziologic, un „Conciliu Mondial al ereziilor şi schismelor.”

SURSA: fymaaa.blogspot.ro

https://www.evolutiespirituala.ro/documentar-ortodoxia-din-imperiu-in-imperiu/?feed_id=60182&_unique_id=648b2bf3a1e8c

15 iunie 2023/de admin

Dezvoltare spirituala, EVOLUTIE SPIRITUALA, iisus, maestrii spirituali, spiritualitate, teoria conspiratiei, Uncategorized, vindecare

Claudia Procula – sotia lui Pilat – Marturii istorice despre Iisus

Claudia Procula – sotia lui Pilat – Marturii istorice despre Iisus

Există numeroase scrieri nebiblice aparținând unor istorici, oameni politici și laici care confirmă existența lui Jesus Christus (numele latin al lui Isus Hristos).

„Claudia Procula,

Ție Fulvia Romelia,

Salutare!

Eu nu o să-ţi amintesc primele zile ale vieţuirii mele, care au zburat aşa repede în pace, în Narbona, sub paza şi grija părinţilor mei şi sub ocrotirea divină a prezenţei lor …

“Dar tu o să-L aperi, nu-i aşa?” am strigat eu, plină de indignare.

Veni timpul pentru culcare şi pe dată ce aşezai capul pe pernă, nişte puteri tainice parcă au pus stăpânire pe mintea mea.

– “Ce vreţi voi de la mine?” – întrebă el.

– “Noi vrem moartea acestui om, Iisus Nazarineanul” – răspunse unul din preoţi, în numele întregului popor. “Irod Îl trimite la tine, pentru ca tu să-i pronunţi osânda”.

– “Cu ce Îl învinuiţi voi? În ce constă gravitatea vinei Lui?”

După aceste întrebări a început din nou să se audă ecoul ţipetelor lor.

– “El a prezis distrugerea Templului; El se intitulează Rege al Iudeilor, Hristos, Fiul lui Dumnezeu; El a supărat pe preoţii seminţiei lui Aaron”, strigau leviţii.

Atunci Pilat, întorcându-se către Iisus, i se adresă cu cuvintele lor prefăcute:

– “Aşadar, Tu eşti Împăratul Iudeilor?”

– “Tu zici aceasta”, răspunse Iisus.

– “Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu?” Îl întrebă iarăşi Pilat.

Dar Iisus nu i-a răspuns nici un cuvânt. Țipetele se reînnoiră atunci şi mai accentuat ca înainte şi acum, întocmai ca urletele unui tigru flămând, ei începură să strige:

– “Daţi-ni-L nouă, ca să moară pe cruce!”

Ponţiu îi făcu din nou să tacă, zicându-le:

– “Eu nu găsesc nici o vină acestui om şi am să-L eliberez”.

Ponţiu părăsi sala judecăţii fără întârziere şi veni la mine. Eu m-am aruncat la picioarele lui zicând:

Ponţiu se întoarse îngrozit la tronul său. Când gloatele văzură aceasta, ţipetele: “La moarte, la moarte”, răsunau mai asurzitor decât înainte.

– “Pe cine să vă eliberez de sărbători, pe Baraba sau pe Iisus, numit Hristos?”

– “Să fie răstignit!” strigară ei.

– “Dar ce rău v-a făcut El?”

Cu şi mai multă furie ei strigară:

– “Să fie răstignit!”

O! Fatal ceas al pierzării!!!…

Ponţiu se ridică. Pe faţa lui se citea îndoiala şi groaza morţii. Îşi spălă mâinile în mod simbolic, în ligheanul plin cu apă, zicând:

– “Eu să ştiţi că mă consider nevinovat de sângele acestui drept ce urmează a fi vărsat”.

Astfel s-a terminat acea zi fatală! Iisus a fost înmormântat într-un mormânt, într-o peşteră săpată în piatră, iar la uşa peşterii s-au pus santinele de pază.

Dar acum află, Fulvio!

În acest timp al singurătăţii mele m-am dedicat cercetării neîntrerupte a unor învăţături morale ale lui Iisus, ce îmi fuseseră predate de Salomeea şi păstrate cu sfinţenie de mine.

Iartă Fulvio! Şi te rog să plângi şi tu, care mă doreşti. Să-ţi ajute dreptul judecător Dumnezeu şi să-ţi dea, cât mai repede, toată fericirea pe care noi o dorim una alteia.

Scuză-mă!

Claudia”

Cine a fost Claudia Procula?

Surse Pro Jesus:

Forcucci J. (compil.), Relics of Repentance: The letters of Pontius Pilate and Claudia Procula, Issana Press, p. 1-21, 1996

Ravasi di G., „Il canto del gallo arrostito e la conversione di Ponzio Pilato”, L’Osservatore Romano, 24 aprilie 2009

***, „Documente istorice şi mărturii despre Domnul nostru Iisus Hristos”, Apărătoul.md, 3 mai 2013

***, „Sfanta Procla, sotia lui Pontiu Pilat”, Creștin Ortodox, 3 august 2012

***, „The Relationship between Rome and Judea prior to Jesus’ public life”, Historian.net, 19 august 2014

https://www.evolutiespirituala.ro/claudia-procula-sotia-lui-pilat-marturii-istorice-despre-iisus/?feed_id=59048&_unique_id=6485ddfc9f346

11 iunie 2023/de admin

iisus, religie, Uncategorized

SARBATOAREA DE CRACIUN – inainte şi după Hristos

SARBATOAREA DE CRACIUN – inainte şi după Hristos

«De Crăciun sărbătorim Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos…»
Oamenii contemporani grăbiţi ignoră misterul care învăluie cele două sărbători îngemănate la 25 decembrie, în solstiţiul de iarnă, ca doi brazi într-o tulpină, ca doi ochi într-o lumină: – sărbătoarea gazdă a lumii vechi – ziua Moşului Crăciun /naşterea Soarelui nebiruit Mithra – sărbătoarea găzduită – ziua Naşterii Pruncului Sfânt al lumii creştine.

Sărbătorirea Crăciunului a fost prima oară consfinţită la Roma în 354 e.n. Cum în biblie nu exista o dată corespunzătoare naşterii lui Iisus Cristos iar Cultul soarelui – considerat păgân, era adânc înrădăcinat în conştiinţa maselor, Papa Liberius a decis ca la 25 decembrie, adică ziua naşterii lui Sol Invictus Mithras, să suprapună marea sărbătoare a creştinătăţii – Naşterea lui Iisus Christos.

.
1. Semnificaţia sărbătorii arhaice şi posibilele origini ale cuvântului Crăciun.

.
1.1. Moş Crăciun, bătrân ca Timpul însuşi, este o divinitate arhaică, reprezentarea folclorică a lui Saturn senex, numit şi Deus Daciae, supranumit şi Omul, Cronos, Zalmoxe, Zeul Moş. Saturnaliile – serbate la 25 decembrie şi având origine carpatică – au precedat cu multe secole fondarea Romei. In timpul Saturnaliilor, cei bogaţi făceau daruri celor săraci pentru a cinsti epoca de aur a libertăţii, când Saturn împărăţea peste toată lumea cunoscută.
Crăciun este masca milenară a unui cioban zeu-moş, creatorul a toate câte sunt, pe chipul căruia timpul a încremenit:«Şezi, Crăciun, sfînt bătrân şi ridică pe Sion», «E ziua lui Crăciun, lui Moş Crăciun cel Bătrân». El aducea daruri: caş, urdă, mere, nuci, colaci şi vin: «C-aşa-i legea din bătrâni,/ Din bătrâni, din oameni buni,/ Să se dea la sânt Crăciun/ Un colac şi-un vinaţ bun».

.
Nu există nici o legătură între Moş Crăciun multimilenar al tradiţiei şi Santa Claus, imaginea gazetărească sau cea de marketing lansată în anii ‘30 de compania Coca-Cola,moşul în tunică purpurie cu guler alb, simbolizând licoarea roşie cu spumă albă de larg succes.

.
1.2. Crăciunul era cea mai importantă sărbătoare a erei pre-creştine. După vechile calendare, creştinii au sărbătorit mai mult de un mileniu Anul Nou în ziua de Crăciun: la Roma în Cancelaria papală era folosit şi în secolele XIV-XVII, sub numele de stilus curiae Romanae, în Germania până în secolul al XVI-lea, în Anglia din secolul al VII-lea până în secolul al XIII-lea, în Franţa numai în 1564 s-a hotărât începerea Anului Nou la 1 ianuarie, în Rusia schimbarea s-a făcut sub Petru cel Mare, în Ţările Române până la sfârşitul secolului al XIX-lea.[5] La românii din Banat şi Transilvania, şi în prezent ziua de 1 ianuarie se numeşte Crăciunul Mic, nu Anul Nou.

.
1.3. Din ţinuturile acoperite de păduri şi nea, împânzite de sihăstrii, coborau an de an în satele din văi asceţi bătrâni în cojoace miţoase, cu desagii plini de crengi sfinte de vîsc, considerat panaceu, leac pentru toate bolile oamenilor (de inimă, de oase, epilepsie, astm, otrăvire, tumori, sterilitate) şi chiar pentru animale (contra viermilor în nas la miei şi mai ales a scorbutului, fiind bogat în vitamina C, ca vitele să nu-şi piardă dinţii şi să fie nevoiţi să le
taie). Vîscul conţine viscotoxină, viscoli, amine, aminoacizi, vitamina C şi E etc. Vîscul, planta miraculoasă veşnic verde, a cărui rădăcină nu atinge pământul, era atârnat sus la grindă, ca talisman care apără sănătatea şi casa. Când se usucă, vîscul devine ca aurul, de unde şi numele cărţii lui G.J. Frazer Creanga de aur . Poate cu aceste crengi verzi cu bobiţe albe colindătorii binecuvântau creştetul oamenilor de Anul Nou în obiceiul sorcovei.

.
Astfel, una din originile cuvântului Crăciun ar putea fi sărbătoarea « crăcilor de aur » sacre, iar Moşul cu crăci să fi primit de la săteni numele de Moş Crăciun, cum presupune cercetătorul Gabriel Gheorghe în studiul citat.

.
1.4. Crăciunul măsoară totodată rădăcinile adânci ale civilizaţiei europene, atingând perioada unui cult solar autohton (focul fiind simbolul soarelui, al luminii divine). Strămoşii românilor, consideraţi de Marija Gimbutas[7] (cercetătoare la U.C.L.A. – USA) drept cea mai veche civilizaţie europeană, Old European Civilisation -6.500-3.500 î.Hr., erau un popor stabil, care îşi construia aşezări şi trăia din agro-păstorit (când restul Europei zăcea
pentru încă trei milenii sub gheţurile glaciaţiei Riss-Wurm), ştiind să preţuiască soarele şi neavând nevoie să împrumute un cult solar din alte părţi ale lumii.

.
Prin urmare, în Europa solarismul este mai vechi decât cultul, presupus oriental, al lui Mithra, cum observă Petru Caraman. El aduce ca probe datini răspândite la aproape toate popoarele Europei (români, germani, sârbo-croaţi, bulgari, greci etc.): rostogolirea roţilor de foc din crăci aprinse pe costişă, colacii de Crăciun care imita forma soarelui, arderea butucului în noaptea de Crăciun (la sârbi : badnjak, badnje veče).

.La români în nopţile solstiţiului de iarnă roţi de car îmbrăcate în crengi şi paie erau aprinse şi se dădeau de-a dura de pe înălţimi la vale, împrăştiind scântei pe ogoare ca să le facă roditoare. Tinerii alergau pe lângă roţi, bătând din tălăngi şi chiuind: „Păzea că vine roata de foc/ cu belşug şi noroc;/ Păzea că vine soarele/ şi vă arde picioarele,/ păzea, păzea”. Era o sărbătoare a focului de iarnă, admirabil descrisă de James Frazer (capitolul „Sărbătorile focului”: Chapter 63. The Interpretation of the Fire-Festivals. Section 2. The Solar Theory of the Fire-festivals): „Buşteanul Crăciunului, care ocupă un loc atât de important în sărbătoarea populară, avea la origine rolul să ajute soarele aflat în chinurile renaşterii în miezul iernii să-şi reaprindă lumina ce părea că se stinge.”

Hora sacră în jurul rugului aprins la Crăciun se desfăşura în sensul mişcării soarelui pe cer. La români hora e un joc religios, relict heliolatric, prin care oamenii se rugau pentru cele trebuitoare. Ridicând mâinile în dans preamăreau soarele, iar bătând pământul cu picioarele cereau rod bun pe ogoare, în livezi şi grădini: „Bate hora din picioare/ să răsară iarăşi soare;/ bate hora tot pe loc/ să răsară busuioc”.

.
In albaneză crencia sau kercü,-ni este craca, butucul sau buturuga care se aprinde în noaptea de Crăciun, cum arată E. Çabej Julia Maria Cristea relevă datini similare. În Franţa cea mai semnificativă tradiţie, la sate, este cea a „buturugii de lemn”, care este arsă la foc mic, în căminul, soba, sau în curtea fiecărei case, iar după sărbătoarea Crăciunului, cenuşa rămasă este împrăştiată pe câmp, pentru a aduce noroc şi o recoltă bogată. La oraş se face doar o prăjitură specială cu aspect de buturugă, numită “buche de noel”.În Scandinavia şi în nordul Germaniei se aprinde, prin tradiţie, unui foc uriaş din lemn, în noaptea de Crăciun.

.
În Grecia o tradiţie veche, păstrată şi acum cu sfinţenie, este aprinderea în noaptea de Crăciun a celui mai masiv trunchi de copac, denumit Christoxylo. Timp de 12 nopţi (24 decembrie – 6 ianuarie) este ţinut aprins Focul de Crăciun, menit să ardă spiriduşii răi, numiţi Kalikanzari, care în acest interval de timp devin foarte activi.

.
In Italia timp de 12 zile între Crăciun şi Epiphania (Bobotează) în cămin trebuie să ardă un trunchi de frasin, simbolizând pomul de Crăciun. Sorin Paliga observă că paralela Crăciun-butuc este întâlnită şi în cazul formei italiene ceppo, care înseamnă atât „Crăciun”, cât şi „butuc, buturugă”, deci sărbătoarea Crăciunului
este de fapt sărbătoarea butucilor, a crăcilor aprinse de Crăciun.

.
Aceeaşi moştenire spirituală precreştină e atestată de Joan Sabin şi la britanici: cazanele cu catran arzând purtate pe creştet de englezi la Allandale în Northumberland, cu care e aprins un rug uriaş în noaptea dintre ani, sau mingile de foc făcute din sârma împletită, umplută cu aşchii şi rumeguş muiate în parafină (swinging fireballs), aprinse la miezul nopţii şi rotite deasupra capului de scoţieni în Stonehaven.
Iată alte ilustrări de la români: «In noaptea de Crăciun nu trebuie să se stingă focul. Se pune în această noapte un buştean în foc, numindu-se buşteanul Crăciunului»; «cenuşa buşteanului care arde în noaptea Crăciunului e împrăştiată prin grădini pentru rodirea lor»; «La Crăciun cerul este deschis». O altă credinţã spune cã anul care începe va fi luminos şi spornic pentru familiile care în noaptea Anului Nou vor ţine lampa aprinsã pânã la
ziuã.

.
1.5. Românii din Bucovina cred că Dumnezeu a lăsat colindele ca în fiecare an toţi oamenii să audă numele cel sfânt al Domnului şi să lase răutaţile. Când colindele nu vor mai răsuna pe pământ, lumea va încăpea pe mîna diavolilor.
Se cuvine o menţiune aparte despre datina umblatului în colindeţe în Transilvania: colindătorii, numiţi piţărăi, îşi pregătesc nişte ciomege din crăci de alun, «pe care le despoaie de coajă, le înfăşură cu tei, în formă de spirală, le udă şi le pun la fum, spre a ieşi pestriţe», apoi se adună în seara de Ajun, fac un foc, joacă hore, cântă şi spun poveşti până la miezul nopţii, când încep să colinde pe la gazde:

”Bunã sara lui ajun,/ Da-i mai bunã a lui Crãciun./ Dã-mi şi mie un pizărău,/ Cã-s pruncul lui Dumnezeu.” Stăpânul casei băga în traista fiecărui copil câte un pizărău, adică un colăcel făcut din făină de grâu, apoi arunca pe jos mere, nuci şi bani din metal, iar copiii se înghesuiau să le adune. «Când intră în casă răscolesc focul din vatră cu colindèţele lor, adică cu ciomegele, ca să arză astă noapte focul până la ziuă (…)

.
Colindătorii pleacă şi mulţămesc pentu darurile primite cu aceste cuvinte: Noi ieşim şi Dumnezeu intră. Săteanul nostru român ţine foarte mult la datina umblatului în colindeţe si fiecare îşi trimite odrasla în cel puţin trei ani de-a rândul, căci în popor se crede că a umblat în colindeţe şi Domnul Hristos.».

.
Tudor Pamfile menţionează acelaşi obicei şi în nordul Olteniei: “ se alege un vătav, care se chiamă vătrai, fiindcă el intră întâiu în casa omului şi bodicăie cu colinda în foc… Când piţărăii au venit la casa omului, omul îi bagă in curte pe toţi şi scoate o coţovaică, – coajă de dovleac, – cu seminţe de cânepă, in, porumb, grâu, seminţe de dovleac şi i le dă vătraiului. Vătraiul ia cu mâna, aruncă în toate părţile, pe casă, pimniţi şi zice :Să crească,/ Să înmulţească,/ La mulţi ani ca sa înflorească !/ Câte cuie pe casă,/ Atâţia galbeni pe masă, / La anul şi la mulţi ani! Atunci
iese cu desagii şi le dă la toţi pe rând piţărăi. Piţărăi se dă : covrigi, simigi, boabe fierte, pere, mere, colivă, ţuică fiartă, vin şi altele.”

.
Colindeţele – aceste toiege din beţe, nuiele sau crăci cu ornamente pirogravate, folosite pentru ritualul scormonitului în focul de Crăciun puteau de asemenea să contribuie la denumirea Crăciunului. Romulus Vulcănescu aminteşte şi bâtele magico-rituale cu cap de cal care simbolizau razele soarelui în dansul căluşarilor. El menţionează cultul cailor solari în Europa de vest sub formă de Pferd-Ritters la germani, cheval jupon la francezi şi hobby horse la englezi,[21]
precum şi dansul căiuţilor în solstiţiul de iarnă în România. Dansul căluşarilor a fost pus în legătură şi cu dansul antic al collisaliilor. In Oltenia se juca un «căluş de iarnă» la malul Dunării pe gheaţă. In dansul lor ritual, bărbaţii purtau toiege- mascoide din lemn cu capete de cai albi – cai solari, cu care alungau duhurile rele din pământ şi din văzduh.

.
1.6. Consacrarea rituală a bradului în sărbătorile solstiţiului de iarnă este anterioară erei creştine, aşa cum demonstrează cercetătorul Romulus Vulcănescu în studiul Mitologie română[22]: «In paleo-folclorul român bradul ca arbore cosmic e consemnat într-o descriere impresionantă: Sus în vârful muntelui / creşte bradu’ brazilor,/ de mare şi înfoiat / tot ceru’ l-a îmbrădat, / soarele în cetini,/ luna între ramuri / mii şi mii de stele, / între rămurele. (…)

.
Bradul a fost şi este prezent în ceremonii şi rituri proprii vieţii săteanului român ». Bradul este arbore de naştere, de înfrăţire simbolică între noul născut şi un brăduţ; este arbore de nuntă (stâlpul de nuntă pe care se leagă năframa, busuiocul şi plosca de vin care se înmânează miresei); arbore de judecată (bradul de jurământ şi bradul justiţiar); arbore funerar care ajută sufletul în marea trecere peste apa sâmbetei sau Marea Neagră, arbore de pomană de care atârnă colaci şi mere; arbore de bun augur în colinde şi coloana cerului, axis mundi, având coroana în ceruri şi rădăcinile în pământ. Creatorul lumii a izbit cu toiagul în apele primordiale şi ele s-au deschis în locul acela şi s-a ridicat falnic un brad fosforescent, picurând stropi de apă luminoasă.

.
Obiceiul de a împodobi la solstiţiul de iarnă, uşile, ferestrele şi casa cu crengi de brad sau pin, în credinţa că ele aduc noroc, viaţă lungă, prosperitate şi fertilitate, datează cu mult înaintea creştinismului. La popoarele nordice ramurile de brad cu care se împodobeau iarna casele, erau un mijloc de a lupta împotriva demonilor şi duhurilor rele, care, se credea că în perioada răscrucii dintre ani, umblau printre oameni. Totodată, faptul că rămâneau întotdeauna verzi, era o speranţă în renaşterea luminii şi venirea primăverii. Acelaşi rol îl are în Germania şi Austria tradiţia „Coroanei de Advent”, făcută din crengi de brad, cu lumânări care se aprind pe rând în decembrie, până în seara de ajun.

.
1.7. Cultul soarelui a fost asimilat în sărbătoarea creştină a Crăciunului. Grecii, egiptenii, sirienii serbau pe 25 decembrie naşterea Soarelui. In Egipt, fiul lui Isis, împărăteasa cerurilor, se naşte chiar în preajma solstiţiului de iarnă. Yule este numele caldeean pentru copil sau prunc. Însuşi numele popular al sărbătorii Crăciunului la britanici – Yule-day, îi dovedeşte originea păgână. Strămoşii anglo-saxonilor numeau data de 25 decembrie Yule-day sau Ziua-Pruncului, iar noaptea din ajun Noaptea-Mamei, cu mult înainte de a ajunge în contact cu creştinismul.

.
În Imperiul Roman în anul 274 e.n. împăratul Lucius Domitius Aurelianus a ridicat la Roma un templu dedicat lui Sol Invictus – Zeul Soare nebiruit, apărător al imperiului, şi a decis celebrarea cultului Soarelui ca un cult oficial de stat: dies natales Solis invicti. Pentru cinstirea soarelui învingător se aprindeau focuri enorme,ca reprezentări
pământene ale zeului celest. Noul născut era personificat la egipteni ca un prunc, care era arătat mulţimii la miezul nopţii, ca prilej de bucurie: «Fecioara a născut, lumina creşte!». Sărbătoarea solstiţiului de iarnă, denumită în spaţiul germanic Julfest, (la englezi Yule) era ţinută în toate ţările Europei de nord, în strânsă legătură cu fertilitatea şi cultul morţilor prin petreceri şi ospeţe cu mâncăruri abundente, cortegii de măşti etc.

.
1.8. Prin naşterea lui Mithra: “lumea cea veche sărbătorea creşterea luminii, care biruieşte forţele întunericului”[27]. Mithra era cunoscut drept Domn al Adevărului şi al Luminii Cereşti.. Ecouri ale mithraismului se găsesc în unele colinde româneşti, unde Iisus îmbracă toate atributele lui Mithra (venerat atât în Dacia, unde s-au găsit 280 monumente, cât şi în Moesia Inferior – 90 monumente): „şi pe faţa fiului/ scrisă-i raza soarelui”.[28] Ecouri apar şi în onomastica românilor: Mitra, Mitrea, Mitru, Mitre, Mitran, Mitrică, Mitrancă, Mitrofan, Mitroi, Mitruş, Mitrelea, Mitrescu, Mitrican, Mitrici, Mitrin, Mitriev, Mitrovici, Mitruţoiu (chiar tatăl meu se numea Mitruţă).

.
1.9. În studiul Geneza creştinismului popular al românilor, Nelu Zugravu afirmă că „Nemurirea şi postexistenţa propovăduite de Zalmoxe ar fi putut anticipa şi pregăti creştinismul” [30]. Dobândirea nemuririi însemna şi un cod de legi morale: pietate, abstinenţă, puritate, curaj. Geto-dacii foloseau incineraţia, ca sufletul să supravieţuiască
purificat în cer, lângă Cel Preaînalt, părintele luminilor, eliberat de învelişul trupului corupt.

.
2. Împrejurările în care a fost instituită Sărbătoarea Naşterii Domnului
Troparul zilei specifică sensul acestei sărbători a Natalităţii (Nascere Domini): Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru… Biserica a încercat să-şi apropie sărbătoarea Crăciunuluicu rădăcini milenare, «necreştină, dar prăznuită de o populaţie cu trăire creştină», dedicând-o Naşterii Mântuitorului, numit Soarele Dreptăţii.

.
2.1. Textul din Noul Testament (Matei 1, 18) este următorul: Cristi autem generatio sic erat (Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost). Cuvântul grec genesis (naştere) a fost tradus in latină, în Vulgata, cu generatio, – onis (generare, naştere din părinţi) sinonim cu “natalis”.După Ovid Densuşianu, Al. Graur şi Al.Rosetti, apelativul Crăciun derivă din latinescul creatio. Dar limba Bisericii nu a întrebuinţat şi pe creatio, pornindu-se de la sensul lui creare, de “faire naitre du neant”. Prin urmare este un nonsens să legi etimologic numele Crăciun de termenul creatio,-onis, fiindcă termenul “creare” nu are sensul de “naştere”. Iisus Hristos S-a născut din veci din Tatăl, fiind de o fiinţă cu Tatăl, şi “la plinirea vremii” s-a născut cu trupul, fără de păcat, din Fecioara Maria şi de la Duhul Sfânt, aşa cum se afirmă în Crez: “născut, nu făcut, cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”.

.
2.2. Din latinul natalis avem însă în română cuvântul nat, de unde expresia: Tot satul îşi are natul, adică fiecare cu obârşia lui, cu generaţia ( generatio-onis) neamului său. Cuvântul nat ( natus) nu are legătură cu Crăciunul, ca în limbile romanice apusene.

.
2.3. Al. Graur mai derivă Crăciun şi din latinul calatio, care însemna “chemare”, şi anume chemarea pe care o lansau preoţii la zi întâi a fiecărei luni, de unde şi numele de kalendae, care se dădea primelor zile ale lunii (cu derivatul calendar, cărindar). Dar Crăciunul nu e la zi întâi şi nu presupune nici o chemare.

.
2.4. In textele bisericeşti româneşti numele Crăciun a fost eludat secole întregi (XVI, XVII, XVIII), datorită încărcăturii păgâne a sărbătorii, care asocia la Naşterea Domnului un alai de personaje de neînţeles cu măşti de Moşi, Cioban, Mut, Plugari, Ţigan, Căiuţi, Capră/Ţurcă, Urs. De exemplu în Cazania de la Govora – 1642 şi în Cazania lui Varlaam – 1643, numele sărbătorii Crăciunului a fost înlocuit cu “Sărbătoarea Născutului”. În schimb în
texte laice apare şi ca nume al sărbătorii: mitropolitul Sucevei, Ghedeon, şi mai mulţi boieri mulţumesc în scris craiului Gh. Racoţi pentru un ajutor în bani, “ pe care se îndatoreau a-i răspunde până în ziua Crăciunului”[35]. Gheorghe Mihăilă îl găseste atestat în sec. al XII-lea: crăciun (1198).

.
2.5. Datinile străvechi ale Crăciunului asociate la sărbătoarea împărătească a Naşterii Mântuitorului au persistat de-a lungul secolelor până în zilele noastre în ciuda interdicţiilor. Actul de martiraj al Sfântului Cračun, judeţul Constanţa) menţionează practicarea acestei sărbători de enoriaşi din toate categoriile sociale în secolul al IV-lea,« în ziua calendelor lui ianuarie…îmbrăcaţi în piei de capră… urmând obiceiul păgânilor, deşi se numesc creştini»[37].
Acelaşi lucru se semnala şi în vestul Europei. In 742 Sfântul Bonifaciu scria Papei Zaharia (pontif între 741-752), scandalizat că la Roma, de Anul Nou, creştinii, deghizaţi în animale după obiceiul păgânilor, cântau şi dansau ziua şi noaptea, chiar pe treptele bazilicii Sf. Petru, refuzau din superstiţie să împrumute vecinilor foc sau unelte din fier. În spaţiul germanic la carnavalul Julfest apare personajul Julbock. Acesta este un ţap confecţionat din paie, legat cu o fundă roşie. În mitologia ţărilor nordice, zeul tunetelor Thor – denumit şi Donner, alerga pe bolta cerului într-o şaretă trasă de ţapi, iar la solstiţiul de iarnă Thor se cobora printre oameni. Ţapul lui Thor a devenit în ţările scandinavice un simbol al Crăciunului. În Finlanda, Moş Crăciun este numit Joulupukki, cuvânt derivat de la
Julbock.

.
Conducătorii bisericii au luat poziţie şi împotriva obiceiului păgân de a face daruri pe 25 decembrie (obicei care îşi trage originea din Saturnalii, când cei bogaţi făceau daruri celor sărmani în cinstea vârstei de aur a libertăţii, când Saturn stăpânea toată lumea cunoscută).

.
2.6. Iată un exemplu cum la români sărbătoarea moştenită a fuzionat firesc cu creştinismul: «Se spune că Moş Crăciun a găzduit şi ospătat pe Ioan Sântioan. Cică Ioan Sântioan a călătorit cu Maica Domnului şi cu Hristos şi s-au abătut la casele lui Moş Crăciun. După ce s-au ospătat şi au băut, Ioan Sântioan a zis lui Moş Crăciun : Noi bem şi ospătăm şi nu ne întrebăm cine e mai mare dintre noi. Moş Crăciun i-a răspuns: Mare eşti, Doamne, de mărire, de când te-ai născut. Dar eu m-am pârlejit (am fost de faţă – cu acest prilej,n.n.) şi team sprijinit în poala de veşmânt şi n-ai dat de pământ». Parcă asistăm la Întâmpinarea Domnului de dreptul Simeon bătrânul (sărbătorită în calendar la data de 2 februarie), în ritualul punerii înaintea Celui Preaînalt a Pruncului Sfânt, Fiul Omului, întâi născut din Preacurata Fecioară Maria şi de la Duhul Sfânt.

.
2.7. «Creştinismul popular, afirmă Nelu Zugravu, s-a născut din convieţuirea religiilor în momentul de formare si ascensiune a religiei Mântuitorului în Imperiul Roman, din similitudinea practicilor, din supravieţuirea mitologiilor ancestrale, din revalorizarea simbolurilor preistorice şi din creştinarea unor divinităţi, credinţe şi cutume antice.». Întrucât sărbătoarea Crăciunului era prea adânc înrădăcinată în mentalitatea populară pentru a fi înlăturată, biserica a hotărât să o păstreze închinând-o Naşterii Mântuitorului. Ion Ghinoiu observă cum creştinismul a vehiculat numeroase practici precreştine pe care, fără să vrea şi fără să ştie, le poartă cu el. Fără creştinism multe credinţe şi superstiţii nu ar fi ajuns până în secolul XXI.

.
Practicile religioase au fost preluate prin tradiţie, fără să existe îndrumări scrise privind de exemplu închinatul spre răsărit, orientarea estică a mormintelor, a altarului bisericilor şi a icoanelor în casă, palma deschisă cu degetele răsfirate în chip de raze (simbol solar) cu care preoţii invocă duhul sfânt şi binecuvântează credincioşii, tămâiatul,
aprinsul lumânărilor şi candelei, primirea şi transmiterea luminii de Paşti, stropirea cu apa sfinţită, pomenile etc.

.
Istoricul Socrate Scolasticul, citat de cercetătorul Nelu Zugravu susmenţionat arată că nici apostolul Petru, nici evangheliştii nu au impus celor convertiţi cum să celebreze sărbătorile: «Căci nici Mântuitorul, nici Apostolii n-au impus pentru aceasta nici un precept şi n-au stabilit nici o pedeapsă contra celor ce le-ar comite… Apostolii n-au cugetat niciodată să prescrie sărbători. Ei n-au avut grijă decât să recomande pietatea».[44] Mântuitorul însuşi
a spus: «N-am venit să stric, ci să împlinesc».

.
2.8. La primele popoare creştinate, numele sărbătorii arată exclusiv evenimentul creştin al naşterii Domnului, fără trimitere la străvechea sărbătoare pre-creştină: latină- Natales, italiană– Natale, spaniolă– Navidad, portugheză– Natal, provensală– Nadal, franceză- Nativité/ Nöel, engleză- Nativity/Christmas, rusă- Rozdjestvó, ucraineană –
Rizdvò, polonă– Bože Narozdenie, sârbă-croată-slovenă– Bozic, bulgară –Bozik, cehă– Vanoce, slovacă – Vianoce.
Petru Caraman, studiind răspândirea geografică a cuvântului Crăciun îl găseşte numai la români şi la locuitorii din imediata vecinătate a graniţelor etnice româneşti: la ucrainienii carpatici Kerečunj večery, la slovaci tot Kračun (numai la cei din est), la unguri Karácson, cu acelaşi sens ca şi la români. Deci reiese că pretutindeni cuvântul e împrumutat de la români.

.
In concluzie constatăm că la toate popoarele Europei elementele asociate sărbătorii multimilenare a Crăciunului fac parte dintr-un sistem coerent de reprezentare mitico-rituală a lumii, care dovedeşte continuitatea a unei credinţe monoteiste în Dumnezeul Luminii şi al Dreptăţii. Pretutindeni apare aceeaşi dezvoltare spirituală: cultul solar al Crăciunului este absorbit organic în sărbătoarea creştină a Naşterii Domnului, o dovadă convingătoare despre
comunitatea de origine a popoarelor europene.

.
Această origine este autohtonă, strict europeană şi nu indo-europeană cum s-a susţinut în mod eronat. De ce? Deoarece cultul soarelui este axiomatic legat de agricultură, iar cercetări arheologice recente precum şi datările cu C14 au dovedit că agricultura îşi nu are originea în ţinutul arid al Indiei, ci în bazinul carpato-dunărean situat in inima Europei. Munţii Carpaţi au fost habitatul primitiv al arienilor care au populat India, aşa cum dovedesc cercetătorii britanici în The Cambridge History of India. Autohtonii carpato-dunăreni practicau agricultura încă din epoca pietrei (7800 î.Hr.), arând pământul cu plug din corn de cerb şlefuit şi placat cu silex. S-au descoperit semnificative depozite de graminee carbonizate în gospodăriile neolitice. Cercetările arheologice ale Grupului de lucru Schela Cladovei –Lepenski Vir efectuate între 1990-2000 au dus la concluzia că agricultura a
început la Porţile de Fier.

.
In acelaşi timp, cercetătorul italian Marco Merlini sesizează cu justeţe că recunoaşterea internaţională a primordialităţii civilizaţiei carpato-dunărene are repercusiuni culturale importante asupra identităţii spirituale comune a popoarelor care locuiesc bătrânul continent Europa: „Teorema clasică Ex Oriente lux este schimbată în Ex Occidente lux (…). Aceasta aduce o îmbogăţire şi expansiune a matricei istorice şi culturale pe care se bazează identitatea noastră europeană, pentru că civilizaţia Dunării este acum considerată ca una din „mamele” culturii europene moderne.”

.
In ceea ce priveşte tema prezentului studiu, sărbătoarea solară a Crăciunului este una din mărcile de străvechime ale neamului românesc şi ale spiritualităţii europene.

Autor: Prof. Dorina Şuhanea

https://www.evolutiespirituala.ro/sarbatoarea-de-craciun-inainte-si-dupa-hristos/?feed_id=57662&_unique_id=647fefee4c8e6

7 iunie 2023/de admin

iisus, Uncategorized

PENTAGRAMA DE FOC

DESPRE PENTAGRAMA

CE – reprezintă centrul de echilibru sau punctul de echilibru al celor cinci elemente. În acest centru fluxul energetic este maxim.

În Cabbala medievală, această pentagramă simbolizează coborârea lui Iisus pe pământul plin de păcătoşi.

PENTAGRAMA = 3 TRIUNGHIURI – FORMA LITEREI A, dar şi a literei greceşti, DELTA, simbolul DECHENEILOR.

„Scutul lui David” aşezat cu vârful în sus este benefic în timp ce cu cele două vârfuri în
sus devine malefic, prin inversarea polaritatii.

Pentagrama lui Agrippa

– Efigia lui Leonardo Da Vinci

Hexagrama

Semnul Macrocosmosului. Implorarea omului către Dumnezeu (triunghiul ca vârful în sus).Răspunsul de acceptare a cererii (Triunghiul cu vârful în jos). Pecetea lui Solomon.

Pentagrama vazuta in 3D = MER-KA-NA

https://www.evolutiespirituala.ro/pentagrama-de-foc/?feed_id=57347&_unique_id=647ed6013efef

6 iunie 2023/de admin

Dezvoltare spirituala, EVOLUTIE SPIRITUALA, iisus, MAESTRI ASCENSIONATI, maestrii spirituali, spiritualitate, Uncategorized

India – Simbolistica oului, a pasarilor si gesturile lui Iisus

„Bucuria cea mai mare, este contactul dintre esența noastră și esența eternă.”
„Cine nu iese din Eu, nu atinge Absolutul şi nu descifrează nici viaţa.” Constantin Brâncuși

„Păsărilor care s-au născut în colivie, le este cel mai frică de cer.” Rabindranath Tagore

„Situația noastră aici pe pământ este ciudată. Fiecare venim pentru o scurtă vizită, neştiind de ce, totuşi părând a tinde catre un scop divin.” Albert Einstein

Culegere din textele sacre ale Shri Mataji Nirmala Devi

https://www.evolutiespirituala.ro/india-simbolistica-oului-a-pasarilor-si-gesturile-lui-iisus/?feed_id=57032&_unique_id=647dbc7e19c69

5 iunie 2023/de admin

iisus, Uncategorized

PENTAGRAMA DE FOC

DESPRE PENTAGRAMA

CE – reprezintă centrul de echilibru sau punctul de echilibru al celor cinci elemente. În acest centru fluxul energetic este maxim.

În Cabbala medievală, această pentagramă simbolizează coborârea lui Iisus pe pământul plin de păcătoşi.

PENTAGRAMA = 3 TRIUNGHIURI – FORMA LITEREI A, dar şi a literei greceşti, DELTA, simbolul DECHENEILOR.

„Scutul lui David” aşezat cu vârful în sus este benefic în timp ce cu cele două vârfuri în
sus devine malefic, prin inversarea polaritatii.

Pentagrama lui Agrippa

– Efigia lui Leonardo Da Vinci

Hexagrama

Semnul Macrocosmosului. Implorarea omului către Dumnezeu (triunghiul ca vârful în sus).Răspunsul de acceptare a cererii (Triunghiul cu vârful în jos). Pecetea lui Solomon.

Pentagrama vazuta in 3D = MER-KA-NA

https://www.evolutiespirituala.ro/pentagrama-de-foc/?feed_id=54827&_unique_id=64760a13e74d3

30 mai 2023/de admin

ascensiune, Dezvoltare spirituala, EVOLUTIE SPIRITUALA, ezoterism, iisus, religie, spiritualitate, Uncategorized, VIETI ANTERIOARE

Documentare & Articole: Lumea de Dincolo – Intre Stiinta si Mit

Documentare & Articole: Lumea de Dincolo – Intre Stiinta si Mit

Experienţe de moarte clinică (EMC):

Ce este o EMC? Este o experienţă a vieţii după moarte, care are loc, atunci când persoana este moartă din punct de vedere clinic. Este vorba de o detaşare de trup, şi de o existenţă în afara trupului în mod conştient.

Nu trebuie să confundăm aceste experienţe, cu cele în stare de comă, în stări excepţionale la graniţa dintre moarte şi viaţă, sau cu cele sub influenţa unor substanţe, sau cu cei ce au experimentată răpiri sufleteşti, după cum spune Pavel: „Cunosc un om în Hristos, care, acum patrusprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer(dacă a fost în trup nu ştiu; dacă a fost fără trup, nu ştiu: Dumnezeu ştie). Şi ştiu că omul acesta (dacă a fost în trup sau fără trup, nu ştiu: Dumnezeu ştie), a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte, care nu se pot spune şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească.” (2Corinteni 12:2-4; vezi şi 1Corinteni 5:3,4).

Atunci când vorbesc de EMC, mă refer la oamenii declaraţi morţi de medici sau personal medical competent, şi care după un timp mai lung sau mai scurt, au revenit la viaţă.

Atât cei ce au avut experienţe pozitive, sau negative, descriu: detaşarea de trup, începutul unei existenţe în afara corpului, de multe ori ei privesc corpul neînsufleţit, cât şi personalul medical care încercă reanimarea persoanei. Mai târziu persoana dacă a fost bună se simte că pluteşte / se ridică, trece printr-un tunel, şi se întâlneşte cu o fiinţă de lumină: Isus sau un înger, sau chiar din clipa detaşării de trup este întâmpinat şi înconjurat de îngeri (comp. cu Luca 16:22), aceea persoană apoi, e posibil să vadă anumite secvenţe din paradis, sau se întâlneşte cu fiinţe dragi sau cunoscute decedate. Comunicarea cu fiinţa de lumină sau cu sufletele celor cunoscuţi este fie verbală, fie non-verbală, printr-un fel de telepatie.

Cei ce au experienţe negative declară, cum sunt preluaţi de demoni, din clipa morţii, sau simt că sunt traşi sau alunecă în jos, simt un întuneric dens şi înfricoşător (Matei 8:12; 22:13; 25:30); alţii ajung la o poartă a iadului şi sunt preluaţi de o fiinţă oribilă, sau văd un loc al torturii, al flăcărilor, al ţipetelor sau durerilor, unii văd anumite persoane cunoscute, necredincioase, chinuindu-se în foc, sau fiind chinuiţi de fiinţe demonice, sau experimentează chinul de a fi sfâşiaţi, zgâriaţi de mii de fiinţe care parcă îi străpung fiinţa cu ghearele lor. Experienţe pot fi de la caz la caz diferite, însă păstrează acelaşi tipar, cei buni, un loc frumos, de unde nu mai doresc să plece, o fiinţă de lumină sau mai multe, iar cei răi chinul în forme mai grave sau mai puţin grave.

În general Fiinţa de lumină care este prezentă lângă cei drepţi, sau vine ulterior şi îi scapă din ghearele demonilor, din întuneric sau din flăcări pe cei ce au ajuns în acel loc, le arată viaţa de pe pământ, sau secvenţe cu faptele făptuite în trup, după care îi spune că trebuie să se întoarcă pe pământ, i se mai acordă astfel o şansă, ca cei drepţi să devină şi mai drepţi, şi cei nedrepţi să se pocăiască, unii dintre ei primesc chiar un mesaj pentru omenire sau pentru biserică.

Toţi cei care au revenit înapoi, şi au descris raiul sau iadul, au simţit un sentiment al veşniciei, nu au simţit trecerea timpului ca pe pământ.

Ei revin în corp, şi când se trezesc (învie) în lumea aceasta, află că au fost declaraţi morţi, dar că din fericire au revenit la viaţă. Unii au revenit la viaţă şi după câteva zile nu doar după ore. Am auzit de un caz ce a revenit la viaţă după nouă zile, altul după trei sau patru, altul după o zi, etc.

Trebuie amintit faptul că unii dintre cei ce au experimentat moartea clinică, nu au o asemenea experienţă a raiului sau a iadului. O posibilă explicaţie ar fi, că nu-şi amintesc, ca şi situaţia cu visurile. Toţi oamenii visează în fiecare noapte, acest lucru este demonstrat ştiinţific, însă nu toţi îşi amintesc visul dimineaţa, decât o mică parte.

O altă explicaţie ar fi că Dumnezeu nu a dorit ca acei oamenii să aibă, detaşarea de trup, ştiind că vor reveni la viaţă în scurtă vreme.

Scepticii, materialiştii, necredincioşii, anihiliştii, care neagă viaţa după moarte, au încercat să explice acest fenomen, dând tot felul de explicaţii, şi născocindu-se multe teorii care încearcă se explice aceste experienţe.

În general se dau următoarele explicaţii la experienţele de moarte clinică, cu continuarea vieţii după moarte, ele sunt: 1) halucinaţii induse de durere sau medicamente; 2) resturi de amintiri din experienţa naşterii; 3) reacţia creierului la nivele modificate de dioxid de carbon; 4) împlinirea psihologică a unor dorinţe, speranţa unui cer; 5) autosugestie; 6)experienţe induse de droguri sau de diferite anestezice; 6) atacuri de apoplexie în lobii temporali; 7) pierderi senzoriale.

Sunt aceste explicaţii satisfăcătoare? Dacă cercetăm acest fenomen experimentat de mii de persoane, ne dăm seama că aceste explicaţii nu satisfac, ele nu dau răspunsuri la anumite cazuri reale concludente, ca de pildă:

De exemplu, ele nu pot explica cum ar putea nişte oameni cu creierul mort, să descrie ulterior cu amănunte exacte şi amănunţite încercările personalului medical de a-i reanima. Astfel dintr-un studiu pe 25 de pacienţi cu cunoştinţe medicale, care au fost rugaţi să descrie manevrele ce se fac atunci când un medic încearcă să reanimeze un pacient care este în comă sau mort clinic, aproape toate persoanele (23 din 25) au făcut greşeli mari de descriere a procedurilor de reanimare. Pe de altă parte, nici unul din pacienţi morţi clinic n-au făcut greşeli în descrierea a ceea ce s-a petrecut cu ocazia reanimării lor. Asemenea studii dovedesc că oamenii aceştia au fost cumva în afara trupurilor lor, aşa cum au pretins, şi au privit ce se întâmplă.

Există probe care arată şi mai bine existenţa după moarte, desprinderea sau ieşirea din trup şi deplasarea la o anumită distanţă de trup. Astfel o mamă, după ce a intrat în moarte clinică, a ieşit din trup, şi a plutit spre coridor, unde şi-a văzut fetiţa adusă de o cunoştinţă pe holul spitalului, şi a văzut că fusta ei nu era asortată cu bluza. După câteva minute, mama a revenit trup, şi a revenit la viaţă. După ce şi-a recăpătat conştiinţa, ea a spus personalului medical de ce fetiţa ei este aşa prost asortată ca îmbrăcăminte. Medicul a apostrofat asistenta că a lăsat fetiţa să fie văzută de mama ei. Însă aceasta s-a scuzat şi a spus că fetiţa nu a intrat la mama ei. Iar mama a precizat că a văzut-o din postura de suflet. Ne întrebăm ce halucinaţii putea să-i arate mamei cu ce este îmbrăcată fetiţa ei? Sau mai degrabă cu adevărat această mamă a experimentat viaţa după moarte şi ieşirea din trup.

Un alt caz, a unei femei aduse de urgenţă la spital, unde a venit pentru prima oară, a simţit că fiind în sala de operaţie, că s-a detaşat de trup, a început să se ridice în sus, prin ziduri, şi a ajuns pe acoperişul spitalului, unde zăcea aruncat un tenis (pantof) de culoare roşie. După ce şi-a revenit din moarte clinică, a spus personalului medical că pe acoperişul spitalului este un pantof roşu. Lucru confirmat ulterior, când o persoană din cadru spitalului a mers pe acoperiş şi a găsit pantoful roşu. Întrebare pentru sceptici: Cum putea, halucinaţiile, inconştientul, sau sedativele, sau anestezicul să-i permită să vadă o realitate fizică, şi nu anumite imagini ireale? Cum de a văzut femeia pantoful roşu fiind prima oră în acel spital, decât doar dacă a experimentat o ieşire din trup cu adevărat?

Alte cazuri indică o întâlnire cu fiinţe dragi care au decedat, însă curios, ele au decedat după ce a decedat cei cu experienţa cu moartea clinică, deci nu avea de unde să ştie că au decedat, deoarece când au intrat în comă, acele persoane erau în viaţă. Când se trezesc la viaţă abia atunci află, că persoanele cu care s-a întâlnit au decedat imediat după ei. Cum ar fi putut să ştie de decesul rudelor lor, decât că s-a întâlnit cu ele, având în vedere că ele au decedat după ce persoana în cauză a intrat în comă?!

Unii chiar descriu cu lux de amănunte împrejurările în care au decedat rudele lor, sau anumite evenimente la sute de kilometri distanţă. Cu siguranţă că nu anestezicul sau halucinaţiile sau dereglările unor substanţe din creier au putut face ca aceştia să aibă acces la aceste informaţii din timpul morţii lor, ci doar dacă au experimentat cu adevărat, ieşirea din trup de după moarte clinică.

Cu siguranţă că nu aceste mărturii sunt fundamentul credinţei noastre, ci Cuvântul lui Dumnezeu, însă aceste experienţe întăresc Cuvântul lui Dumnezeu, fiind asemănătoare cu anumite descrieri ale Bibliei, deoarece oamenii care au experimentat moartea clinică, au descris asemănător cu Biblia: paradisul, Noul Ierusalim, îngerii, etc. Iar cei necredincioşi, au descris asemănător, iadul, flăcările, demonii, întunericul, chinul, etc.

Textul intergal al cartii :
http://exm.uv.ro/documente/iad.html

UN ROMÂN S-A ÎNTÂLNIT CU DUMNEZEU ÎN RAI! Fostul ateu dezvăluie CUM ARATĂ EL şi ÎNGERII | VIDEO-MĂRTURIE

Gavril Bărnuţiu este din judeţul Satu Mare şi nu demult a trăit una dintre cele mai importante experienţe din viaţa sa. Fără să creadă în existenţa Sa, românul s-a convins că dincolo de această lume este, totuşi, Dumnezeu. Intrat în moarte clinică după ce s-a îmbolnăvit brusc, Gavril Bărnuţiu a găsit calea credinţei după ce a cunoscut lumea de dincolo de noi.

Într-un filmuleţ postat pe YouTube, românul povesteşte cum a trecut prin infern şi prin Rai, cum şi-a întâlnit părinţii morţi şi cum a fost salvat de către îngeri. De asemenea, acesta descrie cu amănunte senzaţionale felul în care arată Raiul, Dumnezeu şi îngerii.
„Şi de-odată uitându-mă aşa în stânga am văzut o poartă mare şi poarta aceea exact aşa era cum era corpul meu, toate culorile erau pe poarta aceea. Eu m-am uitat apoi în mormânt. Mă miram de corpul meu. Ştiam că acela a fost corpul meu şi acuma ce fel de corp am. Şi îmi zice îngerul din dreapta: vezi aşa se petrece cu oricine moare. Corpul putrezeşte în pământ, iar sufletul primeşte un corp ca şi al nostru – au zis îngerii – sau ca şi a celora din iad, corpuri de demoni – aşa mi-au zis îngerii. Iar tu – au zis către mine – tu ai primit un corp de musafir al iadului şi-al raiului pentru necredinţa ta. Acum vino, nu te teme. Trebuie să vezi o părticică din Rai. Mi-am îndreptat privirile spre poarta aceea mare care s-a descuiat în două părţi. Când am ajuns la poartă, ei trăgeau de mine să intru şi mie mi-era frică. Şi am zis: cum să mă duc eu acolo în strălucirea aceea mare, în frumuseţea aceea care o văd – o vedeam din poartă – cum să intru eu acolo, eu nu sunt vrednic. Dar îngerii, îngerii mă trăgeau de mâini, vino nu te teme. Ei au văzut şi au ştiut că eu mă tem. Vino nu te teme, au zis către mine şi când am păşit pragul înăuntru la un moment dat, eu nu am mai simţit ca aici când păşeşti de-afară în casă tot materie sub picioare. Deja eu păşeam, dar păşeam în aer. Exact cum ai pune mâinile aşa în aer, aşa simţeam. Deci nu simţeam materie sub picioare. Dar o bucurie ce-a pătruns în mine, nu se poate explica în cuvinte omeneşti exact cum scrie în Biblie. Acolo aşa este: cum ochiul omului n-a văzut, urechile n-a auzit la inima omului nu s-a suit. Deci la un moment dat cum am intrat curios acum, în strălucirea aceea mare, în frumuseţea aceea mare, acum curios să văd, curios să aud, acolo cum este, acolo în Raiul lui Dumnezeu. Eu doar o părticică am văzut acolo. Eu n-am văzut tot Raiul lui Dumnezeu. Când voi primi corpul de moştenitor şi voi merge acolo, atunci voi vedea tot Raiul lui Dumnezeu, când voi fi moştenitor. Eu am fost musafir”, a spus bărbatul originar din judeţul Satu Mare.

„Şi îngerii mi-au zis: aici sunt toate faptele tale rele înregistrate. Adevărul este că dacă oamenii înregistrează, Dumnezeu cu atât mai mult înregistrează toate faptele bune şi rele. Şi-acuma după ce ei mi-au spus „aici sunt toate faptele tale rele”, după ce m-am gândit eu, că precis mă vor alunga în iad, va trebui să recunosc că eu nu sunt vrednic să fiu aici. Ei au zis: nu aşa cum gândeşti tu. Deci ei ştiau gândul meu. Şi adevărul este, îngerii ştiu gândul nostru cât şi Domnul Iisus şi Dumnezeu. Dar acum, ei mi-au zis: aici sunt toate faptele tale rele înregistrate iar la uşa din faţă, că eu eram în holul acela mare, iar la uşa din faţă este lăcaşul pregătit pentru tine şi rudeniile tale”, a mai completat Bărnuţiu.

„La un moment dat tatăl meu era pe patul din stânga, mama pe dreapta, pe patul din dreapta. Aş fi vrut să vorbesc cu tata dar îngerii mi-au zis: lasă-l să se odihnească, nu ai voie să vorbeşti cu el. Atunci, l-am lăsat pe tata şi mi-am îndreptat privirea spre mama pe patul din dreapta, zic: „Dumneata ce faci aici, măicuţă?” Ea mi-a zis: „Eu am venit să vă văd pe voi, dar mai ales pe tine, cum te vei naşte astăzi din nou””, a precizat cel care a trăit această experienţă spirituală.

.
Gavril Bărnuţiu şi-a amintit şi detalii legate de felul în care erau îmbrăcaţi cei din jurul său: „Îmbrăcămintea Domnului Iisus şi a îngerilor era perfect albă, părul alb, alb, aşa când s-au întors într-o parte părul era într-una cu îmbrăcămintea şi n-am văzut aripi – că m-au întrebat mulţi: n-ai văzut nu aveau aripi îngerii? Nu ştiu, mama a visat îngeri, dar cu aripi. Eu n-am văzut aripi la îngeri deşi i-am văzut. Şi din spate n-am văzut că aveau aripi. I-am văzut haină albă de sus până jos şi părul acela alb, alb şi înfăţişarea aceea puţin galbenă foarte strălucitoare. Până la vârsta de 34 de ani jumătate a trebuit să-mi văd toate faptele rele. Vreau să spun că am trecut prin faţa fiecărei uşi şi-a trebuit să-mi văd corpul la vârsta de 16 ani, aşa cum în restaurant după ce am terminat profesionala în Lupeni, am fost repartizat în Petroşani şi-acolo inginerul a ţinut ziua lui şi ne-a chemat la restaurant. Am văzut cum acolo cântam noi românii la o masă separat cântam bineînţeles melodii populare, iar la altă masă ungurii cântau ungureşte. Şi voiau să ne interzică să cântăm noi româneşte şi s-a iscat o bătaie şi eu decât să mă bat am ieşit afară şi-am fugit. Exact cum s-a petrecut, aşa am văzut acum primul caz, în timpul cât am fost declarat mort”.

„În iad am văzut tunelul acela care zic că avea 100 de metri adâncime şi-apoi am văzut lumea iadului şi flăcările acelea care se înălţau până sus la cer şi toţi aceia cu mâinile ridicate venind spre mine şi strigau după apă şi ajutor. Toţi aceia veneau. Acum aici am văzut tunelul acela dar fără sfârşit, fără capăt şi deodată am văzut că din adâncime vine un nor la aproximativ 10-15 metri în faţa mea norul acela s-a desfăşurat şi-am văzut exact un bărbat – exact cum te văd pe dumneata în faţa mea. Aşa l-am văzut pe Dumnezeu. Cu deosebire că El avea 20 de metri înălţime. Avea vreo 5-6 metri lăţime. Era un corp ce n-am văzut în viaţa mea aşa de mare. Acum am crezut că El v-a zbiera la mine: locul tău nu este aici, locul tău este în iad. Pleacă din faţa mea. Dar El n-a zbierat, El n-a strigat nici cu ton ridicat la mine. Aşa de blând şi îngerii vorbeau aşa de blând că nu m-aş fi săturat nicio dată şi în veci să-i aud. Dar Dumnezeu când mi-a vorbit aşa de blând, mi-a zis „Vino, nu te teme, ai avut păcate cât nisipul mării dar acum prin sângele iubitului Meu fiu Iisus toate sunt şterse iar de Mine sunt iertate”. N-am ştiut ce să zic. De bucurie tot mă pregăteam să-i zic ceva sau să nu-i zic, tot m-am temut că dacă-i voi zice ceva poate va zbiera la mine. „Nu te teme, am hotărât să mergi în lume”, mi-a spus, „pentru familia ta şi-atâtea suflete care doresc mântuirea”. „Du-te, spune la toţi aceea cu care vei avea ocazia să vorbeşti ce-ai văzut şi ce-ai auzit dar mai mult ca atât să le spui la toţi căci în curând harul se va lua şi lumea se va sfârşi. Du-te, nu te teme. Duhul Meu este mereu cu tine”. Atunci, deodată am simţit că a venit peste mine un aer răcoritor şi imediat m-am văzut în corpul acesta”.

Şi-acum, îngerii au intrat în Rai, eu m-am trezit în morgă, m-am trezit acolo. Sigur că a venit soţia din oraş. Ea s-a dus să facă cumpărături, să pregătească pentru înmormântare şi-a venit înapoi. Şi când a venit acolo la uşa de la morgă, văzându-mă viu, m-a întrebat: „Tu eşti Gavrilă?” Am zis „Da””, a încheiat Bărnuţiu povestea vieţii sale.

Sursa: www.libertatea.ro

https://www.evolutiespirituala.ro/documentar-articole-lumea-de-dincolo-intre-stiinta-si-mit/?feed_id=52181&_unique_id=646ccc8dec335

23 mai 2023/de admin

ascensiune, Dezvoltare spirituala, EVOLUTIE SPIRITUALA, ezoterism, iisus, religie, spiritualitate, Uncategorized, VIETI ANTERIOARE

Documentare & Articole: Lumea de Dincolo – Intre Stiinta si Mit

Documentare & Articole: Lumea de Dincolo – Intre Stiinta si Mit

Experienţe de moarte clinică (EMC):

Atunci când vorbesc de EMC, mă refer la oamenii declaraţi morţi de medici sau personal medical competent, şi care după un timp mai lung sau mai scurt, au revenit la viaţă.

Toţi cei care au revenit înapoi, şi au descris raiul sau iadul, au simţit un sentiment al veşniciei, nu au simţit trecerea timpului ca pe pământ.

O altă explicaţie ar fi că Dumnezeu nu a dorit ca acei oamenii să aibă, detaşarea de trup, ştiind că vor reveni la viaţă în scurtă vreme.

Textul intergal al cartii :
http://exm.uv.ro/documente/iad.html

UN ROMÂN S-A ÎNTÂLNIT CU DUMNEZEU ÎN RAI! Fostul ateu dezvăluie CUM ARATĂ EL şi ÎNGERII | VIDEO-MĂRTURIE

Sursa: www.libertatea.ro

https://www.evolutiespirituala.ro/documentar-articole-lumea-de-dincolo-intre-stiinta-si-mit/?feed_id=49094&_unique_id=64620670125c9

15 mai 2023/de admin

India – Simbolistica oului, a pasarilor si gesturile lui Iisus

PENTAGRAMA DE FOC

Hexagrama

EVANGHELIILE AU FOST MODIFICATE

CHARLEMAGNE CORECTEAZA EVANGHELIA

GUTENBERG ŞI EVANGHELIILE

ADEVARATA RUGACIUNE A CREŞTINILOR

ÎNTINSELE PUSTIURI DIN PARADIS

BIBLIA A FOST FALSIFICATA

LEGEA LUI DUMNEZEU ESTE RIDICULIZATA

DUMNEZEU ESTE EXCOMUNICAT

YAHWE NU ERA DUMNEZEUL EVREILOR

Claudia Procula – sotia lui Pilat – Marturii istorice despre Iisus

Cine a fost Claudia Procula?

Surse Pro Jesus:

Forcucci J. (compil.), Relics of Repentance: The letters of Pontius Pilate and Claudia Procula, Issana Press, p. 1-21, 1996

Ravasi di G., „Il canto del gallo arrostito e la conversione di Ponzio Pilato”, L’Osservatore Romano, 24 aprilie 2009

***, „Documente istorice şi mărturii despre Domnul nostru Iisus Hristos”, Apărătoul.md, 3 mai 2013

***, „Sfanta Procla, sotia lui Pontiu Pilat”, Creștin Ortodox, 3 august 2012

***, „The Relationship between Rome and Judea prior to Jesus’ public life”, Historian.net, 19 august 2014

Claudia Procula – sotia lui Pilat – Marturii istorice despre Iisus

Cine a fost Claudia Procula?

Surse Pro Jesus:

Forcucci J. (compil.), Relics of Repentance: The letters of Pontius Pilate and Claudia Procula, Issana Press, p. 1-21, 1996

Ravasi di G., „Il canto del gallo arrostito e la conversione di Ponzio Pilato”, L’Osservatore Romano, 24 aprilie 2009

***, „Documente istorice şi mărturii despre Domnul nostru Iisus Hristos”, Apărătoul.md, 3 mai 2013

***, „Sfanta Procla, sotia lui Pontiu Pilat”, Creștin Ortodox, 3 august 2012

***, „The Relationship between Rome and Judea prior to Jesus’ public life”, Historian.net, 19 august 2014

DOCUMENTAR – Ortodoxia – Din imperiu în imperiu

ORTHODOXY

From Empire To Empire

Claudia Procula – sotia lui Pilat – Marturii istorice despre Iisus

Cine a fost Claudia Procula?

Surse Pro Jesus:

Forcucci J. (compil.), Relics of Repentance: The letters of Pontius Pilate and Claudia Procula, Issana Press, p. 1-21, 1996

Ravasi di G., „Il canto del gallo arrostito e la conversione di Ponzio Pilato”, L’Osservatore Romano, 24 aprilie 2009

***, „Documente istorice şi mărturii despre Domnul nostru Iisus Hristos”, Apărătoul.md, 3 mai 2013

***, „Sfanta Procla, sotia lui Pontiu Pilat”, Creștin Ortodox, 3 august 2012

***, „The Relationship between Rome and Judea prior to Jesus’ public life”, Historian.net, 19 august 2014

SARBATOAREA DE CRACIUN – inainte şi după Hristos

PENTAGRAMA DE FOC

Hexagrama

India – Simbolistica oului, a pasarilor si gesturile lui Iisus

PENTAGRAMA DE FOC

Hexagrama

Documentare & Articole: Lumea de Dincolo – Intre Stiinta si Mit

Experienţe de moarte clinică (EMC):

UN ROMÂN S-A ÎNTÂLNIT CU DUMNEZEU ÎN RAI! Fostul ateu dezvăluie CUM ARATĂ EL şi ÎNGERII | VIDEO-MĂRTURIE

Documentare & Articole: Lumea de Dincolo – Intre Stiinta si Mit

Experienţe de moarte clinică (EMC):

UN ROMÂN S-A ÎNTÂLNIT CU DUMNEZEU ÎN RAI! Fostul ateu dezvăluie CUM ARATĂ EL şi ÎNGERII | VIDEO-MĂRTURIE

Pagina Facebook

INSCRIE-TE LA NEWSLETTER