IELELE – RUSALIILE
Dansul ielelor dezbracate
Ielele sunt fapturi feminine supranaturale intilnite in mitologia romaneasca, foarte raspindite in superstitii, carora nu li se poate stabili insa un profil precis, din cauza marii diversitati a variantelor folclorice. Totusi, cel mai frecvent, Ielele sunt descrise ca niste fecioare zanatice, cu o mare putere de seductie si cu puteri magice, avind aceleasi atribute ca Nimfele, Naiadele, Dryadele, sau chiar si ca Sirenele.
Ielele locuiesc in vazduh, in paduri sau in pesteri, in munti, pe stinci sau pe maluri de ape, in balarii sau la raspintii, scaldindu-se adesea in izvoare.
Se crede despre ele ca apar in special noaptea la lumina lunii, rotindu-se in hora, in locuri retrase (poieni silvestre, iazuri, maluri de riuri, rascruci, vetre parasite sau chiar in vazduh, dansind goale, numai cu sinii goi, cu parul despletit, mai rar cu vestmint de zale sau infasurate in valuri transparente si cu clopotei la picioare); dansul lor specific este hora; locul pe care au dansat ramine ars ca de foc, iarba nemaiputind creste pe locul batatorit, iar crengile copacilor din jur fiind pirlite; mai tirziu, cind iarba rasare din nou, culoarea acesteia este verde-intunecata, nu e pascuta de vite, iar terenul devine prielnic inmultirii ciupercilor din specia „lingura zinei”.
Ielele apar uneori cu trup, alteori sint doar naluci imateriale, cu aspect iluzoriu de tinere femei vesele; de obicei, folclorul le reprezinta tinere si frumoase, voluptuoase si seducatoare, nemuritoare, zburdalnice pina la delir, vindicative si rele, fara a fi totusi structural malefice.
Ielele vin fie in numar nelimitat, fie umbla in cete de sapte, uneori chiar 3, in acest ultim caz (raspindit in Oltenia), legenda le considera fiicele lui Alexandru Machedon si le numeste Catrina, Zalina si Marina.
Nu sint considerate, in general, genii rele; ele se rabuna doar atunci cind sint provocate, ofensate sau vazute in timpul dansului (in mod obisnuit sint invizibile, putind fi zarite rareori si numai noaptea), insa atunci pedepsesc pe cel vinovat pocindu-l, dupa ce l-au adormit cu cintecul si cu virtejul horei jucate in jurul acestuia de trei ori.
Principalele lor insusiri sint coregrafia si cintecul vocal cu care, ca si Sirenele, isi vrajesc ascultatorii. O traditie din Prahova, pomenita de B.P.Hasdeu, spune ca „ielele beau noaptea apa de prin fintini si oricine va bea dupa dinsele, il pocesc”. Ielele nu duc o viata individuala: cetele lor se aduna in aer, ele pot zbura, cu sau fara aripi, si se pot deplasa cu viteze fabuloase, parcurgind „noua mari si noua tari” intr-o singura noapte, uneori folosind trasuri cu cai de foc.
Ielele apar pe stinci singuratice, in poieni sau in anumiti copaci ca paltinul si nucul, rareori la rascruci de drumuri. In aproape toate descrierile care li se fac, Ielele apar acorporale. Foarte importanta in sistemul lor de seductie este imbracamintea.
Vesmintele lor cel mai adesea sint vaporoase, de matase ori din in, de obicei translucide sau chiar stravezii, prin care li se zaresc sinii. Intilnirea cu Ielele este in asemenea conditii extrem de periculoasa pentru oameni. Ielele sint considerate uneori razbunatoare, menire pe care le-a dat-o Dumnezeu sau Diavolul, in aceasta ipostaza fiind identice cu Eriniile din mitologia greaca (la romani, Furii).
Chinuri si sminteli, pedepsele Vintoaselor
Se spune ca barbatii si femeile care lucreaza de Rusalii sint ridicati in virtejuri de pe pamint, chinuiti si ismintitii.
Multi gospodari de la sate ne-au povestit cum, in zi senina ca si cristalul, s-au trezit cu finul abia strans in claie dintr-o data luat si dus de Vintoase – un fel de vartej format din curenti turbionari care se formeaza istantaneu si dispar undeva prin paduri.
Obiectele prinse in acele virtejuri sint risipite pe distante foarte mari. Se spune totodata ca oamenii ori vitele care au calcat locul batatorit de Hora Ielelor mor in mod misterios.
Grindina, inundatiile catastrofale, uscarea pomilor din aceasta perioada a anului sunt atribuite tot puterilor malefice ale acestor fapturi.
La tara spre exemplu, daca un barbat ramine olog dupa ce s-a culcat pe cimp, satenii considera ca a fost pedepsit de Iele.
Nici cei care dorm sub arborii considerati de Iele proprietate intangibila sau beau din izvoarele, din fantanile sau din iazurile lor ori din vasele de gospodarie care au fost uitate afara peste noapte, descoperite, nu scapa de razbunarea Ielelor.
Pedepse cumplite primesc cei care refuza invitatia la hora sau care le imita gesturile ridiculizindu-le. Cine, din intimplare, le aude cintecul, ramane mut.
Rusaliile
La 50 de zile dupa Pasti poporul roman serbeaza, timp de trei zile sau o saptamina (diferentieri zonale), Rusaliile. Acestea sint personaje feminine cvasimalefice a caror existenta se petrece mai ales in vazduh, vara si in padure.
Similar Ielelor, cu care uneori sint confundate, una dintre calitatile lor principale este dansul deosebit de frumos. Danseaza in aer sau pe pamint, noaptea, asezate in cerc, dar, daca sint zarite de un muritor sau daca, din greseala cineva calca pe locul pe care au dansat (acolo iarba este arsa), acesta se imbolnaveste foarte grav de o boala numita, in limbaj popular, „luat de Rusalii”.
Remedii magice
Remediul magic-ritual impotriva acestor boli il ofereau, in sudul tarii si in Moldova,Calusarii. Rusalii, latina Rosalia = sarbatoarea trandafirilor, constind in depunerea de trandafiri – rosae – pe morminte; rusaliile – femei fabuloase din categoria Ielelor, in mitologia romaneasca, fiicele lui Rusalim imparat; potrivit credintei populare, Rusaliile le iau oamenilor mintile.
Acest mit – sarbatoare pagina – , a fost suprapusa ulterior peste sarbatoarea crestina postpascala (Pascha rosata sau Domenica rosarum) a Cincizecimii si devenita Duminica Rusaliilor cind casele sint imbodobite cu ramuri verzi. Sarbatoarea este legata de abundenta vegetala a verii.
Caderea Rusaliilor este un dans frenetic cu prabusiri in somn hipnotic, practicat in Duminica Rusaliilor de femeile romance din zona Timoc, insa acesta este considerat mai degraba un caz izolat de datina locala. In Dobrogea romanizata, era obiceiul trandafirilor Rosalia de la sfirsitul primaverii, sarbatoare tinuta de credinciosi in relatie directa cu pomenirile din cultul mortilor.
Poporul a inventat si remedii impotriva actiunilor negative ale Ielelor, fie preventive – pelinul si usturoiul purtate la briu, in san ori la palarie – fie medical-exorciste: jocul caluseresc dansat pe trupul unui bolnav ide Ielei.
Tot pentru a evita rabunarea Ielelor, se infige un craniu de cal in parul portii. Coregrafia este cel mai semnificativ atribut al Ielelor. Horele Ielelor par sa mosteneasca dansul Baccantelor. Aceasta forma de superstitie este de altfel atestata la multe popoare.
Tacitus, in „Anale”, vorbeste despre un grup de romani care „cuprinsi de delir, se napustesc cu sabiile scoase asupra centurionilor”, dupa ce au vazut o Nimfa a unui izvor, goala, care „le-a dat sminteala si delir”.
Un gen de Iele exista si in mitologia germanica, cu origine daneza: Elfii locuiesc in paduri si danseaza. Arborele lor preferat este arinul, ei avind insa si un rege, pe Erlkonig.
Dimitrie Cantemir despre iele
In „Descriptio Moldaviae”, Dimitrie Cantemir numea Ielele „nimfe ale aerului, indragostite cel mai des de tinerii mai frumosi”.
Nu se cunoaste originea acestui mit. „Iele” nu este un nume, ci pronumele personal feminin „ele”, rostit popular. Numele lor real, tainic si inaccesibil este inlocuit cu simboluri atributive clasificate de obicei in doua categorii: epitete impartiale – Iele, Dinse, Dragaice, Vilve, Iezme, Irodite, Rusalii, Nagode, Vintoase si epitete flatante, cum sint Domnite, Maiestre, Frumoase, Musate, Fetele Codrului, Imparatesele Vazduhului, etc.
In folclor, apar insa si nume individuale pentru iele, ca Ana, Bugiana, Dumernica, Foiofia, Lacargia, Magdalina, Ruxanda, Tiranda, Trandafira, rar Cosinziana. Aceste nume nu pot fi rostite intimplator, deoarece pot deveni invocatii periculoase.
Fiecare vrajitoare cunoaste 9 dintre aceste pseudonime, pe care le poate utiliza in vraji. Poporul a consacrat si citeva sarbatori pentru Iele – Rusaliile, Stratul, Sfredelul sau Bulciul Rusaliilor, cele 9 joi de dupa Pasti, Marina, sf. Foca – ce trebuie respectate; cei care ignora aceste sarbatori vor avea de-a face cu minia Ielelor: barbatii si femeile care lucreaza in timpul acestor sarbatori sint ridicati in virtejuri de pe pamint, chinuiti si „smintiti”, la fel ca oamenii care au calcat locul batatorit de Hora Ielelor (in aceasta situatie cei vinovati sint prinsi in hora, intr-un dans demential care ii duce la nebunie), oameni si vite mor in mod misterios, apare grindina, se produc inundatii catastrofale, se usuca pomi, casele iau foc, alti oameni sint paralizati sau schiloditi.
Toti cei care au reusit sa invete si sa cinte cintecele Ielelor sint rapiti si dispar fara urma. Nici cei care dorm sub arborii considerati de Iele proprietate intangibila, sau beau din izvoarele, din fintinile sau din iazurile lor ori din vasele de gospodarie care au fost uitate afara peste noapte, descoperite, nu scapa de razbunarea Ielelor.
Pedepse cumplite primesc cei care refuza invitatia la hora sau care le imita gesturile ridiculizindu-le. Cine, din intimplare, le aude cintecul, ramine mut.
Sfintele. Frumoasele. Fata Padurii
Sanzienele sunt niste flori de camp, galbene-aurii, cu inflorescente marunte, pline de polen aromind puternic a fan si a miere.
La cea mai mica atingere, din ele se scutura o ploaie fina de aur, pentru ca sunt florile solstitiului de vara, iubitoare de soare, iar viata lor este scurta, de numai doua-trei saptamani, atata vreme cat astrul zilei se afla in taria lui.
Imaginea lor suava le-a facut Doamnele Florilor, Sant-zianele (Sfintele zeite sau zane), poate si pentru ca parfumul lor nu seamana cu al nici unei alte flori si, totusi, il inglobeaza pe al tuturora. Dar in traditia populara, Sanzienele sunt si niste fapturi ireale, fantastice, numite Sfintele, Frumoasele, fapturi luminoase de aer, albe, frumoase, binefacatoare. Din cauza acestei denumiri, sunt adesea confundate cu Ielele, Maiastrele sau Vantoasele, care de regula sunt zane rele. Parerile specialistilor, dar si ale taranilor sunt extrem de amestecate cand este vorba despre Sanziene, incat, pana la urma, totul ramane cat se poate de neclar. Ca sunt diferite de Iele este absolut sigur, pentru ca au numai insusiri bune: fuioare de vant usoare in timpul zilei, noaptea se transforma in zane cu parul galben si rochii albe de abur, ce danseaza sub razele lunii (astrul celor nascuti in aceasta zi) prin gradini, mutandu-se de la un loc la altul, cantand pe sus, cu glasuri nemaiauzit de armonioase.
Pentru ca sunt din alta lume si sunt atat de frumoase, cine le vede nu le crede si cine le-aude nu le raspunde.
Despre ele se stie ca iau glasul cucului, pentru ca incepand de pe 24 iunie, cucul amuteste, pleaca in munte si se transforma in uliu pasaresc, razbunandu-se pe toate celelalte pasari cantatoare. In realitate, ziua exacta cand, cu adevarat, cucul pleaca, pierzandu-si orice speranta de recapatare a glasului, nimeni din lumea oamenilor n-o stie existand si exista o spusa foarte subtila in acest sens: Atunci va sti femeia gandul barbatului, cand va sti ziua cand pleaca cucul.
Uneori, din mila, Sanzienele ii mai dezleaga limba sa cante o data sau de doua ori si dupa 24 iunie, dar bine ar fi daca nimeni nu l-ar auzi, fiindca numai de rau canta atunci, pentru cine-l aude.
La trei zile dupa solstitiul de vara, ziua incepe deja sa scada; orice inceput presupunand si existenta unui sfarsit. Intreaga vegetatie isi pierde cate putin sevele si aromele.
De aceea, ultima zi de culegere a plantelor vindecatoare este ziua de Sanziene, fiind socotita pana la urma si cea mai buna zi din an, florile potentandu-si puterile si mirosurile inainte sa le inceapa declinul. Se spune ca din noaptea zilei de Sanziene, Fata Padurii rupe varfurile florilor, adica le ia puterea si se pisa pe ele, luandu-le mirosurile, ea fiind stapana absoluta a florilor de leac, a florilor rare, a celor magice, a apelor minerale si termale, a vanturilor, a muntilor, a codrilor, putand sa apara fie singura, fie multiplicata. Sanzienele sau sfintele zane ar putea fi ipostaza benefica a Fetii Padurii, Marea Zeita a vegetatiei – fiindca florile de Sanziene intra tot in patrimoniul ei.
Dupa cum se vede, acest cult precrestin a fost foarte puternic din moment ce supravietuieste chiar si in zilele noastre.
Alte denumiri: ielele, sanzienele, frumoasele, sfintele, maiestrele, maiastrele, mandrele, soimanele, soimaritele, vantoasele, dansele, milostivele, milostivnicele, miluitele, zanele, rusaliile, dragaicele, domnitele, puternicele, nagodele, samovilele, valvele, iezmele, iroditele, musatele, fetele codrului, imparatesele vazduhului.
INTALNIRI CU IELELE
Relatarea despre Achim Roman
Achim, da din mana si-mi povesteste cum era copil normal pana la 11 ani si atunci, deodata, fara sa stie de ce, a ramas asa, fara sa se mai poata misca, fara sa mai creasca. De-asta are inaltimea unui copil si de-asta oasele au inceput sa i se deformeze, si nici un doctor n-a putut spune ce s-a intamplat de fapt.
Bietul Achim a fost paralizat timp de 19 ani, imobil ca un lemn urcat in pat. Abia putea vorbi, durerile ii strabateau trupul ca niste fulgere fara leac, dar atunci, in 1988, dupa ce s-a petrecut minunea, el s-a dat jos si a mers.
Aveam sa aflu ceva mai tarziu ca paralizia inexplicabila a lui Achim s-ar fi declansat intr-o noapte de primavara, cand, copil neastamparat, ar fi deranjat ielele, frumoasele noptii care danseaza in clar de luna, care impletesc coamele cailor si innoada crengile inflorite ale pomilor, si ielele l-ar fi pocit pentru ca le-ar fi vazut dansand. Nici un muritor nu le poate vedea fara a plati pret greu.
Misterele padurii Drocaia
Dincolo de Jiu, intre dealurile din vestul Olteniei, exista o padure plina de arbori seculari si legende stravechi. Iele, clopote care se aud din pamant, izvoare cu puteri fermecate, stejari care cresc intr-un an cat altii in sapte infioara si azi lumea crepusculara a unui sat ingropat in saracie si in uitare.
La granita dintre Campia Bailestilor si-a Blahnitei, pamantul incepe sa creasca si sa dospeasca, transformandu-se in spinari rotunde de deal. Indesite si insirate sub lumina seaca a iernii, par o turma de animale matusalemice, asteptand Judecata de Apoi.
Locul pare fara timp si fara istorie: doar vanturi iuti si vartejuri usturatoare de praf, sate agatate pe sfori de vai, case pipernicite si cateva sperietori mancate pana la ultimul pai, de stolurile flamande de ciori.
Blestemul (copilul crescut de Muma Padurii)
Cand copilul avea doar cativa ani, o parte dintre osteni, condusi de un raufacator, s-au rasculat impotriva parintilor sai, pentru a pune stapanire pe locuri si pe averi. Spre groaza baiatului, care a reusit sa fuga in padure, nelegiuitii i-au omorat parintii chiar langa izvorul Tutur, aproape de mormantul bunicilor. Inainte de a inchide ochii pe veci, nefericita mama a blestemat acele meleaguri ce nu cunoscusera pana atunci rautatea si crima, astfel ca nimeni sa nu se mai bucure de bogatia si frumusetea lor.
Legenda spune ca izvorul a secat vreme de sapte ani, iar pe locul crimei a crescut un gorun care exista si acum. Marimea sa, ce se apropie de inaltimea unui bloc cu mai multe etaje, este de-a dreptul fantastica.
Deschiderea ramurilor face de jur imprejur un cerc cat o poiana, in care pe timpul verii nu creste nimic, nici macar iarba, iar toamna si iarna rasare muschi.
In cei sapte ani cat izvorul a fost secat, aceeasi legenda spune ca baietelul ar fi fost crescut de Muma Padurii, iar ielele au devenit surorile lui. De la el s-au tras, pana in secolul al XIX-lea, cele sapte generatii de haiduci din padurea Drocaia, ale caror sapte capetenii au purtat cu nestramutare acelasi nume: Cretu – in amintirea orfanului salbaticit.
Calauza noastra ofteaza: �Asa s-au amestecat binele si raul pe aceste meleaguri, iar de atunci inainte, parca se da o lupta pe viata si pe moarte intre iubirea intemeietoare si blestemul ce i-a urmat.
Barbatul furat de iele
Satul de astazi imbatraneste si moare vazand cu ochii, desi mai sunt vreo trei sute si ceva de fumuri – cum se spune cand se face numaratoarea familiilor.
Singura legatura cu lumea mare e rata care merge si vine o data pe zi, la si de la Craiova. Aici e capatul liniei. Cand ajunge in Gogosu, rata e insa goala. Nimeni nu pleaca si nu se intoarce de la oras. Iar cand pleaca, pleaca definitiv…
In sat exista doar doua televizoare si tot atatea aparate de radio. Unele case nici nu sunt racordate la curentul electric! De aceea, in bezna noptilor de aici, se vad foarte bine luminile enigmatice care umbla prin padurea Drocaia, din cand in cand.
Oamenii n-au nici macar moara. Se duc sa macine in satul vecin. Trec dealul prin marginea padurii, pe care o ocolesc cu teama, si ajung la Cernatesti, de unde au grija sa se intoarca inainte de lasarea intunericului.
La biserica se fac doar cateva botezuri pe an. In schimb, in fiecare luna au loc trei-patru inmormantari. Sunt sateni care n-au mai iesit din comuna de peste douazeci de ani… In acest loc pierdut si uitat al Olteniei, imparateste o saracie rupta parca din alt veac. Si peste toate, se mai astern si misterele padurii Drocaia, tesand o atmosfera halucinanta, crepusculara, caci satul se invecineaza cu supranaturalul, in fiece zi…
Maria Barbu are 80 de ani si este vaduva de aproape doua decenii. Locuieste in cea mai veche casa din comuna, aflata la final de viata, ca si stapana ei. Femeia are o pensie de 150.000 de lei pe luna… De la mijlocul verii pana spre toamna, se hraneste cu poame salbatice, culese din padure, de unde isi aduna si vreascuri, ca sa nu moara iarna de frig.
Se considera norocoasa atunci cand gaseste prin vreun tufis un iepure mort de batranete sau un fazan degerat. Ii aduce acasa si ii gateste. Acelea sunt singurele zile din an cand se infrupta din carne! In timp ce vorbeste, batrana plange intruna, cu lacrimile siroind pe obraz. Vorbele i se ineaca in suspine cand povesteste ca barbatul ei a disparut in padure, acum aproape douazeci de ani…
L-au furat ielele lui Cretu, ca n-aveam copii, si el era om in putere, tare chipes. L-am visat de mai multe ori, legat de un gorun, cu femei despuiate, care jucau in jurul sau. I-am facut parastase, cu toate ca militia nu mi-a dat hartie ca e mort. L-am rugat pe fostu popa sa facem o slujba de dezlegare in padure, dar mi-a spus ca i-e frica de secretaru de partid si de militian, sa nu ne bage la vrajitorie.
Au facut ancheta lunga si ziceau ca l-or fi omoratara tiganii veniti la furat lemne. Dac-o fi asa, nimeni nu stie unde l-or fi ingropat. Io cred ca l-au furat ielele, ca nu-l dovedeau pe el tiganii la lupta.
Abia dupa Revolutie imi dadura certificatu ca sa pot lua pensie de urmas, da mor de foame, maica. De ce-o fi nimerit omu meu in padure, taman intr-o zi cand stapanea raul?
Povestile Dadei Anica
– Rotita de la carucioara ielelor –
Dada Anica are mai bine de 90 de ani si nu sufera de nici o boala. Ii e ciuda, doar, ca oamenii nu o mai iau in serios cand spune ca ar vrea si ea sa mearga la sapat porumbul sau la pescuit in baltile dintre Borcea si Dunare, asa cum facea in tinerete: „Pe vremea mea, injunghiam campurile, nu alta!” – spune privind cu tristete pe fereastra blocului urias din Capitala, unde locuieste acum, la o nepoata.
Dada Anica s-a nascut in satul de langa Crucea de leac, la Roseti, si a fost botezata de un cioban ardelean care iernase cu turma in satul lor. De cand s-a pomenit copila, Dada Anica isi aminteste ca in fiecare an, de ziua Izvorului Tamaduirii, tot satul, in par, si oameni veniti de aiurea, umpleau campul din jurul Crucii de leac, cautand tamaduirea trupului si a sufletului.
<< Spunea mama mea, care a fost doftoroaia satului, cum se face, de Izvorul Tamaduirii, un mestesug pentru dezlegarea farmecelor si a bolilor, cu rotitele de la "carucioara ielelor".
Mama mea a vazut carucioara ielelor. Intr-o seara, tarziu, de frica tatei, care venise beat acasa, mama s-a ascuns in cotlon, ca era rece, de-acuma, pana ce tata s-ar fi astamparat si ar fi adormit.
Cotlonul era o vatra de caramizi puse in mijlocul tindei, peste care se punea ceaunul in care fierbea mancarea. Deasupra cotlonului era un cos urias, ca o hota, care se ingusta pe masura ce urca spre acoperis. Asa ca mama, ascunsa acolo, vedea pe horn cerul cu stelele. Si, cum sta ea acolo si se uita, a auzit un cantec subtirel si neasemuit de frumos.
Cand, ce crezi? Pe marnea hornului a vazut trei zane mici, ca niste papusi, asa, de-un cot de inalte, care cantau si se roteau intr-o hora, plutind, fara sa atinga cosul.
Femeile batrane din sat spuneau ca acelea sunt ielele si vin in noptile cu luna plina si se rotesc pe deasupra acoperisurilor caselor, cantand asa de frumos, ca un cor de ingeri. Si cine le aude, primeste un dar lecuitor: o rotita de la carucioara ielelor.
Si cand mama s-a dezmeticit din cantecele acelea ce-o fermecasera, s-a pomenit ca ii cade in poala, pe horn, o rotita de lemn, ceva mai mare ca o moneda de 100 de lei, bombata pe ambele parti.
Aceea era o rotita de la carucioara ielelor si cine mai avea in sat asemenea rotite, puneau patru la un loc, intr-un vas cu apa neinceputa, si le lasau noaptea la lumina stelelor, in noaptea dinspre ziua Izvorului Tamaduirii.
Si a doua zi dimineata, scoteau rotitele, isi lua fiecare inapoi rotita lui, si se spalau animalele si oamenii bolnavi, sau care aveau farmece, cu apa aceea, si ei se vindecau. Iar mama mea a zis ca n-a mai auzit niciodata asa cantece frumoase cum cantau ielele acelea.” >>
In mod ciudat, pe masura ce imbatraneste si mai mult, Dadei Anica amintirile din copilarie ii vin mai navalnic si cu tot mai multa claritate, mai clare chiar decat cele ce s-au intamplat cu doar 20 sau 30 de ani in urma.
Daca ai avea timp s-o asculti, ti-ar povesti ore intregi, fara sa se opreasca, despre nazbatiile ei din copilarie, despre lumea fascinanta dintre baltile Dunarii si Baragan, despre oamenii din satul sau.
Chiar daca trupul slab si uscat n-o mai asculta ca in tinerete, cu ochii albastri si iscoditori tot cata sa prinda firul vremii, convinsa fiind ca va trece de suta de ani, asa cum au facut si bunicele si strabunicele sale.
Babu, inteleptul din Gura Raului
La 81 de ani, dupa o viata petrecuta pe varful muntelui, langa oi, Nitu Stef stie randuielile vazute si nevazute ale lumii, de parca ar sta de-a dreapta lui Dumnezeu.
In satele din Marginimea Sibiului, Babu inseamna mos, al batran, un om intelept, credincios, trecut prin toate ale vietii, respectat si stimat. Babu este cel care intelege vremea si timpurile. Cel care stie. Babu este o institutie.
Despre Maiestre
Si eu am auzit odata Maiestrele, numai ca nu le-am vazut. Ca daca le vedeam, nu mai eram aicea sa povestesc. Ba eram pocit sau paralizat. Eram acolo, aproape de sat, cu oile la strunga. Erea pa toamna. Dormeam pa o cojoaca aproape de zorii zilei, cand canta cocosii. Se-mpreuna zorile.
Atunci am auzit ca prin vis un cantec ceresc si cand deschid ochii, vad miscand pe sus ceva, ca un fum. Ca o frunza pe boare mergea de lin. Si-am zis: Astea-s Maiestrele!. Erau sus, cat biserica. Am inchis ochii sa nu le vad. Stiam bine ce-i, din batrani. Si cantaau, cantau cantec ce nu s-o auzit pe asta lume. Cantau de deasupra si eu sedeam asa, cu ochii stransi, in cojoaca, si ascultam. Or cantat pe deasupra, poate jumate de ceas, poate mai mult, pana or rasarit zorile.
Si dupa ce-or rasarit, numa atuncea am deschis si eu ochii. Acuma s-o rait lumea. Duhurile ceresti nu-s ca in alte vremi. S-or dus si nu s-or mai inturna pana-i veac.
Proorocul din varful dealului
La capatul nordic al tarii, in Maramuresul invelit in paduri si in pajisti inmiresmate, traieste un om care a fost in Rai. E prieten cu ingerii, vorbeste cu mortii si aduce mesaje de pe lumea cealalta, fiind rapit in duh de pe vremea cand era doar copil. Astazi, IOAN SURDUC are 68 de ani si o familie numeroasa.
Modest, retras, accepta foarte greu sa vorbeasca, pentru ca nu vrea sa-l manie pe Dumnezeu cu trufia lui. Dorinta lui cea mai mare este sa traiasca in pace, ferit de curiozitatea si zarva lumii, care il asupresc. In casa lui vecina cu cerul, asezata pe-un varf de deal, Ioan Surduc isi asteapta cu seninatate sorocul, pentru a se putea intoarce pentru totdeauna in Rai.
Hora de ingerite
Pe la 12 ani, Ioan Surduc incepea sa semene a „flacaias” si mergea cu vitele la pascut prin poienile inalte de pe dealul Pitpoghirului.
Uneori se auzeau bubuituri indepartate, de la tunuri, dar razboiul nu prea se simtea pe acea vale, izolata la capatul lumii. Intr-o zi tarzie de toamna, cand padurile incepusera sa fie arse de brume, Ionica Surduc a trait minunea vietii sale. Pe neasteptate, el a fost „rapit in duh”, aidoma apostolului biblic!
„Eram pe un plai moale si mangaiam vitele. Soarele ardea bland. Dintr-o data, tot seninul s-a tulburat… A venit peste mine un vartej, plin cu frunze ruginii, care m-a cuprins ca un fior. Dupa cateva clipe, m-am trezit intr-o poiana unde nu mai era toamna. Totul stralucea si am vazut in jurul meu o hora de ingerite! Nici nu stiu cum sa le zic… Erau, parca, pe jumatate zane, pe jumatate ingeri.
Cantau asa de dulce si se leganau in jurul meu, ca nu-mi venea sa cred! Apoi, am vazut in fata mea pe „Fata Padurii”, cum ii ziceam noi, in copilarie, celei mai frumoase zane din povesti, dar Ea semana cu Maicuta Domnului.
Nu stiu daca era asa… Numai mie mi s-a parut, dar asa simteam! Chipul acela avea atata iubire, ca nu l-am uitat toata viata. Apoi, la marginea poienii, in spatele horei de ingerite, l-am vazut pe Nicolae Taficiuc, un consatean, mult mai tanar decat tata, care tinea in mana o firimitura de lumanare, arsa pana la capat. Nu stiu cat a durat totul, dar m-am trezit culcat pe iarba, pe plaiul tomnatic, fara vite!”.
Ionica Surduc a fugit acasa, ingrijorat de soarta vitelor, dar si emotionat de ceea ce se petrecuse cu el. Parca fusese un vis de cateva clipe… Cand a ajuns in batatura, mama-sa a izbucnit in plans si si-a facut sapte cruci, imbratisand flacaiasul.
Atunci a aflat, de-a dreptul uluit, ca fusese dat disparut in sat, de aproape doua zile!! Toti ceilalti trei frati – Petre, Mihai si Nicolae – plecasera sa-l caute, cand au vazut ca se intorc vitele singure acasa, pe inserat, dar nu ii dadusera de urma pe nicaieri, desi colindasera toate dealurile si poienile.
„Primul lucru pe care l-am spus, cu glas tare, de fata cu toti, mi-l amintesc si astazi: „Inseamna ca am fost plecat de pe lumea asta pe lumea cealalta, dar acolo cateva clipe fac cat doua zile…”
Dupa ce le-a povestit mamei si fratilor sai ceea ce i se intamplase, acestia au ramas cu gurile cascate si s-au crucit, caci nu mai era de gluma. In aceeasi seara a venit la ei, plansa si cu o broboada neagra, batrana mama a lui Nicolae Taficiuc, sa-i roage pe baieti sa traga clopotele, fiindca fiul ei murise cu cateva ceasuri mai devreme… De atunci, lui Ioan Surduc i s-a spus „proorocul” si vestea s-a raspandit in tot satul!
