craciun

Originea Crăciunului 🤶 🎄

Originea Craciunului – Relatarea biblica

Originea Craciunului este prezentata in binecunoscuta relatarea biblica a lui Luca:

„In vremea aceea a iesit o porunca de la Cezar August sa se inscrie toata lumea. Inscrierea aceasta s-a facut intaia data cand era dregator in Siria Quirinius. Toti se duceau sa se inscrie, fiecare in cetatea lui.

Iosif s-a suit si el din Galilea, din cetatea Nazaret, ca sa se duca in Iudea, in cetatea lui David, numita Betleem, pentru ca era din casa si semintia lui David, sa se inscrie impreuna cu Maria, logodnica lui, care era insarcinata.

Pe cand erau ei acolo, s-a implinit vremea cand trebuia sa nasca Maria. Si a nascut pe Fiul ei cel intai nascut, L-a infasat in scutece, si L-a culcat intr-o iesle, pentru ca in casa de poposire nu era loc pentru ei.

In tinutul acela erau niste pastori, care stateau afara in camp, si faceau de straja noaptea imprejurul turmei lor. Si iata ca un inger al Domnului s-a infatisat inaintea lor, si slava Domnului a stralucit imprejurul lor.

Ei s-au infricosat foarte tare. Dar ingerul le-a zis: „Nu va temeti, caci va aduc o veste buna, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astazi in cetatea lui David, vi s-a nascut un Mantuitor, care este Hristos Domnul.” (Luca 2:1-11)

.

Originea Craciunului – Traditii si Controverse

Pentru crestinii de astazi, originea Craciunului este, sau ar trebui sa fie – nasterea lui Isus Cristos, asa cum este descrisa ea in Biblie. Nimic mai mult si nimic mai putin.

Totusi, cele mai multe lucruri la care suntem martori de 25 Decembrie in fiecare an, nu au absolut nimic de a face cu acea zi, care probabil a avut loc vara sau la inceput de toamna, cu aproximativ 2000 de ani in urma.

In realitate, cele mai multe obiceiuri si traditii de Craciun, de fapt, preced nasterea lui Isus, iar multe din ele sunt de-a dreptul insealatoare in semnificatia si originea lor. Iata cateva exemple:

Data de 25 Decembrie provine probabil din „ziua de nastere” antica a zeului soarelui Mitra, o zeitate pagana a carei influente religioase s-au raspandit in Imperiul Roman in primele doua secole d.Cr.

Mitra este legat de zeul soarelui semitic, Shamash, iar venerarea lui s-a raspandit din Asia pana in Europa, unde era numit Zeul Mitra – Soarele Invincibil –  (Deus Sol Invictus Mithras).

Roma era foarte cunoscuta pentru absorbirea religiilor si a ritualurilor pagane din intregul imperiu largit. Ca atare, Roma a transformat aceasta mostenire pagana in celebrarea zeului Saturn si renasterea zeului soare in timpul perioadei solstitiului de iarna.

Sarbatoarea de iarna a devenit cunoscuta ca si Saturnalia si incepea in saptamana dinaintea lui 25 Decembrie. Festivalul era caracterizat de cadouri, cantece si desfrau total, iar preotii lui Saturn purtau ghirlande din crengute verzi in timpul procesiunilor din templele romane.

Variatiile acestei sarbatori pagane au inflorit in primele secole dupa nasterea lui Isus Cristos, insa probabil nu au existat pana in anul 336 d.Cr., cand Imperiul Roman a transformat oficial aceasta traditie in sarbatoarea crestina a Craciunului.

 

 

Alte articole din categoria Spiritualitate

 

Vizitati-ne Pagina de Facebook 

 

  https://www.evolutiespirituala.ro/oferte-de-sarbatori-originea-craciunului-%f0%9f%a4%b6-%f0%9f%8e%84/?feed_id=48653&_unique_id=64607c7567ee5

577353 10151093471317798 1020181942 n

REÎNTRUPĂRILE, MISIUNILE, KARMA

553431 297981966942133 1806054007 n
 
FRAGMENT DIN CARTEA „DIN TAINELE UNIVERSULUI SPIRITUAL” DE GEORGE VĂSÎI 
 

ZONA NEUTRA

Am vorbit până acum de zona luminoasă. Există şi o rază a
întunericului, a spiritelor diabolice, care şi ele sunt
organizate în trei straturi distincte, care culminează cu CETATEA
LUCIFERICĂ.
între aceste două zone – de lumină şi întuneric (care sunt strict
organizate) – există la mijloc între ele o zonă intermediară, numită
ZONA NEUTRĂ. Este o zonă întinsă, prin care trece şi pământul în
mişcarea sa de revoluţie. Spiritele care populează această zonă neutră
sunt spirite pribege şi rătăcitoare. Este cea mai pestriţă zonă, cu spirite ce
au culori diverse, în care predomină maroniul şi mai ales amestecul de
culori, care face ca spiritele să fie mai mult murdare, cu intensităţi
semiînchise.
Sunt spiritele care n-au nici o fixare, ele neavând acces nici în
straturile de lumină şi nici în zonele de întuneric. Aceste spirite nu au
nici un orizont spiritual, nici un ideal, nici o speranţă. în trup n-au lucrat
decât pentru ei, într-un egoism total, fără să se intereseze de nimeni şi de
nimic. Aici sunt purtate de valurile întâmplărilor când într-o parte, când
în alta şi au cea mai scurtă perioadă de reîntrupare, adică sunt spirite
care se reîntrupează cel mai des, foarte puţine reuşind sâ-şi depăşească
starea şi să intre în zona luminoasă, cele mai multe căzând în zona
întunericului. Numărul acestor spirite rătăcitoare se ridică la aproximativ
3 miliarde.
 
297614 372723519467190 1500387141 n
 

ZONA ÎNTUNERICULUI

Această zonă este foarte departe de pământ dar mult mai aproape
decât sunt treptele de lumină. Este împărţită în trei trepte populate
de spirite ce au culori închise. Sunt trei trepte de întuneric, care
corespund gradat conform gravităţii actelor avute pe pământ. Din
această zonă fac parte hoţii, excrocii, criminalii, desfrânaţii şi cei
trufaşi, ipocriţii, făţarnicii falşii doctrinari. Cu cât treapta este mai
jos, cu atât chinurile sunt mai mari, spiritele suferind de pe urma
mustrărilor de conştiinţă şi trăind în mijlocul unor vegetaţii rapace,
care chimie şi mai mult spiritele.
Locul cel mai de jos este CETATEA LUCIFERICA, a spiritelor
negre, treapta diabolică a spiritelor ce sunt „prinţi ai întunericului”.
Ei nu se chinuiesc şi au libertate totală pentru reîntrupare; sunt
spirite foarte inteligente, adevărate „genii ale întunericului”, întruchipare
a trufiei şi a egoismului. Aceste spirite duc cele mai aprige lupte pentru
stăpânirea pământului, pentru a domina
Centrul luciferic emite în spaţiu un câmp magnetic numit
„GANDANIC”.
Acest câmp magnetic cuprinde atât treptele de întuneric, cat şi
zona neutră în care intră şi pământul. Acest câmp magnetic incită la rău
şi egoism şi manifestă o puternică atracţie spre întuneric.
Zona cu cea mai mare frecvenţa de încarnări este zona neutră a
pribegilor. Apoi urmează primele patru trepte din zona luminoasă,
după care vin cele trei straturi de chin din care, de asemenea, pământul
îşi recrutează multe spirite. Cu cât înaintam pe treptele de lumină,
numărul celor ce vin pe pământ este din ce în ce mai mic. Pământul
oferă o viaţă diferită pentru toate spiritele. Astfel, pentru cei din
straturiie de chin pământul este un adevărat rai, deoarece ei nu mai
suferă chinurile provocate de straturile de întuneric. De asemenea, un
bun climat oferă pământul spiritelor pribege, rătăcitoare, care găsesc ceva
de făcut şi viaţa pământului îi atrage.
225210 196449643733610 96302 n
Cu cât mai superior este un spirit, cu atât pământul devine mai
greu de suportat, cu atât pământul oferă condiţiile unui adevărat infern
Pământul trece în rândul celor superiori drept o planetă blestemată, în
care cei superiori pierd din energie mai mult decât să crească.
Din cercetarilc întreprinse de noi a rezultat faptul că pământul, din
grija Marelui Guvernator Divin, a beneficiat de foarte multe spirite mari
din stratunic VIII şi IX, care au adus lumina pe pământ. Toate vârfurile
pământene în şuinţâ, filozofie, artă şi religie au fost „misionari” ai
înaltelor straturi, trimişi pe pământ să ajute la progresul lui.
Din cele mai înalte trepte de lumină care au venit pe pământ notăm
în primul rând pe Iisus Hristos, care a fost fiinţa divină venită din Opal
şi care s-a reîntors în Opal. Cu toate că a trăit puţin pe pământ, Iisus
Hristos a reuşit să revoluţioneze gândirea, aducând cea mai înaltă
învăţătura despre vată dm toate timpurile
A doua fiinţă cu mari influenţe în gândirea pământeană a fost
BUDDHA SACHYUAMUNI, care a revoluţionat gândirea în Extremul
Orient.Din stratul VIII fac parte toate vârfurile gândirii filozofice şi
ştiinţifice pământene. Astfel au venit Platon, Socrate, Aristotel, Ioan
Gură de Aur, Spinoza, Kant, Nietsche, Hegel, Coopernic, Galilei,
Newton, Leonardo da Vinci Michclangelo şi alţii.
Mulţi sunt. de asemeni, cei coborâţi din VII care au contribuit la
ridicarea culturii şi civilizaţiei pe pământ.
Cu cât treapta de lumină este mai inaltă, cu atât întruparea este mai
grea şi mai rară. Treptele superioare nu vin pe pământ decât cu misiuni.
Incarnarea este proprie mai mult straturilor de la IV în jos, a spiritelor
care simt nevoia unei ridicări pe o treapta superioară. Este de precizat
faptul că viata unui om este strâns legată de culorile şi de luminozitatea
cu care intră în trup pe pământ.
Viaţa pe pământ, caracterul unui om depinde de culorile pe care le-a
avut înainte de a se întrupa. în acest sens, un spirit superior va deveni
automat un om superior, iar un spirit inferior va fi un om inferior. Un
spirit bun va fi un om bun, un spirit rău va fi un om rău. Aceasta este
Karma,
KARMA, adică luminozitatea şi culorile, îşi spune în trup
cuvântul, ele fiind fondul spiritual care nu se schimbă în orice condiţii s-ar
naşte acest spirit.
547884 114795351999824 1233620515 n
Aşa după cum spiritele superioare, cele de la stratul V în sus nu pot
cădea, nu pot deveni rele, tot aşa un spirit venit din straturile de chin nu
poate să devină bun. Există, deci, două categorii extreme: luminoşii şi
întunecaţii, care nu-şi pot schimba esenţa; se nasc luminoşi şi rămân
luminoşi; se nasc cu spiritul alb şi tot alb pleacă din trup, după cum
spiritele cu culori închise sau negre se nasc răi şi mor răi.
Marea majoritate a spiritelor pământene care se reîntrupează cel
mai des nu sunt nici răi la limită, nici buni, albi; marea majoritate a celor
ce iau trup pământesc sunt căldicei, cei cu culori pestriţe, semiînchise
sau semideschise. Aceştia sunt foarte mult influenţaţi de mediul în care
se nasc, de societatea în mijlocul căreia se nasc, influenţaţi major de
educaţia pe care o primesc în fragedă copilărie. Pentru că această
categorie o urmează majoritatea cea mare, influenţa educaţiei este
covârşitoare, ea decizând ca un spirit să se orienteze spre lumină sau
spre întuneric. Bineînţeles, în universul negativ salturi nu există, sărituri
peste trepte nu se fac. Oricum. însă, un spirit rătăcitor din zona neutră
poate ajunge în stratul I sau II cu condiţia unei vieţi foarte corecte,
cinstite şi curate. Acest eveniment însă este destul de rar, inerţia având
un rol foarte important, spiritele tind să rămână ceea ce sunt ceea ce au
în esenţa lor, tind să rămână neschimbate, în orice caz, pentru cei cu
caracter neclar, neprecizat o educaţie atentă poate influenţa oricând în
bine orice spirit.
Este aici de remarcat faptul că singurele spirite care se mai pot
salva sunt cele ce au culoarea cenuşie măcar cât de puţin, aceasta
reprezentând un procent de cinste şi corectitudine care marchează
condiţia absolută ca un spirit să se poată curaţi, să se poată ridica. în
acest sens mănăstirile şi viaţa însingurată asigură cele mai bune condiţii
ca un spirit să se salveze şi, mai mult chiar să pătrundă în primele
straturi de lumină. în general, viaţa de lipsuri, înfrânări şi abstinenţă este
soluţia cea mai bună pentru refacerea spirituală.
fairy+(29)
Karma este neiertătoare. Nimeni în universul negativ nu iartă, iar
Dumnezeu fiind drept, este necruţător şi neîngăduitor cu păcatul, cu
fărădelegea. Păcatul nu se iartă, se plăteşte; şi nu oricum, se plăteşte
scump. In general, păcatele mult mai uşor se fac; foarte uşor se comit
păcatele, dar foarte greu un spirit se curăţă. Un păcat grav, cum ar fi
crima şi hoţia, ajunge să se menţină câteva reîntrupări la rând,
constituind premisa favorabilă de a se repeta. Odată păcatul repetat de
două sau trei ori, din pată ajunge să devină o bandă care înfăşoară
pieptul şi astfel se transformă în obişnuinţă, iar omul pierde semnificaţia
gravităţii acelui păcat conştiinţa nu-1 mai acuză, simţul sacrului se
atrofiază şi-n felul acesta cade, fără să mai aibă vreodată salvare.
LEGEA KARMEI spune:
„LUMINA cheamă lumină mai multă,
Răul cheamă un rău mai mare. „
Activităţile şi culorile dobândite din vieţile anterioare devin sensuri
definitorii şi directorii pentru viaţa care urmează. Drumul este oarecum
prestabilit spre lumină, spre bine, spre cinste şi curăţenie, spre lene şi
comoditate sau spre acţiuni rele, cu urmări nefaste.
Reîntruparea, viaţa în trup este extrem de importantă, cu urmari
serioase pentru spirit. Rămânere pe loc nu există. Orice spirit urcă sau
coboară, se înnobilează sau devine mai necurat mai necinstit mai rău. O
karmă grea înseamnă păcate grele comise într-o viaţă anterioara. într-o
totală orbire. Dacă spiritul este câtuşi de puţin cinstit cu sine insuşi şi
are un fond bun – adică cenuşiu – vine, revine in trup hotărât ca să
ispăşească. Ispăşirea există, curăţirea se face, dar acestea cu multe şi
nenumărate FAPTE BUNE.
eye+of+horus
O karmă grea, o moştenire de păcate
nefaste nu poate fi uşor ispăşită. Ea cere efort credinţă, multă meditaţie
şi multe lacrimi. Adesea aceste spirite se roagă in starea de spirit pentru
ispăşire şi atunci primesc din partea MARELUI GUVERNATOR să se
nască cu o boală sau cu o defecţiune organică , pentru ca prin această
suferinţă provocată de boală să se poată curăţa căci SUFERINŢA este
PLATA PĂCATULUI dincolo, iar aici, pe pământ cine vrea să se
cureţe, trebuie să sufere , să rabde, să se înfrâneze, să practice o asceză
severă atât a trupului, cât şi a minţii. Păcatul cel mai greu este lenea
minţii şi comoditatea. Acestea constituie răul tuturor relelor, lenea,
comoditatea şi nepăsarea care nu are decât o influenţă dezastruoasă
asupra luminozităţii spiritului. Din lene se naşte invidia, din invidie se
naşte hoţia şi crima Un păcat atrage după sine altul şi în felul acesta
urmează căderea definitivă care nu mai poate avea scăpare. Câţi din cei
cu karmă grea sunt conştienţi de gravitatea karmei lor şi optează pentru
suferinţă şi-şi închină viaţa faptelor bune? CÂŢI? FOARTE PUŢINI!
Extrem de puţini!
 
O viaţă compromisă atrage alta mai rea; viaţa plină de răutate
atrage alta plină de mai multă răutate.
Pământul însă. datorită confuziei filozofice în care se scaldă,
datorită eterogenităţii ideologiilor şi credinţelor, oferă pentru suflete
condiţii precare de dezvoltare. Marea majoritate a misionarilor, a celor
veniţi din Oraşul de Aur sau din stratul VIII n-au mai reuşit să revină în
locul din care au plecat, coborând două sau trei trepte. Desigur, n-au
coborât mai jos de V, dar oricum au pierdut din energie şi lumină, în loc
să acumuleze. Oricum, aceste spirite mari tot au strălucit, numele lor
rămânând înscrise cu litere mari în istoria culturii şi civilizaţiei. Lor le
datorează pământul progresul şi înaintarea pe treptele descoperirilor şi
cunoaşterii. Newton, Galilei, Coopernic, Faraday, Edison, Mendeleev,
Einstein şi mulţi alţii sunt toţi suflete coborâte din înalte straturi ale
lumii, din pronia divină, spre a face pământul să înainteze cu paşi repezi
în cunoaştere, în artă şi ştiinţă.

https://www.evolutiespirituala.ro/zona-neutra-zona-intunericului-reintruparile-misiunile-karma/?feed_id=46952&_unique_id=645a8c89c80eb

claudia procula pontiu pilat iisus

Claudia Procula – sotia lui Pilat – Marturii istorice despre Iisus

 

Există numeroase scrieri nebiblice aparținând unor istorici, oameni politici și laici care confirmă existența lui Jesus Christus (numele latin al lui Isus Hristos).

Seria Pro Jesus a mărturiilor istorice despre existența, caracterul și influența lui Isus Hristos începe cu scrisoarea antică a soției lui Ponțiu Pilat, Claudia Procula, adresată prietenei ei, Fulvia Romelia. Conform datelor disponibile, originalul acestei scrisori se află în bibliotecile Vaticanului de unde, pe la 1643, a fost copiată și trimisă episcopului Dionisie al Constantinopolului.

 

„Claudia Procula,

Ție Fulvia Romelia,

Salutare!

O, tu a mea credincioasă tovarăşă, mă întrebi şi mă rogi a-ţi descrie evenimentele care s-au petrecut după ziua despărţirii noastre. Ştirile unora din ele au ajuns şi până la tine, însă taina în care sunt învăluite trezeşte în tine neliniştea şi voința de a şti starea mea. Dând atenţie apelului tău mă voi strădui să refac inelele lanţului de amintiri împrăştiate ale vieţii mele şi, dacă vei întâlni astfel de împrejurări, care ar uimi mintea ta, atunci adu-ţi aminte că Puterile Creatoare sunt nepătrunse şi înconjurate de întuneric pentru priceperea noastră neputincioasă şi muritoare, şi că este cu neputinţă pentru fiinţele muritoare de a schimba soarta vieţii lor.

Eu nu o să-ţi amintesc primele zile ale vieţuirii mele, care au zburat aşa repede în pace, în Narbona, sub paza şi grija părinţilor mei şi sub ocrotirea divină a prezenţei lor …

Tu ştii că odată cu sosirea celei de-a şaisprezecea primăveri a fecioriei mele, m-am unit prin legătură conjugală cu romanul Ponţiu, nepot al unei renumite familii, care ocupa pe atunci, în Italia, un post de guvernator… Imediat după ieşirea noastră din templu a trebuit să merg cu Ponţiu în provincia care i-a fost încredinţată.

Am plecat fără bucurie, dar nici cu o deplină îndoială, după soţul meu care, după anii săi, putea fi socotit ca tatăl meu. Eu v-am regretat mult… fiindcă locuinţa liniştită a părinţilor mei, fericitul cer al Narbonei, frumoasele monumente, gingaşele dumbrăvi ale patriei mele au rămas ceva sublim în sufletul meu. Eu vă salut, copleşită de dor, cu ochii plini de lacrimi!…

Primii ani ai vieţii mele conjugale au trecut liniştiţi. Cerul mi-a dăruit un fiu. El mi-a fost mai drag decât lumina zilei, am împărţit cu el ceasurile mele de îndeletniciri, de tristeţe, de bucurie.

Fiul meu era de numai cinci ani când Ponţiu, după mila Împăratului, a fost numit Procurator peste Iudeea. Atunci noi am plecat cu oamenii noştri reangajaţi ca servitori, pe un drum foarte greu de descris… Cu timpul, m-am îndrăgostit de acea provincie bogată şi fructiferă pe care soţul meu trebuia să o cârmuiască în numele Romei, stăpâna popoarelor. În Ierusalim de multe ori am fost înconjurată de aplauze şi cinste, dar totuşi am trăit în deplină singurătate şi izolată, din cauza mândriei şi dispreţului cu care evreii ne întâmpinau pe noi, “străinii” şi “păgânii” – după cum ei ne numeau pe noi. Ei susţineau că noi spurcăm cu prezenţa noastră pământul sfânt, pe care Dumnezeul lor l-a făgăduit strămoşilor lor. Eu mi-am petrecut deseori timpul plimbându-mă cu copilaşul meu prin pădurile mele liniştite, unde mistreţul se hrănea cu ramurile măslinilor, unde palmieri cu frunzele lor delicate, mai frumoase ca cele din Delosa, se ridicau deasupra portocalilor sălbatici care înfloreau, ori printre narvii fructiferi. Acolo, sub acea umbră răcoroasă, am cusut învelitori pentru altarele zeilor, sau citeam versurile lui Virgiliu care sunt foarte plăcute auzului şi tot atât de răcoritoare inimii.

Soţul meu, numai puţine momente îşi putea rezerva pentru mine. El era întunecat şi trist, pentru că oricât de tare era mâna lui, ea era totuşi prea slabă pentru a ţine în frâu acest popor care a fost mult timp independent şi pornit din fire către răscoală. Deşi am observat că sunt despărţiţi în mii de secte furtunoase, totuşi ei se unesc într-un singur punct: ura turbată contra romanilor.

Numai o singură familie din înalta clasă din Ierusalim îmi arătă o prietenie relativă. Aceasta era familia şefului sinagogii, iar eu am găsit o mare plăcere în vizitarea soţiei lui, Salomeea, un exemplu de bunătate şi blândeţe, şi îndeosebi în faptul că am făcut cunoştinţă cu fiica ei, ce avea vârsta de doisprezece ani, Semida cea iubită şi preafrumoasă, ca zarea Saronului care înfrumuseţează părul ei…

Câteodată ele îmi vorbeau despre Dumnezeul părinţilor lor şi îmi citeau pasaje din sfintele lor cărţi. Şi ce să-ţi spun, Fulvia, îmi amintesc despre cunoscutele cântări de laudă compuse de Solomon pentru Dumnezeul lui Iacob – acel singur Dumnezeu, veşnic şi nepătruns de obiceiurile şi proverbele cărora noi le dăm ascultare la altarele noastre numindu-le dumnezeieşti, Atotputernicul şi Milostivul, care uneşte în Sine bunătatea, curăţia şi mărirea. Amintindu-mi de glasul Semidei care răsuna ca sunetul de harfă când cânta sfântul imn Binefăcătorului şi Marelui Împărat al lui Israel, la rândul meu încercam să-l cânt la instrumentul meu, aşa de des folosit pe atunci. În singurătatea mea, lângă leagănul băiatului meu, mă aruncam în genunchi, Îl chemam de multe ori, chiar împotriva voinţei mele, rugam pe acel Dumnezeu, pentru smerenia şi liniştea inimii mele, îi supuneam soarta şi judecata mea mâinii Lui tari de fier, ca o roabă unui domnitor, şi să vezi minune! Eu totdeauna mă ridicam ajutată şi mângâiată.

După un timp oarecare, Semida se îmbolnăvi. Într-o dimineaţă, când m-am deşteptat, mi s-a spus că ea a murit în braţele mamei sale şi fără prea mare suferinţă. Cuprinsă de întristare, auzind această ştire, eu l-am luat pe copilaşul meu pentru a merge la ele, ca să o plâng împreună cu plângătoarele şi cu maica ei, Salomeea. Sosind în strada unde era casa lor, servitorii mei doar cu mare greutate au putut face drum prin mulţime, pentru mine şi însoţitoarele mele, pentru că plângâtoarele şi cântăreţele, împreună cu o imensă mulţime de oameni, se îngrămădiseră în jurul casei…

Deodată, am văzut că mulţimea se retrage, făcând loc de trecere unui grup de oameni ce veneau şi la care mulţimea privea cu mare interes şi respect. În primul om, eu am recunoscut pe tatăl Semidei; dar în loc a-l vedea întristat, după cum mă aşteptam să-l văd, pe strălucitoarea lui faţă am văzut semnele unei ferme convingeri şi nădejdi, ce nu putea fi înţeleasă de mine. Cu el mai mergeau trei inşi, îmbrăcaţi cu haine aspre şi cam sărăcăcioase, ce dădeau impresia că sunt nişte oameni simpli şi neştiutori. Dar după ei mergea Unul îmbrăcat, un bărbat în anii de plină frăgezie a tinereţii Lui.

Eu mi-am ridicat ochii ca să-L privesc, dar a trebuit imediat să-mi retrag privirea de la El spre pământ, ca dinaintea Soarelui strălucitor. Mi se părea că fruntea Lui era luminată, iar în jurul capului se forma o strălucire care părea ca o coroană, iar părul Lui se lăsa pe umeri, potrivit cu obiceiul locuitorilor din Nazaret.

Îmi este imposibil a-ţi explica ce am simţit eu când L-am privit! Aceasta a fost cea mai puternică emoţie pe care am simţit-o vreodată, pentru că în fiecare trăsătură se descoperea o nepătrunsă frumuseţe, dar totodată El insufla şi o teamă tainică prin privirea ochilor Săi, ce păreau că ne prefac în ţărână. Eu plecai după El fără să ştiu unde merge.

Uşa se deschise şi eu am putut vedea pe Semida, care zăcea în pat înconjurată de sfeşnice şi miresme! Era încă frumoasă, în acea linişte cerească ce se cobora peste ea, dar fruntea îi era palidă, precum culoarea crinilor ce erau îngrămădiţi la picioarele ei. Degetul morţii lăsase urme în jurul ochilor ei, peste buzele ei uscate. Salomeea stătea lângă ea, amuţită şi aproape lipsită de orice simţire. Mi s-a părut că ea nici nu mă vedea.

Iar tatăl Semidei s-a aruncat la picioarele Aceluia, necunoscut de mine, care se apropie de aşternutul celei moarte, şi după ce i-a arătat-o, a strigat: “Domnul meu, fiica mea este în mâinile morţii: dar dacă voieşti, ea va învia!”

Am tremurat când am auzit aceste cuvinte. Inima mea a încetat să mai bată din cauza măreţiei Aceluia pe care eu nu-L cunoşteam. El a prins mâinile Semidei, aţintindu-şi puternica-i privire la ea şi i-a zis: “Fetiţo, scoală-te!”

Semida s-a ridicat de pe patul ei, ca şi cum ar fi fost ajutată de o mână nevăzută. Ochii i se deschiseră, elanul cel fin al vieţii înflori iarăşi pe buzele ei, apoi şi-a întins mâinile şi a strigat: “Mamă!”. La acest strigăt se trezi Salomeea. Mama şi fiica ei, tremurând, s-au îmbrăţişat una pe alta. Iar Iair a îngenunchiat în faţa Aceluia căruia îi zicea Domn, sărutându-i ciucurii de la poala veşmântului, zicând: “Ce trebuie să fac pentru a avea viaţă veşnică?”. “Să iubeşti pe Dumnezeu şi pe oameni”, a spus El şi S-a făcut nevăzut, ca o fantomă în umbra luminii. Eu eram în genunchi, fără să-mi dau seama. După ce m-am sculat, ca într-o deşteptare din somn, am plecat acasă lăsând fericita familie în culmea bucuriei – o bucurie pe care nici o pană nu o poate descrie.

În timpul când luam masa de seară, i-am istorisit lui Ponţiu tot ce-am văzut şi auzit. El plecă capul şi zise: “Tu ai văzut pe Iisus Nazarineanul, care e obiectul de ură şi de dispreţ al fariseilor şi al saducheilor, al partidului lui Irod şi al leviţilor îngâmfaţi din Templu. Această ură creşte zi de zi, tot mai mult şi unicul lor gând este ca să-i ia viaţa, dar cuvintele Nazarineanului sunt ale unui înţelept şi minunile Lui, sunt ale adevăratului Dumnezeu”.

“Dar pentru ce-L urăsc ei aşa de mult?” zisei eu. “Pentru că El mustră obiceiurile şi făţărnicia lor. Eu L-am auzit odată zicând fariseilor: “Morminte văruite! Pui de năpârci otrăvitoare! Voi puneţi fraţilor voştri sarcini grele pe umeri, pe care nu voiţi să le atingeţi nici cu degetul mic al vostru! Voi plătiţi zeciuiala din chimen, dar foarte puţin vă interesaţi de împlinirea legii, de credinţă, dreptate şi milă!” Înţelesul acestor cuvinte este adânc şi adevărat… El a supărat pe aceşti oameni îngâmfaţi şi mândri şi atmosfera e foarte nefavorabilă pentru viitorul Nazarineanului”.

“Dar tu o să-L aperi, nu-i aşa?” am strigat eu, plină de indignare.

“Puterea mea este foarte slabă în faţa acestui popor răsculător şi stricat; de altfel, aş suferi şi eu foarte mult, sufleteşte, dacă ar trebui să vărs sângele acestui înţelept”. După aceste cuvinte, Ponţiu se sculă şi intră în altă cameră, adânc îngândurat. Eu am rămas într-o durere şi întristare de nedescris…

Ziua Paştelor se apropia. La această mare sărbătoare, atât de importantă pentru evrei, se îngrămădea în Ierusalim o mare mulţime de oameni, din toate părţile Iudeii, pentru a aduce, în Templu, jertfa divină legată de solemnitatea sărbătorilor care aveau loc. Joi, înainte de această sărbătoare, Ponţiu mi-a spus întristat că viitorul Nazarineanului e foarte neliniştitor. Asupra capului Lui s-a făcut deja o conjuraţie şi se poate ca încă în aceasta seară El să fie predat în mâinile Arhiereilor. Eu mă cutremurai la auzirea acestor cuvinte şi îl întrebai: “Tu o să-L aperi, nu-i aşa?”. “Voi putea face eu aceasta?” răspunse Ponţiu, cu o privire întunecată. “Soarta pe care Platon o prezicea pentru unii neprihăniţi, mi se pare că o să-L lovească pe Iisus. El va fi persecutat, dispreţuit şi predat spre a fi osândit la moarte crudă”.

Veni timpul pentru culcare şi pe dată ce aşezai capul pe pernă, nişte puteri tainice parcă au pus stăpânire pe mintea mea.

Eu L-am văzut pe Iisus, aşa după cum Salomeea îl descria pe Dumnezeul ei. Faţa Lui strălucea ca un soare de atâta mărire. El zbura undeva deasupra aripilor heruvimilor şi din fiinţa Sa izvorau flăcările ce împlineau voinţa Lui. Mi se părea că El era oricând gata de a judeca popoarele adunate în faţa Sa, doar prin întinderea dreptei Sale puternice. El a despărţit pe drepţi de nedrepţi. Cei dintâi se urcau către El plini de mărirea tinereţii veşnice şi mărirea Dumnezeiască; dar cei din urmă au fost aruncaţi în lacul focului, un foc pe lângă care Ereba şi Plegetona sunt nimic. Atunci judecătorul divin, arătând mulţimii rănile ce-I împestriţau corpul Său, a zis cu un glas de tunet puternic:”Daţi-Mi înapoi sângele pe care Eu l-am vărsat pentru voi!”. Atunci aceşti nenorociţi rugau munţii şi peşterile pământului ca să-i înghită, acoperindu-i. În zadar s-au simţit ei fără suferinţe, în zadar s-au simţit nemuritori şi nesupuşi disperării cât timp au fost pe pământ! Ei pieriră! O! Ce fel de vis, sau mai bine i s-ar zice prevestire!

Îndată ce zorile începură să se ivească şi să lumineze auriu turnurile templului, eu m-am sculat cu inima apăsată de groază de cele văzute, m-am aşezat la fereastră pentru a lua aer proaspăt. Mi se părea însă că din centrul oraşului se aude, din ce în ce mai tare, un şuier zgomotos; strigătele, ţipetele, blestemele, care erau mai înspăimântătoare decăt valurile înfuriate ale oceanului, ajungeau la urechile mele. Eu am continuat să ascult; inima mea bătea înspăimântată, iar fruntea mi se umplu de sudoare rece.

Nu peste mult timp am auzit acel zgomot apropiindu-se, tot mai mult, până ce treptele care conduceau la Palatul Justiţiei s-au cutremurat sub greutatea gloatei ce venise într-un număr foarte mare.

Adânc îngrijorată de cele ce vor urma, pe neaşteptate, mi-am luat pe fiul meu în braţe, acoperindu-l cu o învelitoare subţire şi am alergat la soţul meu… Ajungând la uşa din interior, care conduce la sala de judecată şi auzind acel zgomot mare de glasuri, n-am mai îndrăznit să intru înăuntru, ci am rămas să privesc prin perdeaua de purpură.

Ce privelişte, Fulvio! Ponţiu stătea pe tronul său, făcut din oase de elefant, în toată mărirea cu care Roma înconjură pe reprezentanţii săi; şi, deşi în aparenţă fără teamă, cum voia el să apară, arătând prin expresia feţei lui că nu se teme, totuşi, eu mărturisesc că am putut pricepe grozăvia chinului său.

În faţa lui, cu mâinile legate, cu hainele rupte de maltratările suferite, cu fruntea plină de sânge stătea Iisus Nazarineanul, liniştit şi neclintit. În trăsăturile feţei Lui nu se putea vedea nici mândrie, nici frică. El era liniştit ca un nevinovat, supus ca un miel; blândeţea Lui m-a umplut de frică şi groază, pentru că în urechile mele încă mai răsunau cuvintele din vis: “Daţi-mi sângele ce am vărsat pentru voi!”

În jurul Lui, plină de furie şi turbată, stătea mulţimea, care Îl adusese la judecată; la această gloată se mai adăuga şi o mare mulţime de gardieni şi servitori, de leviţi şi de farisei, cu privirile încruntate şi mânioase. Aceştia din urmă se puteau deosebi după tăbliţele de pergament, însemnate cu diferite texte din Lege pe care le aveau legate pe frunţi. Toate aceste feţe fierbeau de egoism şi erau pline de ură; pot spune că mi se părea că pe faţa lor strălucesc flăcările infernului şi că spiritele lui Nemera amestecă glasurile lor cu strigăte sălbatice, întocmai ca acelea ale fiarelor turbate. În cele din urmă, după ce se făcu un semn din partea lui Ponţiu, se lăsă tăcere.

– “Ce vreţi voi de la mine?” – întrebă el.

– “Noi vrem moartea acestui om, Iisus Nazarineanul” – răspunse unul din preoţi, în numele întregului popor. “Irod Îl trimite la tine, pentru ca tu să-i pronunţi osânda”.

– “Cu ce Îl învinuiţi voi? În ce constă gravitatea vinei Lui?”

După aceste întrebări a început din nou să se audă ecoul ţipetelor lor.

– “El a prezis distrugerea Templului; El se intitulează Rege al Iudeilor, Hristos, Fiul lui Dumnezeu; El a supărat pe preoţii seminţiei lui Aaron”, strigau leviţii.

– “Să fie răstignit!” ţipa mulţimea înfuriată. Acest strigăt îşi păstrează şi acum ecoul în urechile mele, iar chipul jertfei Sale neprihănite se perindă adeseori prin faţa ochilor mei.

Atunci Pilat, întorcându-se către Iisus, i se adresă cu cuvintele lor prefăcute:

– “Aşadar, Tu eşti Împăratul Iudeilor?”

– “Tu zici aceasta”, răspunse Iisus.

– “Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu?” Îl întrebă iarăşi Pilat.

Dar Iisus nu i-a răspuns nici un cuvânt. Țipetele se reînnoiră atunci şi mai accentuat ca înainte şi acum, întocmai ca urletele unui tigru flămând, ei începură să strige:

– “Daţi-ni-L nouă, ca să moară pe cruce!”

Ponţiu îi făcu din nou să tacă, zicându-le:

– “Eu nu găsesc nici o vină acestui om şi am să-L eliberez”.

– “Dă-ni-L nouă! Răstigneşte-L!” se repetă strigătul mulţimii. Eu n-am putut asculta mai departe; am chemat un rob al meu şi l-am trimis la soţul meu, să-l cheme pentru a vorbi puţin cu el.

Ponţiu părăsi sala judecăţii fără întârziere şi veni la mine. Eu m-am aruncat la picioarele lui zicând:

– “Pentru tot ce ţi-e mai drag şi mai scump, pentru copilul acesta, arvuna aceasta sfântă a unirii noastre, să nu te faci părtaş la vărsarea sângelui Acestui Neprihănit, care este asemenea lui Dumnezeu celui nemuritor! Eu L-am văzut într-un vis în astă noapte, înconjurat de mărire dumnezeiască. El judeca omenirea, care tremura în faţa Lui şi printre nefericiţii aceia, care au fost aruncaţi în flăcările gheenei, eu am recunoscut faţa acestora, care cer moartea Lui… Păzeşte-te a nu ridica preaputernica ta mână împotriva Lui! O! Crede-mă, că numai o singură picătură a acestui sânge, va cauza în veşnicie osândirea ta!”

– “Tot ce se petrece acum mă înfricoşează şi pe mine, îmi răspunse Ponţiu, dar ce pot face eu? Scutul gărzii romane e alcătuit dintr-un număr foarte redus de soldaţi şi ca atare, o asemenea apărare este neînsemnată, faţă de acest popor înţesat de demoni. Nenorocirea ne ameninţă şi asemenea judecată e întocmai ca a eumendiţilor, de unde aşteaptă nu dreptate, ci răzbunare. Linişteşte-te, Claudio! Mergi cu copilul în grădină; ochii tăi nu sunt creaţi pentru a privi această scenă dureroasă”.

După aceste cuvinte, el a ieşit şi m-a lăsat singură, iar eu m-am prăbuşit într-o adâncă descurajare şi jale. Iisus era încă ţinta tuturor batjocurilor şi al maltratărilor din partea mulţimii şi a soldaţilor brutali; patimile lor se aprindeau şi mai mult, din cauza răbdării Lui nemărginite.

Ponţiu se întoarse îngrozit la tronul său. Când gloatele văzură aceasta, ţipetele: “La moarte, la moarte”, răsunau mai asurzitor decât înainte.

După o veche tradiţie, guvernatorul elibera totdeauna de Paşte câte unul din condamnaţii la moarte, ca un semn al binefacerii romane, acesta fiind şi graţiat. În această faptă dumnezeiască, el se adresa întotdeauna poporului. Văzând în acest obicei un mijloc de a-L elibera pe Iisus, Ponţiu întrebă poporul cu glas tare:

– “Pe cine să vă eliberez de sărbători, pe Baraba sau pe Iisus, numit Hristos?”

“Eliberează pe Baraba”, strigă mulţimea. Baraba era un tâlhar şi criminal cunoscut bine prin împrejurimi din cauza cruzimilor săvâşite de el. Ponţiu întrebă din nou: “Dar ce să fac acestui Iisus Nazarineanul?”

– “Să fie răstignit!” strigară ei.

– “Dar ce rău v-a făcut El?”

Cu şi mai multă furie ei strigară:

– “Să fie răstignit!”

Ponţiu plecă capul descurajat. Îndrăzneala gloatei creştea mereu şi lui i se părea că este ameninţată autoritatea sa şi autoritatea romană pe care el o apăra aşa de mult. În Ierusalim el nu avea altă apărare decât escorta lui, fiindcă numai puţini dintre militarii localnici depuseseră jurământul semnului nostru de vultur. Tulburarea creştea cu fiecare minut ce trecea. Niciodată n-am putut vedea o furtună atât de zgomotoasă ce agita mulţimea, niciodată încăierările în forum nu au avut atâta influenţă chinuitoare asupra auzului meu. Nicăieri eu nu mai puteam găsi linişte. Liniştea deplină se găsea numai pe fruntea victimei.

Maltratările, batjocurile, dispreţul general şi chiar moartea chinuitoare, nimic dintre acestea nu puteau întuneca acea privire cerească şi luminată. Acei ochi care dăduseră viaţă fiicei lui Iair priveau la chinuitorii Săi cu un reflex nedescris de pace şi iubire. El suferea, fără îndoială, dar suferea cu bucurie şi spiritul Lui, mi se părea mie, se înălţa către tronul cel nevăzut, ca o flacără curată ce se oferea pentru arderea de tot a păcatelor lumii.

Judecătoria era plină de mulţime care dădea aspectul unui râu înfuriat, ale cărui ape se îngrămădeau începând de la muntele Sion, unde era ridicat templul şi până în faţa Pretoriului şi în fiecare minut se adăugau glasuri noi acestui cor al infernului. Bărbatul meu, obosit şi ameninţat, a fost silit să cedeze în cele din urmă.

O! Fatal ceas al pierzării!!!…

Ponţiu se ridică. Pe faţa lui se citea îndoiala şi groaza morţii. Îşi spălă mâinile în mod simbolic, în ligheanul plin cu apă, zicând:

– “Eu să ştiţi că mă consider nevinovat de sângele acestui drept ce urmează a fi vărsat”.

– “Să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” zbiera nefericitul şi nebunul de popor, care se îngrămădea în jurul lui Iisus. Călăii, ca turbaţi, Îl răpuseră. Eu am urmărit cu ochii mei Jertfa, care era condusă la înjunghiere…

Deodată, ochii mi se întunecară ca din cauza unor bătăi accelerate de inimă: mi se părea că viaţa mea a atins marginile ei. Eu am fost luată de mâinile femeilor mele servitoare şi condusă la o fereastră care dădea în curtea tribunalului. Eu m-am aplecat şi am văzut urmele de sânge vărsat. “Aici au bătut cu biciul pe Nazarinean!” îmi spunea una din roabele mele. “Acolo L-au încoronat cu spini” spunea o altă roabă. “Soldaţii L-au batjocorit, zicându-I Regele Iudeilor, lovindu-L peste faţă”. “Acuma El îşi dă sufletul!” răspunse a treia roabă.

Fiecare cuvânt din acestea străpungea inima mea întocmai ca un cuţit. Amănuntele acestei grozave fărădelegi înmulţeau întristările mele şi suferinţele ce le simţeam atunci în pieptul meu. Am simţit, îţi spun, că s-au întâmplat evenimente cu totul supranaturale în acea nenorocită zi. Mi se părea că cerul se asemăna cu jalea inimii mele. Nori mari, negri şi înfricoşători, de diferite forme, pluteau asupra pământului şi din atingerea norilor se descărcau fulgere, care aduceau ecoul tunetelor…

Astfel, oraşul plin de zgomot se linişti ca pus pe gânduri, în tăcere, ca şi când moartea ar fi întins peste el aripile ei negre. O groază de nedescris îmi răpi privirea spre un punct. Când mi-am strâns la piept copilaşul meu, eu aşteptam ceva, fără ca să ştiu ce; pe la ceasul al nouălea al zilei, întunericul se îngroşă şi avu loc un puternic cutremur de pământ, care zgudui totul. Putea să creadă omul că a venit pustiirea lumii şi că stihiile se prefăcuseră în haosul primitiv. Eu mă lăsai pe pământ, iar în acel timp una din femeile mele, născută evreică, intră în camera mea; palidă, disperată şi cu ochii speriaţi, striga:

– “A venit ziua de apoi! Dumnezeu anunţă aceasta prin minuni. Catapeteasma care desparte Sfânta de Sfânta Sfintelor s-a despicat în două de sus până jos. Vai este pentru sfântul locaş! Se spune că multe morminte s-au deschis şi mulţi au văzut pe cei drepţi înviaţi, care fuseseră dispăruţi demult din Ierusalim: profeţi şi preoţi din timpul lui Zaharia, care a fost ucis în templu, şi până la Ieremia, care a prezis căderea Sionului. Morţii ne prevestesc mânia lui Dumnezeu. Pedeapsa Celui Atotputernic se răspândeşte ca o flacără”.

Când auzeam aceste cuvinte, mi se părea că îmi pierd raţiunea! M-am ridicat şi abia îmi târâiam picioarele; am ieşit la scări, unde l-am întâlnit pe sutaşul care luase parte la maltratarea lui Iisus. El era un viteaz încărunţit şi prea oţelit în luptele cu germanii şi alte popoare. Niciodată nu a bătut în piept o inimă aşa de îndrăzneaţă ca a acestuia. Dar în această clipă el era indispus şi istovit de chinuri, căindu-se. Eu am vrut să-l întreb mai amănunţit despre cele întâmplate, însă el trecu pe lângă mine repetând în urmă: “Acela pe care noi L-am omorât a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu!”

Eu intrai în marea sală. Acolo stătea Ponţiu care îşi acoperea faţa cu mâinile. Când şi-a ridicat capul, la intrarea mea, mi-a zis disperat: “Ah! Pentru ce nu te-am ascultat, Claudio! Inima mea întunecată nu va mai gusta niciodată liniştea. Pentru ce nu am putut apăra pe acest înţelept cu viaţa mea?!”.

Eu nu mai avui îndrăzneala de a-i mai răspunde. Nu puteam găsi nici cuvinte spre a-l întări sau înviora şi de a-l abate de la acea nefericire, care ne pecetluia în veci pierzania. Tăcerea noastră de mormânt era întreruptă numai prin ecourile tunetelor, care răsunau prin toate coridoarele palatului.

Fără a ţine seama de furtună, un om bătrân s-a prezentat în faţa locuinţei noastre. El a fost condus în faţa noastră şi, cu lacrimi în ochi, se aruncă la picioarele bărbatului meu, zicând: “Mă numesc Iosif din Arimateea şi am venit să te rog a-mi permite ca să iau de pe cruce corpul lui Iisus şi să-L înmormântez în mormântul meu”. “Du-te şi ia-L!” răspunse Ponţiu, fără a ridica ochii să-l privească. Bătrânul ieşi; am văzut că se uni cu un grup de femei, îmbrăcate în haine lungi, cu care se acopereau, şi-l aşteptau la poartă.

Astfel s-a terminat acea zi fatală! Iisus a fost înmormântat într-un mormânt, într-o peşteră săpată în piatră, iar la uşa peşterii s-au pus santinele de pază.

Dar acum află, Fulvio!

A treia zi, plin de strălucire, mărire şi triumfător, El se arătă deasupra acestui oraş. El a înviat. Împlinind prezicerile ce s-au făcut cu privire la El şi triumfând prin biruinţa asupra morţii, El S-a arătat ucenicilor şi prietenilor Săi şi mai pe urmă El a apărut la o mare mulţime de oameni din popor. În felul acesta mărturiseau despre El ucenicii Lui – confirmându-şi mărturia cu sângele lor şi ducând vestea despre Domnul lor Iisus, atât în faţa tronurilor, cât şi în faţa mai marilor şi judecătorilor. Dar, ca o dovadă şi mai autentică cu privire la acestea, învăţătura Lui a fost încredinţată câtorva pescari. Această învăţătură se răspândeşte în întreg imperiul.Aceşti neştiutori au devenit pe dată oameni cu renume şi vestiţi, cu cuvintele lor dulci, spuse în toate limbile şi pline de putere. Noua credinţă creşte ca o sămânţă de muştar, căci ea este o adevărată rădăcină roditoare, căreia urmează să i se supună orice rădăcină.

De la această dată, soţului meu a început să-i meargă din ce în ce mai rău. Învinuit fiind pentru procedura sa de către Senat şi de către Tiberiu însuşi, care era stăpânit de ură contra iudeilor, şi bănuit fiind chiar de acei a căror patimă şi dorinţă o împlinise, viaţa lui se transformă în chinuri şi otravă. Salomeea şi Semida mă priveau cu frică; ele vedeau în mine soţia prigonitorului şi o cursă pentru Domnul lor, pentru că ele deveniseră urmaşele Sale, ale Aceluia care dăruise mamei pe fiica ei, iar fiicei pe mama sa. Eu am văzut în locul blândeţii şi bunătăţii lor o neîncredere, care le făcea să le tremure faţa când le priveam şi îndată am încetat a le mai vizita.

În acest timp al singurătăţii mele m-am dedicat cercetării neîntrerupte a unor învăţături morale ale lui Iisus, ce îmi fuseseră predate de Salomeea şi păstrate cu sfinţenie de mine.

O, scumpă prietenă! Cât de neînsemnată şi deşartă este înţelepciunea mai marilor noştri, în comparaţie cu învăţătura aceea, pe care numai singur Dumnezeu a inspirat-o şi a împrăştiat-o pe Pământ! O! Cât de adânci sunt aceste cuvinte înţelepte! Ce pace şi bunătate inspiră ele! Unica mea mângâiere constă în a le citi şi reciti mereu.

După trecerea câtorva luni, Ponţiu a fost obligat să demisioneze din postul care-i oferea atâta autoritate. Noi a trebuit să ne întoarcem în Europa, peregrinând din oraş în oraş. El purta cu sine în toată împărăţia greutatea umilirii şi întristării sale şi a chinurilor descurajării lui sufleteşti. Eu am mers împreună cu el, dar cum era vieţuirea mea cu el? Prietenia familială a vieţii conjugale nu mai este între noi; el vede în persoana mea martorul viu al amintirii despre crima lui; eu, de asemenea, văd în el chipul şi crucea plină de sângele Aceluia pe care el – nefericitul şi nelegiuitul judecător – L-a osândit. Nu mai am îndrăzneala să-mi ridic ochii ca să-l privesc în faţă. Sunetul cuvintelor lui, acel glas car e a pronunţat osânda, îmi străpunge şi răneşte inima. Iar când, după luarea mesei, îşi spală mâinile, mi se pare că nu le înmoaie în apă curată, ci în acel sânge cald, ale cărui urme nu se mai pot şterge.

Într-un timp, eu am vrut să-i vorbesc de pocăinţă şi de expierea păcatului, dar îţi spun că niciodată nu voi uita privirea lui sălbatică şi cuvintele lui pline de furie şi fără nădejde.

Nu peste mult timp, copilul meu muri în braţele mele, dar eu nu l-am plâns. Fericitul! El a murit ca fericit, scăpând de blestemul care ne urmăreşte, el a descărcat din spatele lui uriaşa povară a numelui tatălui său. Nefericirea ne urmărea întruna, din cauză că în toate părţile existau creştini; chiar aici, în această sălbatică patrie, unde noi ne rugăm a ni se acorda ocrotirea, lângă valurile mării şi stâncile ciudate, chiar şi aici pot auzi cu câtă indignare se pronunţă numele bărbatului meu! Cei care erau trimişi să predice învăţăturile Lui Iisus au scris între îndrumările lor şi cuvintele: “El a fost răstignit din ordinul lui Ponţiu Pilat”. Grozav blestem, care în toate veacurile va fi repetat.

Iartă Fulvio! Şi te rog să plângi şi tu, care mă doreşti. Să-ţi ajute dreptul judecător Dumnezeu şi să-ţi dea, cât mai repede, toată fericirea pe care noi o dorim una alteia.

Scuză-mă!

Claudia”

Cine a fost Claudia Procula?

Claudia Procula a fost cea de-a doua soție a lui Ponțiu Pilat, guvernatorul roman al Iudeii între anii 26-36. Aceasta a fost nepoata împăratului Augustus Cezar și fiica nelegitimă a celei a treia soții a lui Tiberius, numită Julia (care a murit nu după mult timp de la nașterea Claudiei). Tiberius a înfiat-o însă pe Claudia iar căsătoria ei cu Ponțiu Pilat se spune că a fost aranjată de Sejanus, prietenul și confidentul lui Tiberius.

Dacă în mod normal soțiile guvernatorilor nu obișnuiau să își însoțească soții în diversele teritorii ale Imperiului Roman (preferând confortul și siguranța Romei), Claudia Procula se remarcă drept o soție care are o relație aparte cu Ponțiu Pilat și acceptă pericolelele provinciilor romane îndepărtate.

Claudia Procula a fost menționată fără nume în Evanghelia după Matei în contextul judecării lui Isus Hristos: „Pe când sta Pilat pe scaun la judecată, nevastă-sa a trimis să-i spună: „Să n-ai nimic a face cu neprihănitul acesta, căci azi am suferit mult în vis din pricina lui.”” (Matei 27:19).

De asemenea, în arhiva Vaticanului există scrieri istorice aparținând lui Pilat în care acesta a menționat că în timpul judecării lui Isus Hristos i-a atenționat pe acuzatorii lui Isus: „”Știți că soția mea vă simpatizează în ceea ce privește iudaismul”. „Da, știm Pilat”. „Ei bine, soția mea a trimis să mi se spună: să nu faci nimic acestui om drept în această noapte”” (Ravasi G., „Il canto del gallo arrostito e la conversione di Ponzio Pilato”, L’Osservatore Romano).

Unii cercetători ai istoriei afirmă că în Iudeea, Claudia Procula avea o cameristă feniciană care credea în evanghelia împărăţiei propovăduită de Isus Hristos iar aceasta îi transmisese Claudiei tot ceea ce știa și credea. Spre deosebire de Pilat, care s-ar fi sinucis, Origene –  unul dintre cei mai reprezentativi teologi creștini din secolul al III-lea -, a sugerat în lucrarea „Omiliile după Matei” că soția sa, Claudia Procula, a murit ca și creștină. Acest aspect este confirmat și de Sinaxarul grecesc unde scrie: „Procula s-a făcut uceniță (…) și a primit sfântul botez”.

Scrisoarea de mai sus, scrisă în original în latină, se presupune că a fost scrisă într-un mic oraș galic din zona montană (zona Rennes-les-Bains din sudul Franței, în apropiere de locul natal al Claudiei, actualul Narbonne), la câțiva ani după ce Pilat plecase din Ierusalim.  Claudia Procula a scris în total trei scrisori către Fulvia. Manuscrisul scrisorii de față a fost găsită înițial într-o veche mănăstire din Bruges (Belgia) iar apoi transferată în arhivele Vaticanului. În arhivele ultimului țar al Rusiei s-a găsit de asemenea o copie a traducerii acestei scrisori, probabil aceasta fiind procurată de la Constntinopul unde ajunsese de altfel prima copie a scrisorii ei în jurul anului 1643.

În 1865, jurnalul catolic Novice din Slovenia a publicat scrisoarea lui Claudia Procula în limba slovenă. Însă adevărata popularizare a scrisorii s-a făcut atunci când Pictorial Review Magazine a publicat traducerea în limba engleză a scrisorii Claudiei Procula în aprilie 1929.

În prezent, în unele comunități catolice mai vechi din Europa, citirea acestei scrisori precede spălarea picioarelor săracilor în Joia Mare, înainte de Paștele care comemorează moartea și învierea lui Isus Hristos.

Surse Pro Jesus:
Forcucci J. (compil.), Relics of Repentance: The letters of Pontius Pilate and Claudia Procula, Issana Press, p. 1-21, 1996
Ravasi di G., „Il canto del gallo arrostito e la conversione di Ponzio Pilato”, L’Osservatore Romano, 24 aprilie 2009
***, „Documente istorice şi mărturii despre Domnul nostru Iisus Hristos”, Apărătoul.md, 3 mai 2013
***, „Sfanta Procla, sotia lui Pontiu Pilat”, Creștin Ortodox, 3 august 2012
***, „The Relationship between Rome and Judea prior to Jesus’ public life”, Historian.net, 19 august 2014

  https://www.evolutiespirituala.ro/claudia-procula-sotia-lui-pilat-marturii-istorice-despre-iisus/?feed_id=46763&_unique_id=6459e38abfc35

iisus rastignirea meditatie Karanna

Cum au murit Apostolii lui Iisus

 

Matei Martirul a murit in Etiopia, ucis de rana unei sabii.

 

Marcu a murit in Alexandria, Egipt, dupa ce a fost tarat de cai, printre strazi pana a murit.

 

Luca a fost spanzurat in Grecia, ca rezultat a predicilor staruitoare, catre cei pierduti.

 

Ioan a facut fata martiriului, prin faptul ca a fost fiert intr­un bazin urias de ulei incins, in timpul unor raiduri de persecutie in Roma. In orice caz, a scapat ca printr­-un miracol. Ioan a fost condamnat la prizoneriat in mina, pe insula Patmos. A scris Revelatiile sale – Apocalipsa, pe insula Patmos. Apostolul a fost eliberat mai tarziu si a servit ca preot in Edessa, in Turcia moderna. A murit de batranete, singurul apostol care a murit in liniste.

 

Petru a fost crucificat cu capul in jos, pe o cruce in forma de X. Dupa spusele bisericilor, s-a intamplat astfel, deoarece a cerut tartorilor sai asta, pentru ca s-a simtit nedemn sa moara ca Iisus.

 

Iacov a fost conducatorul bisericii in Israel, a fost aruncat de la 30 m inaltime, de pe varful templului, pentru ca a refuzat sa se lepede de credinta in Hristos. Cand au descoperit ca a supravietuit cazaturii, dusmanii sai l­au batut pana l­-au

omorat. Acesta a fost acelasi templu unde Satan a incercat  sa-­l ispiteasca pe Iisus.

 

Iacov cel Mare, Fiul lui Zebedee, pescar, cand Iisus l­a chemat in serviciul Sau. Un mare conducator al bisericii, acesta a fost decapitat in Ierusalim. Ofiterul roman, care

l­a pazit, a ramas uimit de cum isi apara credinta la proces. Mai tarziu acesta l­-a insotit pe Iacov la locul executiei, si­a schimbat credinta (recunoscandu­l pe Iisus), a ingenuncheat si s­a lasat decapitat alaturi de Iacov.

 

Bartolomeu, cunoscut si sub numele de Nataniel, a fost misionar in Asia. A propavaduit in Turcia de astazi. Bartolomeu a devenit martir, fiind omorat in bataie cu biciul pentru credinta sa, in Armenia.

 

Andrei, a fost crucificat pe o cruce in forma de X, pe insula Patras in Grecia. Dupa ce a fost batut cu biciul de catre 7 soldati, a fost legat de cruce cu funii pentru a-­i prelungi agonia. Urmasii sai au raportat ca ultimele sale cuvinte au fost: ” Am

trait mult, mi-am dorit si am asteptat acest ceas fericit. Crucea a fost sfintita prin faptul ca Iisus a atarnat pe ea”. A predicat celor care il chinuiau, inca doua zile pana a murit.

 

Toma a fost injunghiat cu o sulita, in India, in timpul calatoriilor sale de misionar, pentru a-si stabili biserica in zona subcontinentala.

 

Iuda ( a nu se confunda cu Iscariotul) a fost omorat cu sageti cand  a refuzat sa isi nege credinta in Christos.

 

Matei Apostolul care a fost ales sa il inlocuiasca pe Iuda Iscariotul, a fost omorat cu pietre si apoi decapitat.

 

Paul ( Pavel) a fost torturat si apoi decapitat de catre imparatul malefic Nero, in Roma anului 67 A.D. Paul a indurat un arest indelungat, care i-a permis sa scrie epistolele catre bisericile pe care reusise sa le formeze in Imperiul Roman. Aceste scrisori, care sunt invataturile fundamentale ale doctrinelor crestine, formeaza o portiune insemnata a Noului Testament. Poate acestea ne amintesc ca suferintele noastre aici pe pamant, sunt minore in comparatie cu persecutiile indurate si cruzimea pe care au suferit­-o Apostolii si discipolii, in vremea lor pentru Credinta.

 

„Veti fi urati din cauza numelui meu. Dar cel care indura pana la sfarsit, va fi salvat”. Matei.

 

Matei 10:32­33: „Toti cei care ma recunosc in fata celorlati, ii voi recunoaste in fata Tatalui din Rai; toti care ma neaga ( nu ma recunosc) in fata celorlati vor fi negati ( nerecunoscuti) de catre mine in fata Tatalui.”

 

 

  https://www.evolutiespirituala.ro/cum-au-murit-apostolii-lui-iisus/?feed_id=46133&_unique_id=6457b0d0695e7

magick wiccan love spells

O lecţie despre accidente

 

(1830.1) 166:4.1 În vreme ce majoritatea palestinienilor nu iau decât două mese pe zi, Iisus şi apostolii aveau obiceiul, când erau în deplasare, de a se opri la amiază pentru a se odihni şi a se reface. Într-una dintre aceste pauze de amiază, pe drumul Filadelfiei, Toma l-a întrebat pe Iisus: „Maestre, după ce am auzit remarcile tale pe parcursul traseului din această dimineaţă, eu aş vrea să ştiu dacă fiinţele spirituale participă la producerea evenimentelor ciudate şi extraordinare în lumea materială; în plus, aş vrea să întreb dacă îngerii sau alte fiinţe spirituale sunt capabile să împiedice accidentele.
.
(1830.2) 166:4.2 Ca răspuns la întrebarea lui Toma, Iisus a zis: „N-am fost oare destul timp cu voi pentru ca voi să încetaţi să-mi mai puneţi astfel de întrebări? N-aţi observat că Fiul Omului trăieşte în unitate cu voi şi refuză cu persistenţă să folosească forţele celeste pentru sprijinul său personal? Nu trăiţi voi prin aceleaşi mijloace care le permit tuturor oamenilor să existe? Vedeţi voi oare puterea lumii spirituale manifestându-se în viaţa materială a acestei lumi, în afară de revelaţia Tatălui şi de vindecarea ocazională a copiilor lui
bolnavi?
Iisus-47
(1830.3) 166:4.3 ”Strămoşii voştri au crezut prea mult timp că prosperitatea era semnul aprobării divine, iar adversitatea dovada displăcerii lui Dumnezeu. Eu proclam că asemenea credinţe sunt superstiţii. Nu remarcaţi voi că săracii, în mult mai mare număr decât bogaţii, primesc cu bucurie evanghelia şi intră numaidecât în regat? Dacă bucuriile dovedesc favoarea divină, de ce atunci bogaţii refuză atât de adesea să creadă în această bună vestire ce vine din cer?
.
(1830.4) 166:4.4 ”Tatăl face ca ploaia sa să cadă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi; soarele străluceşte la fel pentru cei care practică dreptatea şi pentru cei care n-o practică. Voi aţi auzit vorbindu-se de acei galileeni al căror sânge Pilat l-a amestecat cu cel al jertfelor; eu vă spun că aceşti galileeni nu erau mai mari păcătoşi decât compatrioţii lor doar pentru că lor li s-a întâmplat lucrul acela. Voi cunoaşteţi, de asemenea, povestea celor optsprezece peste care căzuse turnul din Siloe, omorându-i. Să nu credeţi că oamenii astfel nimiciţi erau mai vinovaţi decât toţi fraţii lor din Ierusalim. Ei au fost pur şi simplu victime ale unui accident al timpului.
.
(1830.5) 166:4.5 ”Trei feluri de evenimente se pot produce în viaţa voastră:
.
(1830.6) 166:4.6 ”1. Puteţi participa la evenimente normale făcând parte din existenţa pe care voi şi tovarăşii voştri o trăiţi pe pământ.
.
(1830.7) 166:4.7 ”2. Se poate ca din întâmplare să fiţi victima unui accident din natură, una dintre neşansele umane, şi să ştiţi perfect de bine că aceste evenimente nu sunt în nici un fel dirijate dinainte sau produse cu vreun alt chip de forţele împărăţiei.
.
(1830.8) 166:4.8 ”3. Voi puteţi culege recolta eforturilor voastre directe de a vă conforma legilor naturale care guvernează lumea.
.
(1830.9) 166:4.9 ”Într-o zi, un om a plantat un smochin în via sa. După ce de multe ori căutase în smochin vreun fruct, însă fără a găsi nimic, el i-a chemat pe vieri înaintea sa şi le-a zis: „Am venit aici în cursul ultimelor trei anotimpuri pentru a căuta roadele de pe acest smochin, şi n-am găsit nici unul. Tăiaţi pomul acesta sterp; de ce să umple pământul? Dar grădinarul şef i-a răspuns stăpânului său: „Mai lasă-l un an pentru ca eu să pot săpa în jurul lui şi pune acolo îngrăşământ. Dacă în anul ce vine nu dă roade, atunci va fi tăiat. Şi când s-au conformat astfel legilor fertilităţii, ei au fost răsplătiţi printr-o recoltă îmbelşugată, căci pomul era viu şi bun.
.
(1831.1) 166:4.10 ”În materie de boală şi de sănătate, voi ar trebui să ştiţi că aceste stări fizice rezultă din cauze materiale. Sănătatea nu este un surâs din cer, nici boala o încruntare a sprâncenelor lui Dumnezeu.
.
(1831.2) 166:4.11 ”Copii umani ai Tatălui sunt egali în ceea ce priveşte capacitatea lor de a primi binecuvântări materiale; de aceea el dăruieşte lucrurile fizice tuturor copiilor oamenilor fără discriminare. Când se ajunge la acordarea darurilor spirituale, Tatăl este limitat de capacitatea omului de a primi aceste daruri divine. Cu toate că Tatăl nu face deosebire de persoane, el este limitat, în revărsarea darurilor spirituale, de credinţa omului şi de dorinţa sa de a se conforma întotdeauna voii Tatălui.”
.
(1831.3) 166:4.12 În vreme ce apostolii îşi urmau drumul către Filadelfia, Iisus a continuat să-i înveţe şi să răspundă la întrebările lor privitoare la accidente, la boli şi la miracole, dar n-au fost capabili să înţeleagă pe de-a-ntregul această lecţie. O oră de învăţătură nu-i de ajuns pentru a schimba în întregime credinţele de-o viaţă. Iisus a găsit deci necesar să-şi repete mesajul, să repete în mai multe rânduri ceea ce vroia să-i facă să înţeleagă. Chiar şi aşa, ei n-au priceput semnificaţia misiunii sale terestre decât după moartea şi reînvierea sa.
.
Fragment Urantia

https://www.evolutiespirituala.ro/o-lectie-despre-accidente/?feed_id=45503&_unique_id=64557ce6e136a

6 reincarnation is not being born again1

O PILDA ROSTITA DE IISUS CATRE DISCIPOLI

 

 

«Iată, stau la uşă şi bat, de va auzi cineva glasul meu si va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el.» 

Ceea ce poate ca revelează Biblia este tocmai ceea ce nu ne-am aştepta. Nu există speranţă daca ştii ce te aşteaptă. Nu există adevărată lectură a Bibliei dacă ştim dinainte ce vom găsi în ea. Ştiinţa nu întâlneşte Credinţa decât în această incertitudine, a ce va veni, spune ştiinţa, a celui care vine, spune Credinţa.”

Meditaţia creştină este în primul rând împărtăşire, frăţie, dragoste. Este însuşi mesajul lui Hristos. Iar lectura Bibliei este în sine însăşi reculegere şi rugăciune. Cuvânt al adevărului.

„Ascultaţi: fată, iesit-a semănătorul să semene.

Şi pe când semăna el, o sămânţă a căzut lângă cale şi păsările cerului au venit şi au mâncat-o.

Şi alta a căzut pe loc pietros, unde nu avea pământ mult, şi îndată a răsărit, pentru că nu avea pământ mult.

Şi când s-a ridicat soarele, s-a veştejit şi, neavând rădăcină, s-a uscat.

Altă sămânţă a căzut în spini, a crescut, dar spinii au înăbuşit-o şi rod n-a dat.

Şi altele au căzut pe pământul cel bun şi, înălţându-se şi crescând, au dat roade si au adus: una treizeci, alta şaizeci, alta o sută.

Şi zicea: Cine are urechi de auzit să audă.

Iar când a fost singur, cei ce erau pe lângă El, împreună cu cei doisprezece, îl întrebau despre pilde.

Şi le-a răspuns: Vouă vă e dat să cunoaşteţi taina împărăţiei Iui Dumnezeu, dar pentru cei de afara totul se preface în pilde,

Ca, uitându-se, să privească şi să nu vadă, si, auzind, să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă şi să fie iertaţi.

Şi le-a zis: Nu pricepeţi pilda aceasta? Dar cum veţi înţelege toate pildele?

Semănătorul seamănă cuvântul.

Seminţele de lângă cale sunt aceia în care se seamănă cuvântul, şi, când îl aud, îndată vine Satana şi ia cuvântul cel semănat în inimile lor.

Cele semănate pe loc pietros sunt aceia care, când aud cuvântul, îl primesc îndată cu bucurie.

Dar n-au rădăcina în ei, ci ţin până la un timp; apoi, când se întâmplă strâmtoare sau prigoană pentru cuvânt, îndată se smintesc.

Si cele semănate între spini sunt cei ce ascultă cuvântul.

Dar grijile veacului si înşelăciunea bogăţiei şi poftele după celelalte, pătrunzând în ei, înăbuşă cuvântul şi îl fac neroditor.

Iar cele semănate pe pământul cel bun sunt cei ce aud cuvântul şî-l primesc si aduc roade: unul treizeci, altul şaizeci şi altul o sută” (Marcu, IV, 2-30).

 

https://www.evolutiespirituala.ro/o-pilda-rostita-de-iisus-catre-discipoli/?feed_id=45062&_unique_id=6453f237c49b7

IISUS IN INDIA

DOCUMENTAR „IISUS IN INDIA”


Iisus in India – Mit sau adevar?

In continuare va prezint 2 articole pe acest subiect, care sustin ipoteza documentarului:


Articol nr 1


O ipoteza cu conotatii medicale

Iisus nu a murit atunci cand a fost rastignit
 
 
iisus


Moartea pe cruce a lui Iisus din Nazaret a lasat o urma de nesters asupra a milioane de vieti umane. Tristetea de nedescris a sfirsitului si bucuria luminoasa a Invierii lui Hristos constituie piatra de fundament a religiei crestine. Dar iata ca hindusii, persanii si pakistanezii sint ferm convinsi ca Iisus a mai trait multi ani dupa rastignire pe paminturile lor si ca a murit la batrinete in Kasmir.
 
Prima mentiune in Coran: a existat un adapost pentru Avatar
 
In capitolul 23 al Coranului se gasesc urmatoarele rinduri: Noi (Allah) i-am facut pe fiul Mariiam (Iisus) si pe Mama Sa simbolul umanitatii si le-am dat un adapost la poalele unui munte spalat de un izvor proaspat. Ce inseamna acest citat? Se pare ca, potrivit credintelor musulmanilor, Iisus, impreuna cu Mama Sa Maria, cu apostolul Toma si cu Maria Magdalena, a parasit Palestina dupa ce a inviat si a mers pe drumul parcurs inca din tinerete, drumul catre Orient, catre India.
Date despre intoarcerea lui Iisus in India se pot intilni nu numai in textele islamice, ci si in cartile sfinte ale persanilor, ale budistilor, hindusilor, evreilor si ale crestinilor gnostici. Aici s-au pastrat insemnari despre viata lunga a lui Iisus in India si despre moartea Sa la Shrinagar.
Aceasta este capitala veche a Kasmirului, asezata printre riuri la poalele muntelui Himalaya si vizitata in fiecare an de zeci de pelerini. Pentru indieni, El este Avatarul dragostei, adica divinitatea intruchipata in om. Multi crestini care au venit in tinutul unde El si-a gasit linistea de veci au remarcat sentimentul de fericire si luminare care i-a cuprins in apropierea acestor locuri sfinte: Linistea si bucuria ne-au cuprins pentru ca noi tot timpul am simtit in adincul sufletului ca El nu a putut sa moara atit de ingrozitor – cu asemenea cuvinte descriu martorii minunea vederii ultimului adapost al lui Iisus.
 
Salvarea rasei umane s-a infaptuit prin singele lui Iisus
 
Haideti sa analizam faptele istorice si datele care au ajuns pina la noi, date care privesc circumstantele chinurilor si Invierea lui Iisus. Pentru inceput trebuie sa amintim un articol care a stirnit multe discutii: Salvarea deplina a corpului lui Iisus Hristos. Acesta a fost publicat in presa italiana, la data de 2 iulie 1960, de catre Papa de la Roma Ioan al XXIII si continea un mesaj al Papei catre episcopii catolici. In el se spunea ca salvarea rasei umane s-a infaptuit prin singele lui Hristos, de aceea pentru ispasirea pacatelor omenesti moartea Sa nu este esentiala.
Ce l-a indemnat pe Papa sa afirme acest lucru? De ce in anul 1960 dupa Nasterea lui Hristos autoritatile spirituale au simtit nevoia de a le comunica credinciosilor ca moartea Mintuitorului nu este o conditie esentiala a salvarii si ca ar fi suficiente varsarea singelui Sau si chinurile indurate pe cruce? Probabil ca cercetarile savantilor din toata lumea au avut asupra parintilor bisericii o influenta foarte serioasa.
In rindurile urmatoare o sa incercam sa analizam unele dintre aceste fapte. In primul rind, moartea ca urmare a rastignirii survenea de obicei dupa a patra zi de chinuri. Adesea, dupa o zi si jumatate, pedeapsa se considera savirsita, iar criminalul era coborit de pe cruce. Daca cei apropiati reuseau sa ii trateze ranile, cel rastignit continua sa traiasca.
 
Dupa trei ore pe cruce, Hristos a intrat intr-o stare de catalepsie
 
Numeroase marturii ale martorilor oculari arata ca ranile lui Iisus dupa ce a fost coborit de pe cruce au continuat sa singereze. Orice medic stie ca aceasta este o dovada incontestabila a faptului ca omul este viu. Cind se opreste inima, suvoiul de singe inceteaza sa mai curga, vasele sangvine subcutanate se golesc si nu mai pot singera. Golirea lor este si primul semn al mortii, golire care se manifesta printr-o paloare foarte pronuntata a pielii.
Pe baza tuturor datelor si scrierilor pe care le au despre rastignirea lui Iisus, expertii au ajuns la o concluzie: dupa trei ore petrecute pe cruce, Hristos a intrat intr-o stare de catalepsie, dar inima lui a continuat sa bata.
Aceia care au putut sa observe trecerea prin foc sau transa ca de moarte a yoghinilor (in aceasta stare toate procesele vitale sint incetinite pina la niste limite critice, practic neobservabile fara niste aparate extraordinar de sensibile) isi pot imagina starea in care a intrat Mintuitorul atunci cind a fost ranit. Durerile cauzate de loviturile de bici, durerile miinilor strapunse de cuie si spini s-au dizolvat intr-o stare stranie a constiintei.
Au mai ramas doar loviturile de sulita! Probabil ca acestea au provocat moartea. Cu toate acestea, singele si apa care, potrivit cuvintelor lui Ioan si ale altor martori, au curs din rana facuta de sulita nu aveau cum sa provina de la inima. Atunci cind acest organ vital este lovit direct survine moartea fulgeratoare, iar pierderea de singe este minima. Ranirea unei artere tangente, in schimb, ar fi provocat o hemoragie abundenta, cel ranit ar fi pierdut singe pe parcursul a citeva minute. Rana ar fi continuat sa singereze slab si dupa ce corpul a fost coborit dupa cruce. Probabil ca sulita nu a intrat foarte adinc si nu a atins inima.
In anul 1969, Vaticanul a poruncit demararea unor cercetari detaliate ale relicvelor sfinte reale care au ramas din acele vremuri. Cercetarile au durat sapte ani si au ajuns la unele rezultatele.
 
Pilat din Pont nu a dorit moartea Mintuitorului
 
Acum intram in zona presupunerilor si a enigmelor, care de asemenea au o baza destul de stabila – numeroasele marturii ale unor persoane istorice reale si documentele adevarate care au ajuns pina la noi.
Iata prima presupunere: Pilat din Pont nu a dorit niciodata moartea lui Iisus. Exista citeva dovezi care confirma acest fapt: unul dintre ele este originalul scrisorii trimise imparatului Tiberiu, scrisoare care se pastreaza la biblioteca din Vatican. In aceasta epistola, scrisa in anul 32 de la Nasterea lui Iisus Hristos, el il descrie pe Iisus ca pe o persoana remarcabila, care se gasea deasupra tuturor filozofilor si invatatilor acelor timpuri, si il recunoaste ca pe adevaratul Mesia, Fiul lui Dumnezeu.
Atitudinea lui Pilat fata de Nazaritean a provocat o stare de agitatie printre iudeii bogati, acestia l-au amenintat ca se vor adresa imparatului, iar din aceste conjucturi politice s-a ajuns la un moment dat la un compromis. Iisus a fost rastignit pe cruce. Neavind puterea sa il scape de chinuri, Pilat din Pont a organizat rastignirea in asa fel incit cel chinuit sa suporte caznele grele la care era supus.
 
Pestera din gradina lui Iosif din Arimateea
 
Iata mai departe citeva fapte care tin de istoria crestinatatii. Imediat dupa rastignire, Iosif din Arimateea i-a cerut lui Pilat permisiunea sa ia corpul de pe cruce, iar Pilat i-a dat voie, chiar daca cei rastigniti nu erau ingropati in morminte separate sau rudele nu puteau sa ii ia pentru a-i inmorminta. Se pare ca Pilat spera ca Iisus sa mai fie inca in viata.
Mergind mai departe, aflam ca trupul a fost dus intr-o pestera spatioasa si bine aerisita construita intr-o stinca in gradina lui Iosif din Arimateea. Intrarea in aceasta pestera era blocata cu o piatra foarte mare. Pina in zilele noastre au ajuns insa stiri cum ca din aceasta pestera exista o intrare tainica in casa lui Iosif. Chiar aceasta pestera a servit de adapost pentru familia lui Iosif in perioadele cu probleme sociale.
Iata din nou unele marturii din scrierile lui Ioan. Acesta spune ca a venit un om bogat, Nicodim, care a adus cu el aproximativ 40 de kilograme dintr-un amestec tamaduitor din smirna, aloe si alte plante care se foloseau la tratarea ranilor. Este interesant de remarcat ca farmacistii din evul mediu, folosind salvia si verbina, citau o poveste care spunea ca aceste ierburi si-au dobindit puterea deosebita pentru ca au crescut pe Golgota si au vindecat ranile lui Iisus.
 
Invierea dupa trei zile
 
Potrivit legendelor, Mintuitorul le-a spus ucenicilor ca templul corpului Sau va renaste dupa trei zile. Cuvintele Sale au fost luate de catre apostoli drept o metafora – Mintuitorul a trebuit sa le dovedeasca ca este viu: le-a aratat ucenicilor ranile, a mincat alaturi de ei – peste prajit si miere.
Izvoarele se contrazic unul pe altul in ceea ce priveste Inaltarea. Matei nici macar nu aminteste de acest lucru! O alta Evanghelie spune ca disparitia lui Iisus a avut loc in aceeasi zi ca si Invierea. O a treia afirma ca Iisus s-a intilnit cu ucenicii sai inca 40 de zile, dindu-le sfaturi pentru viitor. Ca si cum nu s-ar fi intimplat nimic, Mintuitorul s-a intilnit cu ucenicii, probabil ca a petrecut cu ei 40 de zile, tratindu-si ranile si recuperindu-si fortele, iar dupa aceea a disparut. Unde a plecat insa?
In majoritatea izvoarelor si cronicilor acelor timpuri exista marturii ca Iisus si-a continuat misiunea, calatorind prin Orient, in cautarea ramurilor de israeliti rataciti. Asemenea neamuri existau foarte multe in Orient, pentru ca dupa distrugerea Imperiului Asirian numai o parte foarte mica a iudeilor s-au intors in Palestina. Celelalte zece triburi s-au imprastiat prin Persia, Baktria (astazi Afganistan) si dincolo de granitele Indusului – in Kasmir.
Aceasta tara din partea de vest a Tibetului himalayan este cunoscuta in Orient ca Raiul pamintesc. Pina in zilele noastre, in aceste tinuturi traiesc oameni care isi spun ben-e-Israil, ceea ce inseamna Fiii lui Israel. Exista de asemenea un numar foarte mare de lucrari, de cercetari vechi si contemporane care vorbesc despre originea israeliteana a locuitorilor Afganistanului si Kasmirului. Probabil ca spre acestia si-a indreptat drumul Iisus.
 
Drumul lui Iisus catre Kasmir
 
Multe dintre izvoarele sanscrite, cum ar fi Bhavisia Mahapurana, afirma ca Iisus a parasit Palestina imediat dupa sarbatoarea celor 50 de zile. Insotit fiind de Toma, de Nascatoarea Maria si de Maria Magdalena, El s-a indreptat catre Damasc, apoi pe un drum de caravane au trecut prin partea de nord a Persiei. Pe drum, Iisus a propovaduit foarte mult credinta, a vindecat numerosi bonavi, de unde si-a capatat numele de Tamaduitorul celor leprosi. Acest pelerinaj maret, in timpul caruia El a calatorit prin India, a durat citiva ani.
Potrivit spuselor Sfintului Toma si izvoarelor musulmane, Iisus, Maria si Toma s-au gasit pentru o perioada scurta de timp la Taksil (astazi teritoriul Pakistanului), de unde si-au continuat drumul catre Kasmir. Mama Sa nu a suportat greutatile drumului si a murit pe cind calatoreau. Pe locul unde s-a intimplat acest lucru, la 30 de mile de Ravalpindi, in zilele noastre se gaseste orasul Marri, denumit asa in cinstea ei. Mormintul ei din Pindi-Point ramine un loc sfint foarte important si in zilele noastre. In anul 1950, relicvele sfinte au fost restaurate datorita lui Khvadj Nazir Ahmad, autorul studiului Iisus in raiul pe pamint.
Mai departe drumul lui Iisus a trecut printr-o vale, astazi cunoscuta sub numele de Valea lui Iisus. Acesta este un loc minunat, intr-o zona de munte, iar in zilele noastre este populat de tribul iahudi, urmasii triburilor israelitilor. De aici, El s-a indreptat catre un tinut, denumirea caruia inseamna astazi locul unde s-a odihnit Iisus, iar in cele din urma a ajuns la Shrinagar, capitala Kasmirului.
Este important sa subliniem ca in ultima sa calatorie Iisus a repetat aproape in intregime drumul facut in tinerete, despre care ne sint cunoscute foarte multe lucruri.
 
Locurile prin care a trecut Mesia
 
Probabil ca multi dintre adeptii crestinismului timpuriu, facind descrierea vietii lui Iisus, au pus datele care se refereau la aceasta a doua calatorie pe seama primeia. Si numai in zilele noastre cercetatorii au putut  sa descopere adevarul.
Din fericire, traditiile de neclintit ale Orientului au permis pastrarea aproape neschimbate a multor denumiri de regiuni si zone. Astfel incit, chiar si astazi, avem posibilitatea de a reface calatoria lui Mesia dupa denumirile geografice ale unor zone ale Kasmirului. Iata numai citeva exemple: Iuza-dhara – Izvorul lui Iisus, Iuzu-hatpura – Locul lui Iisus, Issa-Kus – Muntele lui Iisus, Iusu-maidan – Lunca lui Iisus, Ius-marg – Cararea lui Iisus, Tahte-taus – Locul unde a locuit Cel Maret.
 
Mormintul Prorocului – in cripta Rozabal
 
Potrivit manuscriselor Manastirii Himis si documentului Bhavisia Mahapurana, barbatul care a sosit in aceasta tara cu miinile si cu talpile ranite a produs o impresie extraordinara asupra imparatului Radja Shalevahin. Radja a fost atras de invataturile lui Iisus, L-a ajutat de foarte multe ori si I-a promis ca ii va urma sfaturile. Pina la sfirsitul vietii Sale, Iisus a trait intr-un adapost pe riul Dal si numeroase persoane au venit la El sa-i asculte propovaduirile si sa se tamaduiasca.
Atunci cind si-a presimtit moartea, Mintuitorul l-a sfatuit pe Toma sa urmeze drumul sau si, de asemenea, i-a cerut sa il ingroape in locul in care va muri. Acest mormint se gaseste astazi in centrul Shrinagarului contemporan, in cripta Rozabal, ceea ce in traducere inseamna mormintul prorocului.
Pe o tablita veche care s-a pastrat acolo se gasesc doua urme ale talpilor lui Iisus, pe care se vad foarte bine cicatricele care au ramas dupa rastignire. Inscriptiile de pe pereti scrise in evreieste spun ca acest loc sfint este chiar locul unde s-a petrecut Ridicarea finala la cer a lui Iisus.
Urmasii familiilor vechi pe aceste meleaguri au pastrat pe parcursul a 1900 de ani acest mormint. Documentele care s-au transmis din generatie in generatie ca mostenire permit presupunerea ca Iisus a murit la adinci batrinete, cu mintea sanatoasa si cu o memorie foarte buna.
 
Sfintul Toma a continuat misiunea lui Iisus
 
Documentele vechi afirma cu convingere ca credinciosul Toma a indeplinit cu exactitate poruncile Invatatorului. A vizitat din nou mormintul Maicii Domnului, dupa care a plecat prin toata India, propovaduind si explicind invatatura lui Iisus, a pus bazele comunitatii Kerale si si-a gasit sfirsitul in Madras, unde, pe muntele care ii poarta numele, deasupra mormintului sau a fost construita Biserica Sfintului Toma care a rezistat pina in zilele noastre.
Astfel, Fiul Domnului, marele Mesia, si-a gasit linistea in Kasmir. Drumul lui nu s-a terminat tragic, la virsta de 33 de ani pe pietrele blestemate ale Golgotei, ci a continuat in patria intelepciunii si a vechilor traditii. Raiul pamintesc a fost gasit de el in Shrinagar.
Hindusi si musulmani, budisti si crestini, reprezentantii tribului ben-e-Israil si multe alte neamuri indiene cinstesc memoria Prorocului, care a venit din Palestina cu cicatricele rastignirii pe miini si pe corp.
Mesia, care a vindecat numerosi bolnavi, a adunat in jurul sau mii de oameni, i-a ajutat pe cei saraci si le-a adresat cuvinte pline de Dragoste, Bunatate si Lumina.
 
Documentar de Georgeta Licsandru

 

Articol nr 2

 

iisus+in+india
Distribuit, în reţelele de televiziune, de Universal City Studios Productions, Jesus in India, filmul producătorilor Paul Davids şi Edward T. Martin, lansat în perioada Crăciunului lui 2008, la Sundance Channel, în încercarea de a arunca o rază de lumină, pe o perioadă obscură din viaţa lui Iisus Hristos, expediată sumar în evanghelii, într-un singur verset, coroborează declaraţiile multor personalităţii ale culturii şi religiei actuale: Prof. Elaine Pagels, Monsignor Corrado Balducci, Sfinţia Sa Dalai Lama, Sfinţia Sa Shankaracharya, Arif Khan, Suzanne Olsson, Dr. Paul R. Fleischman, Fratele Chidananda, Daniel Entin, Rabbi Yitzchok Adlerstein, Michael Hesemann, Prof. Alan C. Mitchell, Prof. Anthony Tambasco, Prof. James Deardorff.
 
Am ezitat o vreme să mă apropii, prea mult, de subiecte religioase fierbinţi şi o voi face în acest articol ceva mai amplu, fiindcă, spre ruşinea acestor vremuri, cuvinte abjecte, lipsite de conţinut, ca erezie sau blasfemie, continuă să facă parte din vocabularul nu doar al căpeteniilor religioase, ci şi al fundamentaliştilor de rând şi m-am decis, într-un final, să devin eu însumi intolerant, fiindcă nu mai tolerez de multă vreme intoleranţa cretină şi bigotismul celor care refuză să priceapă, după milenii de mistificare religioasă, că „izvoarele teologice” ce ne-au fost lăsate la îndemână, nouă, muritorilor de rând, de mai marii bisericilor, au fost cenzurate la maxim, pentru a le servi interesele materialiste meschine.
Printre rânduri, în diferite articole postate pe blog, m-am exprimat destul de dur, poate, la adresa bisericii creştine şi a celei catolice, în special, dar pe 30 martie a.c., TVR 1, a suplinit lipsa mea de implicare în afacerile ortodoxiei române, cel mai mare evazionist fiscal, difuzând un documentar, pe care vi-l recomand, spre trezire, „Averea bisericii”, ce a fost evaluată, modest, aş zice eu, la circa 3 miliarde de euro: 5.000 de hectare de pădure şi tot atâtea hectare de teren arabil, zeci de hoteluri, restaurante, ferme agricole şi viticole şi, nu în ultimul rând, peste 18 milioane de credincioşi, dispuşi să umple buzunarele fariseilor moderni autohtoni, largi cât portbagajele maşinilor de lux, în care-şi plimbă fundurile „sfinte”.
 
Respingerea realităţii, refuzul de pune întrebări incomode, condamnarea feroce şi ostracizarea celor care o fac, lipsa documentării adecvate, interpretarea îngustă a izvoarelor religioase sau istorice, sunt doar câteva dintre caracteristicile comportamentale ale fundamentaliştilor actuali, prezenţi în orice religie, care ne împiedică şi azi să aflăm adevărul, monopolizat de mii de ani de purtătorii de anterie, care au epurat cu sălbăticie sau au blocat, în arhivele proprii, orice scriere religioasă autentică, în baza unor drepturi divine inventate şi impuse cu sabia şi rugul, ce au condus la instituirea unei ierarhii religioase monstruoase.
 
 
Vreme de circa 460 de ani (325-787), cele şapte Sinoade Ecumenice, s-au înscris într-un ciclu rotund, iniţiat şi finalizat la Niceea, al „formării şi îndrumării” moralei creştine, prin cenzurarea sau distrugerea tuturor documentelor istorice şi religioase care le-au căzut în mână, ciclu ce a fost redeschis în secolul trecut, prin monopolizarea şi blocarea accesului la documentele eseniene de la Qumran şi la cele de la Nag Hammadi, perpetuând, în locul unei religii a iubirii şi înţelegerii, aşa cum a încercat Iisus, o religie a terorii, centrată pe o pedeapsă cruntă, la o ipotetică judecată de apoi, de care nimeni nu va fi scutit, din moment ce până şi actul naşterii noastre, în această lume a aparenţei materiale, prin voinţă divină, a fost întinat, fiind definit drept păcat primordial.
 
Încă de la primul meu contact serios, cu această carte îndoliată, care este Biblia, nu am înţeles logica unificării a două scrieri fundamental diferite, Vechiul şi Noul Testament, primul fiind bântuit de o zeitate absurdă, răutăcioasă, geloasă, violentă şi răzbunătoare, care-mi aminteşte perfect de panteonul antic grec, plin de asemenea „zei” malefici, iar al doilea, fiind luminat de iubirea şi compasiunea celui mai mare sacrificat al religiei creştine – prin grija obtuzităţii contemporanilor şi a ipocritelor căpetenii religioase – Iisus Hristos, cu atât mai mult cu cât, Noul Testament, este repudiat de iudaism şi islam.
 
 
În pofida timpului avut la dispoziţie şi a îndărătniciei manifestate în „modelarea scrierilor religioase”, se pare că preoţii nu şi-au făcut prea conştiincios datoria, fiindcă mai există documente ce le-au scăpat sau documente ce au fost cenzurate neatent, din care se poate reconstitui, încă, viaţa lui Iisus, de exemplu, intenţie manifestată de documentarul de faţă.
 
O problemă controversată, tratată în documentar, rămâne absenţa din evangheliile oficiale, a unei perioade consistente, de circa 18 ani, din viaţa lui Iisus, de la rătăcirea de părinţi la vârsta de 12 ani şi regăsirea sa după trei zile, în Templul din Ierusalim, unde dădea răspunsuri documentate şi impresionante, întrebărilor cele mai grele, puse de învăţaţii vremii şi până la apariţia sa la fluviul lordan, când se supune botezului oficiat de vărul său, Ioan Botezătorul, fiind „ca de treizeci de ani” – Luca 3:23, pe atunci, toată perioada fiind „sintetizată” într-un unic verset, al aceleaşi Evanghelii după Luca, 2:53: „Şi Iisus sporea cu înţelepciune şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni.”
 
 
Date fiind detaliile foarte amănunţite, cu care sunt descrise în evanghelii, cam toate evenimentele din viaţa lui Iisus Hristos, „rezumarea” într-o singură frază ambiguă, a majorităţii vieţii sale, tocmai la momentul când începuse să dea dovada unor calităţi ieşite din comun, punându-i în dificultate pe învăţaţi, prin cunoştinţele religioase profunde pe care le stăpânea, pare cel puţin dubioasă.
 
Ce anume, s-a întâmplat în acea perioadă şi noi nu ar trebui să ştim ?
 
De ce este atât de periculoasă, pentru religia creştină oficială, această perioadă vastă din viaţa Mântuitorului ?
 
Care sunt explicaţiile „savante” pe care (nu) ni le oferă exponenţii bisericii creştine ?
 
De regulă, ni se serveşte sintagma sfidătoare „Dumnezeu nu a vrut să ştim”, preoţii continuând să-şi aroge, cu nesimţire, dreptul de a vorbi în numele lui Dumnezeu, deşi nu este deloc clar, cine le-a dat acest „drept divin”.
 
 
Dacă suntem insistenţi şi dorim explicaţii ceva mai logice, putem căpăta răspunsuri tupeiste, ca ale Monseniorului Corrado Balducci, nunţiu şi prieten apropiat al Papei, exorcist al Arhidiocezei de Roma, care „în ciuda studiilor teologice intensive” nu a auzit niciodată de acea perioadă lipsă, de circa 18 ani şi, în nici un caz, de ipoteza călătoriilor orientale ale lui Iisus, bigotism surprinzător din partea unui personaj care, pe de altă parte, susţinându-l pe astronomul-şef al Vaticanului, José Gabriel Funes, afirma curajos, în problema extraterestră:
 
„Este foarte probabil să existe şi alte fiinţe, nu cred că este ceva straniu, fiindcă între natura umană şi cea angelică, despre care avem certitudini teologice, există prea mari discrepanţe.”
 
Ceea ce nu l-a împiedicat să-i blameze pe indieni, ale căror documente străvechi, le consideră pe toate ca fiind false, deşi aduce involuntar, cred, în discuţie, un element nou: toate întrebările ce i-au fost puse, se refereau la plecarea lui Iisus, în India, în jurul vârstei de 12-14 ani, o aproximare cât mai apropiată de textul evangheliei, dar episcopul avansează cifra de 17 ani.
 
 
Ciudat… sau, poate, a grăit adevărul, fără să vrea.
 
Alţii, precum Michael Hesemann, de la Universitatea din Göttingen, istoric şi jurnalist acreditat de Vatican, afirmă, conciliant în aparenţă: „istoricii sunt nerăbdători să afle adevărul” dar, în opinia lui, Iisus, vreme de 18 ani, a făcut simultan tâmplărie, meditaţie şi contemplaţie (practici pe care nu le ştiam ca aparţinând religiei israelite sau creştine), fiindu-i interzis să-şi taie barba sau părul şi respectând celibatul.
 
Sincer vorbind, nu vreau să-mi imaginez cum ar arăta, un bărbat, cu barba şi părul netăiate vreme de 18 ani, fiindcă mă îndoiesc că i-ai mai putea deosebi capul, de o căpiţă cu fân, iar în privinţa celibatului cunoaştem astăzi, mai bine ca oricând, cât de convinsă este biserica catolică de respectarea lui şi îmi permit să vă ofer doar o mostră, ce reliefează o problemă extrem de gravă, pe care papalitatea o „tratează” prin compensaţii materialiste:
 
 
„Ordinul iezuit Oregon Province of the Society of Jesus din Statele Unite, a plătit, vineri, 25.03.2011, 166 de milioane de dolari, celor peste 500 de victime, ale abuzurilor sexuale săvârşite de preoţi catolici, în şcoli.
 
Despăgubirile au dus la falimentul Ordinului. Numeroşi preoţi catolici, din cadrul Ordinului Iezuit, sunt acuzaţi că, în perioada 1940 – 1990, ar fi abuzat copii amerindieni, în statele americane Alaska, Idaho, Montana, Oregon şi Washington. În cadrul aceleiaşi acţiuni, victimelor le vor fi prezentate scuze în mod public. Însă, avocatul Blaine Tamaki, a declarat că, nici o cantitate de bani, nu poate aduce înapoi o copilărie pierdută, o cultură distrusă ori o credinţă făcută ţăndări. Cea mai mare sumă, care a ajuns la victimele sexuale ale preoţilor catolici pedofili din Statele Unite, este de 660 de milioane de dolari, plătită de Dioceza Los Angeles.
 
 
Ea este urmată de Dioceza San Diego, care a despăgubit, 144 de victime, cu 198 de milioane de dolari.”
 
Sau, revenind la Iisus, am putea, noi înşine, argumenta, în spiritul doct al lui Hesemann, că, după ce, la numai 12 ani, dovedise o dezvoltare spirituală şi cunoştinţe religioase, mult deasupra celor mai şcoliţi teologi ai vremii, renunţă la tot, vreme de 18 ani învaţă tâmplăria, iar la 30 de ani, îl atinge iarăşi amocul religios, apucându-se de propovăduit şi, mai nou, de adunat discipoli, având ca prin minune, cunoştinţe şi puteri inimaginabile, dobândite prin meditaţia practicată sârguincios, în timpul rindeluitului.
 
Dap… totul e foarte logic şi simplu !
 
Că, Iisus, ar fi dus o viaţă „normală”, mi se pare foarte puţin probabil, dacă ţinem cont de faptul că, în toată perioada vieţii Sale, acoperită de scrierile Biblice, tot ceea ce a făcut Iisus, poate fi categorisit oricum, numai „normal” nu.
 
Nu contează unde a fost Iisus, în acea perioadă, mai susţin bigoţii, dacă vom continua să fim catâri, insistând pe acest subiect delicat.
 
Ce s-ar putea schimba ?
 
Absolut totul !
 
Şi de aceea nici nu se permite publicarea documentelor religioase, legate de acea perioadă din viaţa lui.
 
 
Faptul că nu există nici referinţe istorice, nu înseamnă absolut nimic.
 
Autoritatea laică şi biserica, sunt doar două faţete ale Puterii, pe care am fost „educaţi” să le vedem ca separate şi chiar antagoniste uneori, fapt pe care l-am mai susţinut şi cu alte ocazii.
 
Nu au fost niciodată, astfel şi, dacă în sfera religioasă, s-a luat decizia cenzurării unor aspecte ale vieţii lui Iisus, care-l apropiau de uman (căsătoria cu Maria Magdalena, contactul cu liderii spirituali budişti ş.a.m.d.), pentru a-L zugrăvi ca pe o fiinţă eterică sau poate un mit, un ideal aproape imposibil de atins, atunci mi se pare foarte logic ca, cenzura, să se fi extins şi asupra scrierilor laice, din care au fost excluse pasajele ce ar fi putut certifica prezenţa Lui, în spaţiul antic, ebraic sau indian sau de aiurea.
 
Explicaţii s-ar putea găsi, fireşte, în arhiva Vaticanului sau a altor instituţii religioase, acum ceva ani având privilegiul de a viziona un documentar Discovery, care confirma, pentru prima dată, existenţa unor scrieri cu caractere aproape runice, tăbliţele de lemn din Insula Paştelui (fapt negat cu îndărătnicie de istoria oficială), misionarii având şi misiunea de a distruge sau confisca documentele oricărei civilizaţii întâlnite şi de a le expedia la Vatican.
 
 
Au existat şi alte filme documentare, precum cel al National Geographic, „Mysteries of the Bible – The Lost Years of Jesus” ş.a., ce au lansat şi alte ipoteze, cum ar fi călătoria în Britania, însoţindu-l pe Iosif din Arimateea, care este posibil să-i fi fost unchi şi care avea interese comerciale în zonă sau, ulterior răstignirii, fuga în Franţa, fondând dinastia merovingienilor, linia Sa de sânge, protejată în timp de un ordin secret, Prieure de Sion.
 
Motivele pentru care biserica ar respinge relaţia Iisus – religii orientale, ţin în majoritate de aspectele puterii materiale, ale ierarhiei religioase creştine, propaganda făcută în ultima vreme ecumenismului şi stingerii efectelor Marii Schisme de la 1054, agravate de cea de-a patra cruciadă (1202-1204), vizând o soluţie numai în cadrul creştinismului, intoleranţa de milenii manifestată de preoţii creştini, faţă de alte religii oficiale, contrar învăţăturilor lui Iisus, nepermiţând nici astăzi, avansarea ideii de comuniune spirituală completă, deşi, cum spun budiştii, „toţi urcăm acelaşi munte, dar o facem pe cărări diferite”, fiindcă, pe de altă parte, un asemenea pas nu poate fi justificat în contextul secolelor de colonialism religios şi al atacurilor sângeroase la adresa tuturor celorlalte religii.
 
 
Revenind la film, India ca loc de studiu, în era noastră, pentru Iisus, pare o variantă foarte logică, fiindcă este cea mai apropiată zonă de Palestina, în care s-au păstrat învăţături religioase tradiţionale, dată fiind decăderea civilizaţiei egiptene, între învăţăturile Noului Testament şi spiritualitatea indiană, existând similitudini frapante, incontestabile, iar enigmei „celor trei magi de la Răsărit”, îi găsesc o rezolvare mult mai logică în spaţiul indian, decât în cel persan, amintit de Hesemann, care mi se pare o diversiune.
 
Textele din evangheliile apocrife, sună foarte diferit de variantele lor „oficializate”, apropiindu-se mult mai mult de învăţăturile budiste sau hinduiste, decât de limbajul închistat bisericesc creştin, complet lipsit de logică, în majoritatea cazurilor.
 
În aceeaşi ordine de idei, actualii lideri religioşi indieni, nu ar avea nici un interes în susţinerea unei astfel de ipoteze, fiindcă, spre deosebire de rapacea biserică catolică, hinduismul şi budismul nu şi-au propus niciodată hegemonia religioasă mondială.
 
 
În privinţa „anilor pierduţi” ai lui Iisus, ca un ultim argument, vă invit să reflectaţi asupra Evangheliei după Marcu, 6: 1-4:
 
„1. Şi a ieşit de acolo şi a venit în patria Sa, iar ucenicii Lui au mers după El.
 
2. Şi, fiind sâmbătă, a început să înveţe în sinagogă. Şi mulţi, auzindu-L, erau uimiţi şi ziceau: De unde are El acestea ? Şi ce este înţelepciunea care I s-a dat Lui ? Şi cum se fac minuni ca acestea, prin mâinile lui ?
 
3. Au nu este Acesta teslarul, fiul Mariei şi fratele lui Iacov şi al lui Iosi şi al lui Iuda şi al lui Simon ? Şi nu sînt, oare, surorile Lui aici la noi ? Şi se sminteau întru El.
 
4. Şi le zicea Iisus: Nu este prooroc dispreţuit, decît în patria sa şi între rudele sale şi în casa sa.”,
 
 
de unde reiese foarte clar că, Iisus, călătorise în alte ţări, de unde venise cu noi cunoştinţe, uimitoare pentru contemporani şi unde fusese tratat cu onoare, ca prooroc, spre deosebire de ţara sa, unde se bucura de consideraţie doar printre discipoli.
 
Presupunând că am accepta, în cele din urmă, ipoteza studiilor indiene ale lui Iisus Hristos, atunci, dacă ar fi supravieţuit răstignirii, fiindcă există multe indicii în acest sens, este din nou foarte logic, ca un Iisus hăituit, considerat persoană indezirabilă, atât de semenii săi şi de autorităţile religioase israelite, cât şi de oficialităţile imperiale romane, să fi luat calea exilului, întorcându-se, după cele 40 de zile petrecute alături de discipoli, în ţara în care se bucurase de preţuire şi în care îl va urma cel mai sceptic dintre apostoli, Toma.
 
În privinţa supravieţuirii, în urma procesului crucificării, voi aminti doar câteva argumente:
 
 
1. Istoricul evreu Flavius Josephus, în Vita, IV, 75, menţionează că, în vremea lui Titus Caesar, fiind trimis de împărat, împreună cu 1.000 de călăreţi, într-un oraş numit Thecoa, pentru a verifica condiţiile de stabilire a unei tabere militare, într-o vreme de tulburări interne probabil, recunoaşte trei foşti tovarăşi, printre cei crucificaţi în acea zonă. Cuprins de durere, intervine pe lângă împărat şi obţine graţierea lor, doi decedând, dar al treilea revenindu-şi, în urma îngrijirilor medicale primite. Deşi foarte dureroasă, procedura barbară a răstignirii se pare că nu producea, obligatoriu, decesul celui pedepsit, aşa că este posibil ca şi Iisus, să fi supravieţuit unei proceduri, ce a durat doar aproximativ nouă ore, în cazul său.
 
2. În Evanghelia după Ioan 19:28-30, Iisus spune că îi este sete şi, paradoxal, dintr-un vas plin cu oţet, i se duce la gură un burete înmuiat în acel lichid, Iisus rostind „Săvârşitu-s-a” şi părând apoi a muri. Deci în locul apei solicitate, primeşte un burete înmuiat într-un lichid volatil, cu miros înţepător ca al oţetului, caracteristic agenţilor anestezici inhalatori halogenaţi, folosiţi astăzi în tehnicile de anestezie generală. Nu este deloc exclus ca „îşi dă duhul”, să fi însemnat, de fapt, inducerea unui somn anestezic.
 
 
3. Moartea sa aparentă, îl scuteşte de o procedură foarte brutală, care consta în zdrobirea tibiilor cu ciocanul. Există multe relatări istorice antice, care susţin că, moartea celor condamnaţi la răstignire, nu survenea din cauza hemoragiei sau durerilor, ci din cauza asfixiei consecutive zdrobirii tibiilor, deoarece condamnatul nu-şi mai putea susţine propria greutate. Moartea aparentă duce totodată la încetarea procedurii, Iisus fiind coborât de pe cruce, nu înainte ca un soldat roman să-l împungă în coaste cu o suliţă, hemoragia provocată indicând clar funcţionarea pompei cardiace (Ioan 19:32-36).
 
4. În aceeaşi seară de vineri, Iosif din Arimateea îi solicită, lui Pilat din Pont, trupul lui Iisus. Pilat, care trebuie să fi fost foarte obişnuit cu acest gen de pedeapsă, se arată, el însuşi, mirat că Iisus a murit atât de repede (Marcu 15:43-46).
 
 
5. Imediat după coborârea de pe cruce, Iosif din Arimateea şi Nicodemus, execută o procedură cel puţin stranie, ce nu avea nimic de a face cu ritualurile de înmormântare, tratând parcă trupul lui Iisus cu aloe şi mir, cunoscute pentru virtuţile lor tămăduitoare.
 
Şi mă opresc aici, lăsându-vă plăcerea, celor curioşi desigur, de a găsi şi alte izvoare istorice şi argumente în sprijinul unei asemenea ipoteze „eretice” !
 
Întreaga dispută, privind călătoriile indiene ale lui Iisus, s-ar termina abrupt dacă, Dalai Lama sau Papa, ar permite publicarea tuturor documentelor aflate în posesie, după ce ar fi certificate de martori neutri, de încredere, fireşte.
 
 
Naivă idee, nu-i aşa ?
 
Veţi descoperi că, Dalai Lama, procedează exact ca şi Papa, eliberând declaraţii de presă, fără a-şi manifesta intenţia de a infirma, prin documentele ce pot fi consultate doar la ordinul său, afirmaţiile făcute de cei doi călători ruşi ai secolului trecut, Nicholas Notovitch şi Nicholas Roerich.
 
Nu am avut niciodată încredere în Dalai Lama, fiindcă l-am simţit mereu plutind între două ape, numai în zona compromisurilor „corecte politic”, neluând niciodată o poziţie tranşantă, blocând astfel accesul la informaţii cruciale, dar este ceva scuzabil la o personalitate în exil, mai mult lider politic, decât religios.
 
Cu toate acestea, declaraţia finală din documentar, conţine o afirmaţie cam radicală pentru el, legată de „imensele beneficii obţinute, în ţările occidentale, de unii oameni, de pe urma creştinismului sau al iudaismului”.
 
 
Toată viaţa mea am fost învăţat, la modul idilic, că adevărul este un lucru puternic, care iese mereu la suprafaţă, care învinge într-un final şi, totuşi, cred că nu am întâlnit, toată viaţa, ceva care să fi eşuat atât de plenar, ca adevărul, fiindcă nimic nu este mai iritant, mai incomod, mai nediplomat, mai „incorect politic”, decât rostirea frustă a adevărului, atât de clar multora şi atât de rar pronunţat cu voce tare.
 
 
„Despre acest film, unii ar putea gândi, că are potenţialul de a revoluţiona creştinismul, în virtutea umanizării lui Iisus. Răpindu-I statutul de zeu, conferit Lui prin grija lui Constantin cel Mare şi ilustrându-L ca pe un genial şi curajos dascăl spiritual, care a reuşit să reunifice trei mari religii mondiale, înlătură superstiţia şi ritualurile din creştinism, lăsând totuşi, lumii, un magnific mesaj al speranţei şi renaşterii.”
 
Len Kasten,
Atlantis Rising Magazine
Sursa: http://fymaaa.blogspot.com/2011/06/iisus-in-india-mit-sau-adevar.html?m=1
VEZI FILMUL TRADUS , AICI

Pentru a viziona acest film subtitrat oferiți o
 DONAȚIE blogului Iesirea din Matrix, pentru a vă împrumuta accesul la acest film, prin Paypal, Revolut, TransferGo sau transfer bancar – detalii AICI 

https://www.evolutiespirituala.ro/documentar-iisus-in-india-misterul-vietii-si-mortii-lui-iisus/?feed_id=44747&_unique_id=6452d8f71d3b4

claudia procula pontiu pilat iisus 1

Claudia Procula – sotia lui Pilat – Marturii istorice despre Iisus

 

Există numeroase scrieri nebiblice aparținând unor istorici, oameni politici și laici care confirmă existența lui Jesus Christus (numele latin al lui Isus Hristos).

Seria Pro Jesus a mărturiilor istorice despre existența, caracterul și influența lui Isus Hristos începe cu scrisoarea antică a soției lui Ponțiu Pilat, Claudia Procula, adresată prietenei ei, Fulvia Romelia. Conform datelor disponibile, originalul acestei scrisori se află în bibliotecile Vaticanului de unde, pe la 1643, a fost copiată și trimisă episcopului Dionisie al Constantinopolului.

 

„Claudia Procula,

Ție Fulvia Romelia,

Salutare!

O, tu a mea credincioasă tovarăşă, mă întrebi şi mă rogi a-ţi descrie evenimentele care s-au petrecut după ziua despărţirii noastre. Ştirile unora din ele au ajuns şi până la tine, însă taina în care sunt învăluite trezeşte în tine neliniştea şi voința de a şti starea mea. Dând atenţie apelului tău mă voi strădui să refac inelele lanţului de amintiri împrăştiate ale vieţii mele şi, dacă vei întâlni astfel de împrejurări, care ar uimi mintea ta, atunci adu-ţi aminte că Puterile Creatoare sunt nepătrunse şi înconjurate de întuneric pentru priceperea noastră neputincioasă şi muritoare, şi că este cu neputinţă pentru fiinţele muritoare de a schimba soarta vieţii lor.

Eu nu o să-ţi amintesc primele zile ale vieţuirii mele, care au zburat aşa repede în pace, în Narbona, sub paza şi grija părinţilor mei şi sub ocrotirea divină a prezenţei lor …

Tu ştii că odată cu sosirea celei de-a şaisprezecea primăveri a fecioriei mele, m-am unit prin legătură conjugală cu romanul Ponţiu, nepot al unei renumite familii, care ocupa pe atunci, în Italia, un post de guvernator… Imediat după ieşirea noastră din templu a trebuit să merg cu Ponţiu în provincia care i-a fost încredinţată.

Am plecat fără bucurie, dar nici cu o deplină îndoială, după soţul meu care, după anii săi, putea fi socotit ca tatăl meu. Eu v-am regretat mult… fiindcă locuinţa liniştită a părinţilor mei, fericitul cer al Narbonei, frumoasele monumente, gingaşele dumbrăvi ale patriei mele au rămas ceva sublim în sufletul meu. Eu vă salut, copleşită de dor, cu ochii plini de lacrimi!…

Primii ani ai vieţii mele conjugale au trecut liniştiţi. Cerul mi-a dăruit un fiu. El mi-a fost mai drag decât lumina zilei, am împărţit cu el ceasurile mele de îndeletniciri, de tristeţe, de bucurie.

Fiul meu era de numai cinci ani când Ponţiu, după mila Împăratului, a fost numit Procurator peste Iudeea. Atunci noi am plecat cu oamenii noştri reangajaţi ca servitori, pe un drum foarte greu de descris… Cu timpul, m-am îndrăgostit de acea provincie bogată şi fructiferă pe care soţul meu trebuia să o cârmuiască în numele Romei, stăpâna popoarelor. În Ierusalim de multe ori am fost înconjurată de aplauze şi cinste, dar totuşi am trăit în deplină singurătate şi izolată, din cauza mândriei şi dispreţului cu care evreii ne întâmpinau pe noi, “străinii” şi “păgânii” – după cum ei ne numeau pe noi. Ei susţineau că noi spurcăm cu prezenţa noastră pământul sfânt, pe care Dumnezeul lor l-a făgăduit strămoşilor lor. Eu mi-am petrecut deseori timpul plimbându-mă cu copilaşul meu prin pădurile mele liniştite, unde mistreţul se hrănea cu ramurile măslinilor, unde palmieri cu frunzele lor delicate, mai frumoase ca cele din Delosa, se ridicau deasupra portocalilor sălbatici care înfloreau, ori printre narvii fructiferi. Acolo, sub acea umbră răcoroasă, am cusut învelitori pentru altarele zeilor, sau citeam versurile lui Virgiliu care sunt foarte plăcute auzului şi tot atât de răcoritoare inimii.

Soţul meu, numai puţine momente îşi putea rezerva pentru mine. El era întunecat şi trist, pentru că oricât de tare era mâna lui, ea era totuşi prea slabă pentru a ţine în frâu acest popor care a fost mult timp independent şi pornit din fire către răscoală. Deşi am observat că sunt despărţiţi în mii de secte furtunoase, totuşi ei se unesc într-un singur punct: ura turbată contra romanilor.

Numai o singură familie din înalta clasă din Ierusalim îmi arătă o prietenie relativă. Aceasta era familia şefului sinagogii, iar eu am găsit o mare plăcere în vizitarea soţiei lui, Salomeea, un exemplu de bunătate şi blândeţe, şi îndeosebi în faptul că am făcut cunoştinţă cu fiica ei, ce avea vârsta de doisprezece ani, Semida cea iubită şi preafrumoasă, ca zarea Saronului care înfrumuseţează părul ei…

Câteodată ele îmi vorbeau despre Dumnezeul părinţilor lor şi îmi citeau pasaje din sfintele lor cărţi. Şi ce să-ţi spun, Fulvia, îmi amintesc despre cunoscutele cântări de laudă compuse de Solomon pentru Dumnezeul lui Iacob – acel singur Dumnezeu, veşnic şi nepătruns de obiceiurile şi proverbele cărora noi le dăm ascultare la altarele noastre numindu-le dumnezeieşti, Atotputernicul şi Milostivul, care uneşte în Sine bunătatea, curăţia şi mărirea. Amintindu-mi de glasul Semidei care răsuna ca sunetul de harfă când cânta sfântul imn Binefăcătorului şi Marelui Împărat al lui Israel, la rândul meu încercam să-l cânt la instrumentul meu, aşa de des folosit pe atunci. În singurătatea mea, lângă leagănul băiatului meu, mă aruncam în genunchi, Îl chemam de multe ori, chiar împotriva voinţei mele, rugam pe acel Dumnezeu, pentru smerenia şi liniştea inimii mele, îi supuneam soarta şi judecata mea mâinii Lui tari de fier, ca o roabă unui domnitor, şi să vezi minune! Eu totdeauna mă ridicam ajutată şi mângâiată.

După un timp oarecare, Semida se îmbolnăvi. Într-o dimineaţă, când m-am deşteptat, mi s-a spus că ea a murit în braţele mamei sale şi fără prea mare suferinţă. Cuprinsă de întristare, auzind această ştire, eu l-am luat pe copilaşul meu pentru a merge la ele, ca să o plâng împreună cu plângătoarele şi cu maica ei, Salomeea. Sosind în strada unde era casa lor, servitorii mei doar cu mare greutate au putut face drum prin mulţime, pentru mine şi însoţitoarele mele, pentru că plângâtoarele şi cântăreţele, împreună cu o imensă mulţime de oameni, se îngrămădiseră în jurul casei…

Deodată, am văzut că mulţimea se retrage, făcând loc de trecere unui grup de oameni ce veneau şi la care mulţimea privea cu mare interes şi respect. În primul om, eu am recunoscut pe tatăl Semidei; dar în loc a-l vedea întristat, după cum mă aşteptam să-l văd, pe strălucitoarea lui faţă am văzut semnele unei ferme convingeri şi nădejdi, ce nu putea fi înţeleasă de mine. Cu el mai mergeau trei inşi, îmbrăcaţi cu haine aspre şi cam sărăcăcioase, ce dădeau impresia că sunt nişte oameni simpli şi neştiutori. Dar după ei mergea Unul îmbrăcat, un bărbat în anii de plină frăgezie a tinereţii Lui.

Eu mi-am ridicat ochii ca să-L privesc, dar a trebuit imediat să-mi retrag privirea de la El spre pământ, ca dinaintea Soarelui strălucitor. Mi se părea că fruntea Lui era luminată, iar în jurul capului se forma o strălucire care părea ca o coroană, iar părul Lui se lăsa pe umeri, potrivit cu obiceiul locuitorilor din Nazaret.

Îmi este imposibil a-ţi explica ce am simţit eu când L-am privit! Aceasta a fost cea mai puternică emoţie pe care am simţit-o vreodată, pentru că în fiecare trăsătură se descoperea o nepătrunsă frumuseţe, dar totodată El insufla şi o teamă tainică prin privirea ochilor Săi, ce păreau că ne prefac în ţărână. Eu plecai după El fără să ştiu unde merge.

Uşa se deschise şi eu am putut vedea pe Semida, care zăcea în pat înconjurată de sfeşnice şi miresme! Era încă frumoasă, în acea linişte cerească ce se cobora peste ea, dar fruntea îi era palidă, precum culoarea crinilor ce erau îngrămădiţi la picioarele ei. Degetul morţii lăsase urme în jurul ochilor ei, peste buzele ei uscate. Salomeea stătea lângă ea, amuţită şi aproape lipsită de orice simţire. Mi s-a părut că ea nici nu mă vedea.

Iar tatăl Semidei s-a aruncat la picioarele Aceluia, necunoscut de mine, care se apropie de aşternutul celei moarte, şi după ce i-a arătat-o, a strigat: “Domnul meu, fiica mea este în mâinile morţii: dar dacă voieşti, ea va învia!”

Am tremurat când am auzit aceste cuvinte. Inima mea a încetat să mai bată din cauza măreţiei Aceluia pe care eu nu-L cunoşteam. El a prins mâinile Semidei, aţintindu-şi puternica-i privire la ea şi i-a zis: “Fetiţo, scoală-te!”

Semida s-a ridicat de pe patul ei, ca şi cum ar fi fost ajutată de o mână nevăzută. Ochii i se deschiseră, elanul cel fin al vieţii înflori iarăşi pe buzele ei, apoi şi-a întins mâinile şi a strigat: “Mamă!”. La acest strigăt se trezi Salomeea. Mama şi fiica ei, tremurând, s-au îmbrăţişat una pe alta. Iar Iair a îngenunchiat în faţa Aceluia căruia îi zicea Domn, sărutându-i ciucurii de la poala veşmântului, zicând: “Ce trebuie să fac pentru a avea viaţă veşnică?”. “Să iubeşti pe Dumnezeu şi pe oameni”, a spus El şi S-a făcut nevăzut, ca o fantomă în umbra luminii. Eu eram în genunchi, fără să-mi dau seama. După ce m-am sculat, ca într-o deşteptare din somn, am plecat acasă lăsând fericita familie în culmea bucuriei – o bucurie pe care nici o pană nu o poate descrie.

În timpul când luam masa de seară, i-am istorisit lui Ponţiu tot ce-am văzut şi auzit. El plecă capul şi zise: “Tu ai văzut pe Iisus Nazarineanul, care e obiectul de ură şi de dispreţ al fariseilor şi al saducheilor, al partidului lui Irod şi al leviţilor îngâmfaţi din Templu. Această ură creşte zi de zi, tot mai mult şi unicul lor gând este ca să-i ia viaţa, dar cuvintele Nazarineanului sunt ale unui înţelept şi minunile Lui, sunt ale adevăratului Dumnezeu”.

“Dar pentru ce-L urăsc ei aşa de mult?” zisei eu. “Pentru că El mustră obiceiurile şi făţărnicia lor. Eu L-am auzit odată zicând fariseilor: “Morminte văruite! Pui de năpârci otrăvitoare! Voi puneţi fraţilor voştri sarcini grele pe umeri, pe care nu voiţi să le atingeţi nici cu degetul mic al vostru! Voi plătiţi zeciuiala din chimen, dar foarte puţin vă interesaţi de împlinirea legii, de credinţă, dreptate şi milă!” Înţelesul acestor cuvinte este adânc şi adevărat… El a supărat pe aceşti oameni îngâmfaţi şi mândri şi atmosfera e foarte nefavorabilă pentru viitorul Nazarineanului”.

“Dar tu o să-L aperi, nu-i aşa?” am strigat eu, plină de indignare.

“Puterea mea este foarte slabă în faţa acestui popor răsculător şi stricat; de altfel, aş suferi şi eu foarte mult, sufleteşte, dacă ar trebui să vărs sângele acestui înţelept”. După aceste cuvinte, Ponţiu se sculă şi intră în altă cameră, adânc îngândurat. Eu am rămas într-o durere şi întristare de nedescris…

Ziua Paştelor se apropia. La această mare sărbătoare, atât de importantă pentru evrei, se îngrămădea în Ierusalim o mare mulţime de oameni, din toate părţile Iudeii, pentru a aduce, în Templu, jertfa divină legată de solemnitatea sărbătorilor care aveau loc. Joi, înainte de această sărbătoare, Ponţiu mi-a spus întristat că viitorul Nazarineanului e foarte neliniştitor. Asupra capului Lui s-a făcut deja o conjuraţie şi se poate ca încă în aceasta seară El să fie predat în mâinile Arhiereilor. Eu mă cutremurai la auzirea acestor cuvinte şi îl întrebai: “Tu o să-L aperi, nu-i aşa?”. “Voi putea face eu aceasta?” răspunse Ponţiu, cu o privire întunecată. “Soarta pe care Platon o prezicea pentru unii neprihăniţi, mi se pare că o să-L lovească pe Iisus. El va fi persecutat, dispreţuit şi predat spre a fi osândit la moarte crudă”.

Veni timpul pentru culcare şi pe dată ce aşezai capul pe pernă, nişte puteri tainice parcă au pus stăpânire pe mintea mea.

Eu L-am văzut pe Iisus, aşa după cum Salomeea îl descria pe Dumnezeul ei. Faţa Lui strălucea ca un soare de atâta mărire. El zbura undeva deasupra aripilor heruvimilor şi din fiinţa Sa izvorau flăcările ce împlineau voinţa Lui. Mi se părea că El era oricând gata de a judeca popoarele adunate în faţa Sa, doar prin întinderea dreptei Sale puternice. El a despărţit pe drepţi de nedrepţi. Cei dintâi se urcau către El plini de mărirea tinereţii veşnice şi mărirea Dumnezeiască; dar cei din urmă au fost aruncaţi în lacul focului, un foc pe lângă care Ereba şi Plegetona sunt nimic. Atunci judecătorul divin, arătând mulţimii rănile ce-I împestriţau corpul Său, a zis cu un glas de tunet puternic:”Daţi-Mi înapoi sângele pe care Eu l-am vărsat pentru voi!”. Atunci aceşti nenorociţi rugau munţii şi peşterile pământului ca să-i înghită, acoperindu-i. În zadar s-au simţit ei fără suferinţe, în zadar s-au simţit nemuritori şi nesupuşi disperării cât timp au fost pe pământ! Ei pieriră! O! Ce fel de vis, sau mai bine i s-ar zice prevestire!

Îndată ce zorile începură să se ivească şi să lumineze auriu turnurile templului, eu m-am sculat cu inima apăsată de groază de cele văzute, m-am aşezat la fereastră pentru a lua aer proaspăt. Mi se părea însă că din centrul oraşului se aude, din ce în ce mai tare, un şuier zgomotos; strigătele, ţipetele, blestemele, care erau mai înspăimântătoare decăt valurile înfuriate ale oceanului, ajungeau la urechile mele. Eu am continuat să ascult; inima mea bătea înspăimântată, iar fruntea mi se umplu de sudoare rece.

Nu peste mult timp am auzit acel zgomot apropiindu-se, tot mai mult, până ce treptele care conduceau la Palatul Justiţiei s-au cutremurat sub greutatea gloatei ce venise într-un număr foarte mare.

Adânc îngrijorată de cele ce vor urma, pe neaşteptate, mi-am luat pe fiul meu în braţe, acoperindu-l cu o învelitoare subţire şi am alergat la soţul meu… Ajungând la uşa din interior, care conduce la sala de judecată şi auzind acel zgomot mare de glasuri, n-am mai îndrăznit să intru înăuntru, ci am rămas să privesc prin perdeaua de purpură.

Ce privelişte, Fulvio! Ponţiu stătea pe tronul său, făcut din oase de elefant, în toată mărirea cu care Roma înconjură pe reprezentanţii săi; şi, deşi în aparenţă fără teamă, cum voia el să apară, arătând prin expresia feţei lui că nu se teme, totuşi, eu mărturisesc că am putut pricepe grozăvia chinului său.

În faţa lui, cu mâinile legate, cu hainele rupte de maltratările suferite, cu fruntea plină de sânge stătea Iisus Nazarineanul, liniştit şi neclintit. În trăsăturile feţei Lui nu se putea vedea nici mândrie, nici frică. El era liniştit ca un nevinovat, supus ca un miel; blândeţea Lui m-a umplut de frică şi groază, pentru că în urechile mele încă mai răsunau cuvintele din vis: “Daţi-mi sângele ce am vărsat pentru voi!”

În jurul Lui, plină de furie şi turbată, stătea mulţimea, care Îl adusese la judecată; la această gloată se mai adăuga şi o mare mulţime de gardieni şi servitori, de leviţi şi de farisei, cu privirile încruntate şi mânioase. Aceştia din urmă se puteau deosebi după tăbliţele de pergament, însemnate cu diferite texte din Lege pe care le aveau legate pe frunţi. Toate aceste feţe fierbeau de egoism şi erau pline de ură; pot spune că mi se părea că pe faţa lor strălucesc flăcările infernului şi că spiritele lui Nemera amestecă glasurile lor cu strigăte sălbatice, întocmai ca acelea ale fiarelor turbate. În cele din urmă, după ce se făcu un semn din partea lui Ponţiu, se lăsă tăcere.

– “Ce vreţi voi de la mine?” – întrebă el.

– “Noi vrem moartea acestui om, Iisus Nazarineanul” – răspunse unul din preoţi, în numele întregului popor. “Irod Îl trimite la tine, pentru ca tu să-i pronunţi osânda”.

– “Cu ce Îl învinuiţi voi? În ce constă gravitatea vinei Lui?”

După aceste întrebări a început din nou să se audă ecoul ţipetelor lor.

– “El a prezis distrugerea Templului; El se intitulează Rege al Iudeilor, Hristos, Fiul lui Dumnezeu; El a supărat pe preoţii seminţiei lui Aaron”, strigau leviţii.

– “Să fie răstignit!” ţipa mulţimea înfuriată. Acest strigăt îşi păstrează şi acum ecoul în urechile mele, iar chipul jertfei Sale neprihănite se perindă adeseori prin faţa ochilor mei.

Atunci Pilat, întorcându-se către Iisus, i se adresă cu cuvintele lor prefăcute:

– “Aşadar, Tu eşti Împăratul Iudeilor?”

– “Tu zici aceasta”, răspunse Iisus.

– “Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu?” Îl întrebă iarăşi Pilat.

Dar Iisus nu i-a răspuns nici un cuvânt. Țipetele se reînnoiră atunci şi mai accentuat ca înainte şi acum, întocmai ca urletele unui tigru flămând, ei începură să strige:

– “Daţi-ni-L nouă, ca să moară pe cruce!”

Ponţiu îi făcu din nou să tacă, zicându-le:

– “Eu nu găsesc nici o vină acestui om şi am să-L eliberez”.

– “Dă-ni-L nouă! Răstigneşte-L!” se repetă strigătul mulţimii. Eu n-am putut asculta mai departe; am chemat un rob al meu şi l-am trimis la soţul meu, să-l cheme pentru a vorbi puţin cu el.

Ponţiu părăsi sala judecăţii fără întârziere şi veni la mine. Eu m-am aruncat la picioarele lui zicând:

– “Pentru tot ce ţi-e mai drag şi mai scump, pentru copilul acesta, arvuna aceasta sfântă a unirii noastre, să nu te faci părtaş la vărsarea sângelui Acestui Neprihănit, care este asemenea lui Dumnezeu celui nemuritor! Eu L-am văzut într-un vis în astă noapte, înconjurat de mărire dumnezeiască. El judeca omenirea, care tremura în faţa Lui şi printre nefericiţii aceia, care au fost aruncaţi în flăcările gheenei, eu am recunoscut faţa acestora, care cer moartea Lui… Păzeşte-te a nu ridica preaputernica ta mână împotriva Lui! O! Crede-mă, că numai o singură picătură a acestui sânge, va cauza în veşnicie osândirea ta!”

– “Tot ce se petrece acum mă înfricoşează şi pe mine, îmi răspunse Ponţiu, dar ce pot face eu? Scutul gărzii romane e alcătuit dintr-un număr foarte redus de soldaţi şi ca atare, o asemenea apărare este neînsemnată, faţă de acest popor înţesat de demoni. Nenorocirea ne ameninţă şi asemenea judecată e întocmai ca a eumendiţilor, de unde aşteaptă nu dreptate, ci răzbunare. Linişteşte-te, Claudio! Mergi cu copilul în grădină; ochii tăi nu sunt creaţi pentru a privi această scenă dureroasă”.

După aceste cuvinte, el a ieşit şi m-a lăsat singură, iar eu m-am prăbuşit într-o adâncă descurajare şi jale. Iisus era încă ţinta tuturor batjocurilor şi al maltratărilor din partea mulţimii şi a soldaţilor brutali; patimile lor se aprindeau şi mai mult, din cauza răbdării Lui nemărginite.

Ponţiu se întoarse îngrozit la tronul său. Când gloatele văzură aceasta, ţipetele: “La moarte, la moarte”, răsunau mai asurzitor decât înainte.

După o veche tradiţie, guvernatorul elibera totdeauna de Paşte câte unul din condamnaţii la moarte, ca un semn al binefacerii romane, acesta fiind şi graţiat. În această faptă dumnezeiască, el se adresa întotdeauna poporului. Văzând în acest obicei un mijloc de a-L elibera pe Iisus, Ponţiu întrebă poporul cu glas tare:

– “Pe cine să vă eliberez de sărbători, pe Baraba sau pe Iisus, numit Hristos?”

“Eliberează pe Baraba”, strigă mulţimea. Baraba era un tâlhar şi criminal cunoscut bine prin împrejurimi din cauza cruzimilor săvâşite de el. Ponţiu întrebă din nou: “Dar ce să fac acestui Iisus Nazarineanul?”

– “Să fie răstignit!” strigară ei.

– “Dar ce rău v-a făcut El?”

Cu şi mai multă furie ei strigară:

– “Să fie răstignit!”

Ponţiu plecă capul descurajat. Îndrăzneala gloatei creştea mereu şi lui i se părea că este ameninţată autoritatea sa şi autoritatea romană pe care el o apăra aşa de mult. În Ierusalim el nu avea altă apărare decât escorta lui, fiindcă numai puţini dintre militarii localnici depuseseră jurământul semnului nostru de vultur. Tulburarea creştea cu fiecare minut ce trecea. Niciodată n-am putut vedea o furtună atât de zgomotoasă ce agita mulţimea, niciodată încăierările în forum nu au avut atâta influenţă chinuitoare asupra auzului meu. Nicăieri eu nu mai puteam găsi linişte. Liniştea deplină se găsea numai pe fruntea victimei.

Maltratările, batjocurile, dispreţul general şi chiar moartea chinuitoare, nimic dintre acestea nu puteau întuneca acea privire cerească şi luminată. Acei ochi care dăduseră viaţă fiicei lui Iair priveau la chinuitorii Săi cu un reflex nedescris de pace şi iubire. El suferea, fără îndoială, dar suferea cu bucurie şi spiritul Lui, mi se părea mie, se înălţa către tronul cel nevăzut, ca o flacără curată ce se oferea pentru arderea de tot a păcatelor lumii.

Judecătoria era plină de mulţime care dădea aspectul unui râu înfuriat, ale cărui ape se îngrămădeau începând de la muntele Sion, unde era ridicat templul şi până în faţa Pretoriului şi în fiecare minut se adăugau glasuri noi acestui cor al infernului. Bărbatul meu, obosit şi ameninţat, a fost silit să cedeze în cele din urmă.

O! Fatal ceas al pierzării!!!…

Ponţiu se ridică. Pe faţa lui se citea îndoiala şi groaza morţii. Îşi spălă mâinile în mod simbolic, în ligheanul plin cu apă, zicând:

– “Eu să ştiţi că mă consider nevinovat de sângele acestui drept ce urmează a fi vărsat”.

– “Să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” zbiera nefericitul şi nebunul de popor, care se îngrămădea în jurul lui Iisus. Călăii, ca turbaţi, Îl răpuseră. Eu am urmărit cu ochii mei Jertfa, care era condusă la înjunghiere…

Deodată, ochii mi se întunecară ca din cauza unor bătăi accelerate de inimă: mi se părea că viaţa mea a atins marginile ei. Eu am fost luată de mâinile femeilor mele servitoare şi condusă la o fereastră care dădea în curtea tribunalului. Eu m-am aplecat şi am văzut urmele de sânge vărsat. “Aici au bătut cu biciul pe Nazarinean!” îmi spunea una din roabele mele. “Acolo L-au încoronat cu spini” spunea o altă roabă. “Soldaţii L-au batjocorit, zicându-I Regele Iudeilor, lovindu-L peste faţă”. “Acuma El îşi dă sufletul!” răspunse a treia roabă.

Fiecare cuvânt din acestea străpungea inima mea întocmai ca un cuţit. Amănuntele acestei grozave fărădelegi înmulţeau întristările mele şi suferinţele ce le simţeam atunci în pieptul meu. Am simţit, îţi spun, că s-au întâmplat evenimente cu totul supranaturale în acea nenorocită zi. Mi se părea că cerul se asemăna cu jalea inimii mele. Nori mari, negri şi înfricoşători, de diferite forme, pluteau asupra pământului şi din atingerea norilor se descărcau fulgere, care aduceau ecoul tunetelor…

Astfel, oraşul plin de zgomot se linişti ca pus pe gânduri, în tăcere, ca şi când moartea ar fi întins peste el aripile ei negre. O groază de nedescris îmi răpi privirea spre un punct. Când mi-am strâns la piept copilaşul meu, eu aşteptam ceva, fără ca să ştiu ce; pe la ceasul al nouălea al zilei, întunericul se îngroşă şi avu loc un puternic cutremur de pământ, care zgudui totul. Putea să creadă omul că a venit pustiirea lumii şi că stihiile se prefăcuseră în haosul primitiv. Eu mă lăsai pe pământ, iar în acel timp una din femeile mele, născută evreică, intră în camera mea; palidă, disperată şi cu ochii speriaţi, striga:

– “A venit ziua de apoi! Dumnezeu anunţă aceasta prin minuni. Catapeteasma care desparte Sfânta de Sfânta Sfintelor s-a despicat în două de sus până jos. Vai este pentru sfântul locaş! Se spune că multe morminte s-au deschis şi mulţi au văzut pe cei drepţi înviaţi, care fuseseră dispăruţi demult din Ierusalim: profeţi şi preoţi din timpul lui Zaharia, care a fost ucis în templu, şi până la Ieremia, care a prezis căderea Sionului. Morţii ne prevestesc mânia lui Dumnezeu. Pedeapsa Celui Atotputernic se răspândeşte ca o flacără”.

Când auzeam aceste cuvinte, mi se părea că îmi pierd raţiunea! M-am ridicat şi abia îmi târâiam picioarele; am ieşit la scări, unde l-am întâlnit pe sutaşul care luase parte la maltratarea lui Iisus. El era un viteaz încărunţit şi prea oţelit în luptele cu germanii şi alte popoare. Niciodată nu a bătut în piept o inimă aşa de îndrăzneaţă ca a acestuia. Dar în această clipă el era indispus şi istovit de chinuri, căindu-se. Eu am vrut să-l întreb mai amănunţit despre cele întâmplate, însă el trecu pe lângă mine repetând în urmă: “Acela pe care noi L-am omorât a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu!”

Eu intrai în marea sală. Acolo stătea Ponţiu care îşi acoperea faţa cu mâinile. Când şi-a ridicat capul, la intrarea mea, mi-a zis disperat: “Ah! Pentru ce nu te-am ascultat, Claudio! Inima mea întunecată nu va mai gusta niciodată liniştea. Pentru ce nu am putut apăra pe acest înţelept cu viaţa mea?!”.

Eu nu mai avui îndrăzneala de a-i mai răspunde. Nu puteam găsi nici cuvinte spre a-l întări sau înviora şi de a-l abate de la acea nefericire, care ne pecetluia în veci pierzania. Tăcerea noastră de mormânt era întreruptă numai prin ecourile tunetelor, care răsunau prin toate coridoarele palatului.

Fără a ţine seama de furtună, un om bătrân s-a prezentat în faţa locuinţei noastre. El a fost condus în faţa noastră şi, cu lacrimi în ochi, se aruncă la picioarele bărbatului meu, zicând: “Mă numesc Iosif din Arimateea şi am venit să te rog a-mi permite ca să iau de pe cruce corpul lui Iisus şi să-L înmormântez în mormântul meu”. “Du-te şi ia-L!” răspunse Ponţiu, fără a ridica ochii să-l privească. Bătrânul ieşi; am văzut că se uni cu un grup de femei, îmbrăcate în haine lungi, cu care se acopereau, şi-l aşteptau la poartă.

Astfel s-a terminat acea zi fatală! Iisus a fost înmormântat într-un mormânt, într-o peşteră săpată în piatră, iar la uşa peşterii s-au pus santinele de pază.

Dar acum află, Fulvio!

A treia zi, plin de strălucire, mărire şi triumfător, El se arătă deasupra acestui oraş. El a înviat. Împlinind prezicerile ce s-au făcut cu privire la El şi triumfând prin biruinţa asupra morţii, El S-a arătat ucenicilor şi prietenilor Săi şi mai pe urmă El a apărut la o mare mulţime de oameni din popor. În felul acesta mărturiseau despre El ucenicii Lui – confirmându-şi mărturia cu sângele lor şi ducând vestea despre Domnul lor Iisus, atât în faţa tronurilor, cât şi în faţa mai marilor şi judecătorilor. Dar, ca o dovadă şi mai autentică cu privire la acestea, învăţătura Lui a fost încredinţată câtorva pescari. Această învăţătură se răspândeşte în întreg imperiul.Aceşti neştiutori au devenit pe dată oameni cu renume şi vestiţi, cu cuvintele lor dulci, spuse în toate limbile şi pline de putere. Noua credinţă creşte ca o sămânţă de muştar, căci ea este o adevărată rădăcină roditoare, căreia urmează să i se supună orice rădăcină.

De la această dată, soţului meu a început să-i meargă din ce în ce mai rău. Învinuit fiind pentru procedura sa de către Senat şi de către Tiberiu însuşi, care era stăpânit de ură contra iudeilor, şi bănuit fiind chiar de acei a căror patimă şi dorinţă o împlinise, viaţa lui se transformă în chinuri şi otravă. Salomeea şi Semida mă priveau cu frică; ele vedeau în mine soţia prigonitorului şi o cursă pentru Domnul lor, pentru că ele deveniseră urmaşele Sale, ale Aceluia care dăruise mamei pe fiica ei, iar fiicei pe mama sa. Eu am văzut în locul blândeţii şi bunătăţii lor o neîncredere, care le făcea să le tremure faţa când le priveam şi îndată am încetat a le mai vizita.

În acest timp al singurătăţii mele m-am dedicat cercetării neîntrerupte a unor învăţături morale ale lui Iisus, ce îmi fuseseră predate de Salomeea şi păstrate cu sfinţenie de mine.

O, scumpă prietenă! Cât de neînsemnată şi deşartă este înţelepciunea mai marilor noştri, în comparaţie cu învăţătura aceea, pe care numai singur Dumnezeu a inspirat-o şi a împrăştiat-o pe Pământ! O! Cât de adânci sunt aceste cuvinte înţelepte! Ce pace şi bunătate inspiră ele! Unica mea mângâiere constă în a le citi şi reciti mereu.

După trecerea câtorva luni, Ponţiu a fost obligat să demisioneze din postul care-i oferea atâta autoritate. Noi a trebuit să ne întoarcem în Europa, peregrinând din oraş în oraş. El purta cu sine în toată împărăţia greutatea umilirii şi întristării sale şi a chinurilor descurajării lui sufleteşti. Eu am mers împreună cu el, dar cum era vieţuirea mea cu el? Prietenia familială a vieţii conjugale nu mai este între noi; el vede în persoana mea martorul viu al amintirii despre crima lui; eu, de asemenea, văd în el chipul şi crucea plină de sângele Aceluia pe care el – nefericitul şi nelegiuitul judecător – L-a osândit. Nu mai am îndrăzneala să-mi ridic ochii ca să-l privesc în faţă. Sunetul cuvintelor lui, acel glas car e a pronunţat osânda, îmi străpunge şi răneşte inima. Iar când, după luarea mesei, îşi spală mâinile, mi se pare că nu le înmoaie în apă curată, ci în acel sânge cald, ale cărui urme nu se mai pot şterge.

Într-un timp, eu am vrut să-i vorbesc de pocăinţă şi de expierea păcatului, dar îţi spun că niciodată nu voi uita privirea lui sălbatică şi cuvintele lui pline de furie şi fără nădejde.

Nu peste mult timp, copilul meu muri în braţele mele, dar eu nu l-am plâns. Fericitul! El a murit ca fericit, scăpând de blestemul care ne urmăreşte, el a descărcat din spatele lui uriaşa povară a numelui tatălui său. Nefericirea ne urmărea întruna, din cauză că în toate părţile existau creştini; chiar aici, în această sălbatică patrie, unde noi ne rugăm a ni se acorda ocrotirea, lângă valurile mării şi stâncile ciudate, chiar şi aici pot auzi cu câtă indignare se pronunţă numele bărbatului meu! Cei care erau trimişi să predice învăţăturile Lui Iisus au scris între îndrumările lor şi cuvintele: “El a fost răstignit din ordinul lui Ponţiu Pilat”. Grozav blestem, care în toate veacurile va fi repetat.

Iartă Fulvio! Şi te rog să plângi şi tu, care mă doreşti. Să-ţi ajute dreptul judecător Dumnezeu şi să-ţi dea, cât mai repede, toată fericirea pe care noi o dorim una alteia.

Scuză-mă!

Claudia”

Cine a fost Claudia Procula?

Claudia Procula a fost cea de-a doua soție a lui Ponțiu Pilat, guvernatorul roman al Iudeii între anii 26-36. Aceasta a fost nepoata împăratului Augustus Cezar și fiica nelegitimă a celei a treia soții a lui Tiberius, numită Julia (care a murit nu după mult timp de la nașterea Claudiei). Tiberius a înfiat-o însă pe Claudia iar căsătoria ei cu Ponțiu Pilat se spune că a fost aranjată de Sejanus, prietenul și confidentul lui Tiberius.

Dacă în mod normal soțiile guvernatorilor nu obișnuiau să își însoțească soții în diversele teritorii ale Imperiului Roman (preferând confortul și siguranța Romei), Claudia Procula se remarcă drept o soție care are o relație aparte cu Ponțiu Pilat și acceptă pericolelele provinciilor romane îndepărtate.

Claudia Procula a fost menționată fără nume în Evanghelia după Matei în contextul judecării lui Isus Hristos: „Pe când sta Pilat pe scaun la judecată, nevastă-sa a trimis să-i spună: „Să n-ai nimic a face cu neprihănitul acesta, căci azi am suferit mult în vis din pricina lui.”” (Matei 27:19).

De asemenea, în arhiva Vaticanului există scrieri istorice aparținând lui Pilat în care acesta a menționat că în timpul judecării lui Isus Hristos i-a atenționat pe acuzatorii lui Isus: „”Știți că soția mea vă simpatizează în ceea ce privește iudaismul”. „Da, știm Pilat”. „Ei bine, soția mea a trimis să mi se spună: să nu faci nimic acestui om drept în această noapte”” (Ravasi G., „Il canto del gallo arrostito e la conversione di Ponzio Pilato”, L’Osservatore Romano).

Unii cercetători ai istoriei afirmă că în Iudeea, Claudia Procula avea o cameristă feniciană care credea în evanghelia împărăţiei propovăduită de Isus Hristos iar aceasta îi transmisese Claudiei tot ceea ce știa și credea. Spre deosebire de Pilat, care s-ar fi sinucis, Origene –  unul dintre cei mai reprezentativi teologi creștini din secolul al III-lea -, a sugerat în lucrarea „Omiliile după Matei” că soția sa, Claudia Procula, a murit ca și creștină. Acest aspect este confirmat și de Sinaxarul grecesc unde scrie: „Procula s-a făcut uceniță (…) și a primit sfântul botez”.

Scrisoarea de mai sus, scrisă în original în latină, se presupune că a fost scrisă într-un mic oraș galic din zona montană (zona Rennes-les-Bains din sudul Franței, în apropiere de locul natal al Claudiei, actualul Narbonne), la câțiva ani după ce Pilat plecase din Ierusalim.  Claudia Procula a scris în total trei scrisori către Fulvia. Manuscrisul scrisorii de față a fost găsită înițial într-o veche mănăstire din Bruges (Belgia) iar apoi transferată în arhivele Vaticanului. În arhivele ultimului țar al Rusiei s-a găsit de asemenea o copie a traducerii acestei scrisori, probabil aceasta fiind procurată de la Constntinopul unde ajunsese de altfel prima copie a scrisorii ei în jurul anului 1643.

În 1865, jurnalul catolic Novice din Slovenia a publicat scrisoarea lui Claudia Procula în limba slovenă. Însă adevărata popularizare a scrisorii s-a făcut atunci când Pictorial Review Magazine a publicat traducerea în limba engleză a scrisorii Claudiei Procula în aprilie 1929.

În prezent, în unele comunități catolice mai vechi din Europa, citirea acestei scrisori precede spălarea picioarelor săracilor în Joia Mare, înainte de Paștele care comemorează moartea și învierea lui Isus Hristos.

Surse Pro Jesus:
Forcucci J. (compil.), Relics of Repentance: The letters of Pontius Pilate and Claudia Procula, Issana Press, p. 1-21, 1996
Ravasi di G., „Il canto del gallo arrostito e la conversione di Ponzio Pilato”, L’Osservatore Romano, 24 aprilie 2009
***, „Documente istorice şi mărturii despre Domnul nostru Iisus Hristos”, Apărătoul.md, 3 mai 2013
***, „Sfanta Procla, sotia lui Pontiu Pilat”, Creștin Ortodox, 3 august 2012
***, „The Relationship between Rome and Judea prior to Jesus’ public life”, Historian.net, 19 august 2014

  https://www.evolutiespirituala.ro/claudia-procula-sotia-lui-pilat-marturii-istorice-despre-iisus/?feed_id=43613&_unique_id=644ee310b1d4b

577353 10151093471317798 1020181942 n 3

REÎNTRUPĂRILE, MISIUNILE, KARMA

553431 297981966942133 1806054007 n
 
FRAGMENT DIN CARTEA „DIN TAINELE UNIVERSULUI SPIRITUAL” DE GEORGE VĂSÎI 
 

ZONA NEUTRA

Am vorbit până acum de zona luminoasă. Există şi o rază a
întunericului, a spiritelor diabolice, care şi ele sunt
organizate în trei straturi distincte, care culminează cu CETATEA
LUCIFERICĂ.
între aceste două zone – de lumină şi întuneric (care sunt strict
organizate) – există la mijloc între ele o zonă intermediară, numită
ZONA NEUTRĂ. Este o zonă întinsă, prin care trece şi pământul în
mişcarea sa de revoluţie. Spiritele care populează această zonă neutră
sunt spirite pribege şi rătăcitoare. Este cea mai pestriţă zonă, cu spirite ce
au culori diverse, în care predomină maroniul şi mai ales amestecul de
culori, care face ca spiritele să fie mai mult murdare, cu intensităţi
semiînchise.
Sunt spiritele care n-au nici o fixare, ele neavând acces nici în
straturile de lumină şi nici în zonele de întuneric. Aceste spirite nu au
nici un orizont spiritual, nici un ideal, nici o speranţă. în trup n-au lucrat
decât pentru ei, într-un egoism total, fără să se intereseze de nimeni şi de
nimic. Aici sunt purtate de valurile întâmplărilor când într-o parte, când
în alta şi au cea mai scurtă perioadă de reîntrupare, adică sunt spirite
care se reîntrupează cel mai des, foarte puţine reuşind sâ-şi depăşească
starea şi să intre în zona luminoasă, cele mai multe căzând în zona
întunericului. Numărul acestor spirite rătăcitoare se ridică la aproximativ
3 miliarde.
 
297614 372723519467190 1500387141 n
 

ZONA ÎNTUNERICULUI

Această zonă este foarte departe de pământ dar mult mai aproape
decât sunt treptele de lumină. Este împărţită în trei trepte populate
de spirite ce au culori închise. Sunt trei trepte de întuneric, care
corespund gradat conform gravităţii actelor avute pe pământ. Din
această zonă fac parte hoţii, excrocii, criminalii, desfrânaţii şi cei
trufaşi, ipocriţii, făţarnicii falşii doctrinari. Cu cât treapta este mai
jos, cu atât chinurile sunt mai mari, spiritele suferind de pe urma
mustrărilor de conştiinţă şi trăind în mijlocul unor vegetaţii rapace,
care chimie şi mai mult spiritele.
Locul cel mai de jos este CETATEA LUCIFERICA, a spiritelor
negre, treapta diabolică a spiritelor ce sunt „prinţi ai întunericului”.
Ei nu se chinuiesc şi au libertate totală pentru reîntrupare; sunt
spirite foarte inteligente, adevărate „genii ale întunericului”, întruchipare
a trufiei şi a egoismului. Aceste spirite duc cele mai aprige lupte pentru
stăpânirea pământului, pentru a domina
Centrul luciferic emite în spaţiu un câmp magnetic numit
„GANDANIC”.
Acest câmp magnetic cuprinde atât treptele de întuneric, cat şi
zona neutră în care intră şi pământul. Acest câmp magnetic incită la rău
şi egoism şi manifestă o puternică atracţie spre întuneric.
Zona cu cea mai mare frecvenţa de încarnări este zona neutră a
pribegilor. Apoi urmează primele patru trepte din zona luminoasă,
după care vin cele trei straturi de chin din care, de asemenea, pământul
îşi recrutează multe spirite. Cu cât înaintam pe treptele de lumină,
numărul celor ce vin pe pământ este din ce în ce mai mic. Pământul
oferă o viaţă diferită pentru toate spiritele. Astfel, pentru cei din
straturiie de chin pământul este un adevărat rai, deoarece ei nu mai
suferă chinurile provocate de straturile de întuneric. De asemenea, un
bun climat oferă pământul spiritelor pribege, rătăcitoare, care găsesc ceva
de făcut şi viaţa pământului îi atrage.
225210 196449643733610 96302 n
Cu cât mai superior este un spirit, cu atât pământul devine mai
greu de suportat, cu atât pământul oferă condiţiile unui adevărat infern
Pământul trece în rândul celor superiori drept o planetă blestemată, în
care cei superiori pierd din energie mai mult decât să crească.
Din cercetarilc întreprinse de noi a rezultat faptul că pământul, din
grija Marelui Guvernator Divin, a beneficiat de foarte multe spirite mari
din stratunic VIII şi IX, care au adus lumina pe pământ. Toate vârfurile
pământene în şuinţâ, filozofie, artă şi religie au fost „misionari” ai
înaltelor straturi, trimişi pe pământ să ajute la progresul lui.
Din cele mai înalte trepte de lumină care au venit pe pământ notăm
în primul rând pe Iisus Hristos, care a fost fiinţa divină venită din Opal
şi care s-a reîntors în Opal. Cu toate că a trăit puţin pe pământ, Iisus
Hristos a reuşit să revoluţioneze gândirea, aducând cea mai înaltă
învăţătura despre vată dm toate timpurile
A doua fiinţă cu mari influenţe în gândirea pământeană a fost
BUDDHA SACHYUAMUNI, care a revoluţionat gândirea în Extremul
Orient.Din stratul VIII fac parte toate vârfurile gândirii filozofice şi
ştiinţifice pământene. Astfel au venit Platon, Socrate, Aristotel, Ioan
Gură de Aur, Spinoza, Kant, Nietsche, Hegel, Coopernic, Galilei,
Newton, Leonardo da Vinci Michclangelo şi alţii.
Mulţi sunt. de asemeni, cei coborâţi din VII care au contribuit la
ridicarea culturii şi civilizaţiei pe pământ.
Cu cât treapta de lumină este mai inaltă, cu atât întruparea este mai
grea şi mai rară. Treptele superioare nu vin pe pământ decât cu misiuni.
Incarnarea este proprie mai mult straturilor de la IV în jos, a spiritelor
care simt nevoia unei ridicări pe o treapta superioară. Este de precizat
faptul că viata unui om este strâns legată de culorile şi de luminozitatea
cu care intră în trup pe pământ.
Viaţa pe pământ, caracterul unui om depinde de culorile pe care le-a
avut înainte de a se întrupa. în acest sens, un spirit superior va deveni
automat un om superior, iar un spirit inferior va fi un om inferior. Un
spirit bun va fi un om bun, un spirit rău va fi un om rău. Aceasta este
Karma,
KARMA, adică luminozitatea şi culorile, îşi spune în trup
cuvântul, ele fiind fondul spiritual care nu se schimbă în orice condiţii s-ar
naşte acest spirit.
547884 114795351999824 1233620515 n
Aşa după cum spiritele superioare, cele de la stratul V în sus nu pot
cădea, nu pot deveni rele, tot aşa un spirit venit din straturile de chin nu
poate să devină bun. Există, deci, două categorii extreme: luminoşii şi
întunecaţii, care nu-şi pot schimba esenţa; se nasc luminoşi şi rămân
luminoşi; se nasc cu spiritul alb şi tot alb pleacă din trup, după cum
spiritele cu culori închise sau negre se nasc răi şi mor răi.
Marea majoritate a spiritelor pământene care se reîntrupează cel
mai des nu sunt nici răi la limită, nici buni, albi; marea majoritate a celor
ce iau trup pământesc sunt căldicei, cei cu culori pestriţe, semiînchise
sau semideschise. Aceştia sunt foarte mult influenţaţi de mediul în care
se nasc, de societatea în mijlocul căreia se nasc, influenţaţi major de
educaţia pe care o primesc în fragedă copilărie. Pentru că această
categorie o urmează majoritatea cea mare, influenţa educaţiei este
covârşitoare, ea decizând ca un spirit să se orienteze spre lumină sau
spre întuneric. Bineînţeles, în universul negativ salturi nu există, sărituri
peste trepte nu se fac. Oricum. însă, un spirit rătăcitor din zona neutră
poate ajunge în stratul I sau II cu condiţia unei vieţi foarte corecte,
cinstite şi curate. Acest eveniment însă este destul de rar, inerţia având
un rol foarte important, spiritele tind să rămână ceea ce sunt ceea ce au
în esenţa lor, tind să rămână neschimbate, în orice caz, pentru cei cu
caracter neclar, neprecizat o educaţie atentă poate influenţa oricând în
bine orice spirit.
Este aici de remarcat faptul că singurele spirite care se mai pot
salva sunt cele ce au culoarea cenuşie măcar cât de puţin, aceasta
reprezentând un procent de cinste şi corectitudine care marchează
condiţia absolută ca un spirit să se poată curaţi, să se poată ridica. în
acest sens mănăstirile şi viaţa însingurată asigură cele mai bune condiţii
ca un spirit să se salveze şi, mai mult chiar să pătrundă în primele
straturi de lumină. în general, viaţa de lipsuri, înfrânări şi abstinenţă este
soluţia cea mai bună pentru refacerea spirituală.
fairy+(29)
Karma este neiertătoare. Nimeni în universul negativ nu iartă, iar
Dumnezeu fiind drept, este necruţător şi neîngăduitor cu păcatul, cu
fărădelegea. Păcatul nu se iartă, se plăteşte; şi nu oricum, se plăteşte
scump. In general, păcatele mult mai uşor se fac; foarte uşor se comit
păcatele, dar foarte greu un spirit se curăţă. Un păcat grav, cum ar fi
crima şi hoţia, ajunge să se menţină câteva reîntrupări la rând,
constituind premisa favorabilă de a se repeta. Odată păcatul repetat de
două sau trei ori, din pată ajunge să devină o bandă care înfăşoară
pieptul şi astfel se transformă în obişnuinţă, iar omul pierde semnificaţia
gravităţii acelui păcat conştiinţa nu-1 mai acuză, simţul sacrului se
atrofiază şi-n felul acesta cade, fără să mai aibă vreodată salvare.
LEGEA KARMEI spune:
„LUMINA cheamă lumină mai multă,
Răul cheamă un rău mai mare. „
Activităţile şi culorile dobândite din vieţile anterioare devin sensuri
definitorii şi directorii pentru viaţa care urmează. Drumul este oarecum
prestabilit spre lumină, spre bine, spre cinste şi curăţenie, spre lene şi
comoditate sau spre acţiuni rele, cu urmări nefaste.
Reîntruparea, viaţa în trup este extrem de importantă, cu urmari
serioase pentru spirit. Rămânere pe loc nu există. Orice spirit urcă sau
coboară, se înnobilează sau devine mai necurat mai necinstit mai rău. O
karmă grea înseamnă păcate grele comise într-o viaţă anterioara. într-o
totală orbire. Dacă spiritul este câtuşi de puţin cinstit cu sine insuşi şi
are un fond bun – adică cenuşiu – vine, revine in trup hotărât ca să
ispăşească. Ispăşirea există, curăţirea se face, dar acestea cu multe şi
nenumărate FAPTE BUNE.
eye+of+horus
O karmă grea, o moştenire de păcate
nefaste nu poate fi uşor ispăşită. Ea cere efort credinţă, multă meditaţie
şi multe lacrimi. Adesea aceste spirite se roagă in starea de spirit pentru
ispăşire şi atunci primesc din partea MARELUI GUVERNATOR să se
nască cu o boală sau cu o defecţiune organică , pentru ca prin această
suferinţă provocată de boală să se poată curăţa căci SUFERINŢA este
PLATA PĂCATULUI dincolo, iar aici, pe pământ cine vrea să se
cureţe, trebuie să sufere , să rabde, să se înfrâneze, să practice o asceză
severă atât a trupului, cât şi a minţii. Păcatul cel mai greu este lenea
minţii şi comoditatea. Acestea constituie răul tuturor relelor, lenea,
comoditatea şi nepăsarea care nu are decât o influenţă dezastruoasă
asupra luminozităţii spiritului. Din lene se naşte invidia, din invidie se
naşte hoţia şi crima Un păcat atrage după sine altul şi în felul acesta
urmează căderea definitivă care nu mai poate avea scăpare. Câţi din cei
cu karmă grea sunt conştienţi de gravitatea karmei lor şi optează pentru
suferinţă şi-şi închină viaţa faptelor bune? CÂŢI? FOARTE PUŢINI!
Extrem de puţini!
 
O viaţă compromisă atrage alta mai rea; viaţa plină de răutate
atrage alta plină de mai multă răutate.
Pământul însă. datorită confuziei filozofice în care se scaldă,
datorită eterogenităţii ideologiilor şi credinţelor, oferă pentru suflete
condiţii precare de dezvoltare. Marea majoritate a misionarilor, a celor
veniţi din Oraşul de Aur sau din stratul VIII n-au mai reuşit să revină în
locul din care au plecat, coborând două sau trei trepte. Desigur, n-au
coborât mai jos de V, dar oricum au pierdut din energie şi lumină, în loc
să acumuleze. Oricum, aceste spirite mari tot au strălucit, numele lor
rămânând înscrise cu litere mari în istoria culturii şi civilizaţiei. Lor le
datorează pământul progresul şi înaintarea pe treptele descoperirilor şi
cunoaşterii. Newton, Galilei, Coopernic, Faraday, Edison, Mendeleev,
Einstein şi mulţi alţii sunt toţi suflete coborâte din înalte straturi ale
lumii, din pronia divină, spre a face pământul să înainteze cu paşi repezi
în cunoaştere, în artă şi ştiinţă.

https://www.evolutiespirituala.ro/zona-neutra-zona-intunericului-reintruparile-misiunile-karma/?feed_id=42542&_unique_id=644b261c5cff4

Orthodoxy

DOCUMENTAR – Ortodoxia – Din imperiu în imperiu

ORTHODOXY
From Empire To Empire 

 

„Cu circa o lună în urmă, BBC difuza acest episod, Orthodoxy – From Empire to Empire, al unui serial mai amplu, A History of Christianity, realizat de profesorul de istoria religiei, Diarmaid MacCulloch, de la Universitatea Oxford, care expune curajos şi onest odiseea seculară a Ortodoxiei şi parte din cauzele ce au condus la Marea Schismă a creştinismului din 1054, ale cărei efecte unii doresc să fie stinse prin mişcarea ecumenică, respinsă în bloc de preoţi de renume ai Ortodoxiei noastre, în pofida iniţiativei politice globaliste a patriarhului Teoctist şi a papei Ioan Paul al II-lea.

Creştinismului ortodox îşi are originile în secolul I al erei noastre, când apostolii călătoreau intensiv prin teritoriile Imperiului Roman, înfiinţând comunităţi creştine în oraşele şi regiunile importante, primele dintre acestea apărând în Ierusalim şi apoi Antiohia, Alexandria şi altele şi, desigur, în cele două centre politice principale ale antichităţii, Roma şi Bizanţ.

Până în secolul al V-lea, puterea ecleziastică a evoluat în una ierarhică, a „Pentarhiei” sau un sistem de cinci patriarhii, cu o ordine de prioritate stabilită, iar Roma, ca centru vechi şi cel mai mare oraş al imperiului, şi-a acordat singură primatul de onoare în cadrul Pentarhiei, în care creştinismul era acum împărţit (episcopul Bisericii Romei era considerat „primul între egali” – elastică noţiune ecleziastică de egalitate).

În mod clar, acest sistem al patriarhilor şi mitropoliţilor a fost exclusiv rezultatul legislaţiei ecleziastice, nefiind nimic inerent divin în originea sa, fiind fixat în timp prin trei sinoade ecumenice: al II-lea (de la Constantinopol), din 381 e.n., al IV-lea de la Calcedon, din 451 e.n şi al VI-lea (tot de la Constantinopol), din 680-681 e.n., după cum urmează:

* Roma (Sf. Petru şi Pavel) – Papa, pentarh numai în Imperiul Roman de Apus;

* Constantinopol (Sf. Andrei), în prezent în Turcia;

* Alexandria (Sf. Marcu), în prezent, în Egipt;

* Antiohia (Sf. Petru), în prezent în Turcia;

* Ierusalim (Sf. Iacov), în prezent în Israel.

După cucerirea arabă din secolul al VII-lea şi după ce bizantinii pierd coridorul Roma-Ravenna, Patriarhia de Constantinopol este singura care rămâne în siguranţă, în capitala Imperiului Roman de Răsărit; papa de la Roma era independent, Ierusalimul şi Alexandria se găseau sub stăpânire arabă, iar Antiohia a rămas timp de sute de ani un teritoriu de graniţă, victimă a războaielor permanente dintre Imperiul Bizantin şi Califatul arab.

Ca atare, singurele patriarhate rămase în cursă, din cele cinci iniţiale, rămân cele ale Romei şi Constantinopolului, deşi au avut grijă să-şi mascheze setea de putere sub diverse argumente ecleziastice ipocrite.

4

Contrar credinţei comune a unei unice schisme la 1054, istoria zbuciumată a creştinismului înregistrează mai multe rupturi între cele două biserici, cea menţionată fiind doar cea mai gravă dintre ele, ale cărei consecinţe se resimt şi în epoca modernă, deşi a fost privită în Orient, la început, doar ca o rupere de raporturi oficiale obişnuite, precedată de o serie de cauze de natură politică şi religioasă, ce au condus la învrăjbirea reciprocă.

Apusul are fireşte o opinie total opusă: deşi îi recunoaşte complexitatea şi cauzele vechi, este considerată o simplă rebeliune unilaterală grecească împotriva autorităţii Bisericii autocefale de la Roma, un simplu act de sectarism de care se fac vinovaţi doar grecii, în persoana celor doi patriarhi, Fotie şi Mihail.

5
Să menţionăm, pe scurt, câteva cauze reale care au condus la situaţia de fapt şi mă refer în principal la cele politice, fiindcă cele religioase n-au făcut decât să creeze o glazură justificatoare ecleziastică, conflictului politic care s-a accentuat gradual în decursul primului mileniu.

1. Cauze politice:

– O primă disensiune s-a manifestat prin divizarea imperiului, prin decizia lui Diocleţian din 286, în Imperiul de Răsărit, cu capitala la Nicomidia şi Imperiul de Apus, cu capitala la Roma, deşi se pare că a fost bine intenţionat, înţelegând existenţa unor concepţii şi mentalităţi diferite în Orient şi Occident.

6

– Constantin cel Mare (306-337), care se pare că era de origine dacă, agravează conflictul mutând capitala imperială de la Roma la Constantinopol, în 330, cetăţii eterne fiindu-i rezervat un rol secund, foarte greu de acceptat.

– Teodosie cel Mare pune sare pe rană, în 395, când împarte imperiul între cei doi fii ai săi, Arcadiu primind Orientul, iar Honoriu, Occidentul. Are loc ulterior o reunificare a imperiului sub Iustinian cel Mare (527-565), care nu a rezistat însă după dispariţia sa, episcopii Romei începând să se alieze militar cu popoarele occidentale.

– De parcă nu era de ajuns, împăratul Leon al III-lea Sirianul (promotorul iconoclasmului), decide transferul provinciilor Calabria, Sicilia şi Creta sub jurisdicţia patriarhului de Constantinopol, plus veniturile corespunzătoare, care dispar din buzunarele largi ale papei.

7

– Începând cu încoronarea lui Carol cel Mare, din anul 800, ambele imperii intră într-o concurenţă acerbă privind convertirea popoarelor migratoare aflate la graniţele lor.

În plus, începând cu secolul al VII-lea, au loc două procese separate de distrugere a unităţii lingvistice a celor două imperii, fiindcă Răsăritul se elinizează treptat, în timp ce Apusul se latinizează, resentimentele fiind acum dublate şi de o dificultate de comunicare.

2. Cauze religioase:

– Ca urmare a publicării Henotikonului (Edictul de unire), în anul 482, de către împăratul bizantin Zenon, apare prima schismă religioasă, după aproape cinci secole de uniune, schismă care poartă numele patriarhului Acachie al Constantinopolului.

8

– Un nou motiv de discordie se dovedeşte a fi titlul de patriarh ecumenic adoptat de Ioan al IV-lea Postitorul, în sinodul local de la Constantinopol, din anul 588, fapt care-l irită substanţial pe papa Grigorie I cel Mare. Suplimentar, catolicii sunt acuzaţi de celibat, de consum de animale sugrumate şi sânge, de postire în zi de sâmbătă ş.a.m.d.

– Primelor acuzaţii li se adaugă cele ale lui Fotie, de la 867, ajungându-se la cifra de 28, cea mai importantă fiind adoptarea „filioque”, deşi papa Leon al III-lea se declarase împotriva acestui adaos netradiţional.

– Până la 1054, Roma continuă să se abată de la tradiţie, acuzaţiile ridicându-se acum la 80, una dintre cele mai grave fiind simonia, traficul cu bunuri spirituale.

9

În concluzie, cauzele schismei trebuie căutate în concepţiile diferite privitoare la fiinţa şi unitatea bisericii şi, mai ales, în încercările neobosite ale papalităţii de a-şi asigura supremaţia, prezentându-şi pretenţiile transparente sub formă de dogme religioase, acesta fiind motivul pentru care Biserica Ortodoxă luptă, de fapt, cu dogmatizarea excesivă a puterii papale, aşa-zis universală.

Ca o paranteză, în timpul lui Flavius Claudius Iulianus (331-363), cunoscut ca Iulian Apostatul, mai precis în 362, papa Liberius aruncă anatema peste teritoriile răsăritene ocupate de traci (daci), din cauza „încăpăţânării” acestora de a nu accepta autoritatea Romei şi abandonul legăturilor tradiţionale cu Constantinopolul, interdicţia incluzând pronunţarea  numelor de „dac” şi „trac” şi, desigur, distrugerea sau confiscarea izvoarelor istorice care le menţionau prezenţa, aceasta fiind poate explicaţia pentru dispariţia selectivă a aproape 300 de lucrări istorice, ample, consacrate populaţiei traco-dacice.

10

Mânăstirea Sf. Ecaterina din Sinai, cea care este prezentată în film ca deţinătoare a celei mai vechi colecţii de icoane ortodoxe, se află de secole sub paza unui trib de aşa-zişi beduini, Djebalieh, despre care C.S. Javis, guvernatorul englez al Peninsulei Sinai, scria în 1931 (la fel ca şi un alt englez J.L. Burckardt,  în 1822) că sunt urmaşii robilor valahi de la sud de Dunăre, aduşi aici de împăratul Iustinian în secolul VI.

O primă schismă efectivă are loc în urma sinoadelor de la Roma, din 861 şi 863, când papa Nicolae I îl excomunică pe patriarhul Fotie, care n-a răspuns pe loc provocărilor papale, ci abia în vara lui 867, în sinodul de la Constantinopol, îl excomunică pe papă, condamnând inovaţiile religioase apusene.

Papa Leon al IX-lea îşi exprimă deschis şi arogant concepţiile, în scrierile sale:

„Dacă cineva se desparte de Biserica Romană, acela nu mai formează o Biserică, ci un conciliabul de eretici, o adunare de schismatici, o sinagogă a satanei. Să ştie patriarhul că, fără aprobarea papei, nici nu are drept să existe, căci aşa cum Constantin cel Mare a predat papilor puterea să conducă pe principii pământeşti, tot aşa răspunde şi de Biserică[…] Apostolul Petru şi urmaşii săi pot judeca toată Biserica, dar pe ei nu-i judecă nimeni. Împăratul, însuşi, trebuie să fie un fiu ce se întoarce umilit la maica sa.”, contrazicându-se flagrant, prin justificarea puterii papale prin acordul dat de un împărat mirean, creştinat doar pe patul de moarte, Constantin cel Mare, a cărui autoritate este negată, ulterior, prin ultima frază.

Interesant este faptul că schisma de la 1054 nu se datorează papei, care a şi murit în luna aprilie, ci zelului secretarului de stat al papei, cardinalul Humbert – ce conducea delegaţia din care făceau parte cancelarul Frederick şi arhiepiscopul Petru de Amalfi – care pe 16 iulie, fără a avea autoritatea necesară, compune actul de excomunicare depus pe altarul Sfintei Sofii, prin care anatemiza în bloc, pe patriarhul Mihail Cerularie şi pe clericii şi credincioşii Bisericii Ortodoxe.

În sinodul ţinut opt zile mai târziu, patriarhul se dovedeşte a fi mult mai ponderat, hotărând să fie anatemizaţi doar cei care au blasfemiat credinţa ortodoxă, adică numai legaţii papali.

Principala consecinţă a schismei, subliniată şi în film, a fost situaţia disperată a Imperiului Bizantin, aflat sub atacurile otomane, fiindcă orice ajutor militar apusean era condiţionat, în prealabil, de acceptarea primatului Romei.

Trupele Cruciadei a IV-a, iniţiată de papa Inocenţiu al III-lea, constând din circa 35.000 de luptători, 60 de galere de război şi aproximativ 300 de maşinării de asediu, atacau în iulie 1203 oraşul Constantinopol, care era apărat de o garnizoană de numai 15.000 de luptători şi o flotă de 20 de galere.

În data de 13 aprilie 1204 cuceresc oraşul, urmând „tradiţionalele” trei zile de asasinate în masă şi jaf, în care distrug biblioteca oraşului, spoliază de odoare şi documente toate bisericile, dovedind o cruzime de neimaginat, instaurând aşa-zisul „Imperiu Latin”, până la 1261.

Indignarea ipocrită, de moment, a papei este amuţită de partea din pradă pe care o primeşte din partea „cruciaţilor”, ridicându-se întrebarea legitimă dacă nu cumva aceştia au acţionat, încă de la început, cu binecuvântarea sa, separarea celor două Biserici creştine devenind astfel ireversibilă.

Deşi „Imperiul Latin” a sucombat după numai 57 de ani, sub atacurile concertate ale dinastiei Asanizilor (aşa cum specificam şi în alt articol postat pe blog) şi aliaţilor ei, statele greco-bizantine ale Niceei şi Epirului, lovitura dată Imperiului Bizantin a condus la decăderea accentuată a acestuia, până la ocuparea Constantinopolului de către trupele lui Mehmet al II-lea, în data de 29 mai 1453.

Prin mişcările ecumenice, iniţiate în secolul trecut, s-a ridicat problema refacerii unităţii dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică, Roma părând a fi dispusă să renunţe la unele dintre dogmele prin care şi-a justificat, în timp, pofta de putere, mişcare pe care eu personal o consider ca fiind parte a strategiei masonice globaliste de impunere a unei religii unice – aşa cum se specifică în Protocolul nr. XIV al Înţelepţilor Sionului – care nu are nimic de-a face cu creştinismul şi cu Dumnezeu.

14

„Ecumenismul nu are nici o bază în tradiţia şi istoria Bisericii Ortodoxe: nici un sfânt ortodox nu a fost vreodată ecumenist, nu a participat la întâlniri cu ereticii, ca să facă schimb de experienţă, nu s-a rugat împreună cu ereticii. Ba din contră, falsele ‘uniri’ care s-au realizat în Istoria Ortodoxiei au fost anatemizate şi cei care s-au opus trădării au fost trecuţi în rândul sfinţilor şi cinstiţi de poporul drept-credincios, care nu s-a unit cu minciuna şi a apărat dreapta şi sfânta credinţă ortodoxă, cu preţul sângelui. […]Prin urmare, de la bunul lui început şi până în ziua de astăzi, aşa-numitul „Conciliu Mondial al Bisericilor”, ca vehicul (purtător) al ecumenismului protestant, este, într-un adevărat sens ecleziologic, un „Conciliu Mondial al ereziilor şi schismelor.”

 

SURSA: fymaaa.blogspot.ro

 

 

 

  https://www.evolutiespirituala.ro/documentar-ortodoxia-din-imperiu-in-imperiu/?feed_id=42416&_unique_id=644ab55fa7ee2

descarcare1 2

Documentare & Articole: Lumea de Dincolo – Intre Stiinta si Mit

sigla

Experienţe de moarte clinică (EMC):

Ce este o EMC? Este o experienţă a vieţii după moarte, care are loc, atunci când persoana este moartă din punct de vedere clinic. Este vorba de o detaşare de trup, şi de o existenţă în afara trupului în mod conştient.

Nu trebuie să confundăm aceste experienţe, cu cele în stare de comă, în stări excepţionale la graniţa dintre moarte şi viaţă, sau cu cele sub influenţa unor substanţe, sau cu cei ce au experimentată răpiri sufleteşti, după cum spune Pavel: „Cunosc un om în Hristos, care, acum patrusprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer(dacă a fost în trup nu ştiu; dacă a fost fără trup, nu ştiu: Dumnezeu ştie). Şi ştiu că omul acesta (dacă a fost în trup sau fără trup, nu ştiu: Dumnezeu ştie), a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte, care nu se pot spune şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească.” (2Corinteni 12:2-4; vezi şi 1Corinteni 5:3,4).

Atunci când vorbesc de EMC, mă refer la oamenii declaraţi morţi de medici sau personal medical competent, şi care după un timp mai lung sau mai scurt, au revenit la viaţă.

lgtrfd

Atât cei ce au avut experienţe pozitive, sau negative, descriu: detaşarea de trup, începutul unei existenţe în afara corpului, de multe ori ei privesc corpul neînsufleţit, cât şi personalul medical care încercă reanimarea persoanei. Mai târziu persoana dacă a fost bună se simte că pluteşte / se ridică, trece printr-un tunel, şi se întâlneşte cu o fiinţă de lumină: Isus sau un înger, sau chiar din clipa detaşării de trup este întâmpinat şi înconjurat de îngeri (comp. cu Luca 16:22), aceea persoană apoi, e posibil să vadă anumite secvenţe din paradis, sau se întâlneşte cu fiinţe dragi sau cunoscute decedate. Comunicarea cu fiinţa de lumină sau cu sufletele celor cunoscuţi este fie verbală, fie non-verbală, printr-un fel de telepatie.

Cei ce au experienţe negative declară, cum sunt preluaţi de demoni, din clipa morţii, sau simt că sunt traşi sau alunecă în jos, simt un întuneric dens şi înfricoşător (Matei 8:12; 22:13; 25:30); alţii ajung la o poartă a iadului şi sunt preluaţi de o fiinţă oribilă, sau văd un loc al torturii, al flăcărilor, al ţipetelor sau durerilor, unii văd anumite persoane cunoscute, necredincioase, chinuindu-se în foc, sau fiind chinuiţi de fiinţe demonice, sau experimentează chinul de a fi sfâşiaţi, zgâriaţi de mii de fiinţe care parcă îi străpung fiinţa cu ghearele lor. Experienţe pot fi de la caz la caz diferite, însă păstrează acelaşi tipar, cei buni, un loc frumos, de unde nu mai doresc să plece, o fiinţă de lumină sau mai multe, iar cei răi chinul în forme mai grave sau mai puţin grave.

În general Fiinţa de lumină care este prezentă lângă cei drepţi, sau vine ulterior şi îi scapă din ghearele demonilor, din întuneric sau din flăcări pe cei ce au ajuns în acel loc, le arată viaţa de pe pământ, sau secvenţe cu faptele făptuite în trup, după care îi spune că trebuie să se întoarcă pe pământ, i se mai acordă astfel o şansă, ca cei drepţi să devină şi mai drepţi, şi cei nedrepţi să se pocăiască, unii dintre ei primesc chiar un mesaj pentru omenire sau pentru biserică.

Toţi cei care au revenit înapoi, şi au descris raiul sau iadul, au simţit un sentiment al veşniciei, nu au simţit trecerea timpului ca pe pământ.

Ei revin în corp, şi când se trezesc (învie) în lumea aceasta, află că au fost declaraţi morţi, dar că din fericire au revenit la viaţă. Unii au revenit la viaţă şi după câteva zile nu doar după ore. Am auzit de un caz ce a revenit la viaţă după nouă zile, altul după trei sau patru, altul după o zi, etc.

Trebuie amintit faptul că unii dintre cei ce au experimentat moartea clinică, nu au o asemenea experienţă a raiului sau a iadului. O posibilă explicaţie ar fi, că nu-şi amintesc, ca şi situaţia cu visurile. Toţi oamenii visează în fiecare noapte, acest lucru este demonstrat ştiinţific, însă nu toţi îşi amintesc visul dimineaţa, decât o mică parte.

O altă explicaţie ar fi că Dumnezeu nu a dorit ca acei oamenii să aibă, detaşarea de trup, ştiind că vor reveni la viaţă în scurtă vreme.

Scepticii, materialiştii, necredincioşii, anihiliştii, care neagă viaţa după moarte, au încercat să explice acest fenomen, dând tot felul de explicaţii, şi născocindu-se multe teorii care încearcă se explice aceste experienţe.

În general se dau următoarele explicaţii la experienţele de moarte clinică, cu continuarea vieţii după moarte, ele sunt: 1) halucinaţii induse de durere sau medicamente; 2) resturi de amintiri din experienţa naşterii; 3) reacţia creierului la nivele modificate de dioxid de carbon; 4) împlinirea psihologică a unor dorinţe, speranţa unui cer; 5) autosugestie; 6)experienţe induse de droguri sau de diferite anestezice; 6) atacuri de apoplexie în lobii temporali; 7) pierderi senzoriale.

Near-Death-Experience-Wallpaper-650x454

Sunt aceste explicaţii satisfăcătoare? Dacă cercetăm acest fenomen experimentat de mii de persoane, ne dăm seama că aceste explicaţii nu satisfac, ele nu dau răspunsuri la anumite cazuri reale concludente, ca de pildă:

De exemplu, ele nu pot explica cum ar putea nişte oameni cu creierul mort, să descrie ulterior cu amănunte exacte şi amănunţite încercările personalului medical de a-i reanima. Astfel dintr-un studiu pe 25 de pacienţi cu cunoştinţe medicale, care au fost rugaţi să descrie manevrele ce se fac atunci când un medic încearcă să reanimeze un pacient care este în comă sau mort clinic, aproape toate persoanele (23 din 25) au făcut greşeli mari de descriere a procedurilor de reanimare. Pe de altă parte, nici unul din pacienţi morţi clinic n-au făcut greşeli în descrierea a ceea ce s-a petrecut cu ocazia reanimării lor. Asemenea studii dovedesc că oamenii aceştia au fost cumva în afara trupurilor lor, aşa cum au pretins, şi au privit ce se întâmplă.

Există probe care arată şi mai bine existenţa după moarte, desprinderea sau ieşirea din trup şi deplasarea la o anumită distanţă de trup. Astfel o mamă, după ce a intrat în moarte clinică, a ieşit din trup, şi a plutit spre coridor, unde şi-a văzut fetiţa adusă de o cunoştinţă pe holul spitalului, şi a văzut că fusta ei nu era asortată cu bluza. După câteva minute, mama a revenit trup, şi a revenit la viaţă. După ce şi-a recăpătat conştiinţa, ea a spus personalului medical de ce fetiţa ei este aşa prost asortată ca îmbrăcăminte. Medicul a apostrofat asistenta că a lăsat fetiţa să fie văzută de mama ei. Însă aceasta s-a scuzat şi a spus că fetiţa nu a intrat la mama ei. Iar mama a precizat că a văzut-o din postura de suflet. Ne întrebăm ce halucinaţii putea să-i arate mamei cu ce este îmbrăcată fetiţa ei? Sau mai degrabă cu adevărat această mamă a experimentat viaţa după moarte şi ieşirea din trup.

Un alt caz, a unei femei aduse de urgenţă la spital, unde a venit pentru prima oară, a simţit că fiind în sala de operaţie, că s-a detaşat de trup, a început să se ridice în sus, prin ziduri, şi a ajuns pe acoperişul spitalului, unde zăcea aruncat un tenis (pantof) de culoare roşie. După ce şi-a revenit din moarte clinică, a spus personalului medical că pe acoperişul spitalului este un pantof roşu. Lucru confirmat ulterior, când o persoană din cadru spitalului a mers pe acoperiş şi a găsit pantoful roşu.  Întrebare pentru sceptici: Cum putea, halucinaţiile, inconştientul, sau sedativele, sau anestezicul să-i permită să vadă o realitate fizică, şi nu anumite imagini ireale? Cum de a văzut femeia pantoful roşu fiind prima oră în acel spital, decât doar dacă a experimentat o ieşire din trup cu adevărat?

outofbody

Alte cazuri indică o întâlnire cu fiinţe dragi care au decedat, însă curios, ele au decedat după ce a decedat cei cu experienţa cu moartea clinică, deci nu avea de unde să ştie că au decedat, deoarece când au intrat în comă, acele persoane erau în viaţă. Când se trezesc la viaţă abia atunci află, că persoanele cu care s-a întâlnit au decedat imediat după ei. Cum ar fi putut să ştie de decesul rudelor lor, decât că s-a întâlnit cu ele, având în vedere că ele au decedat după ce persoana în cauză a intrat în comă?!

Unii chiar descriu cu lux de amănunte împrejurările în care au decedat rudele lor, sau anumite evenimente la sute de kilometri distanţă. Cu siguranţă că nu anestezicul sau halucinaţiile sau dereglările unor substanţe din creier au putut face ca aceştia să aibă acces la aceste informaţii din timpul morţii lor, ci doar dacă au experimentat cu adevărat, ieşirea din trup de după moarte clinică.

Cu siguranţă că nu aceste mărturii sunt fundamentul credinţei noastre, ci Cuvântul lui Dumnezeu, însă aceste experienţe întăresc Cuvântul lui Dumnezeu, fiind asemănătoare cu anumite descrieri ale Bibliei, deoarece oamenii care au experimentat moartea clinică, au descris asemănător cu Biblia: paradisul, Noul Ierusalim, îngerii, etc. Iar cei necredincioşi, au descris asemănător, iadul, flăcările, demonii, întunericul, chinul, etc.

Textul intergal al cartii :
http://exm.uv.ro/documente/iad.html

10079814

UN ROMÂN S-A ÎNTÂLNIT CU DUMNEZEU ÎN RAI! Fostul ateu dezvăluie CUM ARATĂ EL şi ÎNGERII | VIDEO-MĂRTURIE

Gavril Bărnuţiu este din judeţul Satu Mare şi nu demult a trăit una dintre cele mai importante experienţe din viaţa sa. Fără să creadă în existenţa Sa, românul s-a convins că dincolo de această lume este, totuşi, Dumnezeu. Intrat în moarte clinică după ce s-a îmbolnăvit brusc, Gavril Bărnuţiu a găsit calea credinţei după ce a cunoscut lumea de dincolo de noi.

Într-un filmuleţ postat pe YouTube, românul povesteşte cum a trecut prin infern şi prin Rai, cum şi-a întâlnit părinţii morţi şi cum a fost salvat de către îngeri. De asemenea, acesta descrie cu amănunte senzaţionale felul în care arată Raiul, Dumnezeu şi îngerii.
„Şi de-odată uitându-mă aşa în stânga am văzut o poartă mare şi poarta aceea exact aşa era cum era corpul meu, toate culorile erau pe poarta aceea. Eu m-am uitat apoi în mormânt. Mă miram de corpul meu. Ştiam că acela a fost corpul meu şi acuma ce fel de corp am. Şi îmi zice îngerul din dreapta: vezi aşa se petrece cu oricine moare. Corpul putrezeşte în pământ, iar sufletul primeşte un corp ca şi al nostru – au zis îngerii – sau ca şi a celora din iad, corpuri de demoni – aşa mi-au zis îngerii. Iar tu – au zis către mine – tu ai primit un corp de musafir al iadului şi-al raiului pentru necredinţa ta. Acum vino, nu te teme. Trebuie să vezi o părticică din Rai. Mi-am îndreptat privirile spre poarta aceea mare care s-a descuiat în două părţi. Când am ajuns la poartă, ei trăgeau de mine să intru şi mie mi-era frică. Şi am zis: cum să mă duc eu acolo în strălucirea aceea mare, în frumuseţea aceea care o văd – o vedeam din poartă – cum să intru eu acolo, eu nu sunt vrednic. Dar îngerii, îngerii mă trăgeau de mâini, vino nu te teme. Ei au văzut şi au ştiut că eu mă tem. Vino nu te teme, au zis către mine şi când am păşit pragul înăuntru la un moment dat, eu nu am mai simţit ca aici când păşeşti de-afară în casă tot materie sub picioare. Deja eu păşeam, dar păşeam în aer. Exact cum ai pune mâinile aşa în aer, aşa simţeam. Deci nu simţeam materie sub picioare. Dar o bucurie ce-a pătruns în mine, nu se poate explica în cuvinte omeneşti exact cum scrie în Biblie. Acolo aşa este: cum ochiul omului n-a văzut, urechile n-a auzit la inima omului nu s-a suit. Deci la un moment dat cum am intrat curios acum, în strălucirea aceea mare, în frumuseţea aceea mare, acum curios să văd, curios să aud, acolo cum este, acolo în Raiul lui Dumnezeu. Eu doar o părticică am văzut acolo. Eu n-am văzut tot Raiul lui Dumnezeu. Când voi primi corpul de moştenitor şi voi merge acolo, atunci voi vedea tot Raiul lui Dumnezeu, când voi fi moştenitor. Eu am fost musafir”, a spus bărbatul originar din judeţul Satu Mare.

.

„Şi îngerii mi-au zis: aici sunt toate faptele tale rele înregistrate. Adevărul este că dacă oamenii înregistrează, Dumnezeu cu atât mai mult înregistrează toate faptele bune şi rele. Şi-acuma după ce ei mi-au spus „aici sunt toate faptele tale rele”, după ce m-am gândit eu, că precis mă vor alunga în iad, va trebui să recunosc că eu nu sunt vrednic să fiu aici. Ei au zis: nu aşa cum gândeşti tu. Deci ei ştiau gândul meu. Şi adevărul este, îngerii ştiu gândul nostru cât şi Domnul Iisus şi Dumnezeu. Dar acum, ei mi-au zis: aici sunt toate faptele tale rele înregistrate iar la uşa din faţă, că eu eram în holul acela mare, iar la uşa din faţă este lăcaşul pregătit pentru tine şi rudeniile tale”, a mai completat Bărnuţiu.

.

„La un moment dat tatăl meu era pe patul din stânga, mama pe dreapta, pe patul din dreapta. Aş fi vrut să vorbesc cu tata dar îngerii mi-au zis: lasă-l să se odihnească, nu ai voie să vorbeşti cu el. Atunci, l-am lăsat pe tata şi mi-am îndreptat privirea spre mama pe patul din dreapta, zic: „Dumneata ce faci aici, măicuţă?” Ea mi-a zis: „Eu am venit să vă văd pe voi, dar mai ales pe tine, cum te vei naşte astăzi din nou””, a precizat cel care a trăit această experienţă spirituală.

.
Gavril Bărnuţiu şi-a amintit şi detalii legate de felul în care erau îmbrăcaţi cei din jurul său: „Îmbrăcămintea Domnului Iisus şi a îngerilor era perfect albă, părul alb, alb, aşa când s-au întors într-o parte părul era într-una cu îmbrăcămintea şi n-am văzut aripi – că m-au întrebat mulţi: n-ai văzut nu aveau aripi îngerii? Nu ştiu, mama a visat îngeri, dar cu aripi. Eu n-am văzut aripi la îngeri deşi i-am văzut. Şi din spate n-am văzut că aveau aripi. I-am văzut haină albă de sus până jos şi părul acela alb, alb şi înfăţişarea aceea puţin galbenă foarte strălucitoare. Până la vârsta de 34 de ani jumătate a trebuit să-mi văd toate faptele rele. Vreau să spun că am trecut prin faţa fiecărei uşi şi-a trebuit să-mi văd corpul la vârsta de 16 ani, aşa cum în restaurant după ce am terminat profesionala în Lupeni, am fost repartizat în Petroşani şi-acolo inginerul a ţinut ziua lui şi ne-a chemat la restaurant. Am văzut cum acolo cântam noi românii la o masă separat cântam bineînţeles melodii populare, iar la altă masă ungurii cântau ungureşte. Şi voiau să ne interzică să cântăm noi româneşte şi s-a iscat o bătaie şi eu decât să mă bat am ieşit afară şi-am fugit. Exact cum s-a petrecut, aşa am văzut acum primul caz, în timpul cât am fost declarat mort”.

.

„În iad am văzut tunelul acela care zic că avea 100 de metri adâncime şi-apoi am văzut lumea iadului şi flăcările acelea care se înălţau până sus la cer şi toţi aceia cu mâinile ridicate venind spre mine şi strigau după apă şi ajutor. Toţi aceia veneau. Acum aici am văzut tunelul acela dar fără sfârşit, fără capăt şi deodată am văzut că din adâncime vine un nor la aproximativ 10-15 metri în faţa mea norul acela s-a desfăşurat şi-am văzut exact un bărbat – exact cum te văd pe dumneata în faţa mea. Aşa l-am văzut pe Dumnezeu. Cu deosebire că El avea 20 de metri înălţime. Avea vreo 5-6 metri lăţime. Era un corp ce n-am văzut în viaţa mea aşa de mare. Acum am crezut că El v-a zbiera la mine: locul tău nu este aici, locul tău este în iad. Pleacă din faţa mea. Dar El n-a zbierat, El n-a strigat nici cu ton ridicat la mine. Aşa de blând şi îngerii vorbeau aşa de blând că nu m-aş fi săturat nicio dată şi în veci să-i aud. Dar Dumnezeu când mi-a vorbit aşa de blând, mi-a zis „Vino, nu te teme, ai avut păcate cât nisipul mării dar acum prin sângele iubitului Meu fiu Iisus toate sunt şterse iar de Mine sunt iertate”. N-am ştiut ce să zic. De bucurie tot mă pregăteam să-i zic ceva sau să nu-i zic, tot m-am temut că dacă-i voi zice ceva poate va zbiera la mine. „Nu te teme, am hotărât să mergi în lume”, mi-a spus, „pentru familia ta şi-atâtea suflete care doresc mântuirea”. „Du-te, spune la toţi aceea cu care vei avea ocazia să vorbeşti ce-ai văzut şi ce-ai auzit dar mai mult ca atât să le spui la toţi căci în curând harul se va lua şi lumea se va sfârşi. Du-te, nu te teme. Duhul Meu este mereu cu tine”. Atunci, deodată am simţit că a venit peste mine un aer răcoritor şi imediat m-am văzut în corpul acesta”.

.

Şi-acum, îngerii au intrat în Rai, eu m-am trezit în morgă, m-am trezit acolo. Sigur că a venit soţia din oraş. Ea s-a dus să facă cumpărături, să pregătească pentru înmormântare şi-a venit înapoi. Şi când a venit acolo la uşa de la morgă, văzându-mă viu, m-a întrebat: „Tu eşti Gavrilă?” Am zis „Da””, a încheiat Bărnuţiu povestea vieţii sale.

Sursa: www.libertatea.ro

.

  https://www.evolutiespirituala.ro/documentar-articole-lumea-de-dincolo-intre-stiinta-si-mit/?feed_id=42227&_unique_id=644a0c9f783c5

577353 10151093471317798 1020181942 n 2

REÎNTRUPĂRILE, MISIUNILE, KARMA

553431 297981966942133 1806054007 n
 
FRAGMENT DIN CARTEA „DIN TAINELE UNIVERSULUI SPIRITUAL” DE GEORGE VĂSÎI 
 

ZONA NEUTRA

Am vorbit până acum de zona luminoasă. Există şi o rază a
întunericului, a spiritelor diabolice, care şi ele sunt
organizate în trei straturi distincte, care culminează cu CETATEA
LUCIFERICĂ.
între aceste două zone – de lumină şi întuneric (care sunt strict
organizate) – există la mijloc între ele o zonă intermediară, numită
ZONA NEUTRĂ. Este o zonă întinsă, prin care trece şi pământul în
mişcarea sa de revoluţie. Spiritele care populează această zonă neutră
sunt spirite pribege şi rătăcitoare. Este cea mai pestriţă zonă, cu spirite ce
au culori diverse, în care predomină maroniul şi mai ales amestecul de
culori, care face ca spiritele să fie mai mult murdare, cu intensităţi
semiînchise.
Sunt spiritele care n-au nici o fixare, ele neavând acces nici în
straturile de lumină şi nici în zonele de întuneric. Aceste spirite nu au
nici un orizont spiritual, nici un ideal, nici o speranţă. în trup n-au lucrat
decât pentru ei, într-un egoism total, fără să se intereseze de nimeni şi de
nimic. Aici sunt purtate de valurile întâmplărilor când într-o parte, când
în alta şi au cea mai scurtă perioadă de reîntrupare, adică sunt spirite
care se reîntrupează cel mai des, foarte puţine reuşind sâ-şi depăşească
starea şi să intre în zona luminoasă, cele mai multe căzând în zona
întunericului. Numărul acestor spirite rătăcitoare se ridică la aproximativ
3 miliarde.
 
297614 372723519467190 1500387141 n
 

ZONA ÎNTUNERICULUI

Această zonă este foarte departe de pământ dar mult mai aproape
decât sunt treptele de lumină. Este împărţită în trei trepte populate
de spirite ce au culori închise. Sunt trei trepte de întuneric, care
corespund gradat conform gravităţii actelor avute pe pământ. Din
această zonă fac parte hoţii, excrocii, criminalii, desfrânaţii şi cei
trufaşi, ipocriţii, făţarnicii falşii doctrinari. Cu cât treapta este mai
jos, cu atât chinurile sunt mai mari, spiritele suferind de pe urma
mustrărilor de conştiinţă şi trăind în mijlocul unor vegetaţii rapace,
care chimie şi mai mult spiritele.
Locul cel mai de jos este CETATEA LUCIFERICA, a spiritelor
negre, treapta diabolică a spiritelor ce sunt „prinţi ai întunericului”.
Ei nu se chinuiesc şi au libertate totală pentru reîntrupare; sunt
spirite foarte inteligente, adevărate „genii ale întunericului”, întruchipare
a trufiei şi a egoismului. Aceste spirite duc cele mai aprige lupte pentru
stăpânirea pământului, pentru a domina
Centrul luciferic emite în spaţiu un câmp magnetic numit
„GANDANIC”.
Acest câmp magnetic cuprinde atât treptele de întuneric, cat şi
zona neutră în care intră şi pământul. Acest câmp magnetic incită la rău
şi egoism şi manifestă o puternică atracţie spre întuneric.
Zona cu cea mai mare frecvenţa de încarnări este zona neutră a
pribegilor. Apoi urmează primele patru trepte din zona luminoasă,
după care vin cele trei straturi de chin din care, de asemenea, pământul
îşi recrutează multe spirite. Cu cât înaintam pe treptele de lumină,
numărul celor ce vin pe pământ este din ce în ce mai mic. Pământul
oferă o viaţă diferită pentru toate spiritele. Astfel, pentru cei din
straturiie de chin pământul este un adevărat rai, deoarece ei nu mai
suferă chinurile provocate de straturile de întuneric. De asemenea, un
bun climat oferă pământul spiritelor pribege, rătăcitoare, care găsesc ceva
de făcut şi viaţa pământului îi atrage.
225210 196449643733610 96302 n
Cu cât mai superior este un spirit, cu atât pământul devine mai
greu de suportat, cu atât pământul oferă condiţiile unui adevărat infern
Pământul trece în rândul celor superiori drept o planetă blestemată, în
care cei superiori pierd din energie mai mult decât să crească.
Din cercetarilc întreprinse de noi a rezultat faptul că pământul, din
grija Marelui Guvernator Divin, a beneficiat de foarte multe spirite mari
din stratunic VIII şi IX, care au adus lumina pe pământ. Toate vârfurile
pământene în şuinţâ, filozofie, artă şi religie au fost „misionari” ai
înaltelor straturi, trimişi pe pământ să ajute la progresul lui.
Din cele mai înalte trepte de lumină care au venit pe pământ notăm
în primul rând pe Iisus Hristos, care a fost fiinţa divină venită din Opal
şi care s-a reîntors în Opal. Cu toate că a trăit puţin pe pământ, Iisus
Hristos a reuşit să revoluţioneze gândirea, aducând cea mai înaltă
învăţătura despre vată dm toate timpurile
A doua fiinţă cu mari influenţe în gândirea pământeană a fost
BUDDHA SACHYUAMUNI, care a revoluţionat gândirea în Extremul
Orient.Din stratul VIII fac parte toate vârfurile gândirii filozofice şi
ştiinţifice pământene. Astfel au venit Platon, Socrate, Aristotel, Ioan
Gură de Aur, Spinoza, Kant, Nietsche, Hegel, Coopernic, Galilei,
Newton, Leonardo da Vinci Michclangelo şi alţii.
Mulţi sunt. de asemeni, cei coborâţi din VII care au contribuit la
ridicarea culturii şi civilizaţiei pe pământ.
Cu cât treapta de lumină este mai inaltă, cu atât întruparea este mai
grea şi mai rară. Treptele superioare nu vin pe pământ decât cu misiuni.
Incarnarea este proprie mai mult straturilor de la IV în jos, a spiritelor
care simt nevoia unei ridicări pe o treapta superioară. Este de precizat
faptul că viata unui om este strâns legată de culorile şi de luminozitatea
cu care intră în trup pe pământ.
Viaţa pe pământ, caracterul unui om depinde de culorile pe care le-a
avut înainte de a se întrupa. în acest sens, un spirit superior va deveni
automat un om superior, iar un spirit inferior va fi un om inferior. Un
spirit bun va fi un om bun, un spirit rău va fi un om rău. Aceasta este
Karma,
KARMA, adică luminozitatea şi culorile, îşi spune în trup
cuvântul, ele fiind fondul spiritual care nu se schimbă în orice condiţii s-ar
naşte acest spirit.
547884 114795351999824 1233620515 n
Aşa după cum spiritele superioare, cele de la stratul V în sus nu pot
cădea, nu pot deveni rele, tot aşa un spirit venit din straturile de chin nu
poate să devină bun. Există, deci, două categorii extreme: luminoşii şi
întunecaţii, care nu-şi pot schimba esenţa; se nasc luminoşi şi rămân
luminoşi; se nasc cu spiritul alb şi tot alb pleacă din trup, după cum
spiritele cu culori închise sau negre se nasc răi şi mor răi.
Marea majoritate a spiritelor pământene care se reîntrupează cel
mai des nu sunt nici răi la limită, nici buni, albi; marea majoritate a celor
ce iau trup pământesc sunt căldicei, cei cu culori pestriţe, semiînchise
sau semideschise. Aceştia sunt foarte mult influenţaţi de mediul în care
se nasc, de societatea în mijlocul căreia se nasc, influenţaţi major de
educaţia pe care o primesc în fragedă copilărie. Pentru că această
categorie o urmează majoritatea cea mare, influenţa educaţiei este
covârşitoare, ea decizând ca un spirit să se orienteze spre lumină sau
spre întuneric. Bineînţeles, în universul negativ salturi nu există, sărituri
peste trepte nu se fac. Oricum. însă, un spirit rătăcitor din zona neutră
poate ajunge în stratul I sau II cu condiţia unei vieţi foarte corecte,
cinstite şi curate. Acest eveniment însă este destul de rar, inerţia având
un rol foarte important, spiritele tind să rămână ceea ce sunt ceea ce au
în esenţa lor, tind să rămână neschimbate, în orice caz, pentru cei cu
caracter neclar, neprecizat o educaţie atentă poate influenţa oricând în
bine orice spirit.
Este aici de remarcat faptul că singurele spirite care se mai pot
salva sunt cele ce au culoarea cenuşie măcar cât de puţin, aceasta
reprezentând un procent de cinste şi corectitudine care marchează
condiţia absolută ca un spirit să se poată curaţi, să se poată ridica. în
acest sens mănăstirile şi viaţa însingurată asigură cele mai bune condiţii
ca un spirit să se salveze şi, mai mult chiar să pătrundă în primele
straturi de lumină. în general, viaţa de lipsuri, înfrânări şi abstinenţă este
soluţia cea mai bună pentru refacerea spirituală.
fairy+(29)
Karma este neiertătoare. Nimeni în universul negativ nu iartă, iar
Dumnezeu fiind drept, este necruţător şi neîngăduitor cu păcatul, cu
fărădelegea. Păcatul nu se iartă, se plăteşte; şi nu oricum, se plăteşte
scump. In general, păcatele mult mai uşor se fac; foarte uşor se comit
păcatele, dar foarte greu un spirit se curăţă. Un păcat grav, cum ar fi
crima şi hoţia, ajunge să se menţină câteva reîntrupări la rând,
constituind premisa favorabilă de a se repeta. Odată păcatul repetat de
două sau trei ori, din pată ajunge să devină o bandă care înfăşoară
pieptul şi astfel se transformă în obişnuinţă, iar omul pierde semnificaţia
gravităţii acelui păcat conştiinţa nu-1 mai acuză, simţul sacrului se
atrofiază şi-n felul acesta cade, fără să mai aibă vreodată salvare.
LEGEA KARMEI spune:
„LUMINA cheamă lumină mai multă,
Răul cheamă un rău mai mare. „
Activităţile şi culorile dobândite din vieţile anterioare devin sensuri
definitorii şi directorii pentru viaţa care urmează. Drumul este oarecum
prestabilit spre lumină, spre bine, spre cinste şi curăţenie, spre lene şi
comoditate sau spre acţiuni rele, cu urmări nefaste.
Reîntruparea, viaţa în trup este extrem de importantă, cu urmari
serioase pentru spirit. Rămânere pe loc nu există. Orice spirit urcă sau
coboară, se înnobilează sau devine mai necurat mai necinstit mai rău. O
karmă grea înseamnă păcate grele comise într-o viaţă anterioara. într-o
totală orbire. Dacă spiritul este câtuşi de puţin cinstit cu sine insuşi şi
are un fond bun – adică cenuşiu – vine, revine in trup hotărât ca să
ispăşească. Ispăşirea există, curăţirea se face, dar acestea cu multe şi
nenumărate FAPTE BUNE.
eye+of+horus
O karmă grea, o moştenire de păcate
nefaste nu poate fi uşor ispăşită. Ea cere efort credinţă, multă meditaţie
şi multe lacrimi. Adesea aceste spirite se roagă in starea de spirit pentru
ispăşire şi atunci primesc din partea MARELUI GUVERNATOR să se
nască cu o boală sau cu o defecţiune organică , pentru ca prin această
suferinţă provocată de boală să se poată curăţa căci SUFERINŢA este
PLATA PĂCATULUI dincolo, iar aici, pe pământ cine vrea să se
cureţe, trebuie să sufere , să rabde, să se înfrâneze, să practice o asceză
severă atât a trupului, cât şi a minţii. Păcatul cel mai greu este lenea
minţii şi comoditatea. Acestea constituie răul tuturor relelor, lenea,
comoditatea şi nepăsarea care nu are decât o influenţă dezastruoasă
asupra luminozităţii spiritului. Din lene se naşte invidia, din invidie se
naşte hoţia şi crima Un păcat atrage după sine altul şi în felul acesta
urmează căderea definitivă care nu mai poate avea scăpare. Câţi din cei
cu karmă grea sunt conştienţi de gravitatea karmei lor şi optează pentru
suferinţă şi-şi închină viaţa faptelor bune? CÂŢI? FOARTE PUŢINI!
Extrem de puţini!
 
O viaţă compromisă atrage alta mai rea; viaţa plină de răutate
atrage alta plină de mai multă răutate.
Pământul însă. datorită confuziei filozofice în care se scaldă,
datorită eterogenităţii ideologiilor şi credinţelor, oferă pentru suflete
condiţii precare de dezvoltare. Marea majoritate a misionarilor, a celor
veniţi din Oraşul de Aur sau din stratul VIII n-au mai reuşit să revină în
locul din care au plecat, coborând două sau trei trepte. Desigur, n-au
coborât mai jos de V, dar oricum au pierdut din energie şi lumină, în loc
să acumuleze. Oricum, aceste spirite mari tot au strălucit, numele lor
rămânând înscrise cu litere mari în istoria culturii şi civilizaţiei. Lor le
datorează pământul progresul şi înaintarea pe treptele descoperirilor şi
cunoaşterii. Newton, Galilei, Coopernic, Faraday, Edison, Mendeleev,
Einstein şi mulţi alţii sunt toţi suflete coborâte din înalte straturi ale
lumii, din pronia divină, spre a face pământul să înainteze cu paşi repezi
în cunoaştere, în artă şi ştiinţă.

https://www.evolutiespirituala.ro/zona-neutra-zona-intunericului-reintruparile-misiunile-karma/?feed_id=41786&_unique_id=6448826676d77

Shri Mataji Nirmala Devi

India – Simbolistica oului, a pasarilor si gesturile lui Iisus

 

Oul are multe semnificaţii şi într-una din scrierile străvechi din India se menţionează de ce trebuie să avem un ou când sărbătorim Paştele. Este foarte surprinzător. Reiese foarte clar de acolo, pentru cel ce înţelege, că Iisus Christos este reprezentat simbolic drept un ou. Dar ce este un ou? În limba sanskrită, un Brahman este numit dwijaha. „Dwihi jayeti” înseamnă „cel care s-a născut de două ori”.

De asemenea, orice pasăre este numită dwija, adică născută de două ori, pentru că pasărea se naşte mai întâi ca ou şi apoi se naşte din nou, ca pasăre. În acelaşi fel, fiinţa umană se naşte ca ou şi apoi se naşte ca suflet realizat. Faptul că cele două sunt denumite la fel este plin de semnificaţii. Niciun animal nu este numit dwijaha, decât dacă are mai întâi formă de ou. Niciunul dintre mamifere nu este numit dwijaha, în afară de fiinţele umane.

Cum ar putea crede oamenii că pot fi dwijaha, că se pot naşte din nou? Acest lucru a fost spus de fiecare religie, de fiecare profet, şi anume că trebuie să vă naşteţi din nou. Până când nu vă naşteţi din nou – asta reprezintă botezul real – până când această coajă de ou nu este spartă în zona fontanelei, nu puteţi să deveniţi dwijaha. Stă scris în toate cărţile sacre, a fost spus de toţi profeţii. Cineva a trebuit să vă arate că acest lucru se poate înfăptui: El, puterea Divină însăşi, Pranava, El, Brahma însuşi. Renaşterea Lui a fost învierea, învierea în corp, pe când la oameni este o înviere care are loc în conştiinţă. Aceasta este semnificaţia Paştelui.

Mesajul lui Christos este învierea Sa. El a venit pe acest pământ ca fiinţă umană. Şi misiunea pe care o avea de îndeplinit era aceea de a ilumina în conştiinţa umană capacitatea de a înţelege, sau, putem spune, de a transforma în realitate – în conştiinţa fiinţelor umane – faptul că nu sunt acest corp, ci Spiritul. Conștiința divină nu dispare niciodată, ea nu poate fi distrusă sau stăpânită. Și aceasta trebuia dovedit în timpul vieții Lui, prin învierea Sa.

Ce reprezintă si ce semnificaţie au gesturile lui Iisus Christos?
În creier, în dreptul chiasmei optice, se găseşte centrul subtil unde se află amplasată această mare Zeitate, graţie răstignirii şi învierii lui. El a creat acest spaţiu, ca noi să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu, situată în interiorul nostru. Nu se află în exterior, ci în zona limbică ce înconjoară egoul şi superegoul vostru. În Purane, străvechile scrieri sacre din India, Christos a fost descris foarte limpede. De fapt, în Biblie s-a consemnat ceea ce au văzut la El, pe când a fost pe acest pământ, dar nimic despre ceea ce L-a creat, despre cum a venit pe pământ, despre spiritul lui Christos, despre locul unde stă Christos, despre modul în care a venit şi nici despre scopul pentru carea a venit, sau locul unde se află în noi. Aceste lucruri nu sunt menţionate în Biblie. În acele vremuri, oamenii nu au fost deloc conştienţi de măreţia Lui, de întruparea lui deosebită. Citind unele dintre cărţile străvechi, se poate constata că El era numit Mahavishnu în Devi Purana – Purana Zeiţei – scrierea sacră străveche, a Zeiţei. Mahavishnu a fost creat într-un mod imaculat. Când afirmăm despre Christos că El a indicat mereu acest vârf de deget, este ceva cu semnificaţie deosebită.

Cum se petrece Învierea promisa de Iisus Christos?
În creier, există un centru foarte subtil, situat între glandele pituitară și pineală. El a venit în acest centru pentru ca noi să ne înălțăm, ca să ne dea cunoașterea vieții eterne, ca să ne facă să ştim că nimic din ce vedem pe acest Pamânt nu e veșnic. Există ceva dincolo de toate acestea, și, prin învierea Lui, ne-a arătat modalitatea prin care putem fi reînviați cu toții. Aceasta este poarta din zona limbică, care are o mie de petale. Aceste petale seamănă cu un lotus, care se află efectiv în noi, dar într-o stare latentă. Așa cum e o lumânare. Deşi ea are fitil, nu vedeţi forma fitilului. Numai când este aprinsă, îi vedeți forma. Când puneți laolaltă o mie de nervi, ei seamănă cu un lotus. Dar dacă nu sunt iluminaţi, veți spune doar că sunt o mie de nervi, dar când acești nervi sunt iluminați, puteți vedea lumini.
Christos a ieşit din materie, a ieşit din acel mormânt ce simbolizează materia care ne-a închis în interiorul ei şi care trebuie deschis complet, prin puterea noastră spirituală. Aruncaţi deoparte piatra ce acoperă acest mormânt! Ieşiţi de acolo şi staţi în afara lui! Acesta este mesajul reînvierii lui Christos. Mormântul ni l-am creat singuri, pentru că le-am permis oamenilor să ne domine. Le-am permis să ne construiască aceste morminte, le-am permis să-l îngroape pe Christos din interiorul nostru, pentru că ne-a fost frică. Dar Christos trebuie să se înalţe. Noi ne creăm propria materie prin intermediul condiţionărilor noastre, al spaimelor, al ideilor noastre total greşite despre bunătate, amabilitate şi compasiune. În lumina Spiritului se poate vedea că, ceea ce considerăm a fi compasiune, nu este decât un fel de simpatie, care nu ne duce nicăieri. Totul ar trebui văzut prin lumina Spiritului.

„Bucuria cea mai mare, este contactul dintre esența noastră și esența eternă.”
„Cine nu iese din Eu, nu atinge Absolutul şi nu descifrează nici viaţa.” Constantin Brâncuși

„Păsărilor care s-au născut în colivie, le este cel mai frică de cer.” Rabindranath Tagore

„Poate fi greu pentru un ou să se transforme într-o pasăre: ar fi o priveliște puțin mai greu de imaginat pentru o pasăre să învețe să zboare în timp ce ramâne un ou. Noi suntem în prezent precum ouăle. Și nu putem merge la infinit prin a fi doar un ou decent, obișnuit. Trebuie să eclozăm sau ne vom strica.” C.S. Lewis

„De milenii, iniţiaţii propovăduiesc naşterea din spirit şi, în mod ciudat, omul uită tot mereu să înţeleagă procrearea divină. Asta nu dovedeşte o tărie deosebită a spiritului, iar consecinţele înţelegerii greşite se manifestă ca degenerare nevrotică, înveninare, îngustime şi pustiire. Uşor este de izgonit spiritul, dar din supă lipseşte sarea, „sarea pământului”. Însă spiritul dovedeşte tot mereu tărie prin faptul că învăţătura esenţială a vechilor iniţieri este purtată mai departe din generaţie în generaţie. Tot mereu au existat şi oameni care au înţeles ce înseamnă că Dumnezeu este tatăl lor. Echilibrul dintre carne şi spirit rămâne rezervat acestei sfere.” Carl Gustav Jung

„Situația noastră aici pe pământ este ciudată. Fiecare venim pentru o scurtă vizită, neştiind de ce, totuşi părând a tinde catre un scop divin.” Albert Einstein

Culegere din textele sacre ale Shri Mataji Nirmala Devi

  https://www.evolutiespirituala.ro/india-simbolistica-oului-a-pasarilor-si-gesturile-lui-iisus/?feed_id=40400&_unique_id=6443abf62b8ec