REÎNTRUPĂRILE, MISIUNILE, KARMA

ZONA NEUTRA

ZONA ÎNTUNERICULUI


.jpg)





.jpg)

Oul are multe semnificaţii şi într-una din scrierile străvechi din India se menţionează de ce trebuie să avem un ou când sărbătorim Paştele. Este foarte surprinzător. Reiese foarte clar de acolo, pentru cel ce înţelege, că Iisus Christos este reprezentat simbolic drept un ou. Dar ce este un ou? În limba sanskrită, un Brahman este numit dwijaha. „Dwihi jayeti” înseamnă „cel care s-a născut de două ori”.
De asemenea, orice pasăre este numită dwija, adică născută de două ori, pentru că pasărea se naşte mai întâi ca ou şi apoi se naşte din nou, ca pasăre. În acelaşi fel, fiinţa umană se naşte ca ou şi apoi se naşte ca suflet realizat. Faptul că cele două sunt denumite la fel este plin de semnificaţii. Niciun animal nu este numit dwijaha, decât dacă are mai întâi formă de ou. Niciunul dintre mamifere nu este numit dwijaha, în afară de fiinţele umane.
Cum ar putea crede oamenii că pot fi dwijaha, că se pot naşte din nou? Acest lucru a fost spus de fiecare religie, de fiecare profet, şi anume că trebuie să vă naşteţi din nou. Până când nu vă naşteţi din nou – asta reprezintă botezul real – până când această coajă de ou nu este spartă în zona fontanelei, nu puteţi să deveniţi dwijaha. Stă scris în toate cărţile sacre, a fost spus de toţi profeţii. Cineva a trebuit să vă arate că acest lucru se poate înfăptui: El, puterea Divină însăşi, Pranava, El, Brahma însuşi. Renaşterea Lui a fost învierea, învierea în corp, pe când la oameni este o înviere care are loc în conştiinţă. Aceasta este semnificaţia Paştelui.
Mesajul lui Christos este învierea Sa. El a venit pe acest pământ ca fiinţă umană. Şi misiunea pe care o avea de îndeplinit era aceea de a ilumina în conştiinţa umană capacitatea de a înţelege, sau, putem spune, de a transforma în realitate – în conştiinţa fiinţelor umane – faptul că nu sunt acest corp, ci Spiritul. Conștiința divină nu dispare niciodată, ea nu poate fi distrusă sau stăpânită. Și aceasta trebuia dovedit în timpul vieții Lui, prin învierea Sa.
Ce reprezintă si ce semnificaţie au gesturile lui Iisus Christos?
În creier, în dreptul chiasmei optice, se găseşte centrul subtil unde se află amplasată această mare Zeitate, graţie răstignirii şi învierii lui. El a creat acest spaţiu, ca noi să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu, situată în interiorul nostru. Nu se află în exterior, ci în zona limbică ce înconjoară egoul şi superegoul vostru. În Purane, străvechile scrieri sacre din India, Christos a fost descris foarte limpede. De fapt, în Biblie s-a consemnat ceea ce au văzut la El, pe când a fost pe acest pământ, dar nimic despre ceea ce L-a creat, despre cum a venit pe pământ, despre spiritul lui Christos, despre locul unde stă Christos, despre modul în care a venit şi nici despre scopul pentru carea a venit, sau locul unde se află în noi. Aceste lucruri nu sunt menţionate în Biblie. În acele vremuri, oamenii nu au fost deloc conştienţi de măreţia Lui, de întruparea lui deosebită. Citind unele dintre cărţile străvechi, se poate constata că El era numit Mahavishnu în Devi Purana – Purana Zeiţei – scrierea sacră străveche, a Zeiţei. Mahavishnu a fost creat într-un mod imaculat. Când afirmăm despre Christos că El a indicat mereu acest vârf de deget, este ceva cu semnificaţie deosebită.
Cum se petrece Învierea promisa de Iisus Christos?
În creier, există un centru foarte subtil, situat între glandele pituitară și pineală. El a venit în acest centru pentru ca noi să ne înălțăm, ca să ne dea cunoașterea vieții eterne, ca să ne facă să ştim că nimic din ce vedem pe acest Pamânt nu e veșnic. Există ceva dincolo de toate acestea, și, prin învierea Lui, ne-a arătat modalitatea prin care putem fi reînviați cu toții. Aceasta este poarta din zona limbică, care are o mie de petale. Aceste petale seamănă cu un lotus, care se află efectiv în noi, dar într-o stare latentă. Așa cum e o lumânare. Deşi ea are fitil, nu vedeţi forma fitilului. Numai când este aprinsă, îi vedeți forma. Când puneți laolaltă o mie de nervi, ei seamănă cu un lotus. Dar dacă nu sunt iluminaţi, veți spune doar că sunt o mie de nervi, dar când acești nervi sunt iluminați, puteți vedea lumini.
Christos a ieşit din materie, a ieşit din acel mormânt ce simbolizează materia care ne-a închis în interiorul ei şi care trebuie deschis complet, prin puterea noastră spirituală. Aruncaţi deoparte piatra ce acoperă acest mormânt! Ieşiţi de acolo şi staţi în afara lui! Acesta este mesajul reînvierii lui Christos. Mormântul ni l-am creat singuri, pentru că le-am permis oamenilor să ne domine. Le-am permis să ne construiască aceste morminte, le-am permis să-l îngroape pe Christos din interiorul nostru, pentru că ne-a fost frică. Dar Christos trebuie să se înalţe. Noi ne creăm propria materie prin intermediul condiţionărilor noastre, al spaimelor, al ideilor noastre total greşite despre bunătate, amabilitate şi compasiune. În lumina Spiritului se poate vedea că, ceea ce considerăm a fi compasiune, nu este decât un fel de simpatie, care nu ne duce nicăieri. Totul ar trebui văzut prin lumina Spiritului.
„Bucuria cea mai mare, este contactul dintre esența noastră și esența eternă.”
„Cine nu iese din Eu, nu atinge Absolutul şi nu descifrează nici viaţa.” Constantin Brâncuși
„Păsărilor care s-au născut în colivie, le este cel mai frică de cer.” Rabindranath Tagore
„Poate fi greu pentru un ou să se transforme într-o pasăre: ar fi o priveliște puțin mai greu de imaginat pentru o pasăre să învețe să zboare în timp ce ramâne un ou. Noi suntem în prezent precum ouăle. Și nu putem merge la infinit prin a fi doar un ou decent, obișnuit. Trebuie să eclozăm sau ne vom strica.” C.S. Lewis
„De milenii, iniţiaţii propovăduiesc naşterea din spirit şi, în mod ciudat, omul uită tot mereu să înţeleagă procrearea divină. Asta nu dovedeşte o tărie deosebită a spiritului, iar consecinţele înţelegerii greşite se manifestă ca degenerare nevrotică, înveninare, îngustime şi pustiire. Uşor este de izgonit spiritul, dar din supă lipseşte sarea, „sarea pământului”. Însă spiritul dovedeşte tot mereu tărie prin faptul că învăţătura esenţială a vechilor iniţieri este purtată mai departe din generaţie în generaţie. Tot mereu au existat şi oameni care au înţeles ce înseamnă că Dumnezeu este tatăl lor. Echilibrul dintre carne şi spirit rămâne rezervat acestei sfere.” Carl Gustav Jung
„Situația noastră aici pe pământ este ciudată. Fiecare venim pentru o scurtă vizită, neştiind de ce, totuşi părând a tinde catre un scop divin.” Albert Einstein
Culegere din textele sacre ale Shri Mataji Nirmala Devi
Ce este o EMC? Este o experienţă a vieţii după moarte, care are loc, atunci când persoana este moartă din punct de vedere clinic. Este vorba de o detaşare de trup, şi de o existenţă în afara trupului în mod conştient.
Nu trebuie să confundăm aceste experienţe, cu cele în stare de comă, în stări excepţionale la graniţa dintre moarte şi viaţă, sau cu cele sub influenţa unor substanţe, sau cu cei ce au experimentată răpiri sufleteşti, după cum spune Pavel: „Cunosc un om în Hristos, care, acum patrusprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer(dacă a fost în trup nu ştiu; dacă a fost fără trup, nu ştiu: Dumnezeu ştie). Şi ştiu că omul acesta (dacă a fost în trup sau fără trup, nu ştiu: Dumnezeu ştie), a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte, care nu se pot spune şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească.” (2Corinteni 12:2-4; vezi şi 1Corinteni 5:3,4).
Atunci când vorbesc de EMC, mă refer la oamenii declaraţi morţi de medici sau personal medical competent, şi care după un timp mai lung sau mai scurt, au revenit la viaţă.

Atât cei ce au avut experienţe pozitive, sau negative, descriu: detaşarea de trup, începutul unei existenţe în afara corpului, de multe ori ei privesc corpul neînsufleţit, cât şi personalul medical care încercă reanimarea persoanei. Mai târziu persoana dacă a fost bună se simte că pluteşte / se ridică, trece printr-un tunel, şi se întâlneşte cu o fiinţă de lumină: Isus sau un înger, sau chiar din clipa detaşării de trup este întâmpinat şi înconjurat de îngeri (comp. cu Luca 16:22), aceea persoană apoi, e posibil să vadă anumite secvenţe din paradis, sau se întâlneşte cu fiinţe dragi sau cunoscute decedate. Comunicarea cu fiinţa de lumină sau cu sufletele celor cunoscuţi este fie verbală, fie non-verbală, printr-un fel de telepatie.
Cei ce au experienţe negative declară, cum sunt preluaţi de demoni, din clipa morţii, sau simt că sunt traşi sau alunecă în jos, simt un întuneric dens şi înfricoşător (Matei 8:12; 22:13; 25:30); alţii ajung la o poartă a iadului şi sunt preluaţi de o fiinţă oribilă, sau văd un loc al torturii, al flăcărilor, al ţipetelor sau durerilor, unii văd anumite persoane cunoscute, necredincioase, chinuindu-se în foc, sau fiind chinuiţi de fiinţe demonice, sau experimentează chinul de a fi sfâşiaţi, zgâriaţi de mii de fiinţe care parcă îi străpung fiinţa cu ghearele lor. Experienţe pot fi de la caz la caz diferite, însă păstrează acelaşi tipar, cei buni, un loc frumos, de unde nu mai doresc să plece, o fiinţă de lumină sau mai multe, iar cei răi chinul în forme mai grave sau mai puţin grave.
În general Fiinţa de lumină care este prezentă lângă cei drepţi, sau vine ulterior şi îi scapă din ghearele demonilor, din întuneric sau din flăcări pe cei ce au ajuns în acel loc, le arată viaţa de pe pământ, sau secvenţe cu faptele făptuite în trup, după care îi spune că trebuie să se întoarcă pe pământ, i se mai acordă astfel o şansă, ca cei drepţi să devină şi mai drepţi, şi cei nedrepţi să se pocăiască, unii dintre ei primesc chiar un mesaj pentru omenire sau pentru biserică.
Toţi cei care au revenit înapoi, şi au descris raiul sau iadul, au simţit un sentiment al veşniciei, nu au simţit trecerea timpului ca pe pământ.
Ei revin în corp, şi când se trezesc (învie) în lumea aceasta, află că au fost declaraţi morţi, dar că din fericire au revenit la viaţă. Unii au revenit la viaţă şi după câteva zile nu doar după ore. Am auzit de un caz ce a revenit la viaţă după nouă zile, altul după trei sau patru, altul după o zi, etc.
Trebuie amintit faptul că unii dintre cei ce au experimentat moartea clinică, nu au o asemenea experienţă a raiului sau a iadului. O posibilă explicaţie ar fi, că nu-şi amintesc, ca şi situaţia cu visurile. Toţi oamenii visează în fiecare noapte, acest lucru este demonstrat ştiinţific, însă nu toţi îşi amintesc visul dimineaţa, decât o mică parte.
O altă explicaţie ar fi că Dumnezeu nu a dorit ca acei oamenii să aibă, detaşarea de trup, ştiind că vor reveni la viaţă în scurtă vreme.
Scepticii, materialiştii, necredincioşii, anihiliştii, care neagă viaţa după moarte, au încercat să explice acest fenomen, dând tot felul de explicaţii, şi născocindu-se multe teorii care încearcă se explice aceste experienţe.
În general se dau următoarele explicaţii la experienţele de moarte clinică, cu continuarea vieţii după moarte, ele sunt: 1) halucinaţii induse de durere sau medicamente; 2) resturi de amintiri din experienţa naşterii; 3) reacţia creierului la nivele modificate de dioxid de carbon; 4) împlinirea psihologică a unor dorinţe, speranţa unui cer; 5) autosugestie; 6)experienţe induse de droguri sau de diferite anestezice; 6) atacuri de apoplexie în lobii temporali; 7) pierderi senzoriale.
Sunt aceste explicaţii satisfăcătoare? Dacă cercetăm acest fenomen experimentat de mii de persoane, ne dăm seama că aceste explicaţii nu satisfac, ele nu dau răspunsuri la anumite cazuri reale concludente, ca de pildă:
De exemplu, ele nu pot explica cum ar putea nişte oameni cu creierul mort, să descrie ulterior cu amănunte exacte şi amănunţite încercările personalului medical de a-i reanima. Astfel dintr-un studiu pe 25 de pacienţi cu cunoştinţe medicale, care au fost rugaţi să descrie manevrele ce se fac atunci când un medic încearcă să reanimeze un pacient care este în comă sau mort clinic, aproape toate persoanele (23 din 25) au făcut greşeli mari de descriere a procedurilor de reanimare. Pe de altă parte, nici unul din pacienţi morţi clinic n-au făcut greşeli în descrierea a ceea ce s-a petrecut cu ocazia reanimării lor. Asemenea studii dovedesc că oamenii aceştia au fost cumva în afara trupurilor lor, aşa cum au pretins, şi au privit ce se întâmplă.
Există probe care arată şi mai bine existenţa după moarte, desprinderea sau ieşirea din trup şi deplasarea la o anumită distanţă de trup. Astfel o mamă, după ce a intrat în moarte clinică, a ieşit din trup, şi a plutit spre coridor, unde şi-a văzut fetiţa adusă de o cunoştinţă pe holul spitalului, şi a văzut că fusta ei nu era asortată cu bluza. După câteva minute, mama a revenit trup, şi a revenit la viaţă. După ce şi-a recăpătat conştiinţa, ea a spus personalului medical de ce fetiţa ei este aşa prost asortată ca îmbrăcăminte. Medicul a apostrofat asistenta că a lăsat fetiţa să fie văzută de mama ei. Însă aceasta s-a scuzat şi a spus că fetiţa nu a intrat la mama ei. Iar mama a precizat că a văzut-o din postura de suflet. Ne întrebăm ce halucinaţii putea să-i arate mamei cu ce este îmbrăcată fetiţa ei? Sau mai degrabă cu adevărat această mamă a experimentat viaţa după moarte şi ieşirea din trup.
Un alt caz, a unei femei aduse de urgenţă la spital, unde a venit pentru prima oară, a simţit că fiind în sala de operaţie, că s-a detaşat de trup, a început să se ridice în sus, prin ziduri, şi a ajuns pe acoperişul spitalului, unde zăcea aruncat un tenis (pantof) de culoare roşie. După ce şi-a revenit din moarte clinică, a spus personalului medical că pe acoperişul spitalului este un pantof roşu. Lucru confirmat ulterior, când o persoană din cadru spitalului a mers pe acoperiş şi a găsit pantoful roşu. Întrebare pentru sceptici: Cum putea, halucinaţiile, inconştientul, sau sedativele, sau anestezicul să-i permită să vadă o realitate fizică, şi nu anumite imagini ireale? Cum de a văzut femeia pantoful roşu fiind prima oră în acel spital, decât doar dacă a experimentat o ieşire din trup cu adevărat?

Alte cazuri indică o întâlnire cu fiinţe dragi care au decedat, însă curios, ele au decedat după ce a decedat cei cu experienţa cu moartea clinică, deci nu avea de unde să ştie că au decedat, deoarece când au intrat în comă, acele persoane erau în viaţă. Când se trezesc la viaţă abia atunci află, că persoanele cu care s-a întâlnit au decedat imediat după ei. Cum ar fi putut să ştie de decesul rudelor lor, decât că s-a întâlnit cu ele, având în vedere că ele au decedat după ce persoana în cauză a intrat în comă?!
Unii chiar descriu cu lux de amănunte împrejurările în care au decedat rudele lor, sau anumite evenimente la sute de kilometri distanţă. Cu siguranţă că nu anestezicul sau halucinaţiile sau dereglările unor substanţe din creier au putut face ca aceştia să aibă acces la aceste informaţii din timpul morţii lor, ci doar dacă au experimentat cu adevărat, ieşirea din trup de după moarte clinică.
Cu siguranţă că nu aceste mărturii sunt fundamentul credinţei noastre, ci Cuvântul lui Dumnezeu, însă aceste experienţe întăresc Cuvântul lui Dumnezeu, fiind asemănătoare cu anumite descrieri ale Bibliei, deoarece oamenii care au experimentat moartea clinică, au descris asemănător cu Biblia: paradisul, Noul Ierusalim, îngerii, etc. Iar cei necredincioşi, au descris asemănător, iadul, flăcările, demonii, întunericul, chinul, etc.
Textul intergal al cartii :
http://exm.uv.ro/documente/iad.html
Gavril Bărnuţiu este din judeţul Satu Mare şi nu demult a trăit una dintre cele mai importante experienţe din viaţa sa. Fără să creadă în existenţa Sa, românul s-a convins că dincolo de această lume este, totuşi, Dumnezeu. Intrat în moarte clinică după ce s-a îmbolnăvit brusc, Gavril Bărnuţiu a găsit calea credinţei după ce a cunoscut lumea de dincolo de noi.
Într-un filmuleţ postat pe YouTube, românul povesteşte cum a trecut prin infern şi prin Rai, cum şi-a întâlnit părinţii morţi şi cum a fost salvat de către îngeri. De asemenea, acesta descrie cu amănunte senzaţionale felul în care arată Raiul, Dumnezeu şi îngerii.
„Şi de-odată uitându-mă aşa în stânga am văzut o poartă mare şi poarta aceea exact aşa era cum era corpul meu, toate culorile erau pe poarta aceea. Eu m-am uitat apoi în mormânt. Mă miram de corpul meu. Ştiam că acela a fost corpul meu şi acuma ce fel de corp am. Şi îmi zice îngerul din dreapta: vezi aşa se petrece cu oricine moare. Corpul putrezeşte în pământ, iar sufletul primeşte un corp ca şi al nostru – au zis îngerii – sau ca şi a celora din iad, corpuri de demoni – aşa mi-au zis îngerii. Iar tu – au zis către mine – tu ai primit un corp de musafir al iadului şi-al raiului pentru necredinţa ta. Acum vino, nu te teme. Trebuie să vezi o părticică din Rai. Mi-am îndreptat privirile spre poarta aceea mare care s-a descuiat în două părţi. Când am ajuns la poartă, ei trăgeau de mine să intru şi mie mi-era frică. Şi am zis: cum să mă duc eu acolo în strălucirea aceea mare, în frumuseţea aceea care o văd – o vedeam din poartă – cum să intru eu acolo, eu nu sunt vrednic. Dar îngerii, îngerii mă trăgeau de mâini, vino nu te teme. Ei au văzut şi au ştiut că eu mă tem. Vino nu te teme, au zis către mine şi când am păşit pragul înăuntru la un moment dat, eu nu am mai simţit ca aici când păşeşti de-afară în casă tot materie sub picioare. Deja eu păşeam, dar păşeam în aer. Exact cum ai pune mâinile aşa în aer, aşa simţeam. Deci nu simţeam materie sub picioare. Dar o bucurie ce-a pătruns în mine, nu se poate explica în cuvinte omeneşti exact cum scrie în Biblie. Acolo aşa este: cum ochiul omului n-a văzut, urechile n-a auzit la inima omului nu s-a suit. Deci la un moment dat cum am intrat curios acum, în strălucirea aceea mare, în frumuseţea aceea mare, acum curios să văd, curios să aud, acolo cum este, acolo în Raiul lui Dumnezeu. Eu doar o părticică am văzut acolo. Eu n-am văzut tot Raiul lui Dumnezeu. Când voi primi corpul de moştenitor şi voi merge acolo, atunci voi vedea tot Raiul lui Dumnezeu, când voi fi moştenitor. Eu am fost musafir”, a spus bărbatul originar din judeţul Satu Mare.
.
„Şi îngerii mi-au zis: aici sunt toate faptele tale rele înregistrate. Adevărul este că dacă oamenii înregistrează, Dumnezeu cu atât mai mult înregistrează toate faptele bune şi rele. Şi-acuma după ce ei mi-au spus „aici sunt toate faptele tale rele”, după ce m-am gândit eu, că precis mă vor alunga în iad, va trebui să recunosc că eu nu sunt vrednic să fiu aici. Ei au zis: nu aşa cum gândeşti tu. Deci ei ştiau gândul meu. Şi adevărul este, îngerii ştiu gândul nostru cât şi Domnul Iisus şi Dumnezeu. Dar acum, ei mi-au zis: aici sunt toate faptele tale rele înregistrate iar la uşa din faţă, că eu eram în holul acela mare, iar la uşa din faţă este lăcaşul pregătit pentru tine şi rudeniile tale”, a mai completat Bărnuţiu.
.
„La un moment dat tatăl meu era pe patul din stânga, mama pe dreapta, pe patul din dreapta. Aş fi vrut să vorbesc cu tata dar îngerii mi-au zis: lasă-l să se odihnească, nu ai voie să vorbeşti cu el. Atunci, l-am lăsat pe tata şi mi-am îndreptat privirea spre mama pe patul din dreapta, zic: „Dumneata ce faci aici, măicuţă?” Ea mi-a zis: „Eu am venit să vă văd pe voi, dar mai ales pe tine, cum te vei naşte astăzi din nou””, a precizat cel care a trăit această experienţă spirituală.
.
Gavril Bărnuţiu şi-a amintit şi detalii legate de felul în care erau îmbrăcaţi cei din jurul său: „Îmbrăcămintea Domnului Iisus şi a îngerilor era perfect albă, părul alb, alb, aşa când s-au întors într-o parte părul era într-una cu îmbrăcămintea şi n-am văzut aripi – că m-au întrebat mulţi: n-ai văzut nu aveau aripi îngerii? Nu ştiu, mama a visat îngeri, dar cu aripi. Eu n-am văzut aripi la îngeri deşi i-am văzut. Şi din spate n-am văzut că aveau aripi. I-am văzut haină albă de sus până jos şi părul acela alb, alb şi înfăţişarea aceea puţin galbenă foarte strălucitoare. Până la vârsta de 34 de ani jumătate a trebuit să-mi văd toate faptele rele. Vreau să spun că am trecut prin faţa fiecărei uşi şi-a trebuit să-mi văd corpul la vârsta de 16 ani, aşa cum în restaurant după ce am terminat profesionala în Lupeni, am fost repartizat în Petroşani şi-acolo inginerul a ţinut ziua lui şi ne-a chemat la restaurant. Am văzut cum acolo cântam noi românii la o masă separat cântam bineînţeles melodii populare, iar la altă masă ungurii cântau ungureşte. Şi voiau să ne interzică să cântăm noi româneşte şi s-a iscat o bătaie şi eu decât să mă bat am ieşit afară şi-am fugit. Exact cum s-a petrecut, aşa am văzut acum primul caz, în timpul cât am fost declarat mort”.
.
„În iad am văzut tunelul acela care zic că avea 100 de metri adâncime şi-apoi am văzut lumea iadului şi flăcările acelea care se înălţau până sus la cer şi toţi aceia cu mâinile ridicate venind spre mine şi strigau după apă şi ajutor. Toţi aceia veneau. Acum aici am văzut tunelul acela dar fără sfârşit, fără capăt şi deodată am văzut că din adâncime vine un nor la aproximativ 10-15 metri în faţa mea norul acela s-a desfăşurat şi-am văzut exact un bărbat – exact cum te văd pe dumneata în faţa mea. Aşa l-am văzut pe Dumnezeu. Cu deosebire că El avea 20 de metri înălţime. Avea vreo 5-6 metri lăţime. Era un corp ce n-am văzut în viaţa mea aşa de mare. Acum am crezut că El v-a zbiera la mine: locul tău nu este aici, locul tău este în iad. Pleacă din faţa mea. Dar El n-a zbierat, El n-a strigat nici cu ton ridicat la mine. Aşa de blând şi îngerii vorbeau aşa de blând că nu m-aş fi săturat nicio dată şi în veci să-i aud. Dar Dumnezeu când mi-a vorbit aşa de blând, mi-a zis „Vino, nu te teme, ai avut păcate cât nisipul mării dar acum prin sângele iubitului Meu fiu Iisus toate sunt şterse iar de Mine sunt iertate”. N-am ştiut ce să zic. De bucurie tot mă pregăteam să-i zic ceva sau să nu-i zic, tot m-am temut că dacă-i voi zice ceva poate va zbiera la mine. „Nu te teme, am hotărât să mergi în lume”, mi-a spus, „pentru familia ta şi-atâtea suflete care doresc mântuirea”. „Du-te, spune la toţi aceea cu care vei avea ocazia să vorbeşti ce-ai văzut şi ce-ai auzit dar mai mult ca atât să le spui la toţi căci în curând harul se va lua şi lumea se va sfârşi. Du-te, nu te teme. Duhul Meu este mereu cu tine”. Atunci, deodată am simţit că a venit peste mine un aer răcoritor şi imediat m-am văzut în corpul acesta”.
.
Şi-acum, îngerii au intrat în Rai, eu m-am trezit în morgă, m-am trezit acolo. Sigur că a venit soţia din oraş. Ea s-a dus să facă cumpărături, să pregătească pentru înmormântare şi-a venit înapoi. Şi când a venit acolo la uşa de la morgă, văzându-mă viu, m-a întrebat: „Tu eşti Gavrilă?” Am zis „Da””, a încheiat Bărnuţiu povestea vieţii sale.
Sursa: www.libertatea.ro
.
Apocrifa lui Ioan: cartea secreta
Al saselea condex contine 7 carti: Cronica lui Petru si ai celor 12, Traznetul si Intelectul Perfect, Fundamentul Puterii Noastre, Plato-Republica (gnostic fals), Discursul despre 8 si 9 (hermetism), Rugaciunea Recunostintei (hermetism) si Aselepius 21-29 (hermetism).
„Nu fi anxios pentru a multumi multimea”
Invataturile secrete au fost scrise in asa fel incat nu oricine citea sa poata sa inteleaga. Textul se pare ca a fost scris pentru un nivel inalt de initiati. „Acum stati! Va voi dezvalui misterele mele, pentru ca sunteti fratii mei, si le veti cunoaste pe toate.”
La inceputul erei crestine, crestinismul a dus o lupta de supravietuire, chiar si cu pretul ascunderii unor texte timp de 2000 de ani. Multe texte au fost denuntate ca „erezii” de catre membrii ortodocsi. Se stie demult ca multi dintre primii discipoli ai lui Isus erau condamnati de catre alti crestini ca fiind eretici, insa tot ce se stia despre ei provenea din atacurile cuprinse in scrierile oponentilor lor.
Matei Martirul a murit in Etiopia, ucis de rana unei sabii.
Marcu a murit in Alexandria, Egipt, dupa ce a fost tarat de cai, printre strazi pana a murit.
Luca a fost spanzurat in Grecia, ca rezultat a predicilor staruitoare, catre cei pierduti.
Ioan a facut fata martiriului, prin faptul ca a fost fiert intrun bazin urias de ulei incins, in timpul unor raiduri de persecutie in Roma. In orice caz, a scapat ca printr-un miracol. Ioan a fost condamnat la prizoneriat in mina, pe insula Patmos. A scris Revelatiile sale – Apocalipsa, pe insula Patmos. Apostolul a fost eliberat mai tarziu si a servit ca preot in Edessa, in Turcia moderna. A murit de batranete, singurul apostol care a murit in liniste.
Petru a fost crucificat cu capul in jos, pe o cruce in forma de X. Dupa spusele bisericilor, s-a intamplat astfel, deoarece a cerut tartorilor sai asta, pentru ca s-a simtit nedemn sa moara ca Iisus.
Iacov a fost conducatorul bisericii in Israel, a fost aruncat de la 30 m inaltime, de pe varful templului, pentru ca a refuzat sa se lepede de credinta in Hristos. Cand au descoperit ca a supravietuit cazaturii, dusmanii sai lau batut pana l-au
omorat. Acesta a fost acelasi templu unde Satan a incercat sa-l ispiteasca pe Iisus.
Iacov cel Mare, Fiul lui Zebedee, pescar, cand Iisus la chemat in serviciul Sau. Un mare conducator al bisericii, acesta a fost decapitat in Ierusalim. Ofiterul roman, care
la pazit, a ramas uimit de cum isi apara credinta la proces. Mai tarziu acesta l-a insotit pe Iacov la locul executiei, sia schimbat credinta (recunoscandul pe Iisus), a ingenuncheat si sa lasat decapitat alaturi de Iacov.
Bartolomeu, cunoscut si sub numele de Nataniel, a fost misionar in Asia. A propavaduit in Turcia de astazi. Bartolomeu a devenit martir, fiind omorat in bataie cu biciul pentru credinta sa, in Armenia.
Andrei, a fost crucificat pe o cruce in forma de X, pe insula Patras in Grecia. Dupa ce a fost batut cu biciul de catre 7 soldati, a fost legat de cruce cu funii pentru a-i prelungi agonia. Urmasii sai au raportat ca ultimele sale cuvinte au fost: ” Am
trait mult, mi-am dorit si am asteptat acest ceas fericit. Crucea a fost sfintita prin faptul ca Iisus a atarnat pe ea”. A predicat celor care il chinuiau, inca doua zile pana a murit.
Toma a fost injunghiat cu o sulita, in India, in timpul calatoriilor sale de misionar, pentru a-si stabili biserica in zona subcontinentala.
Iuda ( a nu se confunda cu Iscariotul) a fost omorat cu sageti cand a refuzat sa isi nege credinta in Christos.
Matei Apostolul care a fost ales sa il inlocuiasca pe Iuda Iscariotul, a fost omorat cu pietre si apoi decapitat.
Paul ( Pavel) a fost torturat si apoi decapitat de catre imparatul malefic Nero, in Roma anului 67 A.D. Paul a indurat un arest indelungat, care i-a permis sa scrie epistolele catre bisericile pe care reusise sa le formeze in Imperiul Roman. Aceste scrisori, care sunt invataturile fundamentale ale doctrinelor crestine, formeaza o portiune insemnata a Noului Testament. Poate acestea ne amintesc ca suferintele noastre aici pe pamant, sunt minore in comparatie cu persecutiile indurate si cruzimea pe care au suferit-o Apostolii si discipolii, in vremea lor pentru Credinta.
„Veti fi urati din cauza numelui meu. Dar cel care indura pana la sfarsit, va fi salvat”. Matei.
Matei 10:3233: „Toti cei care ma recunosc in fata celorlati, ii voi recunoaste in fata Tatalui din Rai; toti care ma neaga ( nu ma recunosc) in fata celorlati vor fi negati ( nerecunoscuti) de catre mine in fata Tatalui.”

https://www.evolutiespirituala.ro/o-lectie-despre-accidente/?feed_id=38888&_unique_id=643e6542dad52




.jpg)

Există două grupuri principale ale Maeştrilor Înălţării care au sprijinit Omenirea în evoluţia Pământului, acestea fiind Marea Frăţie Albă Universala şi Ordinul lui Melchisedec.
Marea Frăţie Albă Universală este compusa din Fiinţele Ierarhiei Cosmice. Scopul ei principal este de a asista planetele şi civilizaţiile în evoluţia lor. Întrucât planul Lui Dumnezeu include întrega creaţie, Marea Frăţie Albă este menită să observe procesul de evoluţie al tuturor fiinţelor şi să le ofere sprijinul atunci când este cazul.
Ordinul lui Melchisedec este un grup al Inteligenţelor Universale, aflat sub oblăduirea Creatorului Divin, care administrează Darurile lui Shekinak (darurile Lui Dumnezeu care sfinţesc prin Duhul Sfânt forma moleculară a Universului interior) influenţând stările fizice, mentale şi spirituale ale existenţei.
Acesta este un grup care completează fizic si spiritual lucrarea care trebuie făcută pentru a ajuta civilizaţia să evolueze. Această completare se face urmând două căi:
1. prin realizarea de schimbari de constiinta,
2. prin împliniri reale în lumea fizica.
Cei din Ordinul lui Melchisedec sunt Fii ai Luminii care au ales să vină în trupuri şi să dovedească suveranitatea lui Dumnezeu cel Prea Înalt în transformarea Pământului. Ei lucrează la aplicarea adevărurilor Lui Dumnezeu, ba chiar, uneori, se înfăţişează ca un Ordin vizibil oferit omului prin Merkaba, astfel încât modelele arhitectonice ale Raiului să poată fi construite pe Pământ ca semne ale multiplelor nivele ale Creaţiei Universale. Ordinul lui Melchisedec este Preoţia Hirotonisită dinaintea Dumnezeului Universal, Sursa Divina. Melchisedec, Veşnicul Stăpân al Luminii, este răspunzător pentru întreaga organizare a Lumilor Divine, inclusiv a Pământului, pentru trecerea într-o nouă creaţie. El este asemeni lui Metatron şi Arhanghelului Mihail în salvarea, renaşterea şi reeducarea lumii trecând prin purificarea Luminii Vii.
Ordinul lui Melchisedec a avut diverse forme în diferite civilizaţii ale Pământului. Melchisedec, menţionat în Vechiul Testament, a făcut parte din numeroase Şcoli ale Misterelor de-a lungul istoriei omenirii (ca membru al acestora a scris Cartea lui Iov, a înfiinţat Şcoala Profeţilor şi anticul Ordin al Esenienilor). Melchisedec este reprezentarea divină care a instruit toţi marii iniţiaţi: Hermes Trismegistos, Orfeu, Pitagora, Moise, Platon, Zoroastru, Buddha, Isus. Doar el poate dărui ultimele nivele ale adevăratei iniţieri. Aproape toţi preoţii şi păstorii din tradiţia creştină au fost hirotonisiţi în Ordinul lui Melchisedec, chiar şi un citat din Biblie ajutând la stabilirea acestui lucru: Evrei 6: 19-20: Nădejdea pe care o avem ca o ancoră a suf letului, neclintită şi tare, intrând dincolo de catapeteasmă. Unde Iisus a intrat pentru noi ca înainte mergător, f iind făcut arhiereu în veac, după rânduiala lui Melchisedec.
Cine este Melchizedec?
Melchizedec este un aspect al lui Christos şi o parte a Conştiinţei Creştine generale. Melchizedec este acel aspect al lui Christos ce lucrează în mod specific cu Fiinţele Luminii care se află în serviciul Pământului şi al altor planete şi locuri de la un capăt la altul al Creaţiei. În anumită măsură aceste Fiinţe ale Luminii servesc Creaţiei fizice şi Planului Divin prin încarnare şi lucrând ca profesori şi lideri spirituali. Ordinul lui Melchizedec a fost stabilit ca platformă de planificare, organizare şi ajutor de administrare în creşterea şi evoluţia spirituală. Membrii lui au ajutat la susţinerea Luminii şi îvăţăturilor spirituale deschise pentru încarnarea oamenilor de-a lungul tuturor tărâmurilor Creaţiei. Melchizedec şi Ordinul lui Melchizedec este anterior Pământului şi altor planete şi tărâmuri, după cum a fost stabilit înainte de creaţia lor şi pus pentru eventuala lor necesitate. La fel ca şi toate Fiinţele Luminii, Melchizedec nu este nici femeie, dar nici bărbat, iar tradiţionalul “El” este folosit ca şi pe Pământ într-o formă masculină. În încarnarea lui Christos pe Pământ ca şi Melchizedec acum apropape 4000 de ani, El coboară ca fiinţă spirituală şi se înalţă din nou atunci când munca lui din perioada vieţii s-a încheiat. În perioada în caretrăit a înfiinţat Preoţia lui Melchizedec pe Pământ.
Sursele antice ce atestă Ordinul şi Preoţia lui Melchisedec
În Biblie Melchisedec este numit Regele Dreptăţii şi Regele Salemului, numele vechi al Ierusalimului.
În Geneză se regăseşte ca Preot al Lui Dumnezeu cel Preaînalt.
Dionisie l-a numit cel mai iubit ierarh al Lui Dumnezeu,
Tertullian spune că Melchisedec este o virtute cerească a marii mile care se face pentru virtuţiile şi îngerii din cer ceea ce face Christos pentru oameni.
În câteva surse oculte Melchisedec este identificat cu Duhul Sfânt.
În Cartea Mormonilor se face referinta la el ca la Preotul Păcii
Unii clerici au crezut că este Fiul Lui Dumnezeu în forma umană şi unii evrei l-au văzut ca pe Mesia.
Preoţia lui Melchizedec
Preoţia lui Melchizedec a fost stabilită pe Pământ acum aprope 4000 de ani. De atunci s-a aflat în continuu serviciu al umanităţii.
Bibliografie : Manual MELCHIZEDEK
https://www.evolutiespirituala.ro/ordinul-lui-melchisedek/?feed_id=38447&_unique_id=643cdb4722c21




.jpg)


Titlul filmului de astazi ar putea starni respingere sau neincredere, sunand destul de senzationist sau bombastic, gandul zburandu-ne la Dan Brown si la cartea lui, insa va invitam cu caldura sa-i acordati timp, sa-l parcurgeti cu atentie, pe indelete si sa intelegeti poate, ca in mare masura, acesta are partea lui de dreptate. Filmul este realizat pe baza cartii cu acelasi nume, iesita initial in 2005 si adaugata si revizuita in 2011, o carte scrisa de Joseph Atwill, acesta aparand si in film.
Filmul vine pentru noi cu niste completari exceptionale, revelatoare care ne confirma inca odata ceea ce gandim si noi despre povestea lui Iisus Christos. Desi in film, cercetatorii care apar ajung la concluzia ca Iisus nu a existat absolut de loc, ca e un personaj 100% inventat de romani, noi nu suntem la fel de radicali, insa suntem absolut convinsi ca povestea, mitologia din jurul acestui personaj a fost modificata, inflorita, adaugita, taiata (in special de romani si nu numai), ajungand in forma actuala pe care o stim cu totii din Biblie. Inca mai credem ca a existat totusi un personaj cu calitati exceptionale in acea perioada (posibil chiar in zona Tracica, poate chiar in Dacia), un personaj a carui poveste a fost furata, ciuntita si adaptata astfel incat romanii (si mai tarziu biserica) sa controleze masele de oameni, populatia cucerita in special, sa-i linisteasca, sa-i adoarma si totodata, inconstient sa-i faca sa venereze si sa adore indirect pe „zeul” roman, cezarul Romei (imparatul, care trebuia sa fie zeu in ochii oamenilor, inclusiv in ochii evreilor cuceriti).
Filmul aduce noi dovezi greu de combatut si de ignorat, niste argumente care noua ni se par de exceptie. Corelatiile, paralelele dintre povestea lui Iisus din Biblie si povestea lui Titus Flavius (unul dintre imparatii romani), scrisa de Josephus Flavius, sunt mai mult decat coincidente.
Despre ce este vorba pe scurt, in film:
1) Ni se demonstreaza ca povestea lui Iisus este una fictiva, o combinatie de povesti si mitologii de la mai multi lideri mesianici din trecut, in esenta fiind o mitologie solara.
2) Dinastia Flavienilor, din dorinta de a arata ca si ei sunt zei (ei nu au ajuns la putere prin descendenta obisnuita ci prin preluarea in forta a puterii imperiale) a inventat o poveste mirobolanta. Ei au inventat aceasta mitologie a lui Iisus care profeteste a doua venire a „fiului omului” care se refera de fapt la dinastia imparatilor romani flaviani. Deci a doua venire s-a intamplat deja acum aproximativ 1900 de ani, (sau mai bine zis la aprox 40 de ani de la asa zisa moarte a lui Iisus din anul 33 e.n ) si aceasta reprezenta venirea la putere a „zeului” de la Roma, imparatul Vespasian Flavius (cel care a implinit practic „ profetiile” lui Iisus legate de a doua venire – distrugerea Ierusalimului, inconjurarea acestuia cu un zid, si moartea unei generatii de oameni de dupa „inaltarea” lui).
3) Un nepot al lui Titus, devine papa, intre 92 si 99 e.n., Papa Clement I (Titus Flavius Clemens sau Clement din Alexandria) din acest moment devenind evidenta pentru oricine mai crede altceva, influenta flaviana asupra bisericii in general si asupra crestinismului in particular. Acesta este considerat practic parintele tuturor bisericilor crestine, inclusiv cea ortodoxa, fiind venerat ca un sfant martir. In biografiile lui Clement I rareori se mentioneaza (aparent „intamplator” binenteles) faptul ca acesta ar fi ruda de sange cu imparatul roman, insa citind cu atentia dinastia Flaviana , veti vedea ca face intr-adevar, parte din familie, impreuna cu Flavia Domitilla, prima sfanta a bisericii, venerata si de biserica romana-catolica si cea ortodoxa. Deci este mai evident decat oricand ca este o „afacere” de familie.
Sunt multe multe alte idei in film si in carte, ce merita studiate cu atentie, acestea fiind doar 3 dintre ele care ne-au ramas in minte la o trecere rapida prin memorie …
Va lasam pe voi sa studiati mai mult in aceasta directie si va rugam frumos sa nu ne credeti pe cuvant. Si noi inca mai cercetam subiectul si evoluam in cunoastere pe masura ce mai studiem una sau alta. Nu suntem istorici, insa unele aspecte sunt mult prea evidente si pentru omul de rand care nu a aprofundat aceasta istorie.
Una dintre bilele negre oferite acestui film este sustinerea ideii ca teoria evolutionista nu ar fi combatuta si cu argumente stiintifice de catre creationisti. Exista argumente stiintifice si pro si contra evolutionismului, nu numai argumente dogmatice cum crede Atwill si ca si in cazul de fata, e bine sa ne pastram mintea deschisa si sa analizam toate doveziile existente, fara a avea idei preconcepute despre orice.
Tindem sa ne aliniem concluziilor oferite de cercetatorii din acest film care suna asa (preluare din transcriptul filmului):
„Eu unul nu vreau sa subminez aspectele pozitive ale crestinismului Exista aspecte pozitive si in crestinism si in alte religii Problema aici sunt pretentiile istorice pe care le au aceste religii.” – Dr. Rod Blackhirst (Lector in Studii Religioase la Universitatea Trobe din Australia)
In mod traditional dogma religioasa a interzis cercetarea descoperirilor istorice sau includerea unor anumite descoperiri stiintifice in invatatura lor, cerandu-le urmasilor sai sa creada orbeste ce li se spune si sa nu accepte dovezile descoperite
„Traim intr-un timp (poate este o noua renastere intelectuala) in care oameni s-au saturat de structura societatii si in care observam fraude majore in inima pietei noastre financiare si in inima industriei si le-a ajuns …Parerea mea este ca avem inca o frauda … Cea mai mare frauda, cea din inima crestinismului …si este vremea ca oameni care au dovezi sa iasa si sa puna aceasta informatie nu numai la dispozitia cercetatorilor si jurnalelor academice ci si publicului care vrea sa stie, la scara larga. ” – John Hudson (analist literar si autor al artii „La Revedere Iisus”)
Este sanatos ca oameni sa auda mai multe pareri pana sa isi faca singuri o parere. Si teoriile prezentate de cercetatorii nostri fac parte din acea diversitate de opinii.
„Cand aud ca povestea lui Iisus este un mit, oamenii simt ca le iei ceva. Cand intrebi oameni de ce cred in povestea lu Iisus? Adesea iti vor spune de biblie samd Daca ii intrebi `ai studiat Biblia istoric vorbind, te-ai uitat la dovezi?` iti vor spune ca nu au facut-o, deci nu acesta este motivul real. Adevaratul motiv este ca oamenii au o relatie cu Iisus. `Am o relatie personala cu Iisus si asta nu vreau sa pierd`.
Acesta este un motiv bun sa fi Gnostic si un motiv rau sa fi Literalist. ” – Timothy Freke (ca-autor al ”Misterele lui Iisus” si ”Iisus si zeita pierduta”.
Gnosticii precum si religile pagane credeau ca mitul omului care moare si invie era o alegorie care trebuia folosita pentru dezvoltarea personala. Sa moara fata de natura lor inferioara si sa invie catre natura LOR SUPERIOARA.
Literalistii au pus control pe mitul original si l-au modelat astfel incat sa ia puterea de la individ si sa o dea unei autoritati centrale. Redescoperirea miturilor originale le ofera oamenilor libertatea sa isi aleaga o credinta care li se potriveste.
„Unii crestini au dezvoltat credinta lor personala, ca Iisus este o forta, o energie, o putere in interiorul lor. Asa au interpretat ei povestea. Povestea a devenit, din nou, ceea ce de fapt a fost la inceput, o alegorie. Eu nu am nici o problema cu Christosul din Interior. Eu am o problema cu militanti bisericii. Ceea ce ameninta omenirea este religia organizata, inregimentata, rigida aflata in mars luata atat de in serios ca vei manifesta cele mai rele percepte ale ei.”
– KENNETH HUMPHEREYS (istoric si autor al cartii „Iisus nu a existat niciodata”)
Daca analizam toate religiile lumii vom observa ca exista un numitor comun care leaga toate credintele si toti oamenii. Si din aceasta conexiune noi putem sa facem alegerile care acum au devenit atat de critice pentru viitorul nostru.
„As vrea sa ma concentrez asupra originlor ideilor religioase. Se pare ca sunt foarte unificatoare in ciuda diviziunilor care se vad la suprafata. Ar fi foarte de ajutor pentru intreaga umanitate sa realizeze ca exista aceasta unitate de esenta. Originle religiilor au la baza venerarea Naturii, studierea soarelui a lunii a stelelor, planetelor. La aceste lucruri s-au uitat oamenii cu reverenta si veneratie timp de mii de ani.
Si este foarte important sa ne intoarcem la acele radacini. Distrugerea planetei este deasemenea legata de idei religioase. Asta ar putea ajuta la restaurarea echilibrului pe planeta intr-un mod foarte profund si semnificativ.”- D.M Murdoch / ACHARYA S – Mistic si autor al cartii ”Conspiratia Christ”
Supravietuirea umanitati depinde de studierea istoriei dintr-o alta perspectiva pentru a fi mai clari asupra faptelor istorice si sa continuam sa onoram miturile ce ne ofera cea mai mareata intelepciune.
„Important este ce zice mitul si nu ce sa intamplat cu adevarat…. iar istoria reala este mult prea complexa pt omul de rand sa o inteleaga.” – Prof. Robert Eisenman , C.S.U.L.B (autor al cartilor „JAMES fratele lui Iisus” si „Codul Noului Testament”)
Este foarte important pentru cultura noastra ca oameni sa inteleaga deunde se trage crestinismul si asta este o urgenta. Puteti pasi pe aceasta cale si trage aceste concluzii. Avem dovezi clare ca Crestinismul a fost o inventie a romanilor, pentru a linisti oameni si popoarele cucerite. Si acest lucru este important pentru ca ne da o alta cale de a intelege guvernele.
Cum functioneaza guvernul, uneltele folosite, scopul pe care il are prin difertele operatiuni de propaganda.
Si daca te uiti la influenta pe care o are dogma in mass media de astazi poti vedea cu usurinta ca este in crestere.
Mi-ar place sa determin acesti extremisti sa ia in considerare posibilitatea ca descoperirile mele sunt corecte.
Desi exista mult bine in crestinism trebuie sa intelegem cum conducatorii s-au folosit de religie ca sa ne controleze si o fac in continuare si azi. Eu sper ca oamenii sa fie mai sceptici cand oameni guvernului il folosesc pe Dumenzeu la interpretarea legilor sau se folosesc de armaghedon pentru a crea politici guvernamentale.
Flaviani au introdus un mesaj secret in evanghelii, pe care il putem intelege acum dintr-o noua lumina.” – Joseph Atwill
„Vei cunoate adevarul si adevarul te va elibera!”
Sursa: fymaaa.blogspot.ro
DOCUMENTAR CAESAR’S MESSIAH – The Roman Conspiracy to Invent Jesus
PUTETI SA ACHIZITIONATI CARTEA SI/SAU DVD-UL DE AICI.
«De Crăciun sărbătorim Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos…»
Oamenii contemporani grăbiţi ignoră misterul care învăluie cele două sărbători îngemănate la 25 decembrie, în solstiţiul de iarnă, ca doi brazi într-o tulpină, ca doi ochi într-o lumină: – sărbătoarea gazdă a lumii vechi – ziua Moşului Crăciun /naşterea Soarelui nebiruit Mithra – sărbătoarea găzduită – ziua Naşterii Pruncului Sfânt al lumii creştine.
Sărbătorirea Crăciunului a fost prima oară consfinţită la Roma în 354 e.n. Cum în biblie nu exista o dată corespunzătoare naşterii lui Iisus Cristos iar Cultul soarelui – considerat păgân, era adânc înrădăcinat în conştiinţa maselor, Papa Liberius a decis ca la 25 decembrie, adică ziua naşterii lui Sol Invictus Mithras, să suprapună marea sărbătoare a creştinătăţii – Naşterea lui Iisus Christos.
.
1. Semnificaţia sărbătorii arhaice şi posibilele origini ale cuvântului Crăciun.
.
1.1. Moş Crăciun, bătrân ca Timpul însuşi, este o divinitate arhaică, reprezentarea folclorică a lui Saturn senex, numit şi Deus Daciae, supranumit şi Omul, Cronos, Zalmoxe, Zeul Moş. Saturnaliile – serbate la 25 decembrie şi având origine carpatică – au precedat cu multe secole fondarea Romei. In timpul Saturnaliilor, cei bogaţi făceau daruri celor săraci pentru a cinsti epoca de aur a libertăţii, când Saturn împărăţea peste toată lumea cunoscută.
Crăciun este masca milenară a unui cioban zeu-moş, creatorul a toate câte sunt, pe chipul căruia timpul a încremenit:«Şezi, Crăciun, sfînt bătrân şi ridică pe Sion», «E ziua lui Crăciun, lui Moş Crăciun cel Bătrân». El aducea daruri: caş, urdă, mere, nuci, colaci şi vin: «C-aşa-i legea din bătrâni,/ Din bătrâni, din oameni buni,/ Să se dea la sânt Crăciun/ Un colac şi-un vinaţ bun».
.
Nu există nici o legătură între Moş Crăciun multimilenar al tradiţiei şi Santa Claus, imaginea gazetărească sau cea de marketing lansată în anii ‘30 de compania Coca-Cola,moşul în tunică purpurie cu guler alb, simbolizând licoarea roşie cu spumă albă de larg succes.
.
1.2. Crăciunul era cea mai importantă sărbătoare a erei pre-creştine. După vechile calendare, creştinii au sărbătorit mai mult de un mileniu Anul Nou în ziua de Crăciun: la Roma în Cancelaria papală era folosit şi în secolele XIV-XVII, sub numele de stilus curiae Romanae, în Germania până în secolul al XVI-lea, în Anglia din secolul al VII-lea până în secolul al XIII-lea, în Franţa numai în 1564 s-a hotărât începerea Anului Nou la 1 ianuarie, în Rusia schimbarea s-a făcut sub Petru cel Mare, în Ţările Române până la sfârşitul secolului al XIX-lea.[5] La românii din Banat şi Transilvania, şi în prezent ziua de 1 ianuarie se numeşte Crăciunul Mic, nu Anul Nou.
.
1.3. Din ţinuturile acoperite de păduri şi nea, împânzite de sihăstrii, coborau an de an în satele din văi asceţi bătrâni în cojoace miţoase, cu desagii plini de crengi sfinte de vîsc, considerat panaceu, leac pentru toate bolile oamenilor (de inimă, de oase, epilepsie, astm, otrăvire, tumori, sterilitate) şi chiar pentru animale (contra viermilor în nas la miei şi mai ales a scorbutului, fiind bogat în vitamina C, ca vitele să nu-şi piardă dinţii şi să fie nevoiţi să le
taie). Vîscul conţine viscotoxină, viscoli, amine, aminoacizi, vitamina C şi E etc. Vîscul, planta miraculoasă veşnic verde, a cărui rădăcină nu atinge pământul, era atârnat sus la grindă, ca talisman care apără sănătatea şi casa. Când se usucă, vîscul devine ca aurul, de unde şi numele cărţii lui G.J. Frazer Creanga de aur . Poate cu aceste crengi verzi cu bobiţe albe colindătorii binecuvântau creştetul oamenilor de Anul Nou în obiceiul sorcovei.
.
Astfel, una din originile cuvântului Crăciun ar putea fi sărbătoarea « crăcilor de aur » sacre, iar Moşul cu crăci să fi primit de la săteni numele de Moş Crăciun, cum presupune cercetătorul Gabriel Gheorghe în studiul citat.
.
1.4. Crăciunul măsoară totodată rădăcinile adânci ale civilizaţiei europene, atingând perioada unui cult solar autohton (focul fiind simbolul soarelui, al luminii divine). Strămoşii românilor, consideraţi de Marija Gimbutas[7] (cercetătoare la U.C.L.A. – USA) drept cea mai veche civilizaţie europeană, Old European Civilisation -6.500-3.500 î.Hr., erau un popor stabil, care îşi construia aşezări şi trăia din agro-păstorit (când restul Europei zăcea
pentru încă trei milenii sub gheţurile glaciaţiei Riss-Wurm), ştiind să preţuiască soarele şi neavând nevoie să împrumute un cult solar din alte părţi ale lumii.
.
Prin urmare, în Europa solarismul este mai vechi decât cultul, presupus oriental, al lui Mithra, cum observă Petru Caraman. El aduce ca probe datini răspândite la aproape toate popoarele Europei (români, germani, sârbo-croaţi, bulgari, greci etc.): rostogolirea roţilor de foc din crăci aprinse pe costişă, colacii de Crăciun care imita forma soarelui, arderea butucului în noaptea de Crăciun (la sârbi : badnjak, badnje veče).
.La români în nopţile solstiţiului de iarnă roţi de car îmbrăcate în crengi şi paie erau aprinse şi se dădeau de-a dura de pe înălţimi la vale, împrăştiind scântei pe ogoare ca să le facă roditoare. Tinerii alergau pe lângă roţi, bătând din tălăngi şi chiuind: „Păzea că vine roata de foc/ cu belşug şi noroc;/ Păzea că vine soarele/ şi vă arde picioarele,/ păzea, păzea”. Era o sărbătoare a focului de iarnă, admirabil descrisă de James Frazer (capitolul „Sărbătorile focului”: Chapter 63. The Interpretation of the Fire-Festivals. Section 2. The Solar Theory of the Fire-festivals): „Buşteanul Crăciunului, care ocupă un loc atât de important în sărbătoarea populară, avea la origine rolul să ajute soarele aflat în chinurile renaşterii în miezul iernii să-şi reaprindă lumina ce părea că se stinge.”
.
Hora sacră în jurul rugului aprins la Crăciun se desfăşura în sensul mişcării soarelui pe cer. La români hora e un joc religios, relict heliolatric, prin care oamenii se rugau pentru cele trebuitoare. Ridicând mâinile în dans preamăreau soarele, iar bătând pământul cu picioarele cereau rod bun pe ogoare, în livezi şi grădini: „Bate hora din picioare/ să răsară iarăşi soare;/ bate hora tot pe loc/ să răsară busuioc”.
.
In albaneză crencia sau kercü,-ni este craca, butucul sau buturuga care se aprinde în noaptea de Crăciun, cum arată E. Çabej Julia Maria Cristea relevă datini similare. În Franţa cea mai semnificativă tradiţie, la sate, este cea a „buturugii de lemn”, care este arsă la foc mic, în căminul, soba, sau în curtea fiecărei case, iar după sărbătoarea Crăciunului, cenuşa rămasă este împrăştiată pe câmp, pentru a aduce noroc şi o recoltă bogată. La oraş se face doar o prăjitură specială cu aspect de buturugă, numită “buche de noel”.În Scandinavia şi în nordul Germaniei se aprinde, prin tradiţie, unui foc uriaş din lemn, în noaptea de Crăciun.
.
În Grecia o tradiţie veche, păstrată şi acum cu sfinţenie, este aprinderea în noaptea de Crăciun a celui mai masiv trunchi de copac, denumit Christoxylo. Timp de 12 nopţi (24 decembrie – 6 ianuarie) este ţinut aprins Focul de Crăciun, menit să ardă spiriduşii răi, numiţi Kalikanzari, care în acest interval de timp devin foarte activi.
.
In Italia timp de 12 zile între Crăciun şi Epiphania (Bobotează) în cămin trebuie să ardă un trunchi de frasin, simbolizând pomul de Crăciun. Sorin Paliga observă că paralela Crăciun-butuc este întâlnită şi în cazul formei italiene ceppo, care înseamnă atât „Crăciun”, cât şi „butuc, buturugă”, deci sărbătoarea Crăciunului
este de fapt sărbătoarea butucilor, a crăcilor aprinse de Crăciun.
.
Aceeaşi moştenire spirituală precreştină e atestată de Joan Sabin şi la britanici: cazanele cu catran arzând purtate pe creştet de englezi la Allandale în Northumberland, cu care e aprins un rug uriaş în noaptea dintre ani, sau mingile de foc făcute din sârma împletită, umplută cu aşchii şi rumeguş muiate în parafină (swinging fireballs), aprinse la miezul nopţii şi rotite deasupra capului de scoţieni în Stonehaven.
Iată alte ilustrări de la români: «In noaptea de Crăciun nu trebuie să se stingă focul. Se pune în această noapte un buştean în foc, numindu-se buşteanul Crăciunului»; «cenuşa buşteanului care arde în noaptea Crăciunului e împrăştiată prin grădini pentru rodirea lor»; «La Crăciun cerul este deschis». O altă credinţã spune cã anul care începe va fi luminos şi spornic pentru familiile care în noaptea Anului Nou vor ţine lampa aprinsã pânã la
ziuã.
.
1.5. Românii din Bucovina cred că Dumnezeu a lăsat colindele ca în fiecare an toţi oamenii să audă numele cel sfânt al Domnului şi să lase răutaţile. Când colindele nu vor mai răsuna pe pământ, lumea va încăpea pe mîna diavolilor.
Se cuvine o menţiune aparte despre datina umblatului în colindeţe în Transilvania: colindătorii, numiţi piţărăi, îşi pregătesc nişte ciomege din crăci de alun, «pe care le despoaie de coajă, le înfăşură cu tei, în formă de spirală, le udă şi le pun la fum, spre a ieşi pestriţe», apoi se adună în seara de Ajun, fac un foc, joacă hore, cântă şi spun poveşti până la miezul nopţii, când încep să colinde pe la gazde:
.
”Bunã sara lui ajun,/ Da-i mai bunã a lui Crãciun./ Dã-mi şi mie un pizărău,/ Cã-s pruncul lui Dumnezeu.” Stăpânul casei băga în traista fiecărui copil câte un pizărău, adică un colăcel făcut din făină de grâu, apoi arunca pe jos mere, nuci şi bani din metal, iar copiii se înghesuiau să le adune. «Când intră în casă răscolesc focul din vatră cu colindèţele lor, adică cu ciomegele, ca să arză astă noapte focul până la ziuă (…)
.
Colindătorii pleacă şi mulţămesc pentu darurile primite cu aceste cuvinte: Noi ieşim şi Dumnezeu intră. Săteanul nostru român ţine foarte mult la datina umblatului în colindeţe si fiecare îşi trimite odrasla în cel puţin trei ani de-a rândul, căci în popor se crede că a umblat în colindeţe şi Domnul Hristos.».
.
Tudor Pamfile menţionează acelaşi obicei şi în nordul Olteniei: “ se alege un vătav, care se chiamă vătrai, fiindcă el intră întâiu în casa omului şi bodicăie cu colinda în foc… Când piţărăii au venit la casa omului, omul îi bagă in curte pe toţi şi scoate o coţovaică, – coajă de dovleac, – cu seminţe de cânepă, in, porumb, grâu, seminţe de dovleac şi i le dă vătraiului. Vătraiul ia cu mâna, aruncă în toate părţile, pe casă, pimniţi şi zice :Să crească,/ Să înmulţească,/ La mulţi ani ca sa înflorească !/ Câte cuie pe casă,/ Atâţia galbeni pe masă, / La anul şi la mulţi ani! Atunci
iese cu desagii şi le dă la toţi pe rând piţărăi. Piţărăi se dă : covrigi, simigi, boabe fierte, pere, mere, colivă, ţuică fiartă, vin şi altele.”
.
Colindeţele – aceste toiege din beţe, nuiele sau crăci cu ornamente pirogravate, folosite pentru ritualul scormonitului în focul de Crăciun puteau de asemenea să contribuie la denumirea Crăciunului. Romulus Vulcănescu aminteşte şi bâtele magico-rituale cu cap de cal care simbolizau razele soarelui în dansul căluşarilor. El menţionează cultul cailor solari în Europa de vest sub formă de Pferd-Ritters la germani, cheval jupon la francezi şi hobby horse la englezi,[21]
precum şi dansul căiuţilor în solstiţiul de iarnă în România. Dansul căluşarilor a fost pus în legătură şi cu dansul antic al collisaliilor. In Oltenia se juca un «căluş de iarnă» la malul Dunării pe gheaţă. In dansul lor ritual, bărbaţii purtau toiege- mascoide din lemn cu capete de cai albi – cai solari, cu care alungau duhurile rele din pământ şi din văzduh.
.
1.6. Consacrarea rituală a bradului în sărbătorile solstiţiului de iarnă este anterioară erei creştine, aşa cum demonstrează cercetătorul Romulus Vulcănescu în studiul Mitologie română[22]: «In paleo-folclorul român bradul ca arbore cosmic e consemnat într-o descriere impresionantă: Sus în vârful muntelui / creşte bradu’ brazilor,/ de mare şi înfoiat / tot ceru’ l-a îmbrădat, / soarele în cetini,/ luna între ramuri / mii şi mii de stele, / între rămurele. (…)
.
Bradul a fost şi este prezent în ceremonii şi rituri proprii vieţii săteanului român ». Bradul este arbore de naştere, de înfrăţire simbolică între noul născut şi un brăduţ; este arbore de nuntă (stâlpul de nuntă pe care se leagă năframa, busuiocul şi plosca de vin care se înmânează miresei); arbore de judecată (bradul de jurământ şi bradul justiţiar); arbore funerar care ajută sufletul în marea trecere peste apa sâmbetei sau Marea Neagră, arbore de pomană de care atârnă colaci şi mere; arbore de bun augur în colinde şi coloana cerului, axis mundi, având coroana în ceruri şi rădăcinile în pământ. Creatorul lumii a izbit cu toiagul în apele primordiale şi ele s-au deschis în locul acela şi s-a ridicat falnic un brad fosforescent, picurând stropi de apă luminoasă.
.
Obiceiul de a împodobi la solstiţiul de iarnă, uşile, ferestrele şi casa cu crengi de brad sau pin, în credinţa că ele aduc noroc, viaţă lungă, prosperitate şi fertilitate, datează cu mult înaintea creştinismului. La popoarele nordice ramurile de brad cu care se împodobeau iarna casele, erau un mijloc de a lupta împotriva demonilor şi duhurilor rele, care, se credea că în perioada răscrucii dintre ani, umblau printre oameni. Totodată, faptul că rămâneau întotdeauna verzi, era o speranţă în renaşterea luminii şi venirea primăverii. Acelaşi rol îl are în Germania şi Austria tradiţia „Coroanei de Advent”, făcută din crengi de brad, cu lumânări care se aprind pe rând în decembrie, până în seara de ajun.
.
1.7. Cultul soarelui a fost asimilat în sărbătoarea creştină a Crăciunului. Grecii, egiptenii, sirienii serbau pe 25 decembrie naşterea Soarelui. In Egipt, fiul lui Isis, împărăteasa cerurilor, se naşte chiar în preajma solstiţiului de iarnă. Yule este numele caldeean pentru copil sau prunc. Însuşi numele popular al sărbătorii Crăciunului la britanici – Yule-day, îi dovedeşte originea păgână. Strămoşii anglo-saxonilor numeau data de 25 decembrie Yule-day sau Ziua-Pruncului, iar noaptea din ajun Noaptea-Mamei, cu mult înainte de a ajunge în contact cu creştinismul.
.
În Imperiul Roman în anul 274 e.n. împăratul Lucius Domitius Aurelianus a ridicat la Roma un templu dedicat lui Sol Invictus – Zeul Soare nebiruit, apărător al imperiului, şi a decis celebrarea cultului Soarelui ca un cult oficial de stat: dies natales Solis invicti. Pentru cinstirea soarelui învingător se aprindeau focuri enorme,ca reprezentări
pământene ale zeului celest. Noul născut era personificat la egipteni ca un prunc, care era arătat mulţimii la miezul nopţii, ca prilej de bucurie: «Fecioara a născut, lumina creşte!». Sărbătoarea solstiţiului de iarnă, denumită în spaţiul germanic Julfest, (la englezi Yule) era ţinută în toate ţările Europei de nord, în strânsă legătură cu fertilitatea şi cultul morţilor prin petreceri şi ospeţe cu mâncăruri abundente, cortegii de măşti etc.
.
1.8. Prin naşterea lui Mithra: “lumea cea veche sărbătorea creşterea luminii, care biruieşte forţele întunericului”[27]. Mithra era cunoscut drept Domn al Adevărului şi al Luminii Cereşti.. Ecouri ale mithraismului se găsesc în unele colinde româneşti, unde Iisus îmbracă toate atributele lui Mithra (venerat atât în Dacia, unde s-au găsit 280 monumente, cât şi în Moesia Inferior – 90 monumente): „şi pe faţa fiului/ scrisă-i raza soarelui”.[28] Ecouri apar şi în onomastica românilor: Mitra, Mitrea, Mitru, Mitre, Mitran, Mitrică, Mitrancă, Mitrofan, Mitroi, Mitruş, Mitrelea, Mitrescu, Mitrican, Mitrici, Mitrin, Mitriev, Mitrovici, Mitruţoiu (chiar tatăl meu se numea Mitruţă).
.
1.9. În studiul Geneza creştinismului popular al românilor, Nelu Zugravu afirmă că „Nemurirea şi postexistenţa propovăduite de Zalmoxe ar fi putut anticipa şi pregăti creştinismul” [30]. Dobândirea nemuririi însemna şi un cod de legi morale: pietate, abstinenţă, puritate, curaj. Geto-dacii foloseau incineraţia, ca sufletul să supravieţuiască
purificat în cer, lângă Cel Preaînalt, părintele luminilor, eliberat de învelişul trupului corupt.
.
2. Împrejurările în care a fost instituită Sărbătoarea Naşterii Domnului
Troparul zilei specifică sensul acestei sărbători a Natalităţii (Nascere Domini): Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru… Biserica a încercat să-şi apropie sărbătoarea Crăciunuluicu rădăcini milenare, «necreştină, dar prăznuită de o populaţie cu trăire creştină», dedicând-o Naşterii Mântuitorului, numit Soarele Dreptăţii.
.
2.1. Textul din Noul Testament (Matei 1, 18) este următorul: Cristi autem generatio sic erat (Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost). Cuvântul grec genesis (naştere) a fost tradus in latină, în Vulgata, cu generatio, – onis (generare, naştere din părinţi) sinonim cu “natalis”.După Ovid Densuşianu, Al. Graur şi Al.Rosetti, apelativul Crăciun derivă din latinescul creatio. Dar limba Bisericii nu a întrebuinţat şi pe creatio, pornindu-se de la sensul lui creare, de “faire naitre du neant”. Prin urmare este un nonsens să legi etimologic numele Crăciun de termenul creatio,-onis, fiindcă termenul “creare” nu are sensul de “naştere”. Iisus Hristos S-a născut din veci din Tatăl, fiind de o fiinţă cu Tatăl, şi “la plinirea vremii” s-a născut cu trupul, fără de păcat, din Fecioara Maria şi de la Duhul Sfânt, aşa cum se afirmă în Crez: “născut, nu făcut, cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”.
.
2.2. Din latinul natalis avem însă în română cuvântul nat, de unde expresia: Tot satul îşi are natul, adică fiecare cu obârşia lui, cu generaţia ( generatio-onis) neamului său. Cuvântul nat ( natus) nu are legătură cu Crăciunul, ca în limbile romanice apusene.
.
2.3. Al. Graur mai derivă Crăciun şi din latinul calatio, care însemna “chemare”, şi anume chemarea pe care o lansau preoţii la zi întâi a fiecărei luni, de unde şi numele de kalendae, care se dădea primelor zile ale lunii (cu derivatul calendar, cărindar). Dar Crăciunul nu e la zi întâi şi nu presupune nici o chemare.
.
2.4. In textele bisericeşti româneşti numele Crăciun a fost eludat secole întregi (XVI, XVII, XVIII), datorită încărcăturii păgâne a sărbătorii, care asocia la Naşterea Domnului un alai de personaje de neînţeles cu măşti de Moşi, Cioban, Mut, Plugari, Ţigan, Căiuţi, Capră/Ţurcă, Urs. De exemplu în Cazania de la Govora – 1642 şi în Cazania lui Varlaam – 1643, numele sărbătorii Crăciunului a fost înlocuit cu “Sărbătoarea Născutului”. În schimb în
texte laice apare şi ca nume al sărbătorii: mitropolitul Sucevei, Ghedeon, şi mai mulţi boieri mulţumesc în scris craiului Gh. Racoţi pentru un ajutor în bani, “ pe care se îndatoreau a-i răspunde până în ziua Crăciunului”[35]. Gheorghe Mihăilă îl găseste atestat în sec. al XII-lea: crăciun (1198).
.
2.5. Datinile străvechi ale Crăciunului asociate la sărbătoarea împărătească a Naşterii Mântuitorului au persistat de-a lungul secolelor până în zilele noastre în ciuda interdicţiilor. Actul de martiraj al Sfântului Cračun, judeţul Constanţa) menţionează practicarea acestei sărbători de enoriaşi din toate categoriile sociale în secolul al IV-lea,« în ziua calendelor lui ianuarie…îmbrăcaţi în piei de capră… urmând obiceiul păgânilor, deşi se numesc creştini»[37].
Acelaşi lucru se semnala şi în vestul Europei. In 742 Sfântul Bonifaciu scria Papei Zaharia (pontif între 741-752), scandalizat că la Roma, de Anul Nou, creştinii, deghizaţi în animale după obiceiul păgânilor, cântau şi dansau ziua şi noaptea, chiar pe treptele bazilicii Sf. Petru, refuzau din superstiţie să împrumute vecinilor foc sau unelte din fier. În spaţiul germanic la carnavalul Julfest apare personajul Julbock. Acesta este un ţap confecţionat din paie, legat cu o fundă roşie. În mitologia ţărilor nordice, zeul tunetelor Thor – denumit şi Donner, alerga pe bolta cerului într-o şaretă trasă de ţapi, iar la solstiţiul de iarnă Thor se cobora printre oameni. Ţapul lui Thor a devenit în ţările scandinavice un simbol al Crăciunului. În Finlanda, Moş Crăciun este numit Joulupukki, cuvânt derivat de la
Julbock.
.
Conducătorii bisericii au luat poziţie şi împotriva obiceiului păgân de a face daruri pe 25 decembrie (obicei care îşi trage originea din Saturnalii, când cei bogaţi făceau daruri celor sărmani în cinstea vârstei de aur a libertăţii, când Saturn stăpânea toată lumea cunoscută).
.
2.6. Iată un exemplu cum la români sărbătoarea moştenită a fuzionat firesc cu creştinismul: «Se spune că Moş Crăciun a găzduit şi ospătat pe Ioan Sântioan. Cică Ioan Sântioan a călătorit cu Maica Domnului şi cu Hristos şi s-au abătut la casele lui Moş Crăciun. După ce s-au ospătat şi au băut, Ioan Sântioan a zis lui Moş Crăciun : Noi bem şi ospătăm şi nu ne întrebăm cine e mai mare dintre noi. Moş Crăciun i-a răspuns: Mare eşti, Doamne, de mărire, de când te-ai născut. Dar eu m-am pârlejit (am fost de faţă – cu acest prilej,n.n.) şi team sprijinit în poala de veşmânt şi n-ai dat de pământ». Parcă asistăm la Întâmpinarea Domnului de dreptul Simeon bătrânul (sărbătorită în calendar la data de 2 februarie), în ritualul punerii înaintea Celui Preaînalt a Pruncului Sfânt, Fiul Omului, întâi născut din Preacurata Fecioară Maria şi de la Duhul Sfânt.
.
2.7. «Creştinismul popular, afirmă Nelu Zugravu, s-a născut din convieţuirea religiilor în momentul de formare si ascensiune a religiei Mântuitorului în Imperiul Roman, din similitudinea practicilor, din supravieţuirea mitologiilor ancestrale, din revalorizarea simbolurilor preistorice şi din creştinarea unor divinităţi, credinţe şi cutume antice.». Întrucât sărbătoarea Crăciunului era prea adânc înrădăcinată în mentalitatea populară pentru a fi înlăturată, biserica a hotărât să o păstreze închinând-o Naşterii Mântuitorului. Ion Ghinoiu observă cum creştinismul a vehiculat numeroase practici precreştine pe care, fără să vrea şi fără să ştie, le poartă cu el. Fără creştinism multe credinţe şi superstiţii nu ar fi ajuns până în secolul XXI.
.
Practicile religioase au fost preluate prin tradiţie, fără să existe îndrumări scrise privind de exemplu închinatul spre răsărit, orientarea estică a mormintelor, a altarului bisericilor şi a icoanelor în casă, palma deschisă cu degetele răsfirate în chip de raze (simbol solar) cu care preoţii invocă duhul sfânt şi binecuvântează credincioşii, tămâiatul,
aprinsul lumânărilor şi candelei, primirea şi transmiterea luminii de Paşti, stropirea cu apa sfinţită, pomenile etc.
.
Istoricul Socrate Scolasticul, citat de cercetătorul Nelu Zugravu susmenţionat arată că nici apostolul Petru, nici evangheliştii nu au impus celor convertiţi cum să celebreze sărbătorile: «Căci nici Mântuitorul, nici Apostolii n-au impus pentru aceasta nici un precept şi n-au stabilit nici o pedeapsă contra celor ce le-ar comite… Apostolii n-au cugetat niciodată să prescrie sărbători. Ei n-au avut grijă decât să recomande pietatea».[44] Mântuitorul însuşi
a spus: «N-am venit să stric, ci să împlinesc».
.
2.8. La primele popoare creştinate, numele sărbătorii arată exclusiv evenimentul creştin al naşterii Domnului, fără trimitere la străvechea sărbătoare pre-creştină: latină- Natales, italiană– Natale, spaniolă– Navidad, portugheză– Natal, provensală– Nadal, franceză- Nativité/ Nöel, engleză- Nativity/Christmas, rusă- Rozdjestvó, ucraineană –
Rizdvò, polonă– Bože Narozdenie, sârbă-croată-slovenă– Bozic, bulgară –Bozik, cehă– Vanoce, slovacă – Vianoce.
Petru Caraman, studiind răspândirea geografică a cuvântului Crăciun îl găseşte numai la români şi la locuitorii din imediata vecinătate a graniţelor etnice româneşti: la ucrainienii carpatici Kerečunj večery, la slovaci tot Kračun (numai la cei din est), la unguri Karácson, cu acelaşi sens ca şi la români. Deci reiese că pretutindeni cuvântul e împrumutat de la români.
.
In concluzie constatăm că la toate popoarele Europei elementele asociate sărbătorii multimilenare a Crăciunului fac parte dintr-un sistem coerent de reprezentare mitico-rituală a lumii, care dovedeşte continuitatea a unei credinţe monoteiste în Dumnezeul Luminii şi al Dreptăţii. Pretutindeni apare aceeaşi dezvoltare spirituală: cultul solar al Crăciunului este absorbit organic în sărbătoarea creştină a Naşterii Domnului, o dovadă convingătoare despre
comunitatea de origine a popoarelor europene.
.
Această origine este autohtonă, strict europeană şi nu indo-europeană cum s-a susţinut în mod eronat. De ce? Deoarece cultul soarelui este axiomatic legat de agricultură, iar cercetări arheologice recente precum şi datările cu C14 au dovedit că agricultura îşi nu are originea în ţinutul arid al Indiei, ci în bazinul carpato-dunărean situat in inima Europei. Munţii Carpaţi au fost habitatul primitiv al arienilor care au populat India, aşa cum dovedesc cercetătorii britanici în The Cambridge History of India. Autohtonii carpato-dunăreni practicau agricultura încă din epoca pietrei (7800 î.Hr.), arând pământul cu plug din corn de cerb şlefuit şi placat cu silex. S-au descoperit semnificative depozite de graminee carbonizate în gospodăriile neolitice. Cercetările arheologice ale Grupului de lucru Schela Cladovei –Lepenski Vir efectuate între 1990-2000 au dus la concluzia că agricultura a
început la Porţile de Fier.
.
In acelaşi timp, cercetătorul italian Marco Merlini sesizează cu justeţe că recunoaşterea internaţională a primordialităţii civilizaţiei carpato-dunărene are repercusiuni culturale importante asupra identităţii spirituale comune a popoarelor care locuiesc bătrânul continent Europa: „Teorema clasică Ex Oriente lux este schimbată în Ex Occidente lux (…). Aceasta aduce o îmbogăţire şi expansiune a matricei istorice şi culturale pe care se bazează identitatea noastră europeană, pentru că civilizaţia Dunării este acum considerată ca una din „mamele” culturii europene moderne.”
.
In ceea ce priveşte tema prezentului studiu, sărbătoarea solară a Crăciunului este una din mărcile de străvechime ale neamului românesc şi ale spiritualităţii europene.
Autor: Prof. Dorina Şuhanea
Ce este o EMC? Este o experienţă a vieţii după moarte, care are loc, atunci când persoana este moartă din punct de vedere clinic. Este vorba de o detaşare de trup, şi de o existenţă în afara trupului în mod conştient.
Nu trebuie să confundăm aceste experienţe, cu cele în stare de comă, în stări excepţionale la graniţa dintre moarte şi viaţă, sau cu cele sub influenţa unor substanţe, sau cu cei ce au experimentată răpiri sufleteşti, după cum spune Pavel: „Cunosc un om în Hristos, care, acum patrusprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer(dacă a fost în trup nu ştiu; dacă a fost fără trup, nu ştiu: Dumnezeu ştie). Şi ştiu că omul acesta (dacă a fost în trup sau fără trup, nu ştiu: Dumnezeu ştie), a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte, care nu se pot spune şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească.” (2Corinteni 12:2-4; vezi şi 1Corinteni 5:3,4).
Atunci când vorbesc de EMC, mă refer la oamenii declaraţi morţi de medici sau personal medical competent, şi care după un timp mai lung sau mai scurt, au revenit la viaţă.

Atât cei ce au avut experienţe pozitive, sau negative, descriu: detaşarea de trup, începutul unei existenţe în afara corpului, de multe ori ei privesc corpul neînsufleţit, cât şi personalul medical care încercă reanimarea persoanei. Mai târziu persoana dacă a fost bună se simte că pluteşte / se ridică, trece printr-un tunel, şi se întâlneşte cu o fiinţă de lumină: Isus sau un înger, sau chiar din clipa detaşării de trup este întâmpinat şi înconjurat de îngeri (comp. cu Luca 16:22), aceea persoană apoi, e posibil să vadă anumite secvenţe din paradis, sau se întâlneşte cu fiinţe dragi sau cunoscute decedate. Comunicarea cu fiinţa de lumină sau cu sufletele celor cunoscuţi este fie verbală, fie non-verbală, printr-un fel de telepatie.
Cei ce au experienţe negative declară, cum sunt preluaţi de demoni, din clipa morţii, sau simt că sunt traşi sau alunecă în jos, simt un întuneric dens şi înfricoşător (Matei 8:12; 22:13; 25:30); alţii ajung la o poartă a iadului şi sunt preluaţi de o fiinţă oribilă, sau văd un loc al torturii, al flăcărilor, al ţipetelor sau durerilor, unii văd anumite persoane cunoscute, necredincioase, chinuindu-se în foc, sau fiind chinuiţi de fiinţe demonice, sau experimentează chinul de a fi sfâşiaţi, zgâriaţi de mii de fiinţe care parcă îi străpung fiinţa cu ghearele lor. Experienţe pot fi de la caz la caz diferite, însă păstrează acelaşi tipar, cei buni, un loc frumos, de unde nu mai doresc să plece, o fiinţă de lumină sau mai multe, iar cei răi chinul în forme mai grave sau mai puţin grave.
În general Fiinţa de lumină care este prezentă lângă cei drepţi, sau vine ulterior şi îi scapă din ghearele demonilor, din întuneric sau din flăcări pe cei ce au ajuns în acel loc, le arată viaţa de pe pământ, sau secvenţe cu faptele făptuite în trup, după care îi spune că trebuie să se întoarcă pe pământ, i se mai acordă astfel o şansă, ca cei drepţi să devină şi mai drepţi, şi cei nedrepţi să se pocăiască, unii dintre ei primesc chiar un mesaj pentru omenire sau pentru biserică.
Toţi cei care au revenit înapoi, şi au descris raiul sau iadul, au simţit un sentiment al veşniciei, nu au simţit trecerea timpului ca pe pământ.
Ei revin în corp, şi când se trezesc (învie) în lumea aceasta, află că au fost declaraţi morţi, dar că din fericire au revenit la viaţă. Unii au revenit la viaţă şi după câteva zile nu doar după ore. Am auzit de un caz ce a revenit la viaţă după nouă zile, altul după trei sau patru, altul după o zi, etc.
Trebuie amintit faptul că unii dintre cei ce au experimentat moartea clinică, nu au o asemenea experienţă a raiului sau a iadului. O posibilă explicaţie ar fi, că nu-şi amintesc, ca şi situaţia cu visurile. Toţi oamenii visează în fiecare noapte, acest lucru este demonstrat ştiinţific, însă nu toţi îşi amintesc visul dimineaţa, decât o mică parte.
O altă explicaţie ar fi că Dumnezeu nu a dorit ca acei oamenii să aibă, detaşarea de trup, ştiind că vor reveni la viaţă în scurtă vreme.
Scepticii, materialiştii, necredincioşii, anihiliştii, care neagă viaţa după moarte, au încercat să explice acest fenomen, dând tot felul de explicaţii, şi născocindu-se multe teorii care încearcă se explice aceste experienţe.
În general se dau următoarele explicaţii la experienţele de moarte clinică, cu continuarea vieţii după moarte, ele sunt: 1) halucinaţii induse de durere sau medicamente; 2) resturi de amintiri din experienţa naşterii; 3) reacţia creierului la nivele modificate de dioxid de carbon; 4) împlinirea psihologică a unor dorinţe, speranţa unui cer; 5) autosugestie; 6)experienţe induse de droguri sau de diferite anestezice; 6) atacuri de apoplexie în lobii temporali; 7) pierderi senzoriale.
Sunt aceste explicaţii satisfăcătoare? Dacă cercetăm acest fenomen experimentat de mii de persoane, ne dăm seama că aceste explicaţii nu satisfac, ele nu dau răspunsuri la anumite cazuri reale concludente, ca de pildă:
De exemplu, ele nu pot explica cum ar putea nişte oameni cu creierul mort, să descrie ulterior cu amănunte exacte şi amănunţite încercările personalului medical de a-i reanima. Astfel dintr-un studiu pe 25 de pacienţi cu cunoştinţe medicale, care au fost rugaţi să descrie manevrele ce se fac atunci când un medic încearcă să reanimeze un pacient care este în comă sau mort clinic, aproape toate persoanele (23 din 25) au făcut greşeli mari de descriere a procedurilor de reanimare. Pe de altă parte, nici unul din pacienţi morţi clinic n-au făcut greşeli în descrierea a ceea ce s-a petrecut cu ocazia reanimării lor. Asemenea studii dovedesc că oamenii aceştia au fost cumva în afara trupurilor lor, aşa cum au pretins, şi au privit ce se întâmplă.
Există probe care arată şi mai bine existenţa după moarte, desprinderea sau ieşirea din trup şi deplasarea la o anumită distanţă de trup. Astfel o mamă, după ce a intrat în moarte clinică, a ieşit din trup, şi a plutit spre coridor, unde şi-a văzut fetiţa adusă de o cunoştinţă pe holul spitalului, şi a văzut că fusta ei nu era asortată cu bluza. După câteva minute, mama a revenit trup, şi a revenit la viaţă. După ce şi-a recăpătat conştiinţa, ea a spus personalului medical de ce fetiţa ei este aşa prost asortată ca îmbrăcăminte. Medicul a apostrofat asistenta că a lăsat fetiţa să fie văzută de mama ei. Însă aceasta s-a scuzat şi a spus că fetiţa nu a intrat la mama ei. Iar mama a precizat că a văzut-o din postura de suflet. Ne întrebăm ce halucinaţii putea să-i arate mamei cu ce este îmbrăcată fetiţa ei? Sau mai degrabă cu adevărat această mamă a experimentat viaţa după moarte şi ieşirea din trup.
Un alt caz, a unei femei aduse de urgenţă la spital, unde a venit pentru prima oară, a simţit că fiind în sala de operaţie, că s-a detaşat de trup, a început să se ridice în sus, prin ziduri, şi a ajuns pe acoperişul spitalului, unde zăcea aruncat un tenis (pantof) de culoare roşie. După ce şi-a revenit din moarte clinică, a spus personalului medical că pe acoperişul spitalului este un pantof roşu. Lucru confirmat ulterior, când o persoană din cadru spitalului a mers pe acoperiş şi a găsit pantoful roşu. Întrebare pentru sceptici: Cum putea, halucinaţiile, inconştientul, sau sedativele, sau anestezicul să-i permită să vadă o realitate fizică, şi nu anumite imagini ireale? Cum de a văzut femeia pantoful roşu fiind prima oră în acel spital, decât doar dacă a experimentat o ieşire din trup cu adevărat?

Alte cazuri indică o întâlnire cu fiinţe dragi care au decedat, însă curios, ele au decedat după ce a decedat cei cu experienţa cu moartea clinică, deci nu avea de unde să ştie că au decedat, deoarece când au intrat în comă, acele persoane erau în viaţă. Când se trezesc la viaţă abia atunci află, că persoanele cu care s-a întâlnit au decedat imediat după ei. Cum ar fi putut să ştie de decesul rudelor lor, decât că s-a întâlnit cu ele, având în vedere că ele au decedat după ce persoana în cauză a intrat în comă?!
Unii chiar descriu cu lux de amănunte împrejurările în care au decedat rudele lor, sau anumite evenimente la sute de kilometri distanţă. Cu siguranţă că nu anestezicul sau halucinaţiile sau dereglările unor substanţe din creier au putut face ca aceştia să aibă acces la aceste informaţii din timpul morţii lor, ci doar dacă au experimentat cu adevărat, ieşirea din trup de după moarte clinică.
Cu siguranţă că nu aceste mărturii sunt fundamentul credinţei noastre, ci Cuvântul lui Dumnezeu, însă aceste experienţe întăresc Cuvântul lui Dumnezeu, fiind asemănătoare cu anumite descrieri ale Bibliei, deoarece oamenii care au experimentat moartea clinică, au descris asemănător cu Biblia: paradisul, Noul Ierusalim, îngerii, etc. Iar cei necredincioşi, au descris asemănător, iadul, flăcările, demonii, întunericul, chinul, etc.
Textul intergal al cartii :
http://exm.uv.ro/documente/iad.html
Gavril Bărnuţiu este din judeţul Satu Mare şi nu demult a trăit una dintre cele mai importante experienţe din viaţa sa. Fără să creadă în existenţa Sa, românul s-a convins că dincolo de această lume este, totuşi, Dumnezeu. Intrat în moarte clinică după ce s-a îmbolnăvit brusc, Gavril Bărnuţiu a găsit calea credinţei după ce a cunoscut lumea de dincolo de noi.
Într-un filmuleţ postat pe YouTube, românul povesteşte cum a trecut prin infern şi prin Rai, cum şi-a întâlnit părinţii morţi şi cum a fost salvat de către îngeri. De asemenea, acesta descrie cu amănunte senzaţionale felul în care arată Raiul, Dumnezeu şi îngerii.
„Şi de-odată uitându-mă aşa în stânga am văzut o poartă mare şi poarta aceea exact aşa era cum era corpul meu, toate culorile erau pe poarta aceea. Eu m-am uitat apoi în mormânt. Mă miram de corpul meu. Ştiam că acela a fost corpul meu şi acuma ce fel de corp am. Şi îmi zice îngerul din dreapta: vezi aşa se petrece cu oricine moare. Corpul putrezeşte în pământ, iar sufletul primeşte un corp ca şi al nostru – au zis îngerii – sau ca şi a celora din iad, corpuri de demoni – aşa mi-au zis îngerii. Iar tu – au zis către mine – tu ai primit un corp de musafir al iadului şi-al raiului pentru necredinţa ta. Acum vino, nu te teme. Trebuie să vezi o părticică din Rai. Mi-am îndreptat privirile spre poarta aceea mare care s-a descuiat în două părţi. Când am ajuns la poartă, ei trăgeau de mine să intru şi mie mi-era frică. Şi am zis: cum să mă duc eu acolo în strălucirea aceea mare, în frumuseţea aceea care o văd – o vedeam din poartă – cum să intru eu acolo, eu nu sunt vrednic. Dar îngerii, îngerii mă trăgeau de mâini, vino nu te teme. Ei au văzut şi au ştiut că eu mă tem. Vino nu te teme, au zis către mine şi când am păşit pragul înăuntru la un moment dat, eu nu am mai simţit ca aici când păşeşti de-afară în casă tot materie sub picioare. Deja eu păşeam, dar păşeam în aer. Exact cum ai pune mâinile aşa în aer, aşa simţeam. Deci nu simţeam materie sub picioare. Dar o bucurie ce-a pătruns în mine, nu se poate explica în cuvinte omeneşti exact cum scrie în Biblie. Acolo aşa este: cum ochiul omului n-a văzut, urechile n-a auzit la inima omului nu s-a suit. Deci la un moment dat cum am intrat curios acum, în strălucirea aceea mare, în frumuseţea aceea mare, acum curios să văd, curios să aud, acolo cum este, acolo în Raiul lui Dumnezeu. Eu doar o părticică am văzut acolo. Eu n-am văzut tot Raiul lui Dumnezeu. Când voi primi corpul de moştenitor şi voi merge acolo, atunci voi vedea tot Raiul lui Dumnezeu, când voi fi moştenitor. Eu am fost musafir”, a spus bărbatul originar din judeţul Satu Mare.
.
„Şi îngerii mi-au zis: aici sunt toate faptele tale rele înregistrate. Adevărul este că dacă oamenii înregistrează, Dumnezeu cu atât mai mult înregistrează toate faptele bune şi rele. Şi-acuma după ce ei mi-au spus „aici sunt toate faptele tale rele”, după ce m-am gândit eu, că precis mă vor alunga în iad, va trebui să recunosc că eu nu sunt vrednic să fiu aici. Ei au zis: nu aşa cum gândeşti tu. Deci ei ştiau gândul meu. Şi adevărul este, îngerii ştiu gândul nostru cât şi Domnul Iisus şi Dumnezeu. Dar acum, ei mi-au zis: aici sunt toate faptele tale rele înregistrate iar la uşa din faţă, că eu eram în holul acela mare, iar la uşa din faţă este lăcaşul pregătit pentru tine şi rudeniile tale”, a mai completat Bărnuţiu.
.
„La un moment dat tatăl meu era pe patul din stânga, mama pe dreapta, pe patul din dreapta. Aş fi vrut să vorbesc cu tata dar îngerii mi-au zis: lasă-l să se odihnească, nu ai voie să vorbeşti cu el. Atunci, l-am lăsat pe tata şi mi-am îndreptat privirea spre mama pe patul din dreapta, zic: „Dumneata ce faci aici, măicuţă?” Ea mi-a zis: „Eu am venit să vă văd pe voi, dar mai ales pe tine, cum te vei naşte astăzi din nou””, a precizat cel care a trăit această experienţă spirituală.
.
Gavril Bărnuţiu şi-a amintit şi detalii legate de felul în care erau îmbrăcaţi cei din jurul său: „Îmbrăcămintea Domnului Iisus şi a îngerilor era perfect albă, părul alb, alb, aşa când s-au întors într-o parte părul era într-una cu îmbrăcămintea şi n-am văzut aripi – că m-au întrebat mulţi: n-ai văzut nu aveau aripi îngerii? Nu ştiu, mama a visat îngeri, dar cu aripi. Eu n-am văzut aripi la îngeri deşi i-am văzut. Şi din spate n-am văzut că aveau aripi. I-am văzut haină albă de sus până jos şi părul acela alb, alb şi înfăţişarea aceea puţin galbenă foarte strălucitoare. Până la vârsta de 34 de ani jumătate a trebuit să-mi văd toate faptele rele. Vreau să spun că am trecut prin faţa fiecărei uşi şi-a trebuit să-mi văd corpul la vârsta de 16 ani, aşa cum în restaurant după ce am terminat profesionala în Lupeni, am fost repartizat în Petroşani şi-acolo inginerul a ţinut ziua lui şi ne-a chemat la restaurant. Am văzut cum acolo cântam noi românii la o masă separat cântam bineînţeles melodii populare, iar la altă masă ungurii cântau ungureşte. Şi voiau să ne interzică să cântăm noi româneşte şi s-a iscat o bătaie şi eu decât să mă bat am ieşit afară şi-am fugit. Exact cum s-a petrecut, aşa am văzut acum primul caz, în timpul cât am fost declarat mort”.
.
„În iad am văzut tunelul acela care zic că avea 100 de metri adâncime şi-apoi am văzut lumea iadului şi flăcările acelea care se înălţau până sus la cer şi toţi aceia cu mâinile ridicate venind spre mine şi strigau după apă şi ajutor. Toţi aceia veneau. Acum aici am văzut tunelul acela dar fără sfârşit, fără capăt şi deodată am văzut că din adâncime vine un nor la aproximativ 10-15 metri în faţa mea norul acela s-a desfăşurat şi-am văzut exact un bărbat – exact cum te văd pe dumneata în faţa mea. Aşa l-am văzut pe Dumnezeu. Cu deosebire că El avea 20 de metri înălţime. Avea vreo 5-6 metri lăţime. Era un corp ce n-am văzut în viaţa mea aşa de mare. Acum am crezut că El v-a zbiera la mine: locul tău nu este aici, locul tău este în iad. Pleacă din faţa mea. Dar El n-a zbierat, El n-a strigat nici cu ton ridicat la mine. Aşa de blând şi îngerii vorbeau aşa de blând că nu m-aş fi săturat nicio dată şi în veci să-i aud. Dar Dumnezeu când mi-a vorbit aşa de blând, mi-a zis „Vino, nu te teme, ai avut păcate cât nisipul mării dar acum prin sângele iubitului Meu fiu Iisus toate sunt şterse iar de Mine sunt iertate”. N-am ştiut ce să zic. De bucurie tot mă pregăteam să-i zic ceva sau să nu-i zic, tot m-am temut că dacă-i voi zice ceva poate va zbiera la mine. „Nu te teme, am hotărât să mergi în lume”, mi-a spus, „pentru familia ta şi-atâtea suflete care doresc mântuirea”. „Du-te, spune la toţi aceea cu care vei avea ocazia să vorbeşti ce-ai văzut şi ce-ai auzit dar mai mult ca atât să le spui la toţi căci în curând harul se va lua şi lumea se va sfârşi. Du-te, nu te teme. Duhul Meu este mereu cu tine”. Atunci, deodată am simţit că a venit peste mine un aer răcoritor şi imediat m-am văzut în corpul acesta”.
.
Şi-acum, îngerii au intrat în Rai, eu m-am trezit în morgă, m-am trezit acolo. Sigur că a venit soţia din oraş. Ea s-a dus să facă cumpărături, să pregătească pentru înmormântare şi-a venit înapoi. Şi când a venit acolo la uşa de la morgă, văzându-mă viu, m-a întrebat: „Tu eşti Gavrilă?” Am zis „Da””, a încheiat Bărnuţiu povestea vieţii sale.
Sursa: www.libertatea.ro
.
Există numeroase scrieri nebiblice aparținând unor istorici, oameni politici și laici care confirmă existența lui Jesus Christus (numele latin al lui Isus Hristos).
Seria Pro Jesus a mărturiilor istorice despre existența, caracterul și influența lui Isus Hristos începe cu scrisoarea antică a soției lui Ponțiu Pilat, Claudia Procula, adresată prietenei ei, Fulvia Romelia. Conform datelor disponibile, originalul acestei scrisori se află în bibliotecile Vaticanului de unde, pe la 1643, a fost copiată și trimisă episcopului Dionisie al Constantinopolului.
„Claudia Procula,
Ție Fulvia Romelia,
Salutare!
O, tu a mea credincioasă tovarăşă, mă întrebi şi mă rogi a-ţi descrie evenimentele care s-au petrecut după ziua despărţirii noastre. Ştirile unora din ele au ajuns şi până la tine, însă taina în care sunt învăluite trezeşte în tine neliniştea şi voința de a şti starea mea. Dând atenţie apelului tău mă voi strădui să refac inelele lanţului de amintiri împrăştiate ale vieţii mele şi, dacă vei întâlni astfel de împrejurări, care ar uimi mintea ta, atunci adu-ţi aminte că Puterile Creatoare sunt nepătrunse şi înconjurate de întuneric pentru priceperea noastră neputincioasă şi muritoare, şi că este cu neputinţă pentru fiinţele muritoare de a schimba soarta vieţii lor.
Eu nu o să-ţi amintesc primele zile ale vieţuirii mele, care au zburat aşa repede în pace, în Narbona, sub paza şi grija părinţilor mei şi sub ocrotirea divină a prezenţei lor …
Tu ştii că odată cu sosirea celei de-a şaisprezecea primăveri a fecioriei mele, m-am unit prin legătură conjugală cu romanul Ponţiu, nepot al unei renumite familii, care ocupa pe atunci, în Italia, un post de guvernator… Imediat după ieşirea noastră din templu a trebuit să merg cu Ponţiu în provincia care i-a fost încredinţată.
Am plecat fără bucurie, dar nici cu o deplină îndoială, după soţul meu care, după anii săi, putea fi socotit ca tatăl meu. Eu v-am regretat mult… fiindcă locuinţa liniştită a părinţilor mei, fericitul cer al Narbonei, frumoasele monumente, gingaşele dumbrăvi ale patriei mele au rămas ceva sublim în sufletul meu. Eu vă salut, copleşită de dor, cu ochii plini de lacrimi!…
Primii ani ai vieţii mele conjugale au trecut liniştiţi. Cerul mi-a dăruit un fiu. El mi-a fost mai drag decât lumina zilei, am împărţit cu el ceasurile mele de îndeletniciri, de tristeţe, de bucurie.
Fiul meu era de numai cinci ani când Ponţiu, după mila Împăratului, a fost numit Procurator peste Iudeea. Atunci noi am plecat cu oamenii noştri reangajaţi ca servitori, pe un drum foarte greu de descris… Cu timpul, m-am îndrăgostit de acea provincie bogată şi fructiferă pe care soţul meu trebuia să o cârmuiască în numele Romei, stăpâna popoarelor. În Ierusalim de multe ori am fost înconjurată de aplauze şi cinste, dar totuşi am trăit în deplină singurătate şi izolată, din cauza mândriei şi dispreţului cu care evreii ne întâmpinau pe noi, “străinii” şi “păgânii” – după cum ei ne numeau pe noi. Ei susţineau că noi spurcăm cu prezenţa noastră pământul sfânt, pe care Dumnezeul lor l-a făgăduit strămoşilor lor. Eu mi-am petrecut deseori timpul plimbându-mă cu copilaşul meu prin pădurile mele liniştite, unde mistreţul se hrănea cu ramurile măslinilor, unde palmieri cu frunzele lor delicate, mai frumoase ca cele din Delosa, se ridicau deasupra portocalilor sălbatici care înfloreau, ori printre narvii fructiferi. Acolo, sub acea umbră răcoroasă, am cusut învelitori pentru altarele zeilor, sau citeam versurile lui Virgiliu care sunt foarte plăcute auzului şi tot atât de răcoritoare inimii.
Soţul meu, numai puţine momente îşi putea rezerva pentru mine. El era întunecat şi trist, pentru că oricât de tare era mâna lui, ea era totuşi prea slabă pentru a ţine în frâu acest popor care a fost mult timp independent şi pornit din fire către răscoală. Deşi am observat că sunt despărţiţi în mii de secte furtunoase, totuşi ei se unesc într-un singur punct: ura turbată contra romanilor.
Numai o singură familie din înalta clasă din Ierusalim îmi arătă o prietenie relativă. Aceasta era familia şefului sinagogii, iar eu am găsit o mare plăcere în vizitarea soţiei lui, Salomeea, un exemplu de bunătate şi blândeţe, şi îndeosebi în faptul că am făcut cunoştinţă cu fiica ei, ce avea vârsta de doisprezece ani, Semida cea iubită şi preafrumoasă, ca zarea Saronului care înfrumuseţează părul ei…
Câteodată ele îmi vorbeau despre Dumnezeul părinţilor lor şi îmi citeau pasaje din sfintele lor cărţi. Şi ce să-ţi spun, Fulvia, îmi amintesc despre cunoscutele cântări de laudă compuse de Solomon pentru Dumnezeul lui Iacob – acel singur Dumnezeu, veşnic şi nepătruns de obiceiurile şi proverbele cărora noi le dăm ascultare la altarele noastre numindu-le dumnezeieşti, Atotputernicul şi Milostivul, care uneşte în Sine bunătatea, curăţia şi mărirea. Amintindu-mi de glasul Semidei care răsuna ca sunetul de harfă când cânta sfântul imn Binefăcătorului şi Marelui Împărat al lui Israel, la rândul meu încercam să-l cânt la instrumentul meu, aşa de des folosit pe atunci. În singurătatea mea, lângă leagănul băiatului meu, mă aruncam în genunchi, Îl chemam de multe ori, chiar împotriva voinţei mele, rugam pe acel Dumnezeu, pentru smerenia şi liniştea inimii mele, îi supuneam soarta şi judecata mea mâinii Lui tari de fier, ca o roabă unui domnitor, şi să vezi minune! Eu totdeauna mă ridicam ajutată şi mângâiată.
După un timp oarecare, Semida se îmbolnăvi. Într-o dimineaţă, când m-am deşteptat, mi s-a spus că ea a murit în braţele mamei sale şi fără prea mare suferinţă. Cuprinsă de întristare, auzind această ştire, eu l-am luat pe copilaşul meu pentru a merge la ele, ca să o plâng împreună cu plângătoarele şi cu maica ei, Salomeea. Sosind în strada unde era casa lor, servitorii mei doar cu mare greutate au putut face drum prin mulţime, pentru mine şi însoţitoarele mele, pentru că plângâtoarele şi cântăreţele, împreună cu o imensă mulţime de oameni, se îngrămădiseră în jurul casei…
Deodată, am văzut că mulţimea se retrage, făcând loc de trecere unui grup de oameni ce veneau şi la care mulţimea privea cu mare interes şi respect. În primul om, eu am recunoscut pe tatăl Semidei; dar în loc a-l vedea întristat, după cum mă aşteptam să-l văd, pe strălucitoarea lui faţă am văzut semnele unei ferme convingeri şi nădejdi, ce nu putea fi înţeleasă de mine. Cu el mai mergeau trei inşi, îmbrăcaţi cu haine aspre şi cam sărăcăcioase, ce dădeau impresia că sunt nişte oameni simpli şi neştiutori. Dar după ei mergea Unul îmbrăcat, un bărbat în anii de plină frăgezie a tinereţii Lui.
Eu mi-am ridicat ochii ca să-L privesc, dar a trebuit imediat să-mi retrag privirea de la El spre pământ, ca dinaintea Soarelui strălucitor. Mi se părea că fruntea Lui era luminată, iar în jurul capului se forma o strălucire care părea ca o coroană, iar părul Lui se lăsa pe umeri, potrivit cu obiceiul locuitorilor din Nazaret.
Îmi este imposibil a-ţi explica ce am simţit eu când L-am privit! Aceasta a fost cea mai puternică emoţie pe care am simţit-o vreodată, pentru că în fiecare trăsătură se descoperea o nepătrunsă frumuseţe, dar totodată El insufla şi o teamă tainică prin privirea ochilor Săi, ce păreau că ne prefac în ţărână. Eu plecai după El fără să ştiu unde merge.
Uşa se deschise şi eu am putut vedea pe Semida, care zăcea în pat înconjurată de sfeşnice şi miresme! Era încă frumoasă, în acea linişte cerească ce se cobora peste ea, dar fruntea îi era palidă, precum culoarea crinilor ce erau îngrămădiţi la picioarele ei. Degetul morţii lăsase urme în jurul ochilor ei, peste buzele ei uscate. Salomeea stătea lângă ea, amuţită şi aproape lipsită de orice simţire. Mi s-a părut că ea nici nu mă vedea.
Iar tatăl Semidei s-a aruncat la picioarele Aceluia, necunoscut de mine, care se apropie de aşternutul celei moarte, şi după ce i-a arătat-o, a strigat: “Domnul meu, fiica mea este în mâinile morţii: dar dacă voieşti, ea va învia!”
Am tremurat când am auzit aceste cuvinte. Inima mea a încetat să mai bată din cauza măreţiei Aceluia pe care eu nu-L cunoşteam. El a prins mâinile Semidei, aţintindu-şi puternica-i privire la ea şi i-a zis: “Fetiţo, scoală-te!”
Semida s-a ridicat de pe patul ei, ca şi cum ar fi fost ajutată de o mână nevăzută. Ochii i se deschiseră, elanul cel fin al vieţii înflori iarăşi pe buzele ei, apoi şi-a întins mâinile şi a strigat: “Mamă!”. La acest strigăt se trezi Salomeea. Mama şi fiica ei, tremurând, s-au îmbrăţişat una pe alta. Iar Iair a îngenunchiat în faţa Aceluia căruia îi zicea Domn, sărutându-i ciucurii de la poala veşmântului, zicând: “Ce trebuie să fac pentru a avea viaţă veşnică?”. “Să iubeşti pe Dumnezeu şi pe oameni”, a spus El şi S-a făcut nevăzut, ca o fantomă în umbra luminii. Eu eram în genunchi, fără să-mi dau seama. După ce m-am sculat, ca într-o deşteptare din somn, am plecat acasă lăsând fericita familie în culmea bucuriei – o bucurie pe care nici o pană nu o poate descrie.
În timpul când luam masa de seară, i-am istorisit lui Ponţiu tot ce-am văzut şi auzit. El plecă capul şi zise: “Tu ai văzut pe Iisus Nazarineanul, care e obiectul de ură şi de dispreţ al fariseilor şi al saducheilor, al partidului lui Irod şi al leviţilor îngâmfaţi din Templu. Această ură creşte zi de zi, tot mai mult şi unicul lor gând este ca să-i ia viaţa, dar cuvintele Nazarineanului sunt ale unui înţelept şi minunile Lui, sunt ale adevăratului Dumnezeu”.
“Dar pentru ce-L urăsc ei aşa de mult?” zisei eu. “Pentru că El mustră obiceiurile şi făţărnicia lor. Eu L-am auzit odată zicând fariseilor: “Morminte văruite! Pui de năpârci otrăvitoare! Voi puneţi fraţilor voştri sarcini grele pe umeri, pe care nu voiţi să le atingeţi nici cu degetul mic al vostru! Voi plătiţi zeciuiala din chimen, dar foarte puţin vă interesaţi de împlinirea legii, de credinţă, dreptate şi milă!” Înţelesul acestor cuvinte este adânc şi adevărat… El a supărat pe aceşti oameni îngâmfaţi şi mândri şi atmosfera e foarte nefavorabilă pentru viitorul Nazarineanului”.
“Dar tu o să-L aperi, nu-i aşa?” am strigat eu, plină de indignare.
“Puterea mea este foarte slabă în faţa acestui popor răsculător şi stricat; de altfel, aş suferi şi eu foarte mult, sufleteşte, dacă ar trebui să vărs sângele acestui înţelept”. După aceste cuvinte, Ponţiu se sculă şi intră în altă cameră, adânc îngândurat. Eu am rămas într-o durere şi întristare de nedescris…
Ziua Paştelor se apropia. La această mare sărbătoare, atât de importantă pentru evrei, se îngrămădea în Ierusalim o mare mulţime de oameni, din toate părţile Iudeii, pentru a aduce, în Templu, jertfa divină legată de solemnitatea sărbătorilor care aveau loc. Joi, înainte de această sărbătoare, Ponţiu mi-a spus întristat că viitorul Nazarineanului e foarte neliniştitor. Asupra capului Lui s-a făcut deja o conjuraţie şi se poate ca încă în aceasta seară El să fie predat în mâinile Arhiereilor. Eu mă cutremurai la auzirea acestor cuvinte şi îl întrebai: “Tu o să-L aperi, nu-i aşa?”. “Voi putea face eu aceasta?” răspunse Ponţiu, cu o privire întunecată. “Soarta pe care Platon o prezicea pentru unii neprihăniţi, mi se pare că o să-L lovească pe Iisus. El va fi persecutat, dispreţuit şi predat spre a fi osândit la moarte crudă”.
Veni timpul pentru culcare şi pe dată ce aşezai capul pe pernă, nişte puteri tainice parcă au pus stăpânire pe mintea mea.
Eu L-am văzut pe Iisus, aşa după cum Salomeea îl descria pe Dumnezeul ei. Faţa Lui strălucea ca un soare de atâta mărire. El zbura undeva deasupra aripilor heruvimilor şi din fiinţa Sa izvorau flăcările ce împlineau voinţa Lui. Mi se părea că El era oricând gata de a judeca popoarele adunate în faţa Sa, doar prin întinderea dreptei Sale puternice. El a despărţit pe drepţi de nedrepţi. Cei dintâi se urcau către El plini de mărirea tinereţii veşnice şi mărirea Dumnezeiască; dar cei din urmă au fost aruncaţi în lacul focului, un foc pe lângă care Ereba şi Plegetona sunt nimic. Atunci judecătorul divin, arătând mulţimii rănile ce-I împestriţau corpul Său, a zis cu un glas de tunet puternic:”Daţi-Mi înapoi sângele pe care Eu l-am vărsat pentru voi!”. Atunci aceşti nenorociţi rugau munţii şi peşterile pământului ca să-i înghită, acoperindu-i. În zadar s-au simţit ei fără suferinţe, în zadar s-au simţit nemuritori şi nesupuşi disperării cât timp au fost pe pământ! Ei pieriră! O! Ce fel de vis, sau mai bine i s-ar zice prevestire!
Îndată ce zorile începură să se ivească şi să lumineze auriu turnurile templului, eu m-am sculat cu inima apăsată de groază de cele văzute, m-am aşezat la fereastră pentru a lua aer proaspăt. Mi se părea însă că din centrul oraşului se aude, din ce în ce mai tare, un şuier zgomotos; strigătele, ţipetele, blestemele, care erau mai înspăimântătoare decăt valurile înfuriate ale oceanului, ajungeau la urechile mele. Eu am continuat să ascult; inima mea bătea înspăimântată, iar fruntea mi se umplu de sudoare rece.
Nu peste mult timp am auzit acel zgomot apropiindu-se, tot mai mult, până ce treptele care conduceau la Palatul Justiţiei s-au cutremurat sub greutatea gloatei ce venise într-un număr foarte mare.
Adânc îngrijorată de cele ce vor urma, pe neaşteptate, mi-am luat pe fiul meu în braţe, acoperindu-l cu o învelitoare subţire şi am alergat la soţul meu… Ajungând la uşa din interior, care conduce la sala de judecată şi auzind acel zgomot mare de glasuri, n-am mai îndrăznit să intru înăuntru, ci am rămas să privesc prin perdeaua de purpură.
Ce privelişte, Fulvio! Ponţiu stătea pe tronul său, făcut din oase de elefant, în toată mărirea cu care Roma înconjură pe reprezentanţii săi; şi, deşi în aparenţă fără teamă, cum voia el să apară, arătând prin expresia feţei lui că nu se teme, totuşi, eu mărturisesc că am putut pricepe grozăvia chinului său.
În faţa lui, cu mâinile legate, cu hainele rupte de maltratările suferite, cu fruntea plină de sânge stătea Iisus Nazarineanul, liniştit şi neclintit. În trăsăturile feţei Lui nu se putea vedea nici mândrie, nici frică. El era liniştit ca un nevinovat, supus ca un miel; blândeţea Lui m-a umplut de frică şi groază, pentru că în urechile mele încă mai răsunau cuvintele din vis: “Daţi-mi sângele ce am vărsat pentru voi!”
În jurul Lui, plină de furie şi turbată, stătea mulţimea, care Îl adusese la judecată; la această gloată se mai adăuga şi o mare mulţime de gardieni şi servitori, de leviţi şi de farisei, cu privirile încruntate şi mânioase. Aceştia din urmă se puteau deosebi după tăbliţele de pergament, însemnate cu diferite texte din Lege pe care le aveau legate pe frunţi. Toate aceste feţe fierbeau de egoism şi erau pline de ură; pot spune că mi se părea că pe faţa lor strălucesc flăcările infernului şi că spiritele lui Nemera amestecă glasurile lor cu strigăte sălbatice, întocmai ca acelea ale fiarelor turbate. În cele din urmă, după ce se făcu un semn din partea lui Ponţiu, se lăsă tăcere.
– “Ce vreţi voi de la mine?” – întrebă el.
– “Noi vrem moartea acestui om, Iisus Nazarineanul” – răspunse unul din preoţi, în numele întregului popor. “Irod Îl trimite la tine, pentru ca tu să-i pronunţi osânda”.
– “Cu ce Îl învinuiţi voi? În ce constă gravitatea vinei Lui?”
După aceste întrebări a început din nou să se audă ecoul ţipetelor lor.
– “El a prezis distrugerea Templului; El se intitulează Rege al Iudeilor, Hristos, Fiul lui Dumnezeu; El a supărat pe preoţii seminţiei lui Aaron”, strigau leviţii.
– “Să fie răstignit!” ţipa mulţimea înfuriată. Acest strigăt îşi păstrează şi acum ecoul în urechile mele, iar chipul jertfei Sale neprihănite se perindă adeseori prin faţa ochilor mei.
Atunci Pilat, întorcându-se către Iisus, i se adresă cu cuvintele lor prefăcute:
– “Aşadar, Tu eşti Împăratul Iudeilor?”
– “Tu zici aceasta”, răspunse Iisus.
– “Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu?” Îl întrebă iarăşi Pilat.
Dar Iisus nu i-a răspuns nici un cuvânt. Țipetele se reînnoiră atunci şi mai accentuat ca înainte şi acum, întocmai ca urletele unui tigru flămând, ei începură să strige:
– “Daţi-ni-L nouă, ca să moară pe cruce!”
Ponţiu îi făcu din nou să tacă, zicându-le:
– “Eu nu găsesc nici o vină acestui om şi am să-L eliberez”.
– “Dă-ni-L nouă! Răstigneşte-L!” se repetă strigătul mulţimii. Eu n-am putut asculta mai departe; am chemat un rob al meu şi l-am trimis la soţul meu, să-l cheme pentru a vorbi puţin cu el.
Ponţiu părăsi sala judecăţii fără întârziere şi veni la mine. Eu m-am aruncat la picioarele lui zicând:
– “Pentru tot ce ţi-e mai drag şi mai scump, pentru copilul acesta, arvuna aceasta sfântă a unirii noastre, să nu te faci părtaş la vărsarea sângelui Acestui Neprihănit, care este asemenea lui Dumnezeu celui nemuritor! Eu L-am văzut într-un vis în astă noapte, înconjurat de mărire dumnezeiască. El judeca omenirea, care tremura în faţa Lui şi printre nefericiţii aceia, care au fost aruncaţi în flăcările gheenei, eu am recunoscut faţa acestora, care cer moartea Lui… Păzeşte-te a nu ridica preaputernica ta mână împotriva Lui! O! Crede-mă, că numai o singură picătură a acestui sânge, va cauza în veşnicie osândirea ta!”
– “Tot ce se petrece acum mă înfricoşează şi pe mine, îmi răspunse Ponţiu, dar ce pot face eu? Scutul gărzii romane e alcătuit dintr-un număr foarte redus de soldaţi şi ca atare, o asemenea apărare este neînsemnată, faţă de acest popor înţesat de demoni. Nenorocirea ne ameninţă şi asemenea judecată e întocmai ca a eumendiţilor, de unde aşteaptă nu dreptate, ci răzbunare. Linişteşte-te, Claudio! Mergi cu copilul în grădină; ochii tăi nu sunt creaţi pentru a privi această scenă dureroasă”.
După aceste cuvinte, el a ieşit şi m-a lăsat singură, iar eu m-am prăbuşit într-o adâncă descurajare şi jale. Iisus era încă ţinta tuturor batjocurilor şi al maltratărilor din partea mulţimii şi a soldaţilor brutali; patimile lor se aprindeau şi mai mult, din cauza răbdării Lui nemărginite.
Ponţiu se întoarse îngrozit la tronul său. Când gloatele văzură aceasta, ţipetele: “La moarte, la moarte”, răsunau mai asurzitor decât înainte.
După o veche tradiţie, guvernatorul elibera totdeauna de Paşte câte unul din condamnaţii la moarte, ca un semn al binefacerii romane, acesta fiind şi graţiat. În această faptă dumnezeiască, el se adresa întotdeauna poporului. Văzând în acest obicei un mijloc de a-L elibera pe Iisus, Ponţiu întrebă poporul cu glas tare:
– “Pe cine să vă eliberez de sărbători, pe Baraba sau pe Iisus, numit Hristos?”
“Eliberează pe Baraba”, strigă mulţimea. Baraba era un tâlhar şi criminal cunoscut bine prin împrejurimi din cauza cruzimilor săvâşite de el. Ponţiu întrebă din nou: “Dar ce să fac acestui Iisus Nazarineanul?”
– “Să fie răstignit!” strigară ei.
– “Dar ce rău v-a făcut El?”
Cu şi mai multă furie ei strigară:
– “Să fie răstignit!”
Ponţiu plecă capul descurajat. Îndrăzneala gloatei creştea mereu şi lui i se părea că este ameninţată autoritatea sa şi autoritatea romană pe care el o apăra aşa de mult. În Ierusalim el nu avea altă apărare decât escorta lui, fiindcă numai puţini dintre militarii localnici depuseseră jurământul semnului nostru de vultur. Tulburarea creştea cu fiecare minut ce trecea. Niciodată n-am putut vedea o furtună atât de zgomotoasă ce agita mulţimea, niciodată încăierările în forum nu au avut atâta influenţă chinuitoare asupra auzului meu. Nicăieri eu nu mai puteam găsi linişte. Liniştea deplină se găsea numai pe fruntea victimei.
Maltratările, batjocurile, dispreţul general şi chiar moartea chinuitoare, nimic dintre acestea nu puteau întuneca acea privire cerească şi luminată. Acei ochi care dăduseră viaţă fiicei lui Iair priveau la chinuitorii Săi cu un reflex nedescris de pace şi iubire. El suferea, fără îndoială, dar suferea cu bucurie şi spiritul Lui, mi se părea mie, se înălţa către tronul cel nevăzut, ca o flacără curată ce se oferea pentru arderea de tot a păcatelor lumii.
Judecătoria era plină de mulţime care dădea aspectul unui râu înfuriat, ale cărui ape se îngrămădeau începând de la muntele Sion, unde era ridicat templul şi până în faţa Pretoriului şi în fiecare minut se adăugau glasuri noi acestui cor al infernului. Bărbatul meu, obosit şi ameninţat, a fost silit să cedeze în cele din urmă.
O! Fatal ceas al pierzării!!!…
Ponţiu se ridică. Pe faţa lui se citea îndoiala şi groaza morţii. Îşi spălă mâinile în mod simbolic, în ligheanul plin cu apă, zicând:
– “Eu să ştiţi că mă consider nevinovat de sângele acestui drept ce urmează a fi vărsat”.
– “Să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” zbiera nefericitul şi nebunul de popor, care se îngrămădea în jurul lui Iisus. Călăii, ca turbaţi, Îl răpuseră. Eu am urmărit cu ochii mei Jertfa, care era condusă la înjunghiere…
Deodată, ochii mi se întunecară ca din cauza unor bătăi accelerate de inimă: mi se părea că viaţa mea a atins marginile ei. Eu am fost luată de mâinile femeilor mele servitoare şi condusă la o fereastră care dădea în curtea tribunalului. Eu m-am aplecat şi am văzut urmele de sânge vărsat. “Aici au bătut cu biciul pe Nazarinean!” îmi spunea una din roabele mele. “Acolo L-au încoronat cu spini” spunea o altă roabă. “Soldaţii L-au batjocorit, zicându-I Regele Iudeilor, lovindu-L peste faţă”. “Acuma El îşi dă sufletul!” răspunse a treia roabă.
Fiecare cuvânt din acestea străpungea inima mea întocmai ca un cuţit. Amănuntele acestei grozave fărădelegi înmulţeau întristările mele şi suferinţele ce le simţeam atunci în pieptul meu. Am simţit, îţi spun, că s-au întâmplat evenimente cu totul supranaturale în acea nenorocită zi. Mi se părea că cerul se asemăna cu jalea inimii mele. Nori mari, negri şi înfricoşători, de diferite forme, pluteau asupra pământului şi din atingerea norilor se descărcau fulgere, care aduceau ecoul tunetelor…
Astfel, oraşul plin de zgomot se linişti ca pus pe gânduri, în tăcere, ca şi când moartea ar fi întins peste el aripile ei negre. O groază de nedescris îmi răpi privirea spre un punct. Când mi-am strâns la piept copilaşul meu, eu aşteptam ceva, fără ca să ştiu ce; pe la ceasul al nouălea al zilei, întunericul se îngroşă şi avu loc un puternic cutremur de pământ, care zgudui totul. Putea să creadă omul că a venit pustiirea lumii şi că stihiile se prefăcuseră în haosul primitiv. Eu mă lăsai pe pământ, iar în acel timp una din femeile mele, născută evreică, intră în camera mea; palidă, disperată şi cu ochii speriaţi, striga:
– “A venit ziua de apoi! Dumnezeu anunţă aceasta prin minuni. Catapeteasma care desparte Sfânta de Sfânta Sfintelor s-a despicat în două de sus până jos. Vai este pentru sfântul locaş! Se spune că multe morminte s-au deschis şi mulţi au văzut pe cei drepţi înviaţi, care fuseseră dispăruţi demult din Ierusalim: profeţi şi preoţi din timpul lui Zaharia, care a fost ucis în templu, şi până la Ieremia, care a prezis căderea Sionului. Morţii ne prevestesc mânia lui Dumnezeu. Pedeapsa Celui Atotputernic se răspândeşte ca o flacără”.
Când auzeam aceste cuvinte, mi se părea că îmi pierd raţiunea! M-am ridicat şi abia îmi târâiam picioarele; am ieşit la scări, unde l-am întâlnit pe sutaşul care luase parte la maltratarea lui Iisus. El era un viteaz încărunţit şi prea oţelit în luptele cu germanii şi alte popoare. Niciodată nu a bătut în piept o inimă aşa de îndrăzneaţă ca a acestuia. Dar în această clipă el era indispus şi istovit de chinuri, căindu-se. Eu am vrut să-l întreb mai amănunţit despre cele întâmplate, însă el trecu pe lângă mine repetând în urmă: “Acela pe care noi L-am omorât a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu!”
Eu intrai în marea sală. Acolo stătea Ponţiu care îşi acoperea faţa cu mâinile. Când şi-a ridicat capul, la intrarea mea, mi-a zis disperat: “Ah! Pentru ce nu te-am ascultat, Claudio! Inima mea întunecată nu va mai gusta niciodată liniştea. Pentru ce nu am putut apăra pe acest înţelept cu viaţa mea?!”.
Eu nu mai avui îndrăzneala de a-i mai răspunde. Nu puteam găsi nici cuvinte spre a-l întări sau înviora şi de a-l abate de la acea nefericire, care ne pecetluia în veci pierzania. Tăcerea noastră de mormânt era întreruptă numai prin ecourile tunetelor, care răsunau prin toate coridoarele palatului.
Fără a ţine seama de furtună, un om bătrân s-a prezentat în faţa locuinţei noastre. El a fost condus în faţa noastră şi, cu lacrimi în ochi, se aruncă la picioarele bărbatului meu, zicând: “Mă numesc Iosif din Arimateea şi am venit să te rog a-mi permite ca să iau de pe cruce corpul lui Iisus şi să-L înmormântez în mormântul meu”. “Du-te şi ia-L!” răspunse Ponţiu, fără a ridica ochii să-l privească. Bătrânul ieşi; am văzut că se uni cu un grup de femei, îmbrăcate în haine lungi, cu care se acopereau, şi-l aşteptau la poartă.
Astfel s-a terminat acea zi fatală! Iisus a fost înmormântat într-un mormânt, într-o peşteră săpată în piatră, iar la uşa peşterii s-au pus santinele de pază.
Dar acum află, Fulvio!
A treia zi, plin de strălucire, mărire şi triumfător, El se arătă deasupra acestui oraş. El a înviat. Împlinind prezicerile ce s-au făcut cu privire la El şi triumfând prin biruinţa asupra morţii, El S-a arătat ucenicilor şi prietenilor Săi şi mai pe urmă El a apărut la o mare mulţime de oameni din popor. În felul acesta mărturiseau despre El ucenicii Lui – confirmându-şi mărturia cu sângele lor şi ducând vestea despre Domnul lor Iisus, atât în faţa tronurilor, cât şi în faţa mai marilor şi judecătorilor. Dar, ca o dovadă şi mai autentică cu privire la acestea, învăţătura Lui a fost încredinţată câtorva pescari. Această învăţătură se răspândeşte în întreg imperiul.Aceşti neştiutori au devenit pe dată oameni cu renume şi vestiţi, cu cuvintele lor dulci, spuse în toate limbile şi pline de putere. Noua credinţă creşte ca o sămânţă de muştar, căci ea este o adevărată rădăcină roditoare, căreia urmează să i se supună orice rădăcină.
De la această dată, soţului meu a început să-i meargă din ce în ce mai rău. Învinuit fiind pentru procedura sa de către Senat şi de către Tiberiu însuşi, care era stăpânit de ură contra iudeilor, şi bănuit fiind chiar de acei a căror patimă şi dorinţă o împlinise, viaţa lui se transformă în chinuri şi otravă. Salomeea şi Semida mă priveau cu frică; ele vedeau în mine soţia prigonitorului şi o cursă pentru Domnul lor, pentru că ele deveniseră urmaşele Sale, ale Aceluia care dăruise mamei pe fiica ei, iar fiicei pe mama sa. Eu am văzut în locul blândeţii şi bunătăţii lor o neîncredere, care le făcea să le tremure faţa când le priveam şi îndată am încetat a le mai vizita.
În acest timp al singurătăţii mele m-am dedicat cercetării neîntrerupte a unor învăţături morale ale lui Iisus, ce îmi fuseseră predate de Salomeea şi păstrate cu sfinţenie de mine.
O, scumpă prietenă! Cât de neînsemnată şi deşartă este înţelepciunea mai marilor noştri, în comparaţie cu învăţătura aceea, pe care numai singur Dumnezeu a inspirat-o şi a împrăştiat-o pe Pământ! O! Cât de adânci sunt aceste cuvinte înţelepte! Ce pace şi bunătate inspiră ele! Unica mea mângâiere constă în a le citi şi reciti mereu.
După trecerea câtorva luni, Ponţiu a fost obligat să demisioneze din postul care-i oferea atâta autoritate. Noi a trebuit să ne întoarcem în Europa, peregrinând din oraş în oraş. El purta cu sine în toată împărăţia greutatea umilirii şi întristării sale şi a chinurilor descurajării lui sufleteşti. Eu am mers împreună cu el, dar cum era vieţuirea mea cu el? Prietenia familială a vieţii conjugale nu mai este între noi; el vede în persoana mea martorul viu al amintirii despre crima lui; eu, de asemenea, văd în el chipul şi crucea plină de sângele Aceluia pe care el – nefericitul şi nelegiuitul judecător – L-a osândit. Nu mai am îndrăzneala să-mi ridic ochii ca să-l privesc în faţă. Sunetul cuvintelor lui, acel glas car e a pronunţat osânda, îmi străpunge şi răneşte inima. Iar când, după luarea mesei, îşi spală mâinile, mi se pare că nu le înmoaie în apă curată, ci în acel sânge cald, ale cărui urme nu se mai pot şterge.
Într-un timp, eu am vrut să-i vorbesc de pocăinţă şi de expierea păcatului, dar îţi spun că niciodată nu voi uita privirea lui sălbatică şi cuvintele lui pline de furie şi fără nădejde.
Nu peste mult timp, copilul meu muri în braţele mele, dar eu nu l-am plâns. Fericitul! El a murit ca fericit, scăpând de blestemul care ne urmăreşte, el a descărcat din spatele lui uriaşa povară a numelui tatălui său. Nefericirea ne urmărea întruna, din cauză că în toate părţile existau creştini; chiar aici, în această sălbatică patrie, unde noi ne rugăm a ni se acorda ocrotirea, lângă valurile mării şi stâncile ciudate, chiar şi aici pot auzi cu câtă indignare se pronunţă numele bărbatului meu! Cei care erau trimişi să predice învăţăturile Lui Iisus au scris între îndrumările lor şi cuvintele: “El a fost răstignit din ordinul lui Ponţiu Pilat”. Grozav blestem, care în toate veacurile va fi repetat.
Iartă Fulvio! Şi te rog să plângi şi tu, care mă doreşti. Să-ţi ajute dreptul judecător Dumnezeu şi să-ţi dea, cât mai repede, toată fericirea pe care noi o dorim una alteia.
Scuză-mă!
Claudia”
Claudia Procula a fost cea de-a doua soție a lui Ponțiu Pilat, guvernatorul roman al Iudeii între anii 26-36. Aceasta a fost nepoata împăratului Augustus Cezar și fiica nelegitimă a celei a treia soții a lui Tiberius, numită Julia (care a murit nu după mult timp de la nașterea Claudiei). Tiberius a înfiat-o însă pe Claudia iar căsătoria ei cu Ponțiu Pilat se spune că a fost aranjată de Sejanus, prietenul și confidentul lui Tiberius.
Dacă în mod normal soțiile guvernatorilor nu obișnuiau să își însoțească soții în diversele teritorii ale Imperiului Roman (preferând confortul și siguranța Romei), Claudia Procula se remarcă drept o soție care are o relație aparte cu Ponțiu Pilat și acceptă pericolelele provinciilor romane îndepărtate.
Claudia Procula a fost menționată fără nume în Evanghelia după Matei în contextul judecării lui Isus Hristos: „Pe când sta Pilat pe scaun la judecată, nevastă-sa a trimis să-i spună: „Să n-ai nimic a face cu neprihănitul acesta, căci azi am suferit mult în vis din pricina lui.”” (Matei 27:19).
De asemenea, în arhiva Vaticanului există scrieri istorice aparținând lui Pilat în care acesta a menționat că în timpul judecării lui Isus Hristos i-a atenționat pe acuzatorii lui Isus: „”Știți că soția mea vă simpatizează în ceea ce privește iudaismul”. „Da, știm Pilat”. „Ei bine, soția mea a trimis să mi se spună: să nu faci nimic acestui om drept în această noapte”” (Ravasi G., „Il canto del gallo arrostito e la conversione di Ponzio Pilato”, L’Osservatore Romano).
Unii cercetători ai istoriei afirmă că în Iudeea, Claudia Procula avea o cameristă feniciană care credea în evanghelia împărăţiei propovăduită de Isus Hristos iar aceasta îi transmisese Claudiei tot ceea ce știa și credea. Spre deosebire de Pilat, care s-ar fi sinucis, Origene – unul dintre cei mai reprezentativi teologi creștini din secolul al III-lea -, a sugerat în lucrarea „Omiliile după Matei” că soția sa, Claudia Procula, a murit ca și creștină. Acest aspect este confirmat și de Sinaxarul grecesc unde scrie: „Procula s-a făcut uceniță (…) și a primit sfântul botez”.
Scrisoarea de mai sus, scrisă în original în latină, se presupune că a fost scrisă într-un mic oraș galic din zona montană (zona Rennes-les-Bains din sudul Franței, în apropiere de locul natal al Claudiei, actualul Narbonne), la câțiva ani după ce Pilat plecase din Ierusalim. Claudia Procula a scris în total trei scrisori către Fulvia. Manuscrisul scrisorii de față a fost găsită înițial într-o veche mănăstire din Bruges (Belgia) iar apoi transferată în arhivele Vaticanului. În arhivele ultimului țar al Rusiei s-a găsit de asemenea o copie a traducerii acestei scrisori, probabil aceasta fiind procurată de la Constntinopul unde ajunsese de altfel prima copie a scrisorii ei în jurul anului 1643.
În 1865, jurnalul catolic Novice din Slovenia a publicat scrisoarea lui Claudia Procula în limba slovenă. Însă adevărata popularizare a scrisorii s-a făcut atunci când Pictorial Review Magazine a publicat traducerea în limba engleză a scrisorii Claudiei Procula în aprilie 1929.
În prezent, în unele comunități catolice mai vechi din Europa, citirea acestei scrisori precede spălarea picioarelor săracilor în Joia Mare, înainte de Paștele care comemorează moartea și învierea lui Isus Hristos.
We may request cookies to be set on your device. We use cookies to let us know when you visit our websites, how you interact with us, to enrich your user experience, and to customize your relationship with our website.
Click on the different category headings to find out more. You can also change some of your preferences. Note that blocking some types of cookies may impact your experience on our websites and the services we are able to offer.
These cookies are strictly necessary to provide you with services available through our website and to use some of its features.
Because these cookies are strictly necessary to deliver the website, refuseing them will have impact how our site functions. You always can block or delete cookies by changing your browser settings and force blocking all cookies on this website. But this will always prompt you to accept/refuse cookies when revisiting our site.
We fully respect if you want to refuse cookies but to avoid asking you again and again kindly allow us to store a cookie for that. You are free to opt out any time or opt in for other cookies to get a better experience. If you refuse cookies we will remove all set cookies in our domain.
We provide you with a list of stored cookies on your computer in our domain so you can check what we stored. Due to security reasons we are not able to show or modify cookies from other domains. You can check these in your browser security settings.
We also use different external services like Google Webfonts, Google Maps, and external Video providers. Since these providers may collect personal data like your IP address we allow you to block them here. Please be aware that this might heavily reduce the functionality and appearance of our site. Changes will take effect once you reload the page.
Google Webfont Settings:
Google Map Settings:
Google reCaptcha Settings:
Vimeo and Youtube video embeds:
You can read about our cookies and privacy settings in detail on our Privacy Policy Page.
Termeni si Conditii