8

Istoria Spirituala a Pamantului

minte trup spirit
Pentru a intelege ce se intampla in zilele noastre si ce se va intampla cu viitorul nostru este esential sa cunoastem trecutul. Plantele, de exemplu, folosesc matematica descrisa in secventa lui Fibonacci pentru a determina ce trebuie sa faca in cresterea lor.

 

O planta priveste inapoi pentru a vedea ce a facut, se convinge unde este acum si apoi stie unde trebuie sa ajunga.

 

Istoria civilizatiilor de pe acest Pamant incepe in urma cu 500 de milioane de ani. Planeta nostra este o samanta stelara pe care au sosit forme de viata externe de peste tot. Aceste forme s-au combinat si au generat noi forme de viata apoi au parasit iarasi Pamantul.

Fiecare forma de viata care s-a creat a trecut prin cinci nivele de constiinta. Actualmente noi suntem pe al doilea nivel din cele cinci.

Aproape toate dovezile care vin din trecutul civilizatiilor avansate au fost scoase afara din context sau au fost ignorate. De exemplu, noi avem o conexiune cu steaua Sirius, despre care se cunoste foarte putin dar care este esential pentru a intelege conditia nostra prezenta.

Cartea lui Robert Temple, The Sirius Mystery (Misterul lui Sirius), prezinta urmatoarele: Exista un trib langa Timbuku, in Africa, numit Dogon.

Timp de mai mult de 700 de ani, acest trib a detinut informatii pe care oamenii de stiinta nu le-au accesat decat in urma cu circa 20 de ani, cand satelitii din spatiu au confirmat aceste lucruri.

Dogonii cunosc steaua Sirius in detaliu. Sirius este cea mai stralucitoare stea de pe cerul nostru. Este situata la stanga si mai jos de centura lui Orion.

Dogonii au spus ca acolo mai este o alta stea micuta care se roteste in jurul lui Sirius si este facuta din cea mai densa materie din Univers.

Aceasta stea efectueaza un ciclu de rotatie la fiecare 15 ani. Este o stea foarte veche. Pentru ca oamenii de stiinta nu puteau vedea aceasta stea prin telescoapele lor, etnografii sau gandit ca nu este decat mitologie.

In 1970 un telescop lansat in spatiu (Hubble) a gasit o stea pitica alba care se roteste in jurul lui Sirius.

Ca si cea din „mitul” dogonilor este o stea foarte veche. Un inch patrat din materia acestei stele se estimeaza a avea o greutate de aproximativ 900 Kg.

Orbita stelei a fost calculata la 50,1 ani. Aceasta stea a fost denumita Sirius B, iar prima stea a fost redenumita Sirius A.

Cand o echipa de oameni de stiinta a vizitat tribul Dogon pentru a afla de unde au aceste informatii, batranii tribului au spus ca o farfurie zburatoare a aterizat. Din aceasta farfurie au aparut fiinte care au facut o gaura mare in pamant pe care au umplut-o cu apa.

Ocupantii, care aratau asemeni delfinilor, au sarit in lacul facut de ei apoi s-au indreptat catre tarm si le-au vorbit oamenilor din tribul Dogon.

Le-au spus ca sunt de pe Sirius si le-au relatat multe istorisiri legate de aceasta stea.

Dogonii au furnizat si alte informatii incredibile. Ei aveau o imagine vizuala a miscarii lui Sirius A si Sirius B de pe Pamant pentru perioada dintre 1912 si 1990, culminand cu imaginea exacta a locului unde trebuie sa fie aceasta stea in momentul prezent.

Ei detineau deasemenea foarte multe informatii despre planetele din sistemul nostru solar, incluzand mai multe luni. Cum puteau ei sa-si imagineze sau sa stie toate aceste lucruri in amanunt?

Urmatoarea informatie pe care am accesat-o m-a dus catre Sfinx. Egiptologii spun ca Sfinxul a fost construit in jurul anului 2.500 i.H., de faraonul Chephren. In cartea sa din 1961 numita Le roi de la theocratie pharaonique (Sacred Science), matematicianul, filosoful si orientalistul R. A. Schwaller de Lubicz spune:

„Noi trebuie sa cunoastem ca o mare civilizatie trebuie sa fi precedat vastele miscari de ape care au trecut peste Egipt; acest fapt este implicat de existenta sfinxului sculptat in roca din stancile de la vest de Giza. Trupul leonin al acestui sfinx, cu exceptia capului, arata semne incontestabile de eroziune acvatica”.

Un egiptolog numit John Anthony West, dupa ce a citit cartea lui Schwaller de Lubicz in 1972, a decis sa studieze mai bine Sfinxul.

El a concluzionat ca suprafata Sfinxului prezenta urme ale eroziunii apei si nu ale nisipurilor. El a calculat ca Sfinxul a fost supus pentru cel putin 1.000 de ani eroziunii torentelor de apa.

Desertul Sahara are o vechime de cel putin 7.000 pana 9.000 de ani, ceea ce inseamna ca Sfinxul trebuie sa dateze de cel putin 8.000 – 10.000 ani.

piramide egipt

Arheologii egipteni nu au avut nimic de spus in legatura cu acest lucru. Dovada este coplesitoare, dar ameninta sa darame conceptele despre cine a fost pe aceasta planeta, mai ales ca noi credem ca nimeni nu era capabil sa construiasca ceva precum Sfinxul, in urma cu 8.000 – 10.000 ani.

Potrivit lui Thoth, Sfinxul contine dovezi de 5,5 milioane de ani de civilizatie pe aceasta planeta. In urma cu 5,5 milioane de ani s-a intamplat ceva si s-a rupt inregistrarea memoriei akashice a planetei Pamant.

Nici chiar Thoth nu stie ce a fost si cum se poate ajunge la inregistrarile anterioare acestui eveniment.

Civilizatia sumeriana pare sa fi aparut peste noapte, fara nici o evolutie.Acelasi lucru este valabil si pentru Egipt.

Scrierea egipteana a aparut intr-o singura zi in forma sa perfectionata. In ruinile oraselor sumeriene, arheologii au gasit tablete care infatiseaza sistemul solar, cu planetele in ordinea lor corecta.

Una dintre acestea chiar da distantele dintre planete. Cum stiau aceste lucruri? Ei au furnizat dealtfel, date privind procesiunea echinoctiilor.

Sa calculat ca pentru a descoperii procesiunea echinoctiilor este necesar un timp minim de observatie de 2.150 de ani.

Cum dispuneau sumerienii de aceste observatii, cand, potrivit standardelor noastre de gandire, nu exista nici o civilizatie avansata cu 2.160 de ani inaintea sumerienilor?

#Dezvoltare Spirituală #Extraterestri #Ezoterism #Fizica Cuantică #Geometrie Sacră #Mistere #Religie #Spiritualitate #Tradiții #Zei
#dogon #EGIPT #Istoriapamantului

https://evolutiespirituala.ro/istoria-spirituala-a-pamantului/

4 nag hammadi codices

EVANGHELIILE AU FOST MODIFICATE

A aparut un numar considerabil de evanghelii în primele secole ale erei noastre. Biserica nu considera drept canonice (conform cu regulile Bisericii) decât Cărţile lui Matei, Luca, Marcu şi loan. Cea mai veche este cea a lui Matei, care s-a inspirat direct din evanghelia Evreilor.

Un lucru trebuie subliniat : apocrifele şi vreo cincizeci de evanghelii care au existat înainte de a fi distruse de conjuraţii, sau care există încă, sunt unanime în a recunoaşte că Isus a trăit pe timpul lui Pilat din Pont şi a lui Tiberiu.( Nu se cunoaste nici o relatare istorică putând sa acrediteze autenticitatea existenţei lui Isus. Ea ar fi dovedită, se spune, prin Actele lui Pilat, o suită de rapoarte adresate Impăratului Tiberiu de Ponţiu Pilat, guvernatorul ludeei. In aceste acte ar figura o relatare despre viaţa şi moartea lui Isus, crimele ce i se imputau de catre ludei, crucificarea sa şi chiar învierea. Aceste Acte, dacă au existat, au fost reinventate de catre Creştini, şi oricum, nu a rămas nici cea mai mică urma. Numeroase false rapoarte ale lui Pilat au fost scrise în acelaşi scop fraudulos, dar Biserica n-a păstrat nici unul.) Nu prea se cade de acord în privinţa textului, a relatării faptelor şi chiar faţă de persoana lui Isus.

biblia

Unele evanghelii dau lui Crist o figură, o doctrină şl o stare de spirit diametral opuse relatărilor lui Matei, Luca, Marcu şi loan. Relatările lui Matei şi Luca sunt ele însele adesea în dezacord formal cu cele ale lui Marcu şi loan şi uneori in contradicţie flagranta cu propriile lor expozeuri. Aceste reticenţe, aceste nebulozităţi arata că timp de secole citirea celor patru evanghelii canonice a fost interzisa credincaoşilor şi rezervata numai oamenilor Bisericii Documentele autentice au existat; mai sunt, poate, inca în Biblioteca Vaticanului. Despre acest subiect, Dr. M. Spencer Lewis, împaratul R-i-C, a scris în „Viaţa mistică a lui Isus” : „Noi (Noi: actualii iniţiaţi ai Marii Fraternităţi Albe care s-a continuat de Ia faraonul Amenhotep IV şi din care faceau parte Esenienii si isus…) ştim că Părinţii Bisericii primitive au avut acces la documente secrete, pentru că, în conciliile Bisericii creştine primitive şî în dîscutiile care s-au desfăşurat între cele mai înalte autorităţi ale Bisericii primitive, au făcut aluzie la unele părţi din manuscrise şi documente oficiale tratând despre crucificare şî alte evenimente din viaţa lui Isus care sunt acum ascunse sau eare au fost distruse.

Una din principalele griji ale Părinţilor Bisericii da îa sec, VII la XII a fost de a-şi procura toate manusicrisele şi lucrarile ce se aflau în preţioasele colecţii în ţări din Orient, care puteau conţine informaţii diferite de cele reţinute de ei”. loan, apostolul, care devine episcop în Efes, ar fi autorul celei de a patra carţi, dar este recunoscut şi admis ca această pseudo-evanghelie a fost compusă tardiv de teologi abili. Sigur nu este făcuta de loan, despre care, de altfel, nu avem nici o dovada ca a existat. Dintre cincizeci pana la o sută de evanghelii care au apărut în sec. II şi III al erei noastre, comunităţile creştine, pentru a pune capat disputei, adoptara relatarile lui Matei, Luca, Marcu şi loan şi le-au considerat ca egal de sfinte şi veridîce, în ciuda lacunelor şî a contradicţiilor lor.. Evangheliile, fiind carti „inspirate” de Sfântul Duh’, nu trebuie — în principiu — sa fîe criticate sau discutate. In zilele noastre, această consideraţie s-a redus mult şi teologii admit de buna voie ca evangheliile trebuie sa fie interpretate şi chiar corectate „în sensul bun”. „Nu se pot admite decât patru evanghelii, scrie Sfântul Jerome : toate neroziile apocrifelor (altor evanghelii) sunt bune de povestit ereticilor morţi şi nu credincioşilor in viaţa” „Ba deloc, replica adversarii lui Jerome : în evangheliile voastre canonice se află nerozii, contradictii, fapte în opoziţie, ireductibile…*’

Pentru a acorda relatările, Biserica a modificat în mai rnulte rânduri, dacă nu a machiat, Scripturile. Tasian, discipolul lui Justin, a încercat chiar sa aranjeze totul scriind „Evanghelia după cele patru (un fel de coordonare a povestirilor lui Matel, Luca, Marcu şi loan, Matei spune că Isus este fiul lui losif, descendent euccesiv din lacob, Mathan, Eleazar, Eliud, Achim, Sadoc, Azor etc.» pâna la Salomon, David şl Abraham. (Cap. 1-1, 2, 8, până la 16) Luca spune ca Isus este fiul lui Josef, dar descinzând din Heli, Mathan, Levi, Melchi, Janna, Josef, Mathatias etc., până la Abraham, Sem, Noe, Enoch şi Adam. (Cap. III 23-24 până la 38) Este curios de notat că în ciuda divergenţelor fundamentale, evangheliile lui Matei, Luca, Marcu şi loan sunt zise sinoptice, adica asemănatoare! De altfel, zice bunui sfânt, când este vorba de teze total contradictorii — cele ale genealogiei lui Isus, de exemplu — trebuie să crezi că ele se împacă. chiar dacâ nu ştim cum! Ioan, căruia trebuie să-i fie suspectată relatarea, este in contradicţie formală cu Matei, Luca şi Marcu, privind cronologia săptămânii Patimilor. Nici unul nu fixeaza Paştele la aceeaşi data. Isus, după loan, ar fi fost crucificat nu vineri, ci sâmbată, în ajunul Paştilor.

joia-mare-cina_cea_de_taina

Divergenţele sunt şi mai mari în ceea ce priveşte învierea sau, mai exact, apariţia lui Isus. – Cele doua Marii (Maria Mama si Maria-Magdalena) erau prezente, asigura Matei. – Eroare. spun Luca şi Ioan : numai Maria-Magdalena era acolo ! Nu exista deci nici o marturie veridică asupra autenticitatii evangheliilor. De altfel, Biserica, cu prudenţă, le „atribuie” şi le prezintă ca scrise dupa Matei, Luca, etc. In secolul II şi III, dupa I. C. erudiţii şi doctorii Bisericii, precum Irineu, Clement din Alexandria şl arzătorul Tertullian, gândesc ca evangheliile au fost scrise de catre apostoli şl ca ele erau atât dovezi directe cât şi inspiraţie divina. Polycarp, care ar fl fost numit episcop de Smyrna de Ioan Evanghelistul, pe la anul 80, a fost dlntre toţi sflnţil, cle mal demn şi mai stimat. Contrar apostolilor care l-au renegat pe Isus, el preferă supliciul decât ruşinea renegării şi a murit ars de viu pe un rug, .făra sa se plânga, fară sa sufere ca Isus, intr-atât era blindal de credinţă. Ca şi bonzii care se sinucid prin foc! Polycarp este autorul unei scrisori catre Filipieni, cu privire la scrierile (contestate) ale lui Ignaţiu Theodoruş (primul sfânt Ignaţiu) despre care s-a zis, fals, ca i-a fosf poruncita de apostolul Petru) Ori, Polycarp vorbeşte de bine despre primele trei evanghelii, dar nu şl despre cea a lui loan! Caci evanghelia lui loan nu exista la începutul secolului II ! El este citat pentru prima data de Teofil din Antiohia, pe la anul 180 !

Pe scurt, se Intâmplă ca, după mai multe secole, evanghelia cea mai apreciată, cea mal „Iniţiatica”, spun beoţlenii” scrisa de „vulturul loan care dormea în braţele lui Isus şl la stârşit la Ghetsemani, intre Petru şi lacob”. se afle ca este un fals notoriu alchimizat In secolul II sau III, pentru a suplini lipsa de ţinuta teologica a primelor trei scrise ! Este o evanghelie ,,nu de fapte”, se spune, ci „de idei”. Pentru a te descurca în această încâlceală, trebuie si ai o oarecare idee despre climatul care domnea, acum 2000 de ani, în Egipt şi în Asia Mica, adica în punga orientală a bazinului mediteranean. Gnosticismul — ca de altfel şi în zilele noastre spiritiştii, teosofii şi cei ce cred în revelaţii divine — era la baza tuturor religiilor şi tuturor sectelor. Cirint era şeful unei secte ieşite din creştinism, dar el nu recunoştea originea divina a lui Crist.

biblia religie crestinism

Noi împrumutăm din Marele Dicţionar al sec. XIX, aceste note, care ne clarifîca asupra stării de spirit a oamenilor din primul secol: „Cirint admitea existenţa a două principii opuse si nu binele şi raul, ci un principiu esenţial activ, existând prin el însuşi : Dumnezeu ; şi un principiu pasiv, neexistând prin el însuşi şi imperfect : Materia. Autorul lumii nu era Dumnezeu, care nu putea intra în legatura cu Materia : creatorul aparţinea uneia din ultimele clase a sub-spiritelor inferioare, numite şi de Theodor forţe şi îngeri, dar purta în el ceva din Fiinţa divină… El era ca un eon (Eon : dîn grecul aion = timp. Este spiritul, emanat de Inteligenţa lui, Dumnezeu, mesagerul lui Dumnezeu pe lângă oameni) creatorul legislaţiei mozaice… Isus nu era fiul lui Dumnezeu ; un eon numit Christ s-a unit cu eî, în timpul botezului dîn apele lordanului şi l-a părasit în ziua crucificării. Ciririt, evreu prin naştere, credea în legea mozaica, obligatorie şi în viitoarea dominaţie a poporului iudeu asupra lumii…

Cirintenii se foloseau de Evanghelia Evreilor.” Un discipol de-al lui sfântul Paul, cu numele de Caius, publică o apocalipsa sub numele unui apostol, dând-o ca înspirată de eoni. Despre acest subiect, unii exegeţi cred că Apocalipsul zis al sfântului loan, ar fi fost scris de Cirint. PAPII ŞI

CHARLEMAGNE CORECTEAZA EVANGHELIA

Aşa cum ne spune amicul nostru scriitorul Kronos, în „Eseu de meditaţii imateriale”, Biserica a socotit, sub papii Grigore a VII-lea şi Inocent al III-lea, ca e bine să editeze pentru folosul preoţilor, un rezumat foarte blând al Evangheliilor, unde s-au introdus ritualuri şi rugăciuni zilnice. Acesta este Breviarul. Trebuie subliniat ca traducerea Evangheliilor era odinioară interzisa, „de teama ca sa nu se strecoare vreun nonsens sau o eroare” !

Nu îţi vine sa crezi în acest pios scrupul, când ştim ca conciliile, papii şi suveranii creştini, au traficat cu neruşinare „sfintele Scripturi1*, inclusiv traducerea lul sfântul Jerome, în sec. IV, adica Vulgata, care este singura acreditată de Biserica creştina din Roma ! Cele mai radicale modificări, scrie Kronos, dateaza de la conciliul din Niceea şi au fost motivate prin înţelegerea dintre Papa Damase 1 şi împăratul Constantin. Cu aceasta ocazie, cele mai vechi Evanghelii şi mai ales Evanghelia Evreilor (evanghelia primitiva a sfântulul Matei), au fost declarate şi ţinute secrete (apokruphos== apocrife).

Maria-Magdalena isus

In afară de asta, în cele patru Evanghelii care au ramas, au fost facute adăugiri, sustrageri şi modificri de care se miră sfântul Jerome, însarcinat de a face traducerea în limba latină. El se mira cu atât mai mult cu cât tocmai traducea în latină Evanghelia Evreilor şi de care i se împunea sâ nu ţină seama! Apoi sfântul Victor, epîscop din Tumones (Africa), ne spune că la sfârşitul sec. V. papa Anastase II ordona să se examineze, să se critice, cenzureze şi amendeze din rsou sfintele Scripturi. Charlemagne, cu puţin înaintea morţii sale, făcu la fel (Duchesne : Historiae Francor scriptores) imitat de papa Sixt Quint (1585-1590), care completa opera pe care predecesorii săi au început-o, pentru a face pe placul împaratului. La acea epocă, Biserica fabrica o epistol a sfântulul Petru, respinsa apoi de teologi şi un document, relativ la o donaţie atribuita împaratului Constantin, pentru a-l starni pe Chalemagne sa-îiconstituie un regat în Italia.

GUTENBERG ŞI EVANGHELIILE

Mai mult, mii de corecturi au fost făcute şi papa ameninţa cu teribile anateme pe oricine va îndrăzni în viitor sa se atîngă de texte . apoi facu o noua revizie, care a modifîcat mai mult de doua sute de pasaje ! Papa Clement al VIII-Iea (1592–1605), la puţini ani, facu noi rectificări care au fost din fericire ultimele, caci tiparul era inventat ! Pentru ce toate aceste modificari ? Este foarte simplu, cea mai mare parte din dogme fiind în contradicţie cu sfîntele carţi, trebuia sa se puna sfintele scrieri de acord cu dogmele ! Trebuia ca între Dumnezeu şi om sa nu existe decât Biseraca, careia omul trebuia să se supuna în prealabil, fara de care nici un contact cu Dumnezeu nu îi era permis. Christos a spus totuşi : „Dumnezeu este pretutindeni” (dar aici este un panteism periculos ! Nu trebuia riscat ca omul sa adore pe Dumnezeu în credinţa sa ! Numai Biserica dicta voinţa lui Dumnezeu ! ‘ Acest cuvânt, voinţa, este contrar liberului arbitru, pe care creatorul ni l-a permis : evangheliile primitive nu vorbeau decât de dorinţele lui Dumnezeu, care acţioneaza asupra tuturor creaturilor sale, mai ales asupra omului, pentru a-l ajuta sa le împlineasca.

ADEVARATA RUGACIUNE A CREŞTINILOR

Deci Evanghelia este sursa de erori şî contradicţii, dar în plus s-a stabilit o complîcitate între preoţi şi credincioşi de a schimba ceea ce trebuia considerat lucrul cel mai sfânt : rugăciunea. Fiecare joacă jocul, ştiind bine la ce să se aştepte — Faceţi-vă rugăciunea dimineaţa şi seara, recomanda bunul preot! Şi credinciosul, îşi face efectiv ruga … dar nu o spune pe cea bună ! A face vine din latină, facere, care înseamnă : a fasona, fabrica, construi, combina. Ah, pentru a fabrlca, combina, Dumnezeu este servit ! Căci, se pot controla uşor, creştinii, preoţii, atât în intimitatea camerei lor, cât şi în public, în biserica, inventa, fabrica o rugăciune, care, ineluctabil. îi va duce în infern ! „Pomana este ruga prin excelenţă : ea atinge mereu un scop” zice Feneton, arhiepiscop de Cambrai ! „Ce rugă este mai plăcută decât a şterge lacrimile celui sărman”, zice Bossuet… care, cu siguranţa, nu se gândea la pacătoasa care ştergea picioareîe lui Isus.

isus religie

Sfântul Matei, în evanghelia sa, cap. V, vers 9-13, indică creştinilor cum trebuie sa-l cinsteasca pe Dumnezeu ! (9) „Va veţi ruga deci în această manieră : Tatal Nostru carele eşti în ceruri, fie binecuvântat numele tau. (10) Vie împărâţia ta, facă-se voia ta precum în cer aşa şi pe pământ . (11) Pâinea noastra cea de toate zilele da ne-o noua. (12) Şi iarta greşelele noastre, precum iertăm şi noi celor greşiţi. (13) Si nu ne duce pe noi în ispita, şi ne izbăveşte de cel rău. Amin î”

ÎNTINSELE PUSTIURI DIN PARADIS

Această rugăciune este magnifica şi demna de cea mai înalta stimă, cel puţin pentru ereticii care suntem. Am avea scrupule sa schimbam cât de cât ceva. Vai! Creştinii au golit-o de seva sa hranitoare suprimand partea cea mai importantă din text : Şi iarta-ne noua greşelile, precum şi noi iertam celor greşiţi nouă. lată cum arată o dorinţă magnifică de dezinteresare, de milă, de voinţă de a place lui Dumnezeu pentru a ajunge în regatul sau. Căci Luca (XVIII, 25) a precizat bine :

,,Mai degrabă va trece cămila prin urechea acului, decat va intra în rai bogatul‘. Totul este clar, net, respectabil, dar tot aici este puţina ipocrizie păcătoasă a pseudo-creştinilor, burghezi egoişti şi capabili, care deliberat, omit din rugăciunea lor tot ce are legatura cu rotunjirea portofelului lor ! 0 foarte mică frază, în adevar, dar a cărei respectare, rnodificând comportamentul societaţii umane, ar schimba dintr-o dată faţa lumii! Ori, se poate constata : în zilele noastre, rugăciunea zisa în biserici este amputată : exist incontestabil o înţelegere între preoţi şi credincioşi pentru a „uita” aceasta poveste a datoriilor !

In acelaşi mod, iudeii „uita legea lui Moise care ordona oricărui Drept, oricărui Credincios, odată la cincizeci da ani, să elibereze sclavii, sa plateasca datoriile, sa redea proprietarilor primitivi pământurile înstrăinate. Ironie a hazardului sau o premoniţie ? în capitolul VII din evanghelia sa, Matei, prevăzând poate sectarismul, razboaiele Religiei, Inchiziţia, simonia, rasismul etc. notifica expres : (20) Veţi recunoaşte deci pomii prin fructele lor. (21) Cei care îmi spun : Doamne, Doamne nu vor intra toţi în împărăţia cerurilor ; ci numai acela (subliniat în text) va intra, care împlineşte voinţa tatălui meu care este în ceruri. In pustiile posomorâte, îngrozitoare, din Paradis, există puţini creştini, puţini oameni din toate zarile, dîn toate credinţele, dacâ am crede Evanghelia.

biblia

BIBLIA A FOST FALSIFICATA

Poruncile au fost dictate lui Moise pe muntele Sinai si Legea a fost scrisă de Dumnezeu însuşi. (Exod, cap. XXXII) : (15) Moise se întoarse deci de pe munte, ţinând în mână cele două table drept marturie, scrise pe ambele părţl. (16) Ele erau lucrarea lui Dumnezeu ; după cum scrierea ce era gravată pe aceste table era tot de mâna lui Dumnezeu. Ar parea de neconceput ca credincioşii să îndrăzneasca să conteste şi să falsifice ceea ce există mai sfânt, mai divin în Lege : Poruncîle lui Dumnezeu, Şi totuşi… CELE 15 PORUNCI Poruncile lui Dumnezeu, sau Decalogul, figureaza in Biblia canonică zisa Vulgata, în Exod, capitolul XX, Stă scris : (1) Domnul vorbi apoi în acest fel lui Israel : *) Este bine de precizat ca Domnul este Dumnezeul Israeliţilor, poporul sfânt. dar şi al altor popoare.

Se zice în Exod: cap; XIX v: 5 ; „Daca deci veţi asculta vocea mea şi veţi fi cu mine, veţl fî singurul din toate popoarele pe care îl voi păstra ca pe propriul meu bun, caci întregul pământ este al meu”! Mai departe ; „Veţi fi imperiul meu şi un împeriu consacrat prin sacerdoţiu : veţi fi naţiunea sfântă”. Poruncile lui Dumnezeu sunt date cu variante Importante in Deuteronom v. v. 6 la 21; (4) Nu veţi face idol din nici o figură ce este sus în cer si jos sub pamânt, nici din tot ceea ce este în apa si sub pământ. (5) Nu îi veţi adora şi nu le veţi da suverunul cult. Căci eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, Dumnezeul puternic – şi gelos, care răzbună nedreptatea parinţilor asupra copiilor până la a treia şi a patra generaţie în toţi cei care mă urăsc. (6) Şi care da (sic) îndurare pentru mii de generaţii celor care mă iubesc şi păzesc preceptele mele. îată ceea ce este clar, precis şi autoritar : al doilea comandant interzice formal de a desena sau de a forma imagini ale lui Dumnezeu, ingeri şi sfinţi, Isus, Maria, Gabriel etc.

Este chiar categoric interzis sa reproduci ca imagine orice ar fi figurativ în cer sau sub pământ. Crucifixul este incontestabil un sacrilegiu şi tot la fel sunt statuile Sfintei Familii şi ale apostolilor, irnaginile pioase inserate în cartea slujbei, Biblia, susţinuta prin desene şi foţografii, presa ilustrată, fîe ea editată de Iudei sau de Catolici. Mai e de spus imediat ca directorilor de ziare le e .asigurat un loc bun, în infern, alaturi de confraţii lor de la televiziune.

isus pe cruce

De notat ca Poruncile nu sunt numerotate, dar se pot aranja în 15 precepte principale :

1. Nu veţi avea zei straini (ver. 3 cap. XX Exod)!)

2. Nu veţi face chip cioplit (ver. 4)

3. Nu veţi adora chipurile (ver. 5) .

4. Nu veţi lua în deşert numele Domnului (ver. 7) ‘

5. Veţi sărbători ziua sabatului (ver. 8)

6. Veţi cinsti pe tatăl şi mama voastra (ver. 12)

7. Nu veţi ucide (ver. 13)

8. Nu vă veţi deprava (ver. î4)

9. Nu veţi înşela (ver. 15)

10. Nu veţi face false mărturii (ver. 16)

11. Nu veţi dori casa aproapelui, nici femeia si nici bunurile sale (ver. 17) ;

12. Imi veţi face un altar de pamânt (ver. 24).

13. Nu veţi face idoli de argint şi nici de aur (ver. 23).

14. Dacă veţi face un altar de piatră, nu-l veţi clădi din pietre cioplite, căci va fi murdarit daca veţi folosi dalta. (ver 25)

15. Nu veţi urca pe trepte altarul meu (ver. 26).

LEGEA LUI DUMNEZEU ESTE RIDICULIZATA

Constaţi uluit că 12 prescripţii din 15 sunt ridiculizate de Biserică ; în adevăr, nu se respectă decât poruncile l şi 4. a nu avea zei străini şi de a nu jura. Dumnezeu însusi este sfidat, căci neascultându-L, ucigand, furând catedrale nu înseamnă a-L cinsti! Papa Alexandru VI — pentru a nu-l cita decât pe acesta -— mergea şi mai departe în sacrilegiu : el a avut de la Rosa Vanozza, care era maritată, cinci copii, printre care celebrii Cezar şi Lucreţia Borgia. Acest papa, care, în ce-l priveste, viola cele ciricisprezece porunci, muri în 1503, otravit, se spune, cu o băutură „pe care o bau din greşeală şi pe care o pregatise pentru un cardinal căruia ii râvnea bunurile”.

Ramâne de ştiut daca Dumnezeu a fost inspirat indicând aceste prescripţii, dintre care majoritatea sunt înţelepte, dar din care, vai ! unele ne par atât de demodate. Desigur acesta este motivul pentru care oamenii rectifică şi cenzureaza Evanghelia : corectează adică cuvântul lui Dumnezeu şi pe cel a lui Crist.

babel

DUMNEZEU ESTE EXCOMUNICAT

La al 3-lea Conciliu de la Niceea, care era al 7-lea, şi s-a ţinut de la 24 septembrie la 23 octombrie 787, trei sute saptezeci şi şapte de episcopi din Grecia, Turcia, Sicilia şi Italia, întruniţi in Sfânta-Sofia din Constantinopole, au decretat ceea ce urmează contra iconoclaştilor : ,,Decidem ca sfintele imagini, fie in culori, fie în mozaic sau din orice materie convenabilă, trebuie să fie intreprinse, fie în biserici, pa vasele, hainele sfînţite, zidurl, fie în case, fîe pe drumuri; căci cu cât îi vedem mai mult in imagini pe Isus Christos, pe sfânta sa mamă şi pe sfînţl, cu atât suntem îndemnaţi sa ne amintim de originale si sa le iubim.

Trebuie dat acestor imaginu respectul şi adorarea onorifica, după credinţa noastra, adevarata latrie (adoraţie) care nu convine decât naturii dîvine. Se va putea, totuşi apropia de aceste imagini tămâîe şi lumânărî, cum se foloseşte cu privire la cruce, evanghelii şl alte lucruri sfinţite; totul după piosul obicei al vechilor, caci cinstirea este legată de originalul pe care il reprezintă. Asta este doctrina sfinţilor Parinti şi tradiţia Bisericii catolice; cei care îndrâznesc să gândeascâ altfel, poruncim ca ei sa fie destituiţi, dacă sunt episcopi sau preoţi şî excomunicaţi daca sunt călugari sau laici”.

Această decizie a fost incontestabil cea mai importanta pe care oamenii au luat-o vreodată, căci ea destituia pe Dumnezeu sau excomunica dupa cum era consîderat ca preot sau ca laic! In adevăr, Dumnezeu, in poruncile sale, interzicea forma de a tipări, desena sau grava, adica de a face imagini ! Ceea ce a fost categoric blamat de teologii de la Niccea Rămâne deci de ştiut, dacă Dumnezu mai exista sau a fost excomunicat de Biserică.

Primul conciliu de la Niceea s-a tinut în 325. El întrunea 2048 de episcopi, din care cea mai mare parte erau veniţi pentru a combate şi nega divinitatea lui Isus. Imparatul Bizanţului, Constantîn I-iul. reuşi sa-i ducă de nas şi impuse pe Chrîst divin ameninţând pe ron-testatari cu „exilul” daca persistau în a nu accepta ,judecata emisa de majoritate.” „Majoritatea”, ca la grevişti de la Renault şi Peugeote, grupa 318 Parinţi; ,,minoritatea” opozanţilor atingea, la început, cfra de 1500. Ameninţarile au redus contestatarii la douazeci şi doi de episcopi, printre care preotul Arius şî Eusebiu, episcop de Gesareea. Au fost total excomunicaţi. Carţile lui Arius au fost arse şi conciliul decretă pedeapsa capitala contra tuturor celor care deţineau un exemplar.

crestinism religie biblia

Sigur, nu trebuie negata, toata valoarea Bibliei. chiar dacr tot ceea ce trateaza despre Evrei şi privilegiile lor este fals şi lipsit de fundament. De exemplu, Exodul este o pura fabulaţie în care o aventură, peste masura îngroşata, se întâmplă unui trib nomad Nici un egiptolog nu crede în aceasta rocambolescă aventură despre care nu avem nici un document.

In cursul unei emisiuni televizate la 30 iulie 1970, Dl Jean Leclant, titularul catedrei de egiptologie din Sorbona, Shafik Allam, conferenţiar la Universîtatea din Tubingen, Labib Habachi, directorul serviciului de Antichitaţi din Cairo şi Andre Caquot, director de studii la Şcoala Practică de înalte Studii, specialist în Biblie, au fost de acord că Biblia era un roman. Dl. Labib Habachi asigura ca în Egipt, n-au fost în timpul lui Moise, decât câteva sute de strămoşi ai Evreilor. Şi aparţineau unor naţiuni diferite, nomade. Pentru profesorul A. Caquot, creaţia artificială a poporului evreu nu urcă decât până la trei mii de ani. Reiese din aceste mărturii ca relaţia din Exod în deşertul Egiptului, pâna la pseudo-intrarea în Pământul fagăduit, este un fals, cu adevărat elaborat în timpul lui Solomon.

Faimoasa trecere a Mării Roşii este deci şi ea de domeniul ficţiunii, cu atât mai mult cu cât clericii egip-teni de la Casa Scribilor, mereu atenţi în a povesti cel mai mic fapt divers într-un imperiu unde nu se petrecea în general nimic, nu ar fi trecut cu vederea furtul vaselor de la templu de catre Evrei, fuga lor în deşert, deplasarea armatei faraonului, înghiţirea ei de valuri.. Ori, toate arhivele istorice şi tradiţionale ale Egiptului sunt mute asupra acestor evenimente ! Profesorul Caquot, socotind ca nu s-a întâmplat nimic din toate astea, crede că această relatare mincinoasă este poate simbolica, daca ea înfăţişează victoria lui Dumnezeu asupra apelor şi pe cea a Israelului asupra Egiptului. Astfel, Israel şi Biblia nu ar fi în realitate, decât nişte emanaţii artificiale, fabricate, inventate, cum ,sunt scrierile altor popoare şi ale altor religii. Insuşi zeul Yahve, este împrumutat de la beduinii din deşert.

IISUS (2)

YAHWE NU ERA DUMNEZEUL EVREILOR

lată ce ne spune despre acest subiect Dl. Caquot: „Partea inferioară a coloanelor sălii hipostil a templului nubian din Soleb este acoperita de ecusoane conţinând nume de popoare din Asia şi Africa învinse de Egipteni Fiecare ecuson este prevăzut cu bustul unui barbat (în basorelief) ale carui mâini sunt legate la spate. Mai multe ecusoane încep prin formula ! t3 s3-s-w” „tările Shabou ale Beduinilor de…” si unul din ele poartă : t3 s3-s-wy-h-w3-w ; w3-w trebuie probabil vocalizat -wo, aşa ca acest ecuson vorbeşte de ,,Beduinii lui Yahwo” Este foarte tentant şa vezi acolo acelaşi nume ca al lui Dumnezeu din Biblie. caci se banuie de mult timp că tetragrama trebuie sa fi avut pronunţia originala Yahwo şi nu Yahwe.

Dar în acest document, y-h w3-w nu este un nume divin. Celelalte ecusoane te fac să crezi ca este un nume de loc, de ţara a celor pe care Eeiptenii îi numeau Shasu (nomazi traind la est de istmul de Suez La fel, egiptologi competenti ca S. Herrmann şl J. Leclant nu ezita sa admita identitatea numelui divin israelit cu numele unui loc situat la est de Egipt. Se poate în adevar ca nnumele Zeului lui Israel sa vina de la numele unui loc, poate cel al unui munte ce s-ae afla exact in regiunea de unde diverse texte biblice au facut sa vina YHWH.

 

Sursa : paranormal.ro

#Iisus #Religie
#crestinism #evanghelii #isus

rugaciunea

În stadiul actual de dezvoltare a ⁣limbii‍ române, rugăciunea -‍ „Rugăciune”⁢ – ocupă ⁢un loc central și deosebit ⁤de semnificativ. Esecul introducerii unor ⁣anumite împrumuturi și ‍al creațiilor interne este un aspect de interes profund în studiul limbii române. ​Această⁢ lucrare își propune să ⁢exploreze și să evidențieze importanța rugăciunii în⁣ cultura și tradiția românească, reflectând⁢ asupra ⁣influenței pe care o ⁢are asupra limbii și identității naționale. Pentru a înțelege mai bine această temă, vom explora conexiunile dintre rugăciune și icoanele ‍miraculoase din România.
Rugăciune

Titluri conținut

 

Importanța rugăciunii în viața de ​zi cu zi

 

Rugăciunea este ⁣un element vital ⁤în viața noastră de zi cu⁢ zi, ​reprezentând un pilon al credinței noastre ‌și ⁤un mijloc ‍de comunicare directă cu Dumnezeu. ​Ea ne ajută să ne conectăm ‍cu divinitatea și să ne centram asupra valorilor spirituale ⁤care ne ghidează prin tumultul‍ cotidian.

 

Rugându-ne, ne asumăm⁣ o poziție de smerenie și ​recunoaștere a puterii superioare, ​întărind​ astfel legătura noastră cu spiritualitatea noastră‍ interioară. Rugăciunea nu doar ⁢ne ‌aduce liniștea sufletească și claritatea‌ interioară,‌ ci și‌ ne ajută să ne stăpânim mai ⁣bine emoțiile‌ și ⁣să​ devenim mai calmi ‌și mai echilibrati în fața provocarilor vieții .

 

În comunitatea de credincioși, rugăciunea ‍creează ⁣un​ sentiment de unitate și solidaritate, făcându-ne mai apropiați ‌unii de ceilalți și contribuind la‍ creșterea armoniei și păcii spirituale în jurul nostru . Prin‍ intermediul rugăciunii, ne‌ conectăm nu⁢ doar⁢ cu ‌divinitatea,‍ ci⁢ și cu ceilalți credincioși, formând astfel ‌o legătură spirituală ce​ ne ⁤îmbogățește și ne‍ întărește în credința⁣ noastră.

 

Importanța rugăciunii în viața de⁢ zi cu zi

Beneficiile rugăciunii pentru​ sănătatea mentală​ și emoțională

Rugăciunea are ‍un puternic impact asupra sănătății noastre ⁢mentale și emoționale, aducând ​beneficii ‌remarcabile în​ viața noastră de zi cu zi. Prin practicarea regulată a⁢ rugăciunii,⁣ putem simți o eliberare ​a stresului,‍ o creștere a sentimentului de liniște și echilibru interior, precum ⁤și o îmbunătățire a stării noastre⁤ emoționale.

 

includ:

 

    • Reducerea anxietății‌ și depresiei: Rugăciunea poate oferi confort și sprijin în momentele dificile, ajutându-ne să depășim​ grijile și ⁣temerile.

 

    • Creșterea⁢ stimei de sine: Prin conectarea cu ⁤divinitatea și adresarea⁢ gândurilor noastre, putem ‌realiza o mai mare încredere în propria persoană și o ‌acceptare a ⁣sinelui așa cum⁢ suntem.

 

    • Stabilirea unei legături spirituale puternice: Prin practicarea rugăciunii, putem întări relația ⁢cu spiritualitatea noastră și cu divinitatea, ​oferindu-ne un suport profund în⁢ momentele de nevoie.

 

Beneficiile⁢ rugăciunii pentru ⁢sănătatea ⁤mentală și emoțională

Modalități eficiente de a ‍practica ‌rugăciunea zilnic

 

Când vine vorba de practicarea ⁣rugăciunii⁣ zilnice, există⁢ diverse modalități eficiente ⁢prin care ne putem apropia de Divinitate și ⁤să ne hrănim ‌sufletul. ⁣Unul ⁢dintre acestea este dedicarea unui timp special pentru rugăciune în fiecare dimineață sau seară,⁢ creând astfel⁢ o conexiune puternică cu forța spirituală superioară. De ⁢asemenea, ‍adăugarea rugăciunii în rutina zilnică poate aduce liniște și armonie interioară, contribuind la un ‌echilibru emoțional mai bun.

 

Un ‍alt mod⁣ eficient de a practica rugăciunea⁤ zilnic este de a folosi meditația ⁣sau contemplarea spirituală ca‍ un mijloc de a te concentra​ asupra conexiunii tale⁤ cu⁣ divinitatea. Cu⁢ o atenție plină și o inimă deschisă, poți experimenta profunditatea‍ și ⁤puterea rugăciunii în momentele tale de liniște. De asemenea, recitarea unor rugăciuni specifice sau citirea textelor sacre în fiecare zi pot fi surse de inspirație și armonie​ spirituală.

 

Pentru a-ți structura și diversifica ‍experiența de rugăciune zilnică, ⁣poți folosi și ⁤tehnici de respirație conștientă sau yoga, care să îți încurajeze centrarea⁣ și conexiunea​ interioară. Indiferent de modalitatea aleasă, important este să îți dedici un timp⁢ regulat pentru rugăciune, pentru a ⁤îmbogăți și hrăni⁤ sufletul tău⁣ în călătoria ta spirituală.

 

Modalități eficiente de a practica rugăciunea zilnic

Cum să te concentrezi în timpul rugăciunii și să îți găsești liniștea interioară

 

Când te angajezi în ​rugăciune, este important să găsești momente de ⁤liniște și concentrare. Un mod ⁤eficient⁣ de ⁤a face acest lucru este să găsești un loc liniștit, ​departe ⁤de zgomotul și agitația lumii exterioare.

 

Folosind tehnici ⁢de meditație ⁢și concentrare, poți să îți clarifici gândurile și să îți​ deschizi inima către Divinitate. Este esențial să te concentrezi pe ⁤prezența ⁣lui Dumnezeu sau a Eului ⁣tău superior pentru a găsi pacea interioară și armonia spirituală.

 

    • Rămâi prezent în momentul prezent: ​Focalizează-te pe rugăciunea‍ ta, lăsând deoparte grijile și frământările cotidiene.

 

    • Respiră adânc: Inspiră și expiră încet, ​lăsându-ți mintea să se ⁣relaxeze și să se deschidă către Divin.

 

    • Recită mantre sau⁢ rugăciuni: Folosește cuvinte⁤ și fraze sacre pentru a-ți concentra atenția ⁣și a intra într-o stare de conectare spirituală profundă.

 

 

Cum‍ să​ te concentrezi în timpul rugăciunii și⁢ să îți găsești liniștea interioară

Rugăciunile⁢ specifice pentru situații dificile sau momente de bucurie

 

Când trecem prin situații dificile sau momente de bucurie, rugăciunea devine un refugiu și un ‌sprijin. Rugăciunile specifice pentru astfel de împrejurări ⁤pot fi o ⁤modalitate de a ne conecta ‍mai profund cu noi înșine și cu ceea ⁢ce ⁣este⁣ mai ⁣presus de noi.

 

În‌ aceste ⁤momente, putem recurge la rugăciuni ‌ca⁢ „Cu Isus, ah, faţă-n faţă”, ⁢care ne aduc în prezența divinității noastre interioare și ne‍ umplu sufletul ​de lumină și speranță. Rugăciunile precum⁣ „Să ne⁣ rugăm – ⁤pentru – ‌ploaia târzie iubit Te-adorăm cu‍ bucurie” ne pot ajuta să ne exprimăm recunoștința pentru frumusețea și⁣ darurile pe care ⁤le primim în viață.

 

O‌ astfel de conversație cu divinul, prin⁤ rugăciuni și cereri, ne poate aduce‍ liniștea și⁤ claritatea⁣ necesare în ‌momentele de ‍cumpănă sau de bucurie. Este reconfortant să​ știm că ‍în ‍rugăciune găsim un sprijin⁢ necondiționat și o conexiune profundă care ​ne poate ‍ghida în cele mai pline de învățăminte experiențe⁣ ale vieții.

 

Rugăciunile specifice pentru situații dificile sau ⁣momente de bucurie

Legătura dintre rugăciune și starea de⁤ bine spirituală

Rugăciunea ‍este o unealtă puternică ⁣ce ne conectează cu⁤ sursa divină a ‍lumii și ne ajută să ne regăsim​ echilibrul sufletesc ​și liniștea ⁣interioară. Prin intermediul rugăciunii, ne ⁣deschidem inima către o energie ⁤superioară care ne învăluie ​în iubire și protecție. În​ Psalmul 91,⁣ găsim o puternică rugăciune de protecție ⁣ care ne învață să ne abandonăm în voia Divinității și să recunoaștem ⁣că⁢ viața curge prin noi ca un dar divin.

 

Parintele Arsenie Boca, unul‌ dintre părintii spirituali ai poporului român, ne învață în rugăciunile sale că⁤ legătura cu Dumnezeu nu trebuie să fie legată doar ​de starea noastră ‌materială, ci și de buna ‌noastră ⁤stare spirituală. ‍ Rugăciunile sale reprezintă o ⁢căutare a armoniei interioare și a unui echilibru ⁢între⁤ lumea materială și cea spirituală, îndrumându-ne​ să ‍fim recunoscători pentru darurile pe care le primim.

 

În căutarea⁢ abundenței⁣ materiale și spirituale, putem apela la ‌rugăciuni puternice ca cea⁢ prezentată într-un grup de Facebook, care recunoaște importanța de a ne ‍lăsa în ‌voia ⁢Divinității pentru ⁤a ⁢primi abundența dorită. Rugăciunea devine astfel o punte ⁤între noi și forța​ divină, aducându-ne pace și prosperitate în toate aspectele ⁣vieții noastre.

Legătura dintre⁣ rugăciune și starea de bine spirituală

Q&A – Întrebări ​& ‌Răspunsuri

Q: Ce este rugăciunea și ‍care este ⁢importanța ei?
A: Rugăciunea este o comunicare între individ și divinitate, un moment de aducere în fața‍ lui‍ Dumnezeu⁢ a​ gândurilor, sentimentelor și dorințelor noastre. Este un act de recunoaștere a ⁢puterii supranaturale și de conexiune ‍spirituală.‍ Importanța ‍rugăciunii constă în capacitatea​ sa de a aduce liniște sufletească, de a oferi ghidare și putere în ⁤momente ⁣dificile, precum și de a întări relația cu ‍divinul .

Q:‌ Cum poate influența rugăciunea viața unei persoane?
A: Rugăciunea ⁣poate influența în mod profund viața ⁢unei persoane prin întărirea credinței și‌ a încrederii în puterea divină. Prin rugăciune, o persoană poate ⁢găsi alinare în fața greutăților, ‍poate găsi răspunsuri ‍la întrebări existențiale și poate obține o stare ‍de calm ⁤și echilibru interior. De asemenea, rugăciunea poate aduce bucurie și recunoștință în viața ‍cotidiană .

 

Q: Există diferite⁤ tipuri de rugăciune sau⁢ modalități de a practica rugăciunea?
A: Da, există o varietate de tipuri de rugăciuni și modalități de a practica acest act⁢ spiritual. De la rugăciuni ⁣formale, precum cele recitate din cărți⁣ religioase, până la rugăciuni personale, spuse spontan din inimă, ‌fiecare persoană poate găsi​ modalitatea cea ‍mai⁣ potrivită de a se conecta cu divinul. De ‍asemenea, există și​ rugăciuni meditative, care ⁢implică ⁤concentrarea asupra​ unui anumit aspect divin sau asupra ⁣unui gând ⁢sau⁤ sentiment specific .​

Încheierea

În încheiere, „Rugăciunea” este o parte profundă și integrantă a culturii și spiritualității românești. Explorând istoria, semnificația și diversele interpretări ale acestei tradiții atemporale, am pătruns în profunzimile credinței și contemplației. Pe măsură ce încheiem această călătorie, să purtăm cu noi esența „Rugăciunei”, lăsând rezonanța sa să ne ghideze în momentele de alinare și de reflecție. Fie ca ecourile rugăciunii să continue să ne unească și să insufle pace în inimile noastre. Mulțumim pentru că ⁣ne-ați însoțit​ în această călătorie ​spirituală!

 

Certificate & Acreditari Karanna Academy©

Intrebari Frecvente

Cursuri Online de Dezvoltare Personală & Spirituală

VIZITAȚI PAGINA NOASTRĂ DE FACEBOOK

 

 

#Academia Karanna #ARTICOLE PREMIUM #Dezvoltare Spirituală #EVOLUTIE SPIRITUALA #Karanna #Meditatie #Religie #Spiritualitate
#academiakaranna #ceremonie #credință #cursurionline #Dumnezeu #karanna #MEDITATIE #religie #rugaciune #spiritualitate #suflet #transcendentalism

139456 63 rugaciunea si meditatia ce rol au in evolutia ta spirituala

Articol Inclus în Programul Maratonul Transformării Interioare

Rugăciunea și Meditația – Ce Rol Au în Evoluția Ta Spirituală?

În căutarea unei vieți pline de sens și pace interioară, mulți oameni descoperă că practicile spirituale precum rugăciunea și meditația joacă un rol esențial în procesul de evoluție personală și spirituală. Aceste tehnici ancestrale nu sunt doar ritualuri religioase, ci instrumente potente pentru conectarea cu sinele interior, cu divinitatea și cu universul. În acest articol, vom explora în amănunt beneficiile, modurile de practicarea, precum și modul în care rugăciunea și meditația contribuie la dezvoltarea ta spirituală.

Înțelegerea Rugăciunii și Meditației

Ce este rugăciunea?

Rugăciunea poate fi descrisă ca o conversație sinceră și profundă cu divinitatea sau cu o forță superioară. Ea implică exprimarea recunoștinței, cererea de ajutor, reflectarea asupra propriei vieți și căutarea cunoașterii divine. În cadrul diverselor tradiții religioase, rugăciunea capătă forme și discursuri diferite, dar scopul său principal rămâne acela de a crea o conexiune spirituală între om și divinitate.

Ce este meditația?

Meditația, pe de altă parte, reprezintă o stare de atenție concentrată și conștientă asupra momentului prezent. Ea implică tehnici de respirație,vizualizare,centrare a minții și eliberare a gândurilor inutile. În diverse culturi, meditația este folosită pentru a atinge o stare de calm, claritate și aprofundare a conștiinței de sine. Aceasta ajută la reducerea stresului, îmbunătățirea sănătății mentale și spirituale.

Rolul Rugăciunii și Meditației în Evoluția Ta Spirituală

Dezvoltarea conexiunii spirituale

Practici precum rugăciunea și meditația facilitează construirea unei conexiuni profunde cu forțele universale sau cu propria divinitate. Acestea stimulează sentimentul de apartenență și de unitate cu tot ceea ce există, ajutând la întărirea credinței și a încrederii în propriul drum spiritual.

Clarificarea scopurilor și valorilor personale

Prin meditație,se poate ajunge la o înțelegere mai profundă a propriilor dorințe,talente și credințe.Rugăciunea devine un instrument de reflecție, care permite identificarea scopurilor spirituale și orientarea vieții în direcția corectă.

Reducerea stresului și promovarea echilibrului interior

O minte calmă și echilibrată este basică pentru evoluția spirituală.Practicile de rugăciune și meditație reduc nivelul de stres, anxietate și tensiuni, creează un spațiu pentru reflecție și introspecție profundă.

Claritatea și intuiția spirituală

Cu ajutorul meditației, se stimulează intuiția și claritatea mentală, facilitând decizii corecte și percepție spirituală mai clară.Rugăciunea devine astfel o metodă de conectare cu înțelepciunea interioară.

Beneficiile Rugăciunii și Meditației pentru Evoluția Spiritului

Beneficiu Impact asupra dezvoltării spirituale
Conectare profundă cu divinitatea Ajută la întărirea credinței,la găsirea sensului vieții și la integrarea valorilor spirituale
Claritate mentală și emoțională O minte liniștită contribuie la luarea deciziilor înțelepte și la eliminarea conflictelor interne
Creativitate și inspirație Stimularea intuiției și a viziunii interioare pentru proiecte și scopuri spirituale
Echilibru și armonie interioară Reducerea stresului și promovarea stării de bine holistică
Dezvoltarea empatiei și iubirii necondiționate Crește compasiunea față de semeni și înțelegerea worldwideă

Modalități de Practicare și Sfaturi Practice

Tehnici eficiente de rugăciune

  • Rugăciunea de recunoștință: exprimarea mulțumirii pentru tot ceea ce ai
  • Rugăciunea de cerere: adresarea spre divinitate pentru ghidare și ajutor
  • Rugăciunea de mulțumire: recunoașterea binecuvântărilor primite

Strategii pentru meditație eficientă

  • Stabilește un spațiu liniștit și confortabil
  • Resetează-ți mintea cu exerciții de respirație profundă
  • Practică zilnic,chiar și pentru câteva minute
  • Folosește ghiduri audio sau aplicații dedicate pentru meditație

Sfaturi Practice pentru integrarea în rutina zilnică

  • Programă-ți momentul de rugăciune sau meditație în începutul sau sfârșitul zilei
  • Ține un jurnal de reflecție și recunoștință
  • Participă la ateliere sau grupuri de practică pentru a menține motivația

Concluzie

Practici precum rugăciunea și meditația nu sunt doar simple ritualuri,ci catalizatori puternici ai creșterii spirituale și ai evoluției personale.Acestea facilitează conexiunea cu divinitatea, aduc claritate mentală, echilibru emoțional și o mai bună înțelegere a propriilor valori și scopuri.Pe măsură ce devin obiceiuri zilnice, rugăciunea și meditația contribuie la construirea unei vieți pline de sens, pace și armonie, sprijinind procesul continuu de autodescoperire și dezvoltare spirituală.

Generate a high-resolution, visually compelling image that creatively interprets the theme encapsulated by this post title:

Cum influențează rugăciunea și meditația starea de bine și echilibrul emoțional?

Impactul rugăciunii asupra sănătății mentale și emoționale

Rugăciunea reprezintă o practică spirituală profundă, care depășește limitele credinței și cultura, având un efect tangibil asupra sănătății mentale și emoționale a indivizilor. Numeroase studii științifice au confirmat faptul că rugăciunea, în toate formele sale, poate reduce nivelul de stres, anxietatea și chiar depresia, contribuind la o stare de liniște interioară.

Unul dintre cele mai semnificative beneficii ale rugăciunii este capacitatea sa de a induce o stare de relaxare profundă. Atunci când ne rugăm, corpul nostru eliberează endorfine, hormonii fericirii, care ajută la reducerea tensiunii musculare și a adrenalinei, limitând astfel reacțiile de tip „luptă sau fugă”. În plus, rugăciunea permite o eliberare a sentimentelor și frământărilor interne, facilitând procesul de vindecare emoțională.

Pentru persoanele care se confruntă cu probleme de sănătate mentală, rugăciunea poate avea un efect terapeutic, ajutându-le să se simtă mai conectate, mai pline de speranță și mai împăcate cu sinele lor. Echilibrul emoțional resimțit în urma unei practici regulate de rugăciune duce adesea la o percepție mai pozitivă asupra vieții, la reducerea stresului și la adoptarea unei viewpoint mai optimiste.

Meditația ca instrument pentru stabilizarea și echilibrarea emoțiilor

Meditația este o tehnică milenară de calmare a minții și de creștere a autocunoașterii, care se completează perfect cu rugăciunea în procesul de atingere a echilibrului interior. Prin practică, meditatorii pot învăța să observe gândurile și emoțiile fără a le judeca, dezvoltând o perspectivă mai detașată și mai clară asupra propriilor reacții emoționale.

Beneficiile meditației sunt multiple: scăderea nivelului de cortisol, hormonul stresului, îmbunătățirea calității somnului și creșterea rezilienței emoționale. În plus, studiile clinice demonstrează că meditația stimulează zone ale creierului asociate cu auto-reglarea, empatia și compasiunea, ceea ce are efecte directe asupra stării de bine.

Exercițiile de respirație conștientă, mindfulness și vizualizare ghidată sunt doar câteva tehnici de meditație recomandate pentru a atinge pacea interioară. Practicarea regulată a acestor tehnici ajută la dezvoltarea unui sentiment profund de calm, încredere în sine și stabilitate emoțională, chiar și în cele mai stresante situații.

Sinergia dintre rugăciune și meditație pentru o viață plină de echilibru

Combinația dintre rugăciune și meditație creează o sinergie puternică, amplificând beneficiile fiecăreia în parte și conducând către o stare de echilibru și bunăstare holistică. Împreună,aceste practici acționează asupra corpului,minții și sufletului,facilitând o conexiune profundă cu propria interioritate și,adesea,cu ceva mai mare decât sinele nostru.

Un moment de rugăciune matinală,urmat de o meditație de respirație sau de recunoștință,poate deveni o rutină zilnică eficientă în combaterea zgomotului mental și în promovarea unei perspective pozitive. Practicând aceste tehnici cu regularitate,oamenii descoperă că pot face față mai bine fricilor,incertitudinilor și provocărilor vieții.

Un aspect crucial în această combinație este intenția conștientizată. În timp ce rugăciunea implică un dialog cu Divinitatea și o exprimare a credinței și recunoștinței, meditația se concentrează pe observarea internă și pe cultivarea compasiunii față de propriile emoții. În mod ideal, aceste două practici pot fi integrate într-un program de dezvoltare spirituală personalizată, adaptată nevoilor și credințelor fiecăruia.

Pentru a maximiza efectele benefice, este recomandat să începem cu sesiuni scurte, de câteva minute, și să creștem gradual durata, păstrând o abordare consecventă. De asemenea, crearea unui mediu liniștit și confortabil stimulează concentrarea și profunzimea experienței.

Rolul comunității în susținerea practicii și a stării de bine

O componentă adesea neglijată în procesul de cultivare a echilibrului emoțional prin rugăciune și meditație este suportul comunității. Participarea la grupuri de rugăciune sau meditație poate amplifica sentimentul de apartenență și sprijin, reducând sentimentul de singurătate și izolare.

Într-o comunitate, practicile spirituale devin un ritual comun, creând o energie colectivă care amplifică conștiința și intenția fiecărui individ. De exemplu, rugăciunile în comun pot aduce o stare de unitate și de încredere în puterea divină sau universului, facilitând astfel procesul de vindecare emoțională și de reconectare cu propriul suflet.

Conferințele, workshop-urile și întâlnirile speciale dedicate meditației sau rugăciunii pot servi ca puncte de sprijin pentru cei aflați la început de drum, precum și pentru cei avansați în cercetarea spirituală. Comunitățile oferă, de asemenea, o oportunitate de a împărtăși experiențe, de a învăța din greșeli și de a inspira reciproc prin mărturii și povești de succes.

Pe lângă sprijinul emoțional, mediul comunitar contribuie la consolidarea disciplinei și la crearea unor obiceiuri sănătoase, esențiale pentru menținerea unei stări de bine pe termen lung. În plus, implicarea în activități comune de rugăciune sau meditație poate întări legăturile sociale, despre care s-a demonstrat că au un efect protector împotriva depresiei și a anxietății.

Integrarea practică a rugăciunii și meditației în viața cotidiană

Pentru ca beneficiile acestor practici să devină parte integrantă din stilul de viață,este esențial să le adaptăm nevoilor și programului nostru zilnic. În această direcție,recomandările pragmatice și reale pot face diferența între o practică sporadică și una menținută pe termen lung.

Un prim pas este identificarea momentelor zilei în care se pot crea rutine: dimineața, înainte de a începe activitatea zilnică, sau seara, ca mod de a încheia ziua în liniște și recunoștință.Crearea unui spațiu particular, care să fie rezervat acestor practici, ajută la dezvoltarea unei atmosfere propice pentru conectare interioară.

De exemplu,o scurtă rugăciune de mulțumire și o meditație de respirație conștientă de 10 minute le pot fi suficiente pentru a începe ziua cu un sentiment de pace și claritate. În situațiile de stres sau dificultate, o pauză de câteva momente pentru respirație și introspecție poate reduce tensiunea și clarifica gândurile, prevenind reacțiile impulsive.

Tehnici simple precum afirmările pozitive, practica recunoștinței și exercițiile de conștientizare pot fi integrate ușor în rutina zilnică, chiar și în perioadele cele mai aglomerate. Importanța constanței nu trebuie subestimată, pentru că ea creează obiceiuri de durată, iar acestea contribuie la stabilizarea stării emoționale și la dezvoltarea unei perspective mai optimiste asupra vieții.

În plus, tehnologia poate fi un aliat valoros: aplicațiile mobile dedicate meditației și rugăciunii, ghidurile audio și timer-ele pentru momentele de respirație conștientă pot susține practicile zilnice și pot face procesul mai plăcut și mai accesibil.

Concluzie informală: cum să începi și să rămâi dedicat practicii?

Indiferent dacă ești la început de drum sau ai deja experiență, cheia constă în răbdare și consecință. Începe cu pași mici, bucură-te de proces și fii deschis la adaptare. Ascultă-ți corpul și mintea, și găsește modalitățile care te fac să te simți confortabil și motivat să continui.

Ține un jurnal, scrie despre experiențele tale și despre modul în care te simți după fiecare sesiune, astfel vei putea observa evoluția și beneficiile chiar și în cele mai aglomerate zile. Fii tolerant cu tine însuți, acceptând că procesul de echilibrare emoțională este una continuă, o călătorie, nu o destinație.

Integrea rugăciunii și meditației în rutina ta zilnică poate deveni cel mai valoros dar pe care și-l poate oferi propriului sine – o punte între suflet și minte, între lumea interioară și cea exterioară, care duce spre o viață mai plină de sens, pace și bucurie autentică.

63. Rugăciunea și Meditația – Ce Rol Au în Evoluția Ta Spirituală?

Certificate & Acreditari Karanna Academy©

Intrebari Frecvente

Cursuri Online de Dezvoltare Personală & Spirituală

VIZITAȚI PAGINA NOASTRĂ DE FACEBOOK

#Dezvoltare Personala #Maratonul Transformării Interioare #Meditatie #Mindfulness #Religie #Spiritualitate
#Autocunoastere #conexiunespirituală #constiinta #creșterepersonală #dezvoltarespirituala #evolutiespirituala #explorarespirituală #introspecție #Liniștesufletească #MEDITATIE #meditatieghidata #practicispirituale #rugaciune #spiritualitate #viațăspirituală

https://evolutiespirituala.ro/63-rugaciunea-si-meditatia-ce-rol-au-in-evolutia-ta-spirituala/

934834 440627239367690 1724892108 n

Melchisedek – Adevaruri istorice: Invataturile lui in Grecia, Roma / Cultul lui Mithras si Crestinismul – Partea IV

melchisedek

 

.

Invataturile lui Melchisedec in Occident

Învăţăturile lui Melchisedec au intrat în Europa pe mai multe căi, dar esenţialul a venit din Egipt. Aceste învăţături au fost integrate în filozofia occidentală după ce mai întâi au fost încorporate în elenism şi apoi în creştinism.

Idealurile civilizaţiei vestice au avut la bază o natură socratică, iar mai târziu filozofia religioasă a devenit ceea ce se modificase din învăţăturile lui Iisus şi un compromis pe care această filozofie l-a făcut la un moment dat cu învăţătura şi filozofia occidentului din acele timpuri, care era foarte avansată pentru acea perioada. Totul a culminat cu crearea bisericii creştine.

.
Mult timp, în Europa, misionarii din Salem şi-au practicat propriile lor activităţi, treptat fiind atraşi în multe din grupurile care practicau diferite ritualuri şi credinte. Aceşti propăvăduitori ai credinţei din Salem au continuat să existe şi în primul secol după Hristos, în Europa Imperiului Otoman. În cea mai mare parte doctrina învăţăturii din Salem a fost răspândită în Euroapa prin intermediul soldaţilor mercenari evrei, care au luptat în multe bătălii din Occident. În antichitate evreii erau la fel de faimoşi pentru valoarea lor militară cum erau şi pentru calităţile lor religioase.

.
Doctrinele de baza ale filozofiei greceşti, ale teologiei evreieşti, precum şi ale eticii creştine aveau la bază învăţătura fundamentală a lui Melchisedec.

 

I Religia din Salem printre greci
Misionarii din Salem au putut pune baza unei religii solide printre greci, care nu conţinea un ceremonial strict de manifestare. Acest ceremonial a fost o condiţie impusă de Machiventa, care a interzis organizarea de congregaţii exclusive pentru venerare şi care a cerut, în mod special, fiecărui învăţător să promită că nu va accepta niciodată să fie plătit pentru serviciile sale religioase şi că va accepta doar hrană, haine şi adăpost. Când învăţătorii lui Melchisedec au intrat în Grecia pre-elenica au găsit o populaţie care practica tradiţiile vechilor înaintaşi (urmaşii direcţi ai lui Adam şi Eva), dar aceste învăţături au fost pervertite de ideile şi credinţele marilor grupuri de sclavi aduşi în Grecia. Această pervertire a dus la revenirea unor practici crude, cu ritualuri sângeroase; clasele de jos practicau diferite ceremonialuri când erau executaţi criminalii achitaţi.

.
Influenţa învăţăturilor din Salem a fost distrusă aproape în întregime de aşa zisa influenţă ariană care venise din sudul Europei precum şi din est. Aceşti invadatori elenişti au adus cu ei conceptele unui Dumnezeu antropomorf, asemănător cu cel al fraţilor lor arieni care s-au îndreptat spre India. Acest import a inaugurat în Grecia evoluţia viitorului panteon de zei şi zeiţe, cunoscuţi din mitologia greacă. În mare parte, această religie nouă avea la bază sistemul religios al barbarilor eleni, dar şi miturile vechilor locuitori ai Greciei.

.
În zona mediteraniană, eleniştii greci au găsit o venerare a cultului matern, iar apoi au impus acestor populaţii propriul lor zeu masculin, Dyos-zeus, care în scurt timp devenise pentru greci ceea ce devenise Iahve pentru semiţi, adică zeul suprem al zeilor din panteonul grecesc.
Drept consecinţă a acestor factori, în evoluţia religioasă s-a dezvoltat credinţa populară în nişte zei fericiţi şi norocoşi, care locuiau pe Muntele Olimp, zei mai mult umani decat divini, zei pe care oamenii inteligenţi din Grecia nu i-au luat niciodată prea în serios. Nici nu i-au iubit prea mult, dar nici nu au fost prea înspăimântaţi de ei deoarece aceştia erau propria lor creaţie. Faţă de Zeus şi familia sa au avut un sentiment patriotic şi naţionalist pentru că erau jumătate oameni, jumătate zei, dar nu i-au venerat şi nici nu li s-au închinat cu tărie.

.
Eleniştii au fost profund pătrunşi de conceptele antipreoţeşti ale învăţătorilor din Salem, astfel încât preoţimea n-a avut niciodată importanţă în Grecia. Chiar şi redarea imaginii zeilor s-a reflectat mai mult în artă decât în actul de venerare.

.
Zeii de pe Olimp ilustrează foarte bine antropomorfismul (conceptul prin care li se atribuie lucrurilor şi fenomenelor naturii însuşiri şi sentimente omeneşti). Mitologia greacă a fost mai mult estetică decât etică. Religia greacă a fost ajutată de reprezentarea unui grup de divinităţi, dar morala, comportamentul şi filozofia grecilor foarte curând a luat un avans faţă de conceptul despre divinitate, iar acest dezechilibru între intelect şi spiritual a fost la fel de riscant pentru greci cum s-a dovedit a fi şi în India.

 

II Gândirea filozofică în Grecia
O religie care are un aspect frivol şi superficial nu poate avea continuitate, mai ales când nu există preoţi care să-i păstorească caracteristicile şi să o aducă în inimile credincioşilor. Religia de pe Muntele Olimp nu promitea salvarea şi nici nu satisfăcea setea spirituală a credincioşilor; de aceea destinul său a fost de scurtă durată. După un mileniu de la apariţia sa aproape dispăruse, iar grecii erau fără o religie naţionala, zeii de pe Olimp nu au putut ţine în frâu minţile mai luminate.

.
Aşa stăteau lucrurile în secolul şase înainte de Hristos, când Orientul şi Levantul au experimentat o revenire a conştiinţei şi o nouă trăire spirituală prin recunoaşterea monoteismului. Din nefericire Occidentul nu a împărtăşit această formă nouă de manifestare. Europa şi nordul Africii nu participaseră la extinderea acestei renaşteri religioase. Oricum, grecii s-au implicat într-o evoluţie intelectuală extraordinară. Au început să controleze frica şi nu după mult timp au privit religia ca un antidot împotriva acesteia, dar n-au înţeles că religia adevărată este un remediu pentru un suflet înfometat, pentru nesiguranţa spirituală şi pentru lipsa de moralitate. Ei au căutat consolarea sufletului în gândirea profundă – în filozofie şi metafizică. Ei s-au întors de la contemplarea propriei salvări la realizarea şi la înţelegerea de sine.

.
Printr-o gândire riguroasă grecii au făcut efortul de a obţine o securitate a conştiinţei, care servea ca substitut pentru credinţa în supravieţuire, dar expunându-l au eşuat. Doar elenii cei mai inteligenţi, din clasele sociale avansate au putut înţelege aceasta nouă învăţătura. Generaţiile următoare, care se trăgeau din familii de soldaţi şi sclavi n-aveau capacitatea de a recepţiona acest substitut religios nou.

.
Poeţii greci din secolele cinci şi sase, cum ar fi remarcabilul Pindar, au făcut un efort pentru reformarea religiei greceşti. Ei şi-au elevat ideile, dar au fost mai mult artişti decât religioşi. Au eşuat în încercarea de a promova o tehnica ce trebuia să dezvolte şi să salveze valorile supreme.

.
Xenofos a vorbit despre un singur Dumnezeu, dar această concepţie promovată de el a fost prea panteistică (concepţie filozofică ce identifică divinitatea cu întreaga natură) ca să poată promova un Tată personal pentru un muritor de rând. Socrate şi urmaşii săi, Platon şi Aristotel, au spus că virtutea este cunoaştere, bunătate şi sănătate pentru suflet; el credea că este mai bine să ai parte de nedreptate decât să fi vinovat de practicarea ei; este greşit să întorci răul cu rău şi de aceea zeii sunt înţelepti şi buni. Principalele virtuţi prezentate de ei erau: înţelepciunea, curajul, chibzuinţa şi dreptatea.

.
Evoluţia filozofiei religioase printre greci şi evrei permite o ilustrare contradictorie a funcţiei pe care o poate avea biserică că instituţie şi ca factor de progres cultural. În Palestina, gândirea umană a fost controlată de preot, iar scriptura a ghidat din umbra întreaga filozofie şi estetică religioasă, precum şi concepţiile morale. În Grecia, absenţa aproape în totalitate a preoţilor şi a “scripturilor sacre” a permis minţii omeneşti să fie liberă şi lipsita de constrângeri, rezultând astfel o dezvoltare surprinzătoare a profunzimii gândului. Dar religia, ca experienţa personală a eşuat în încercarea de a menţine o relaţie echilibrată cu cercetările intelectuale în ceea ce priveşte natura şi realitatea cosmosului..

.
În Grecia, credinţa s-a supus gândirii; în Palestina, gândirea a fost încătuşată de credinţă. O mare parte din puterea creştinismului vine din împrumutul pe care acesta l-a făcut din moralitatea evreiască, iar apoi din reflecţia contemplativă a grecilor.

.
În Palestina, dogma religioasă a fost atât de bine definită încât nu se supunea pe viitor nici unui risc; în Grecia, gândirea umană a devenit atât de abstractă încât însuşi conceptul despre Dumnezeu s-a transformat în ceva vag, supus speculaţiei panteiste.

.
Oamenii obişnuiţi din acele vremuri n-au putut înţelege sau n-au fost prea interesaţi de filozofia greacă a realizării de sine şi despre o divinitate abstractă, care nu-i ajuta concret cu nimic. Dimpotrivă, ei aveau nevoie de promisiunile salvării, combinate cu un Dumnezeu personal, care putea să le audă rugăciunile. I-au exilat pe filozofi şi au persecutat rămăşiţele cultului din Salem. Ambele doctrine s-au amestecat prea mult şi se aflau pe punctul de a cădea în nişte misterii absurde şi teribile, care s-au răspândit pe pământurile mediteraniene. Misterele din Eleusis au creat o versiune grecească de venerare a fertilităţii. Natura lui Dionysos venera prosperitatea; cel mai popular cult a fost cel al lui Orfeu, ale cărui discursuri morale şi promisiuni de salvare au făcut mulţi adepţi printre oamenii de rând.
Toţi grecii s-au implicat în aceste metode noi de obţinere a salvării, practicând nişte ceremonii emoţionanate şi senzaţionale. Nici o naţiune, până la greci, n-a ajuns la o filozofie artistică atât de înaltă într-un timp aşa de scurt. Până la greci, nimeni n-a creat un sistem moral atât de avansat, practicat fără implicarea divinităţii şi fără a promite salvarea omului. Nici o naţiune n-a căzut vreodată atât de repede, atât de adânc şi atât de violent în stagnare intelectuală, depravare morală şi sărăcie spirituală. Toate acestea s-au întâmplat pentru că grecii au intrat brusc în vârtejul iraţional al misteriilor.

.
Religiile au continuat să existe mult timp fără suport filozofic, dar câteva filozofii, printre care şi cea a grecilor, au funcţionat mult timp fără nici o identificare cu religia. Filozofia este pentru religie aşa cum conceptul este acţiune. Condiţia umană ideală este aceea în care filozofia, religia şi ştiinţa sunt aduse într-o armonie completă, combinate apoi cu practica înţelepciunii, a credinţei şi-a experienţei.

 

III. Învăţăturile lui Melchisedec la Roma
Crescând de la început în afara formelor de venerare a familei de zei ale grecilor, venerându-l doar pe Marte, zeul războiului, a fost firesc ca religia latinilor de mai târziu să fie doar o percepţie politică faţă de sistemele intelectuale ale grecilor şi brahmanilor sau faţă de religiile altor popoare.

.
În perioada marii renaşteri a învăţăturii monoteiste a lui Melchisedec din secolul VI înainte de Hristos câţiva dintre misionarii Salem-ului au pătruns şi în Italia. Toţi cei care nu s-au lasat influenţaţi de răspândirea rapidă a preoţimii etrusce, cu noile sale temple şi cu noul panteon de zei, au pus bazele religiei romane. Această religie a triburilor latine n-a fost atât de insignifiantă şi coruptibilă ca cea a grecilor; n-a fost nici atât de austeră şi tiranica ca cea a evreilor; în cea mai mare parte a fost formată din practicarea unor forme artificiale, promisiuni şi tabuuri.

.
Religia romană a fost puternic influenţată de marile importuri culturale din Grecia. Cea mai mare parte a zeilor din Olimp au fost transferaţi şi incluşi în panteonul latin. Hestia a devenit Vesta zeiţa romană a casei. Zeus a devenit Jupiter, Afrodita a devenit Venus şi aşa mai departe.

.
Iniţierea religioasă a tinerilor romani era ocazia lor solemnă de-a intra în serviciul statului. În realitate, jurămintele şi recunoaşterile ca cetăţeni erau ceremonii religioase. Poporul latin avea temple, altare şi cavouri, iar în situaţii de criză consultau oracole. Oasele eroilor erau păstrate aşa cum mai târziu creştinii le vor păstra pe cele ale sfinţilor.
Acest patriotism pseudoreligios şi lipsit de emoţie a fost destinat prăbuşirii, chiar dacă venerarea artistică şi nivelul intelectual ridicat al grecilor a dus la entuziasm şi la o venerare profundă a misteriilor.

.
Unul dintre cele mai puternice culte a fost misterioasa religie a Mamei lui Dumnezeu, care-şi avea templul de bază pe locul actualei biserici Sf. Petru din Roma.

.
Statul roman a cucerit politic, dar a fost cucerit de secte, ritualuri, misterii şi despre conceptele referitoare la Dumnezeu ale Egiptului, Greciei şi Levantului. Aceste sisteme religioase importate au continuat să înflorească în statul roman până în perioada lui Augustus, care doar din motive politice şi civice a făcut un efort eroic, încheiat într-un fel cu succes, ca să distrugă aceste sisteme religioase şi să readucă în prim plan vechea politică religioasă.
Unii dintre preoţii religiei de stat i-au spus lui Augustus despre încercările timpurii ale învăţătorilor din Salem, care au căutat să răspândeasca învăţătura unui singur Dumnezeu, o divinitate supremă, care se afla deasupra tuturor. Această idee l-a influenţat pe împărat cu atâta fermitate încât a construit multe temple, le-a împodobit cu imagini frumoase; a reorganizat statutul preoţimii; a reintrodus religia de stat; s-a autopropus, temporar, ca mare preot peste toţi ceilalţi şi n-a ezitat ca împărat să se autoproclame zeu suprem.

.
Această nouă religie de venerare a lui Augustus a înflorit şi s-a menţinut tot timpul vieţii, în tot imperiul, excepţie făcând Palestina, casa evreilor.

 

IV. Ceremoniile Misteriilor
Majoritatea lumii greco-romane şi-a pierdut familia primitivă şi religiile de stat nefiind în stare să opună rezistenţa la lipsa de înţelegere faţă de filozofia greacă. Ei şi-au îndreptat privirile spre ceremoniile Misteriilor din Egipt şi Levant, care erau spectaculoase şi emotionante. Oamenii de rând aveau nevoie de promisiuni care să le ofere salvarea – o consolare religioasă în ziua de azi şi garantarea speranţei de nemurire după moarte.

.

Trei mari Misterii au fost foarte populare:
1. Cultul zeiţei frigiene Cybela şi a a fiului ei Attis.
2. Cultul egiptean al lui Osiris şi a sa soţie Isis.
3. Cultul iranian de venerare a lui Mithras, salvator şi răscumpărător al lumii păcătoase.

.
Misterul egiptean şi frigian propăvăduia ideea fiului/soţului divin (Attis şi Osiris), care după ce trecea prin experienţa morţii şi apoi reînvia se întorcea cu puteri divine. Astfel, toţi cei care aveau o iniţiere corectă în aceste misterii şi celebrau cu un respect profund aniversarea morţii şi a învierii zeului puteau deveni o parte din natura divină a zeului respectiv.

.
Ceremoniile frigiene erau impresionante, dar în acelaşi timp degradante. Acestea erau nişte festivaluri sângeroase, care arătau cât de primitive deveniseră aceste misterii levantine. Ziua cea mai sfântă era Vinerea Neagră, “ziua sângelui”, care comemora sacrificiul prin moarte a lui Attis.

.
Ritualurile de venerare ale lui Isis şi Osiris erau mult mai rafinate şi mai impresionanate decât erau cele ale cultului frigian. Acest ritual egiptean s-a construit în jurul unei legende despre un zeu bătrân al Nilului, un zeu care-a murit şi apoi a înviat, concept care s-a regăsit în urmărirea anuală a vegetaţiei. Plantele creşteau, apoi mureau, iar primăvara renăşteau. Practicarea într-un mod entuziast a acestor misterii, precum şi exagerările care se faceau în timpul ceremoniilor, erau uneori extrem de revoltătoare.

 

V. Cultul lui Mithras
Înainte de apariţia misteriilor şi-a creştinismului, religia personală, ca instituţie independentă, s-a dezvoltat greoi în zonele civilizate din nordul Africii, precum şi în Europa; era mai mult o afacere de familie, a unui oraş-stat, politică sau imperială. Elenismul grecesc n-a dezvoltat niciodată un sistem centralizat de venerare; ritualul era local; ei n-au avut preoţime şi nici o “carte sfântă”. În cea mai mare parte, la romani instituţiile religioase duceau o puternică lipsă de organizare în apărarea celor mai înalte valori morale şi spirituale.

.
Cultul lui Mithras s-a răspândit în Imperiul Roman prin propaganda făcuta de legiunile romane recrutate din Levant, unde era la modă această religie. Această credinţă au dus-o cu ei peste tot. A fost mult mai folositoare decât cultul frigian şi egiptean.

.
Cultul lui Mithras a apărut în Iran şi s-a menţinut mult timp doar în această zonă, cu toate neînţelegerile care veneau din partea celor care-l venerau pe Zoroastru. Între timp, mithraismul a ajuns şi la Roma unde a cunoscut o mare îmbunătăţire prin preluarea multor învăţături de la Zoroastru. Religia lui Zoroastru a fost esenţiala pentru cultul mithraic deoarece, mai târziu, a influenţat profund creştinismul.

.
Cultul mithraic prezenta un zeu militant, care-şi are originea într-o piatră mare, din care a făcut să curgă apa doar trăgând cu arcul. Apa a inundat tot, scăpând doar un singur om într-o barcă construită special. Acesta se numea Mithras, iar ultima cină pe care a luat-o înainte de a se urca la ceruri a fost închinată zeului-soare. Acest zeu-soare sau Sol Invictus, a fost o degenerare a lui Ahura-Mazda, divinitatea supremă din religia lui Zoroastru. Mithras a fost perceput ca un campion, reprezentant al zeului-soare, care a supravieţuit în lupta cu zeul întunericului. Drept recunoştinţă pentru uciderea boului sacru, Mithras a devenit nemuritor, fiind privit ca un reprezentant al rasei umane printre zeii de sus.

.
Aderenţii acestui cult ţineau ceremoniile în peşteri şi alte locuri sacre, cântând imnuri, rostind incantaţii, mâncând carnea animalelor sacrificate şi bându-le sângele. Ei făceau aceste ceremonii de trei ori pe zi, apoi aveau săptămânal ceremonii speciale, iar cea mai elaborată ceremonie era Festivalul Anual a lui Mithras, pe 25 decembrie. Toţi credeau că participarea la acest ritual sacru asigura nemurirea. Credinţa lor era ca imediat după moarte sufletul pleacă în sânul lui Mithras, unde sta într-o fericire deplină până la ziua judecăţii. Conform acestor tradiţii, în ziua judecăţii cheile mithraice ale raiului vor deschide porţile paradisului pentru a primi credincioşii; toţi cei care nu au primit botezul vieţii şi al morţii vor fi anihilaţi după ce Mithras va reveni pe pământ. Se credea că atunci când un om moare acesta va merge în faţa lui Mithras pentru a fi judecat, de aceea atunci când va veni sfârşitul lumii Mithras va chema toţi morţii din morminte pentru judecata finală. Răul va fi distrus prin foc, iar drepţii vor trăi cu Mithras pe vecie.
La început a fost o religie doar pentru bărbaţi; existau şapte ordine diferite în care credincioşii puteau fi iniţiaţi, treptat. Mai târziu, soţiile şi fiicele credincioşilor au fost acceptate în templele Marii Mame. Acestea aveau legătură cu templele lui Mithras. Cultul feminin a fost un amestec între ritualul mithraic şi ceremoniile cultului frigian a lui Cybele, mama lui Attis.

 

VI. Cultul lul Mithras şi creştinismul
Deşi este adevărat că instituţionalizarea unei religii reduce calitatea spirituală a acesteia, este tot la fel de adevărat că nici o religie nu va avea succes pe termen lung fără sprijinul oferit de o organizare bazată pe anumite principii.
Acesta este motivul pentru care religia din Occident şi-a pierdut din vitalitate din cauza scepticilor, a celor cinici, precum şi-a stoicilor. Toate acestea au durat până în perioada marii confruntări: cea dintre mithraism şi noua religie a lui Pavel, creştinismul.

.
În sec. III, după Hristos, bisericile mithraice şi cele creştine erau foarte asemănătoare în manifestare şi în ritual. Majoritatea locurilor unde se practicau ceremoniile se aflau sub pământ şi amândouă aveau altare care reprezentau diferite suferinţe ale Mântuitorului, care a adus salvarea rasei umane din ghearele păcatului.

.
La cultul mithraic, întotdeauna când se intra în templu, se introduceau degetele în apa sfinţită. Astfel în unele zone, acest obicei a fost practicat de ambele religii, apoi acest ritual a fost introdus în majoritatea bisericilor creştine din vecinătatea Romei. Ambele religii au folosit botezul şi participarea la sacramentul pâinii şi a vinului. Marea diferenţa dintre mithraism şi creştinism rezultă din caracterele lui Mithras şi Iisus, primul a încurajat principiile mithraismului, în timp ce al doilea a fost un ultrapacifist. Toleranţa cultului mithraic faţă de alte religii (excepţie făcând mai târziu creştinismul) a condus în final la anihilarea lui, dar factorul determinant în lupta dintre cele două religii (mithraismul şi creştinismul) a fost admiterea femeilor cu drepturi depline în comunitatea creştină.
În final, creştinismul a devenit religia predominanată în Occident. Filozofia greacă a completat cu conceptele etice; mithraismul a dat ceremonialul de celebrare; iar creştinismul tehnica de conservare a valorilor morale şi sociale.

 

VII. Religia creştină
Fiul Creatorului nu s-a născut în trup şi nu s-a oferit umanităţii ca să refacă relaţia cu un Dumnezeu supărat, ci că toată omenirea să înveţe să câştige recunoaşterea iubirii Tatălui şi să-şi realizeze relaţia cu Dumnezeu.

.
Creştinismul s-a construit în jurul persoanei lui Iisus din Nazaret, încarnarea umană a lui Mihail Fiul, cunoscut pe această planetă ca şi Christos. Această religie a fost răspândită în Levant şi Occident de către discipolii acestui galilean, iar zelul lor misionar l-au egalat pe cel al iluştrilor săi predecesori, setiţii şi salamiţii, ca şi pe cel al contemporanilor lor asiatici, învăţătorii budişti.

.
Religia creştină, ca sistem de credinţă pământean a luat naştere prin implicarea următoarelor învăţături, influenţe, credinţe, culte şi atitudini individuale personale:

.
1) Învăţăturile lui Melchisedec, care stau la baza tuturor religiilor din Occident şi Orient, apărute în ultimii 4.000 de ani;
2) Sistemul ebraic, moral, teologic, precum şi credinţa în providenţă şi în supremul Iehova;
3) Conceptul lui Zoroastru, care prezenta o luptă cosmică între bine şi rău, care-şi lăsase deja amprenta atât în iudaism cât şi în mithraism. În lunga bătălie care s-a dat între mithraism şi creştinism, doctrinele profetului iranian au devenit un factor puternic în procesul teologic şi filozofic, precum şi în structura dogmelor, principiilor şi cosmologiei versiunilor greceşti şi latineşti a învăţăturilor lui Iisus;
4) Misteriile, în special cultul lui Mithras, dar şi venerarea Marii Mame din cultul frigian. Chiar şi legenda naşterii lui Iisus a fost influenţată de versiunea romană a naşterii miraculoase a eroului salvator iranian, Mithras, a cărui sosire pe pământ se presupune că a fost cunoscută doar de câţiva păstori, care au fost informaţi de acest eveniment extraordinar de către îngeri;
5) Realitatea istorică a vieţii umane a lui Iisus, fiul lui Iosif; existenţa lui Iisus din Nazaret, considerat Hristos, Fiul lui Dumnezeu;
6) Punctul de vedere personal a lui Pavel din Tarsas. Trebuie amintit că mithraismul a fost religia dominantă în Tarsas în perioada adolescentei acestui apostol. Micul vis a lui Pavel a fost acela că într-o bună scrisorile lui bine-intenţionate către cei convertiţi vor fi considerate drept “cuvântul lui Dumnezeu”. Astfel de învăţători bine-inţentionaţi nu trebuie consideraţi responsabili pentru cum vor fi folosite mai târziu scrierile lor;
7) Gândirea filozofică a popoarelor eleniste din Alexandria şi Antiohia, din Grecia, până în Siracusa şi Roma. Folozofia grecilor s-a aflat într-o armonie mai mare cu versiunea lui Pavel a creştinismului decât oricare alt curent religios şi a devenit un factor important în succesul pe care l-a avut creştinismul în Occident. Filozofia greacă asociată cu teologia lui Pavel, încă sta la baza valorilor morale ale Europei.

.
Odată ce învăţăturile originale ale lui Iisus au pătruns în Occident, ele au fost occidentalizate. Când au devenit occidentale ele au început să-şi piardă puterea universală pe care o aveau pentru toate rasele şi toate tipurile de de oameni.Astăzi, creştinismul a devenit o religie bine adaptată vieţii sociale, economice şi politice, fundamentul moral al rasei albe. De mult a încetat să mai fie religia lui Iisus. Cu toate acestea religia lui Iisus este prezentată într-un mod eroic şi frumos, iar indivizii care îmbrăţişeaza învăţătura creştina caută sincer să urmeze calea lui Iisus. A fost glorificat ca Iisus Christosul, Mesia, alesul lui Dumnezeu, dar în mare parte învăţăturile evangheliilor personale au fost uitate: adică împărăţia lui Dumnezeu, Tatal tuturor, precum şi frăţia universală a tuturor oamenilor.

.
Aceasta este lunga poveste a învăţăturilor lui Machiventa Melchisedec pe această planetă. Sunt aproape 4.000 de ani de când acest Fiu din Nebadon, specialist în probleme de extremă urgentă şi-a ofertit personal serviciul pe Pământ, iar în acele vremuri învăţăturile “preotului lui El Eyon, Cel Mai de Sus Dumnezeu”, au ajuns la toate rasele şi către toţi oamenii. Machiventa a avut succes în realizarea misiunii sale neobişnuite, atunci când Iisus a fost pregătit să apară pe Pământ (Urantia). Conceptul de Dumnezeu există în inimile femeilor şi bărbaţilor; acelaşi concept al lui Dumnezeu arde încă, sub o nouă formă, în trăirea experienţei spirituale a multor copii a Tatălui Universal în timp ce-şi traiesc vieţile temporale, limitate şi neobişnuite, pe planetele care se mişcă în spaţiu.

.
Alfa si Omega

Să vă iubiţi şi să vă ajutaţi unul pe altul, precum v-am iubit şi v-am ajutat şi eu. (Ioan, 15; 12)
Expresia „Alfa şi Omega” provine din fraza „Eu sunt Alfa şi Omega”, o denumire a lui Iisus din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul.

.
Acest simbol a fost sugerat de Apocalipsă, unde mulţi consideră că Tatăl şi Christos, sunt „Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine.” (Apocalipsa 1;8); „Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul” (Apocalipsa 1;17).
În Vechiul Testament, Dumnezeu era cunoscut şi ca Iehova sau Iahve, Mama şi Tatăl. În Noul Testament acesta se numeşte Alfa şi Omega.

.
În mod similar, religiile percep Sfânta Treime ca fiind Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Astfel Sfânta Treime este Tatăl, Fiul/Fiica şi Mama. „Cum e sus, asemeni e şi jos; cum e jos, asemeni e şi sus.”

.
În Creaţie, Alfa, Tatăl nostru, este un vast tărâm (sferă) de Inteligenţă pură. Omega, Mama nostră, este un vast cub care conţine Substanţă pură. Singurul Fiu/Fiică Născută este un imens Factor Y de energie pură care se află în interiorul cubului şi al sferei. Aspectul Fiului/Fiicei din interiorul Cubului şi al Sferei este singurul şi unicul născut din vastul potenţial de energie, din vasta şi absoluta egalitate care există între Tată şi Mamă.

.
Factorul Y conţine împreună Inteligenţa Tatălui şi Substanţa Mamei, într-o egalare absolută a potenţialelor pe care le deţin. Mama îl ţine pe Tată în sânul ei.

.
Însuşirile lui Alfa sunt Tată-Masculin-Pozitiv-Proiecţie-Voinţă.
Atributele lui Omega sunt Mamă-Feminin-Negativ-Receptiv-Dorinţă.
Însuşirile Unicului Fiu/Fiică născută sunt Fiu/Fiică-Masculin/Feminin-Unitate/Acţiune. Ei sunt Inteligenţă, Substanţă şi Energie; Voinţă absolută pentru a crea; Dorinţă absolută pentru a crea; Acţiune absolută pentru a crea.
Creaţia este Voinţa, Dorinţa şi Acţiunea manifestată a Creatorilor prin care se extind pe sine.
Prin Voinţa lor este acceptată manifestarea. Prin Dorinţa lor manifestarea este asumată. Iar prin Acţiunea lor manifestarea este completă.
Voinţa, Dorinţa şi Acţiunea de a servi Creaţia pentru Creatori este adevărata natură a cauzei.
A servi Creaţia pentru Creatori cu gândul, cuvântul şi cu fapta este adevărata natură a responsabilităţii.
Christul este exprimarea Co-Creatoare a Voinţei, Dorinţei şi Acţiunii lui Alfa şi Omega. „Să vă iubiţi şi să vă ajutaţi unul pe altul precum v-am iubit şi v-am ajutat şi eu.” este sintagma care exprimă totul.
Cu toţii suntem expresia Christică Co-Creatoare a Tatălui şi a Mamei, Alfa şi Omega.
Noi stăm în Voinţa, Dorinţa şi Acţiunea lor. Prin expansiunea Inteligenţei, Energiei şi a Substanţei lor noi suntem îndreptăţiţi.

l
Realizările noastre sunt recunoscute în ciclurile nesfârşite de extindere a iubirii, vieţii, luminii şi libertăţii. Prin iubirea şi ajutorul unuia faţă de altul noi ne cinstim Tatăl şi Mama.
Prin lucrările noastre Co-Creatoare noi extindem gloria Tatălui şi a Mamei. Cea mai mare perfecţiune se atinge prin expansiunea gloriei lor.
În cea mai mare perfecţiune noi suntem realizaţi. Prin realizarea noastră ei se desăvârşesc. Prin desăvârşire ei se ridică de la tăcere la cuvântul vorbit.

 

Preotia in Ordinul lui Melchisedec

Ce este preoţia creştină, preoţia Noului legământ?
Prin ce se deosebeşte preoţia creştină de vechea preoţie lui Aaron, a Vechiului legământ? Apostolii, ca şi prezbiterii asociaţi lor, nu fac decât să preia misiunea pe care şi-a asumat-o însuşi Iisus când a zis: “Duhul Domnului este peste Mine, pentru că m-a uns să vestesc săracilor Evanghelia, m-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propăvăduiesc robilor de război eliberarea, orbilor căpătarea vederii, să dau drumul celor apăsaţi şi să vestesc anul de îndurare al Domnului” (Luca IV, 18). Apostolii vor fi şi ei trimişi în lume în istorie să anunţe aceeaşi Evanghelie, să-i ajute pe fiii credinţei să traverseze noul Iordan (botezul) şi să reverse peste ei bogăţiile împărăţiei cerurilor (în special tămăduirile de orice fel).

l
Duceţi-vă în toată lumea şi propăvăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cine va crede şi se va boteza (cine va crede vestea cea bună adusă din Noul Canaan şi va avea curajul să traverseze Iordanul cel spiritual care desparte lumea aceas¬ta de cea viitoare) va fi mântuit. Cine nu va crede va fi osândit (cum au fost israeliţii care s-au răsculat împotriva trimişilor lui Moise care se întorseseră din valea Escol). Iată semnele care-i vor însoţi pe cei care vor crede: în numele Meu vor scoate draci, în limbi noi vor grăi; vor lua în mâini şerpi şi chiar de vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste cei bolnavi şi aceştia se vor face sănătoşi. (Marcu XVI, 15-18).

l
Preoţia creştină prelungeşte în istorie preoţia lui Iisus Hristos cea după rânduiala lui Melchisedec făcându-i pe oameni să guste Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, după extraordinara expresie a autorului epistolei către evrei (VI, 5). Preoţia creştină nu aduce jertfe lui Dumnezeu pe altare de piatră, cum faceau Aaron şi urmaşii săi, ci coboară de la Dumnezeu, din împărăţia păcii Noului Salem, pâinea vieţii veşnice şi vinul cel nou al ospăţului de nuntă. Canaanul istoric nu era decât umbra noului Canaan, a noului Ierusalim.

l
Preoţia legii vechi n-a făcut decât să întreţină vie aşteptarea, flacăra vie a credinţei avraamice, ferită de ispitele idolatriei. Adevărata preoţie veşnică a fost prefigurată de Melchi¬sedec, de cei trimişi de Moise să anunţe poporului bogăţiile pământului făgăduinţei de care tocmai se apropiaseră, de toţi proorocii legii vechi. Abia Hristos însă a deschis cu adevărat poarta împărăţiei cerurilor, revărsând peste lume, puterile veacului viitor, pâinea şi vinul ospăţului de nuntă, odihna cea adevărată şi fără de sfârşit a Noului Salem.

 

Melchisedec, Regele Dreptăţii
Melchisedec l-a binecuvântat pe Avraam, părintele comunităţii religioase, care a devenit important în diverse religii pentru iudaici, creştini sau musulmani. Avraam i-a dat lui Melchisedec zeciuială, dijmă, lucru ce semnifică o mare importanţă deoarece acesta nu era obligat, el fiind iudeu şi făcând parte din preoţii care erau descendenţii lui Aron. Melchisedec este Regele Păcii sau regele Salemului (melech ha shalom) şi semnifică Regele Dreptăţii (Melech ha zedech). El este preot şi rege. Nu are tată sau mamă, iar Biblia nu îi acordă nici o legătură cu vreuna din spiţele celor 12 familii enumerate în Cartea sfântă. El nu are familie, nu îi sunt descrişi părinţii pământeni, viaţa sa nu a fost finalizată prin moarte niciodată (aici, Biblia, deşi descrie amănunţit fiecare familie şi tribul respectiv, spunând, de regulă, durata de viaţă a fiecăruia dintre membrii importanţi, nu face nici o referire la Melchisedec), ci el rămâne preot pentru totdeauna. Semnificaţia ultimului cuvânt este de importanţă majoră deoarece arată existenţa spirituală a lui Melchisedec chiar şi în zilele noastre.

l
Fragmentele găsite în peştera numărul 11 de la Qumran îl plasează pe Melchisedec într-o poziţie extrem de înaltă în teologia eseniană. El este asociat cu ultima judecată divină. Iisus, spune dr. Curin, a fost uns ca şi mare preot de către Dumnezeu. Salvarea este Dumnezeu, iar Preoţia Superioară a lui Iisus Christos este identică cu Preoţia lui Dumnezeu, cel care l-a trimis pe unicul său fiu în lume. Iar această preoţie a fost făcută după eternul, veşnicul Ordin al lui Melchisedec, astfel că Isus Christos devine cel mai mare Preot, Superior, care reprezintă pe om şi prezintă pe om perfect în faţa lui Dumnezeu. Astfel, marea căutare a omului ia sfârşit, iar eterna întrebare care dăinuie de veacuri “Cum ne putem apropia de Dumnezeu?” are doar un singur răspuns, aşa cum este el dat în “Cartea sfântă”, prin Iisus Christos, Regele Drepăţii, Preot al celui Preaînalt, după rânduiala Ordinului lui Melchisedec.

 

Marea Frăţie Albă şi Ordinul lui Melchisedec
Există două grupuri principale ale Maeştrilor Înălţării care au sprijinit Omenirea în evoluţia Pământului, acestea fiind Marea Frăţie Albă Universala şi Ordinul lui Melchisedec.

l
Marea Frăţie Albă Universală este compusa din Fiinţele Ierarhiei Cosmice. Scopul ei principal este de a asista planetele şi civilizaţiile în evoluţia lor. Întrucât planul Lui Dumnezeu include întrega creaţie, Marea Frăţie Albă este menită să observe procesul de evoluţie al tuturor fiinţelor şi să le ofere sprijinul atunci când este cazul.

l
Ordinul lui Melchisedec este un grup al Inteligenţelor Universale, aflat sub oblăduirea Creatorului Divin, care administrează Darurile lui Shekinak (darurile Lui Dumnezeu care sfinţesc prin Duhul Sfânt forma moleculară a Universului interior) influenţând stările fizice, mentale şi spirituale ale existenţei.

l
Acesta este un grup care completează fizic si spiritual lucrarea care trebuie făcută pentru a ajuta civilizaţia să evolueze. Această completare se face urmând două căi:

l
1. prin realizarea de schimbari de constiinta,
2. prin împliniri reale în lumea fizica.

l
Cei din Ordinul lui Melchisedec sunt Fii ai Luminii care au ales să vină în trupuri şi să dovedească suveranitatea lui Dumnezeu cel Prea Înalt în transformarea Pământului. Ei lucrează la aplicarea adevărurilor Lui Dumnezeu, ba chiar, uneori, se înfăţişează ca un Ordin vizibil oferit omului prin Merkaba, astfel încât modelele arhitectonice ale Raiului să poată fi construite pe Pământ ca semne ale multiplelor nivele ale Creaţiei Universale. Ordinul lui Melchisedec este Preoţia Hirotonisită dinaintea Dumnezeului Universal, Sursa Divina. Melchisedec, Veşnicul Stăpân al Luminii, este răspunzător pentru întreaga organizare a Lumilor Divine, inclusiv a Pământului, pentru trecerea într-o nouă creaţie. El este asemeni lui Metatron şi Arhanghelului Mihail în salvarea, renaşterea şi reeducarea lumii trecând prin purificarea Luminii Vii.

l
Ordinul lui Melchisedec a avut diverse forme în diferite civilizaţii ale Pământului. Melchisedec, menţionat în Vechiul Testament, a făcut parte din numeroase Şcoli ale Misterelor de-a lungul istoriei omenirii (ca membru al acestora a scris Cartea lui Iov, a înfiinţat Şcoala Profeţilor şi anticul Ordin al Esenienilor). Melchisedec este reprezentarea divină care a instruit toţi marii iniţiaţi: Hermes Trismegistos, Orfeu, Pitagora, Moise, Platon, Zoroastru, Buddha, Isus. Doar el poate dărui ultimele nivele ale adevăratei iniţieri. Aproape toţi preoţii şi păstorii din tradiţia creştină au fost hirotonisiţi în Ordinul lui Melchisedec, chiar şi un citat din Biblie ajutând la stabilirea acestui lucru: Evrei 6: 19-20: Nădejdea pe care o avem ca o ancoră a suf letului, neclintită şi tare, intrând dincolo de catapeteasmă. Unde Iisus a intrat pentru noi ca înainte mergător, fiind făcut arhiereu în veac, după rânduiala lui Melchisedec.

Sursele antice ce atestă Ordinul şi Preoţia lui Melchisedec
În Biblie Melchisedec este numit Regele Dreptăţii şi Regele Salemului, numele vechi al Ierusalimului.
În Geneză se regăseşte ca Preot al Lui Dumnezeu cel Preaînalt.
Dionisie l-a numit cel mai iubit ierarh al Lui Dumnezeu,
Tertullian spune că Melchisedec este o virtute cerească a marii mile care se face pentru virtuţiile şi îngerii din cer ceea ce face Christos pentru oameni.
În câteva surse oculte Melchisedec este identificat cu Duhul Sfânt.
În Cartea Mormonilor se face referinta la el ca la Preotul Păcii
Unii clerici au crezut că este Fiul Lui Dumnezeu în forma umană şi unii evrei l-au văzut ca pe Mesia.

Initierea in Ordinul Melchisedec

Iniţierea în Ordinul lui Melchisedec poate fi de două feluri:
1. Botezul Luminii este o antică ceremonie de conectare cu Divinitatea şi cu familia divină din care face parte fiecare fiinţă umană. Are drept scop deschiderea oamenilor direct spre Dumnezeu, spre Sinele lor superior şi ghidările lor, creând astfel o legătură energetică şi conştientă între Microcosmos şi Macrocosmos. Deoarece această legătura divină poate ajuta o persoană să câştige un sentiment mai puternic de dragoste şi calm, acest tip de iniţiere este indicat copiilor, bolnavilor şi celor care vor să devină mai stăpâni pe sine.

,
2. Iniţierea în Ordinul lui Melchisedec reprezintă primul pas în care, printr-o ceremonie spirituală tipică, se accesează câmpul energetic al iniţiatului prin punerea în legătura cu energia specifică a lui Melchisedec. Astfel, noul iniţiat va putea efectua tratamente cu mâna sau chiar la distanţă, pentru el sau pentru alte persoane, fără a fi nevoit să devină Preot al lui Melchisedec.

 

Sursa: 3d-melchisedec.blogspot.ro

#EVOLUTIE SPIRITUALA #Religie
#crestinism #melchisedec #melchisedek

taurul sicilian inchizitie

Inchizitia – Dosare Secrete

DOCUMENTAR si Compendiu de Articole

Bazat pe documente secrete din arhivele europene, inclusiv din cea a Vaticanului, „Dosarele secrete ale Inchiziţiei” arată povestea incredibilă a luptei de 500 de ani a Bisericii Catolice pentru a rămâne singura religie creştină din lume. În secolul al XII-lea, Biserica Catolică a înfiinţat Inchiziţia, un „serviciu” special care avea ca scop lupta împotriva tuturor celor care călcau în afara dogmelor şi regulilor stabilite de Biserică, într-un cuvânt ereticii. În scurt timp, Inchiziţia s-a transformat într-o instituţie poliţienească, aplicându-le torturi groaznice tuturor celor care erau etichetaţi drept eretici. Acest film documentar face o trecere în revistă a istoriei Inchiziţiei în Franţa, în Spania secolului alXV-lea, în Italia renascentistă şi chiar şi în secolul al XIX-lea.

Inchiziție (din latină inquirere, a cerceta; inquisitio, cercetare) este o formă a procesului penal din epoca Evului Mediu târziu, formă diferită de cea a dreptului roman, în vigoare în Europa Occidentală până în sec. al XIII-lea. Într-un proces intentat de inchiziție („ex officio“) erau prezentate metodele (procedurile) ca servind interesele obștești și salvării sufletului acuzatului.

Metodele de investigație ale inchiziției urmăreau descoperirea așa numitului „adevăr”; pentru obținerea acestei dovezi, se foloseau până și schingiuirea acuzatului în fața unor martori, recunoașterea vinii acuzatului fiind scopul principal al investigațiilor, dovezile obiective fiind neglijate. Acest proces lua în considerare numai declarațiile unor martori, care se bazau pe declarațiile altor martori, astfel procesul putând dura timp îndelungat, sfârșitul procesului se termina cu o sentință în care acuzatul putea fi numai nevinovat sau vinovat cu recunoașterea vinii.

Varianta tradusa in romana a disparut de pe internet, asa ca atasez varianta in engleza:

https://www.youtube.com/watch?list=PLH3XWoBwWI6gkgjKJqnI3lfZqLKFrbCDt&time_continue=5&v=r_CbjGM3_Fo

 

Prezentare Wikipedia

Inchiziția bisericească

În timpurile vechi ale creștinismului numai episcopii puteau să ia măsuri contra ereticilor. În perioada următoare când creștinismul devine religie de stat, cei care propovăduiau învățături străine, neacceptate de creștinism, au fost urmăriți și condamnați ca eretici. După edictul dat în anul 380 de împăratul roman Teodosiu I (Theodosius cel Mare (347-395), primul condamnat a fost teologul Prisciliano de Avila (340-385), care în anul 385 a fost executat în Trier ca eretic.

Punerea la încercare a lui Hiob de către: Satan care varsă asupra lui suferințele (William Blake)

Inchiziția începe să funcționeze mai eficient prin anii 1100, la apariția în Italia și sudul Franței a religiei dualiste antifeudale (care amenința scindarea bisericii catolice) propagată de misionarii bogomili, religie care stă la baza religiei lombarde din regiunea Milano, adepții acestei religii fiind urmăriți ca eretici.

Transformarea inchiziției într-o instituție se va petrece prin secolul XIII, folosindu-se interpretări din biblie cu citate vechi, cel mai des citat fiind teologul antic Augustin de Hipona (354-430) care susținea că ereticii numai cu forța pot fi aduși pe calea cea bună spre biserică.

Au avut loc în această perioadă diferite condamnări ale ereziilor, ca de exemplu excomunicarea și lăsarea sufletului păcătos în seama diavolului, ca apostolul Pavel (în noul testament).

Alt pretext de condamnare cita spusele lui Isus: „Dacă nu rămîne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădița neroditoare, și se usucă; apoi mlădițele uscate sînt strînse, aruncate în foc, și ard” (Ioan: 15, 6). Inchiziția a aplicat aceste cuvinte din biblie cuvânt cu cuvânt, ca atare.

În perioada timpurie a creștinismului, existau învățături ca „Montanism” ce provenea de la Marcion din Asia Mică (85-160) sau „Maniheism”, întemeiată de persianul Mani (216-277) în care religia era impregnată de influența gnostică, învățături care au fost condamnate de biserica catolică drept eretice.

Deja prin secolul II și III exista un consens în creștinism ca o variantă de religie care va fi numită învățătura Sf. Ireneus din Smirna, Galia (135-202) dar va fi respinsă.

În secolul IV la Primul conciliu de la Niceea (325) s-au întâlnit episcopii din lumea creștină pentru a hotărî care învățătură va fi definitiv acceptată, și după controverse intense, se despart unele grupări de învățătura religioasă general acceptată. Pe atunci în afară de excomunicare, biserica nu avea alte posibilități de sancționare.

Împăratul Constantin I (Constantin cel Mare) este cel care face legătura între religie și stat folosind metodele de represiune ale statului pentru extirparea ereziei, și printr-o astfel de măsură a împăratului va fi exilat Arius după Primul conciliu de la Niceea, considerat ca un pericol pentru biserică. Din motive asemănătoare a exilat episcopul Atanasiu din Alexandria, un dușman înverșunat al Arianismului, numeroși episcopi ortodocși.

La început teologul Augustin de Hipona, care a avut dispute înverșunate cu „donatiștii” (o fracțiune creștină nord-africană), a încercat metoda convingerii, mai târziu el va recomanda utilizarea forței prin maximele sale: „compelle intrare“ și „temperata severitas”, care va deveni treptat mai severă utilizând biciuirea și în cazurile extreme pedeapsa cu moartea. Aceste metode ale teologului din perioada antică târzie vor fi preluate de inchiziție. Dintre ele, două argumente ale lui Augustin vor fi mai frecvent utilizate:

  • unuia care s-a rătăcit, arată-i calea cea bună, dacă el refuză să o urmeze, atunci obligă-l ca o dovadă de iubire creștinească a aproapelui tău. Ereticii sunt oi rătăcite pe care păstorul creștin cu toiagul și ciomagul le aduce înapoi în turmă. Tortura este legitimă, pentru că ea nu strică sufletul, ci numai carnea păcătoasă. În consecință era mai bine ca un eretic să fie ars, decât să urmeze un drum greșit.
  • Ereticul are posibilitatea de a alege între: întoarcerea pe calea cea dreaptă, adevărată a bisericii cu dragoste și încredere în Dumnezeu sau cea de schingiuire cu pierderea vieții.

 
Inchiziția a trecut însă cu vederea o precizare a lui Augustin și anume „Corrigi eos volumus, non necari, nec disciplinam circa eos negligi volumus, nec suppliciis quibus digni sunt exerceri” – „noi vrem ca să-i corectăm, să-i avem îndreptați și nu omorâți, noi dorim izbânda educației creștine și nu moartea lor meritată” sau afirmația lui „Johannes Chrysostomos” (Ioan Gură de Aur) „Condamnarea la moarte a unui eretic este o greșeală ireparabilă” această părere este împărtășită și de Ambrosius din Milano și Martin din Tours.

Evul Mediu

În Evul Mediu a luat naștere, în paralel la Roma și în partea centrală a Franței, o biserică cu caracter organizat. Chiar după împărțirea Franței, regii sau împărații rămân legați de creștinism și biserică, iar grupările care se distanțau de aceasta erau privite ca un pericol pentru unitatea bisericii și în general a ordinii.

Astfel, Heinrich der Löwe (Henric Leul) se oferă în anul 1147 să întreprindă o cruciadă contra slavilor de Elba, creștinați parțial. De asemenea, până în 1150 are loc botezarea forțată a evreilor, care a fost ulterior interzisă prin „Decretum Gratiani”.

Prigonirea și executarea la moarte a ereticilor, de către autoritățile feudale a existat deja în Franța, Germania și Italia cu secole în urmă. Procesul ad-hoc al unui eretic fiind urmarea unei declarații a unui martor. În anul 1184 a fost alcătuită o comisie pentru cercetarea cazurilor de erezie, aceasta fiind o reacție a mișcării religioase a katharilor (curaților, între sec. XI-XIV, pornită din sudul Franței), împotriva cărora s-au întreprins câteva cruciade și care au fost prigoniți sau arși pe rug ca eretici.

La Conciliul din Tours, ținut în 1163 de Papa Alexandru III, s-a accentuat necesitatea unei pedepse adecvate celor care se abat de la calea adevărată arătată de biserică. Astfel, papa Lucius III (1181–1185) în colaborare cu Frederic I, Sfânt Împărat Roman (Barbarossa) la Conciliul din Verona (1183), prin Bula papală „Ad Abolendam” hotărăște modul în care va fi pedepsit un eretic (excomunicarea defiintivă, cu pierderea tuturor drepturilor și proprietăților).

În anul 1199, papa trimite doi călugări cistercieni cu o împuternicire deplină de a supune katharii din sudul Franței. În 1215, Conciliul al IV-lea Lateran a hotărât împotriva celor eretici, osândindu-i la pierderea avutului, excomunicare și interzicerea îngropării în pământ sfințit.

În Cruciada Albigensiană (1209–1229), organizată de Papa Inocențiu al III-lea, papa pretinde regelui Filip al II-lea al Franței (1180-1223) să întreprindă măsuri contra nobililor care au acceptat religia kathară. Regele Franței, având relații încordate cu Sfântul Imperiu Roman, refuză ducerea la îndeplinire a cererii papei. Astfel, papa solicită ajutorul grofului Raimund VI. von Toulouse, care prin refuzul lui provoacă excomunicarea papală. La 22 iulie 1209, trupele trimise în ajutorul cruciaților ocupă localitatea Béziers, urmând porunca „Caedite eos! Novit enim Dominus qui sunt eius” „Să fie toți omorâți, Dumnezeu cunoaște pe aleșii săi”. Locuitorii vor fi măcelăriți (20 000 de morți), după care urmează Carcassonne, care capitulează și cei rămași se refugiază în păduri (aproape 500 de bătrâni, bolnavi sau copii). 400 din ei sunt spânzurați și o sută sunt lăsați să părăsească orașul goi, despuiați de haine, („au luat cu ei numai păcatele lor”).

În anul 1224, împăratul Frederic a elaborat un edict de ardere a ereticilor, erezia fiind considerată ca o jignire adusă monarhului pentru care era prevăzută pedeapsa cu moartea. Acest edict fiind acceptat de papa Grigore al IX-lea (1167-1241) cu condiția ca numai biserica să poată hotărî care eretic este recidivant și nu mai poate fi convertit; astfel, papa refuză să accepte declararea ca eretic a orașului Milano care s-a răzvrătit împotriva împăratului.

La hotărârea Conciliului din Toulouse (1229) s-au înăsprit măsurile de pedepsire a ereticilor prin descoperirea locurilor unde aceștia s-au refugiat. Celor care le ofereau adăpost sau pomană, le erau dărâmate casele, confiscate bunurile, sau periclitate viețile. Pentru a obține informațiile necesare s-a recurs la încurajarea denunțurilor secrete.

„Chestionarea penibilă”
Motivul însărcinării dominicanilor cu combaterea ereziei este explicat prin faptul că erezia apare mai ales în rândul populației sărace, unde dominicanii aveau cele mai bune contacte. Astfel, în anul 1235, inchiziția este considerată oficială de către papă.

Printre metodele de investigație a inchiziției era „chestionarea penibilă” care consta de fapt din diferite metode de tortură a acuzatului, prin care se căuta îndepărtarea influenței viciilor lumești și obținerea unei mărturisiri. Împăratul Frederic al II-lea ordonă în 1238 pedeapsa cu moartea prin arderea pe rug a ereticilor, iar în anul 1252 interogarea prin schingiuire pentru aflarea adevărului, metodă uzuală a justiției din aceea vreme. La sfârșitul secolului al XIII-lea, inchiziția funcționa ca instituție deja în mai multe regiuni din Europa apuseană.

Formarea inchiziției

Teologul italian Toma de Aquino (Tommaso d’Aquino) (1225-1274) a stabilit teoretic prin fraza „Accipere fidem est voluntatis, sed tenere fidem iam acceptam est necessitatis” – „pentru acceptarea și păstrarea credinței este necesară o hotărâre liberă și voluntară”, piatra de temelie a inchiziției din Evul Mediu. Pedeapsa aplicată pentru erezie cere teologul să fie excomunicarea sau pedeapsa cu moartea. În anul 1231, papa Grigore al IX-lea (1167-1241) formează o comisie permanentă pentru combaterea ereziei, formată mai ales din călugări ai ordinului dominican. Pedeapsa pe care o cere papa Grigore al IX-lea este închisoarea pe viață a ereticilor recidiviști.

Procesele intentate de inchiziție s-au extins și asupra vrăjitoarelor. Un acuzat avea, de exemplu, libertatea de a-și acuza la rândul lui unii dușmani, și dacă acuzarea lui se dovedea reală avea șanse de grațiere. Majoritatea cazurilor de erezie nu erau pedepsite cu moartea, ci prin pedepse ca: obligația de a lua parte la slujbe, pelerinaje, cruciade, pedepse financiare, sau legarea de stâlpul infamiei. Inchiziția din evul mediu s-a limitat geografic la Europa centrală și sud-vestică, în Anglia sau peninsula Scandinavă fiind numai cazuri izolate.

Inchiziții

Istoricii deosebesc patru manifestări diferite ale Inchiziției creștine:

Inchiziția medievală (1184–sec. XVI), care include
Inchiziția episcopală (1184–anii 1230)
Inchiziția papală (anii 1230)
Inchiziția spaniolă (1478–1834)
Inchiziția portugheză (1536–1821)
Inchiziția romană (1542 – c. 1860)

Articole:

1. INCHIZITIA

Radu Cerghizan

Inchizitia a fost o instanta judecatoreasca instituita de biserica catolica, prin decretul Papei Gregor IX in anul 1231, in scopul depistarii si reprimarii sângeroase a asa-zisilor „eretici”. Sarcina interogatoriilor, persecutiilor, torturilor si arderilor pe rug a fost preluata de catre ordinele calugaresti ale Franciscanilor si Dominicanilor. In fruntea inchizitiei a stat un Mare Inchizitor. Inchizitia a constituit una din cele mai grave erori savârsite de Biserica Romano-Catolica, care a dus la crime pe scara de masa impotriva umanitatii.
Dupa ce Romano-Catolicismul si-a consolidat puterea in Evul Mediu, cetatenii cu vederi liberale, care nu se aliniau cu dorintele, nu intotdeauna biblice, ale Bisericii oficiale, au inceput sa fie priviti ca „eretici”, ca inamici ai societatii. La doi ani dupa masacrarea ereticilor albigenzi, Papa Grigore IX publica documentul apostolic Excommunicamus (20 aprilie 1231) prin care anunta infiintarea unui tribunal supranational care sa judece cazurile de erezie. Intentia Papei Grigore IX stabilea ca obligatorie efectuarea unei anchete care sa confirme sau sa infirme temeinicia acuzatiei de erezie. Tribunalul a primit numele de inchizitie (l.lat. inquisitio = cercetare, ancheta). Inchizitia a functionat mai mult in tarile din sudul si vestul Europei, in special in Spania si a inceput a judeca pe toti aceia care au ncercat sa raspândeasca printre credinciosi invataturi asa-zise false in materie religioasa, in dauna credintei. Biserica a considerat firesc sa aiba si ea un for care sa ceara socoteala celor care se amestecau in probleme religioase fara a fi – dupa parerea ei – competenti; aceasta a fost Inchizitia. Ea a jucat un mare rol mai ales in istoria Evului Mediu. Condamnarile care s-au facut se datoreaza principiilor considerate optime pentru a apara ordinea publica lezata prin invataturile asa-zise eretice.
Când era semnalata prezenta ereziei intr-o regiune, se anunta o ancheta: ori se deplasa tribunalul la fata locului, ori erau convocati suspectii, in corpore, la centru. Când era vorba de cazuri particulare, celui in cauza i se trimitea o citatie prin parohia teritoriala. Neprezentarea la locul stabilit in termen de 30 de zile atragea dupa sine excomunicarea, fapt care reducea sansele la proces. Adus in fata Tribunalului, suspectul era pus sa jure ca va spune adevarul, dupa care era interogat si un notar consemna intrebarile si raspunsurile. Mijloacele dure de constrângere fizica erau folosite in cazul in care cel anchetat refuza sa raspunda la intrebari. Asa-zisul eretic care isi retracta erorile primea o sanctiune ispasitoare, dupa gravitatea constatata arbitrar.
Categorii de pedepse degradante date de Inchizitie inculpatilor:
– posturi indelungate, opere de binefacere, zidirea unei biserici, pelerinaje la locurile sfinte.
– participarea la celebrari liturgice comunitare stând intr-un colt al bisericii, descult si cu o lumânare aprinsa in mâna.
– purtarea unui semn distinctiv, cusut pe haine, ori purtarea unor vesminte de culoare speciala.
– amenzi, confiscarea bunurilor, interdictia indeplinirii anumitor functii publice.
– inchisoarea pe un timp determinat sau pe viata.
– condamnarea la moarte.
Cei care aveau legaturi cu diferite secte ori cu eretici erau excomunicati. Când un eretic refuza sa retracteze sau când recidiva, Tribunalul inchizitorial il incredinta judecatorului civil, care, de regula, ii pregatea rugul. Majoritatea inchizitorilor au dat Inchizitiei o fata monstruoasa (Thomas de Torquemada, Conrad de Marbourg, Robert cel Mic, Pierre Cauchon, Jean le Maitre, Bernard Gui s.a.), compromitând masiv Biserica. Au existat si inchizitori ceva mai corecti, unii dintre ei fiind declarati ulterior de Biserica chiar sfinti (Sf. Petru din Verona, Sf. Fidelis de Sigmaringen, Sf. Ioan Capistran). Biserica a declarat sfinti si martiri si pe unii dintre cei pe care Inchizitia i-a chinuit, condamnat la ani grei de temnita sau i-a ars pe rug (Tereza de Avila, Ioana d’Arc, arhiepiscopul de Toledo s.a.). Oricât ar parea de straniu, Biserica Romano-Catolica nu a renuntat formal la Inchizitie decât in 1908, prin reorganizarea eclesiastica produsa sub papa Pius al X-lea. Dar nici pâna azi Biserica Romano-Catolica nu a condamnat Inchizitia ca institutie criminala.

2. 10 lucruri de ştiut despre… Inchiziţie

Inchiziţia a reprezentat unul dintre episoadele dure ale Evului Mediu şi ale istoriei Bisericii Catolice. Iată zece lucruri despre ce a reprezentat şi modul în care a acţionat ea.

  • Inchiziţia a fost tribunalul ecleziastic care avea în sarcină reprimarea ereziei.
  • Inchiziţia medievală a apărut între secolele al XII-lea şi al XIII-lea pentru a combate răspândirea ereziei catare şi valdenze, deci a oricărei forme de heterodoxie doctrinară sau morală.
  • În timpul Evului Mediu, în tribunalul diocezei, lângă episcop stătea inchizitorul, cu puteri justiţiare precise, stabilite direct de către Pontif.
  • Sancţiunile dictate de inchizitor erau puse în practică de către puterea civilă, „braţul secular” al Bisericii.
  • În 1478, o bulă pontificală autoriza în Spania, instituirea unui Consiliu pentru combaterea ereziei.
  • Mecanisemele inchiziţiei spaniole au fost create de Isabela I de Castilia şi Ferdinand de Aragon, în 1480, constituindu-se un organism independent de coroană, care utiliza procedee secrete şi tortură justiţiară, concentrându-se asupra aşa-numiţilor marranos şi moriscos – evrei convertiţi şi musulmani din teritoriile recucerite.
  • Dacă aceste categorii, marranos şi moriscos, erau recunoscute ca fiind vinovate, persoanele erau condamnate la închisoare sau expulzare, iar bunurile lor erau confiscate.
  • Ulterior, inchiziţia spaniolă a persecutat protestanţii şi toate formele de convertire religioasă între catolici.
  • Autoritatea inchiziţiei spaniole s-a extins în timpul inchizitorilor generali Torquemada (1483-1498) şi Jimenez (1507-1517) în toate teritoriile spaniole, fiind cuprinse şi coloniile din America şi statele europene supuse Madridului.
  • Până la abolirea ei, în 1834, inchiziţia spaniolă a devenit tot mai mult un instrument de eliminare a oricărui tip de deviere politică, socială şi culturală.
  • Asemănătoare celei spaniole, inchiziţia romană, a fost instituită împotriva protestanţilor de către Papa Paul al III-lea, în 1542, fiind încredinţată lui G.P. Carafa (viitorul Paul al IV-lea).
  • Reorganizată de Sixtus al V-lea, în 1588, inchiziţia romană a devenit un important instrument al Contrareformei, eliminând protestantismul din Italia şi condamnând gândirea filosofică şi ştiinţifică.

3. Începuturile inchizitiei – crestinişmul, de la martiri la tortură

Biserica creştină a fost fondată pe moartea pe Cruce şi Învierea lui Iisus Hristos. Orice biserică sau facţiune creştină va spune acest lucru ca primordial în definiţia sa. Diferenţele apar ulterior în formulări dogmatice, în tradiţie, în cult, în practici etc.

Totuşi cum s-a ajuns ca de la Cel care a propovăduit iubirea de aproape şi a preferat să moară răstignit în locul unei facile fugi sau a protecţiei venită pe fondul unei eventuale revolte populare, dar şi în numele Lui să se producă sute de ani atrocităţi fără margini în perioada Inchiziţie? Sfânta Scriptură (Biblia) vorbeşte în Noul Testament despre iubire, dragoste de aproape, iertare, dar şi despre atrocităţi care vor avea loc în Numele Lui. Scripturile le condamnă şi nu pomenesc nicăieri de necesitatea unui război sau a unor persecuţii pe care creştinii ar trebui să le facă. Cu toate acestea, sute şi mii de oameni au ars pe rug, au fost torturaţi în cele mai oribile moduri cu putinţă de personalul Bisericii catolice în perioada Inchiziţiei. Nici cealaltă Biserică, cea Ortodoxă, nu poate spune că nu a încuviinţat persecuţii: ale musulmanilor, evreilor şi schismaticilor de orice fel (chiar şi catolici uneori). Însă organizarea de care s-a dat dovadă în Occident este una macabru de exemplară. O modificare majoră în istoria creştinismului Până în secolul al IV-lea creştinismul era o religie urbană, răspândită pe tot cuprinsul Imperiului Roman, uneori tolerată de autorităţi, alteori persecutată. Începând cu împăratul Nero şi până la Diocleţian, predecesorul lui Constantin cel Mare, întâlnim destul de multe campanii generale de persecutare a creştinilor din imperiu. Aceştia erau de cele mai multe ori socotiţi drept ţapi ispăşitori pentru multe evenimente neplăcute. Cel mai cunoscut este arderea Romei, act săvârşit de fapt de Nero. Pe cei mai mulţi dintre aceşti martiri creştini morţi în secolele aminite îi întâlnim la loc de cinste în calendare. Ei sunt consideraţi sfinţi pentru că au avut curajul să îl mărturisească pe Hristos chiar şi cu preţul vieţii.

Venirea lui Constantin cel Mare la tron, reunificarea Imperiului separat de Dioclețian, legenda cu semnul crucii apărut în ziua de dinainte de confruntarea finală cu Maxențiu, rivalul său care domnea în Răsărit, dorința împăratului de a-și consolida Imperiul, toate acestea au dus, în anul 312, la edictul de la Milan, prin care creștinismul devine religie permisă în Imperiu. Ulterior, împăratul s-a implicat și mai mult în treburile Bisericii, încercând să pună capăt disputelor între creștinii arieni (subordonaționiști – Cele trei Persoane ale divinității Tatăl, Fiul și Sfântul Duh nu ar fi egale, Fiul fiind subordonat Tatălui) și ceilalți creștini, care considerau cele Trei Persoane egale. Din acest motiv a fost convocat primul Sinod Ecumenic, ținut la Niceea în 325. Împăratul Constantin I este cel care face legătura între religie și stat, folosind metodele de represiune ale statului pentru extirparea ereziei. Printr-o astfel de măsură a împăratului va fi exilat Arius, după Primul conciliu de la Niceea, considerat ca un pericol pentru biserică. Din motive asemănătoare a fost exilat episcopul Atanasiu din Alexandria, un dușman înverșunat al Arianismului, precum și alți numeroși episcopi ortodocși.

Implicarea tot mai mare a împăratului roman se vede o dată cu venirea pe tron a lui Teodosie cel Mare. Acesta, împreună cu împreună cu Sfântul Ambrozie al Milanului, face din creștinism unica religie a Imperiului. Devenind religie de stat, creștinismul are acces nelimitat și direct la foarte multă putere și la instrumentele deținute de stat, dar preluând pe deplin și modul acestuia de exprimare: persecuția până la anihilare a celor care nu sunt de acord cu edictele imperiale.

Astfel, ereticii, cei care nu propovăduiesc ceea ce biserica stat aprobă, sunt nu doar prigoniți, ci și uciși. Primul în istorie condamnat pentru părerile sale, altele decât cele oficiale, a fost teologul Prisciliano de Avila (340-385). Acesta, în anul 385, a fost executat în Trier ca eretic. Până la edictul din 380 a lui Teodosie cel Mare, cea mai severă pedeapsă a Bisericii era anatema – afurisirea, scoaterea în afara Bisericii. Comunitatea de creștini nu-l mai recunostea pe eretic ca aparținând de ea, acesta nu avea voie să intre în Biserică etc, dar sub nicio formă nu era ucis. Exemple de erezii sunt multiple până în secolul IV, în perioada timpurie a creștinismului: existau învățături ca „Montanismus” ce provenea de la Marcion din Asia Mică (85-160) sau „Maniheismus”, întemeiată de persianul Mani (216-277) în care religia era pregnată de influența gnostică, învățături care au fost condamnate de biserică drept eretice.

Ulterior anului 380, toate formele de exprimare religioasă diferite de cele ale Bisericii oficiale au fost interzise, iar practicanții lor persecutați. Unii își găsesc refugiu în teritoriile pe care popoarele migratoare le controlează. Cei mai mulți aleg convertirea în locul excluderii sociale sau chiar a morții. Pentru a înlesni oarecum trecerea și Biserica ”încreștinează” unele zile de sărbătoare păgâne (Crăciunul este exemplu cel mai cunoscut, dar și Boboteaza este continuatoarea unei tradiții romane mai vechi). În prima etapă vedem că acțiunile s-au îndreptat cu precădere spre convertirea păgânilor. Venirea valurilor de migratori păgâni până în secolul X a concentarat atenția clerului superior în această direcție. Ereticii din interior erau văzuți ca niște bolnavi spirituali, iar acțiunile de persecuție nu merg decât foarte rar până la lichidarea lor. După stabilizarea Europei, dar și după ruptura dintre cele două mari scaune patriarhale (Roma și Constantinopol, în 1054), lucrurile au început să intre pe o altă turnură. Dacă Biserica Ortodoxă patronată încă de împărat și-a menținut linia descrisă mai sus față de eretici, în Apus lucrurile devin mult mai fanatice.

Începuturile Inchiziției și argumentele acestora

Inchiziția începe să funcționeze prin anii 1100, la apariția în Italia și sudul Franței a religiei dualiste antifeudale (Bogomilism), care amenința scindarea bisericii catolice.

Deși transformarea Inchiziției într-o instituție se va petrece prin secolul XIII, folosindu-se interpretări din Biblie și citate din teologul antic Augustinus din Hippo (354-430) (care susținea că ereticii numai cu forța pot fi aduși pe calea cea bună spre biserică), constatăm că acțiunile de persecuție și violențele sunt mult mai timpurii.

Astfel, Heinrich der Löwe (Henric Leul) se oferă în anul 1147 să întreprindă o cruciadă contra slavilor de Elba creștinizați parțial. Alt exemplu din secolul al XII-lea este botezarea forțată a evreilor, care a fost ulterior interzisă prin „Decretum Gratiani”.

Exact ca în vreme prigoanei creștinilor, condamnarea la moarte a ereticilor de către autoritățile feudale din Franța, Germania și Italia se făcea printr-un proces ad hoc, urmare a unei declarației venite de la un martor. În anul 1184 a fost alcătuită o Comisie pentru cercetarea cazurilor de erezie, aceasta fiind o reacție a mișcării religioase a katharilor (curaților între sec. XI-XIV) pornită din sudul Franței, împotriva cărora s-au întreprins câteva cruciade. De asemenea, katharii au fost prigoniți și arși pe rug ca eretici.

La început, papalitatea a fost luată prin surprindere de zelul acestor acțiuni și a încercat să impună o parte din vechile măsuri. La Concilul din Tours (1163) ținut de Papa Alexandru III, s-a accentuat necesitatea unei pedepse adecvate pentru cei ce se abat de la calea adevărată arătată de biserică. Astfel, papa Lucius III (1181–1185), în colaborare cu Frederic I, Sfânt Împărat Roman (Barbarossa), la Concilul din Verona (1183), prin Bula papală „Ad Abolendam” se hotărăște modul în care va fi pedepsit un eretic (excomunicarea defintivă, cu pierderea tuturor drepturilor și proprietăților).

În anul 1199, Papa trimite doi călugări cistercieni cu o împuternicire deplină de a supune katharii din sudul Franței. Concilul al IV-lea Lateran a hotărât în 1215 împotriva celor osândiți de erezie de pierdere a avutului, excomunicare și interzicerea îngropării în pământ sfințit.

În paralel, Papa Inocențiu al III-lea, care origanizează cruciada Albigensiană (1209–1229), oferă și un model monstruos de persuasiune a ereticilor: la 22 iulie 1209 trupele catolice ocupă localitatea Béziers, urmând porunca „Caedite eos! Novit enim Dominus qui sunt eius” „Să fie toți omorâți, Dumnezeu cunoaște pe aleșii săi”. Locuitorii orașului vor fi așadar măcelăriți (20 000 de morți). La puțin timp urmează orașul Carcassonne ,care capitulează, locuitorii refugiindu-se în păduri. Din cei rămași aproape 500 de bătrâni, bolnavi sau copii, 400 sunt spânzurați și o sută sunt lăsați să părăsească orașul goi, despuiați de haine, luând cu ei „numai păcatele lor”.

Arderea pe rug

Intrigile politice și interesele suveranilor au folosit de multe ori în Evul Mediu limbajul și instrumentele ecleziastice pentru înlăturarea adversarilor. Decretul de ardere pe rug a ereticilor vine chiar în contextul disputelor între Frederic al II-lea, împăratul Sfântului Imperiul Roman, cu orașul Milano. Frederic a elaborat un edict de ardere a ereticilor, erezia fiind considerată ca o jignire adusă monarhului pentru care era prevăzută pedepsa cu moartea. Acest edict a fost acceptat de papa Gregor IX (1167-1241), cu condiția ca numai biserica să poată hotărî care eretic este recidivant și nu mai poate fi convertit. Papa va refuza să accepte declararea ca eretic a orașului Milano, care se răzvrătise împotriva împăratului.

La hotărârea Conciliui din Toulouse (1229), s-au înăsprit măsurile de pedepsire a ereticilor prin descoperirea locurilor unde s-au refugiat, a celor care le ofereau adăpost sau pomană. Casele le erau dărâmate, bunurile confiscate, iar oamenii puteau fi chiar uciși. Pentru a obține informațiile necesare, s-a recurs și la încurajarea denunțiilor secrete.

Motivul însărcinării dominicanilor cu combaterea ereziei este explicată prin faptul că erezia apare mai ales în rândul populației sărace, unde dominicanii aveau cele mai bune contacte. Astfel, în anul 1235 inchiziția este declarată oficială de către papă.

Printre metodele de investigație ale Inchiziției se număra „chestionarea penibilă”, care consta de fapt din diferite metode de tortură a acuzatului, prin care se căuta după cele spuse îndepărtarea influenței viciilor lumești și obținerea unei mărturisiri. Impăratul Friedrich II ordonă în 1238 pedeapsa cu moartea prin arderea pe rug a ereticilor, în anul 1252 cu interogarea prin schingiuire pentru aflarea adevărului, metodă uzuală a justiției din aceea vreme. La sfârșitul secolului XIII inchiziția funcționa ca instituție deja în mai multe regiuni din Europa apuseană.

Teologul italian Toma de Aquino (Tommaso d’Aquino) (1225-1274) a stabilit teoretic prin fraza „Accipere fidem est voluntatis, sed tenere fidem iam acceptam est necessitatis” – „pentru acceptarea și păstrarea credinței este necesară o hotărâre liberă și voluntară” piatra de temelie a inchiziției din Evul Mediu. Pedeapsa aplicată pentru erezie, cere teologul, să fie excomunicarea sau pedeapsa cu moartea. În anul 1231 formează papa Grigorie al IX lea o comisie permanentă pentru erezie, subordonată mai ales călugărilor din ordinul dominican. Pedeapsa pe care o cere papa Gregor pentru eretici este închisoarea pe viață, cu o pedeapsă maximă pentru eretici recidivanți.

„Noi vrem ca să-i corectăm, să-i avem îndreptați și nu omorâți, noi dorim izbânda educației creștine și nu moartea lor meritată”

Între argumentele folosite adesea în justificarea acțiunilor Inchiziției sunt acțiunile teologului antic Augustin de Hipona, care a avut dispute înveșunate cu „donatiștii” (o fracțiune creștină nord-africană). Acesta a încercat metoda convingerii, dar mai târziu el va recomanda utilizarea forței prin maximele sale: „compelle intrare“ și „temperata severitas”, care va deveni treptat mai severă utilizând biciuirea și în cazurile extreme pedeapsa cu moartea. Totuși Inchiziția a trecut cu vederea o precizare a lui Augustinus, și anume „Corrigi eos volumus, non necari, nec disciplinam circa eos negligi volumus, nec suppliciis quibus digni sunt exerceri” – „noi vrem ca să-i corectăm, să-i avem îndreptați și nu omorâți, noi dorim izbânda educației creștine și nu moartea lor meritată” sau afirmația lui Ioan Gură de Aur „Condamnarea la moarte a unui eretic este o greșeală ireparabilă”, această părere fiind împărtășită și de Ambrosius din Milano și Martin din Tours.

Procesele inchiziţiei s-au extins ajungând uneori să depăşească orice imaginaţie. Vânătoarea de vrăjitoare, denunţarea duşmanilor proprii drept eretici, interzicerea oricăror practici medicinale suspecte de vrăjitorie etc sunt câteva din zonele unde Inchiziţia a acţionat. În pofida atrocităţilor petrecute, cele mai multe dintre condamnarile ereticilor nu vizau decât mai rar moartea. Pedepsele constau în a lua parte la slujbe, pelerinaje, cruciade, pedepse financiare, sau legarea de stâlpul infamiei.

www.historia.ro

4. CRIME ÎN NUMELE CREDINŢEI. Cum a acţionat unul dintre CELE MAI SANGEROASE INSTRUMENTE de reprimare a SUTE DE MII de oameni 

Un tribunal special, încredinţat călugărilor dominicani şi franciscani pentru a-i judeca pe ultimii eretici din Languedog…Organizat la „sugestia” Papei Grigore al IX-lea, în 1231.

Acesta era actul de naştere al Inchiziţiei, nume ce provenea de la Inquisitio, cuvânt din limba latină: înseamnă „cercetare” sau „anchetă”. Intenţia Papei era ca temeinicia acuzaţiilor să se stabilească pe baza unor anchete minuţioase care să confirme sau să infirme actele de erezie. Inchiziţia se va transformat, treptat, într-un instrument sângeros de reprimare a sute de mii de oameni, mai mult sau mai puţin vinovaţi de ceva anume, iar „înfiinţarea sa a constituit una dintre cele mai grave erori săvârşite de Biserica Romano- Catolică”, după cum notează unii dintre istorici. Diverse pedepse În prima parte a existenţei sale, Inchiziţia a început să judece pe toţi aceia care încercau să răspândească printre credincioşi învăţături aşa zise false în materie religioasă, în dauna credinţei. Când era semnalată prezenţa ereziei într- o regiune, se anunţa o anchetă: ori se deplasau inchizitorii la faţa locului, ori se trimiteau citaţii nominalizate. Adus în faţa Tribunalului, suspectul era pus să jure că va spune adevărul, după care era interogat, iar un notar consemna întrebările şi răspunsurile. Mijloacele de constrângere fizică erau folosite doar în cazul în care acuzatul refuza dialogul. În funcţie de gravitatea faptei, pedepsele erau diverse: posturi îndelungate, opere de binefacere, pelerinaje la locuri sfinte, purtarea unui semn distinctiv cusut pe haine, participarea la slujbe în colţul bisericii, desculţ şi cu o lumânare în mână, confiscarea averii, închisoarea şi condamnarea la moarte. Cei care aveau legături cu diferite secte erau excomunicaţi. Când un eretic refuza să retracteze, sau când recidiva, Tribunalul inchizitorial îl încredinţa judecătorului civil, care, de regulă, îi pregătea rugul sau spânzurătoarea. Torturi odioase La anchetă trebuiau să participe cel puţin doi martori, deşi judecătorii rareori ţineau cont de această chestiune. Principiul era ca mărturia să nu vină de la un excomunicat, însă acest lucru nu era respectat. Sfera de activitate a Inchiziţiei s-a lărgit odată cu trecerea timpului, focalizându- se pe vrăjitoare şi prostituatele. Începe o perioadă mai mult decât neagră: răzbunări perfide, interese, victime nevinovate, denunţuri mincinoase, poliţe politice sau economice. Nimeni nu cerceta dacă acuzaţiile erau sau nu calomnioase: cine denunţa primul, putea fi sigur că inamicul său va fi ucis. Tortura a fost introdusă la 20 de ani de la fondarea Inchiziţiei. La început tortura era considerată atât de odioasă, încât clericilor nu le era permis să asiste. Ea trebuia întreruptă pentru a permite inchizitorului să îşi continue ancheta. Regula generală spunea că la tortură se putea apela o singură dată, însă în realitate acest procedeu era repetat până ce nefericitul eretic spunea ce dorea să audă inchizitorul… Treptat, multe dintre reguli aveau să fie încălcate odată cu apariţia manualului Malleus Maleficarum, un ghid al inchizitorului, lucrare străbătută de un fanatism sinistru, care a introdus instrumente de tortură groaznice. Iată cum descria învăţatul teolog J. Weyer un asemenea episod: „Mulţimea stă şi priveşte cum sunt transportate vrăjitoarele cu căruţa jupuitorilor de vite spre locul execuţiei. Adeseori, toate membrele le sunt schilodite de cazne, sânii sfâşiaţi atârnă ca nişte zdrenţe, una are braţele rupte, alta are gambele zdrobite ca ale tâlharilor răstigniţi. Nu se pot ţine pe picioare, deoarece labele picioarelor le- au fost strivite de menghină. Acum, călăii le leagă de nişte stâlpi în jurul cărora sunt rânduite lemne ce vor fi aprinse pentru a le accentua chinurile morţii”… Peste 500.000 de oameni arşi pe rug Numărul victimelor Inchiziţiei a fost uriaş. Au fost arşi pe rug peste 500.000 de oameni. Dintre afacerile judiciare care au dus la pedeapsa capitală, unele au avut răsunet deosebit, aşa cum a fost cazul Ioanei D’Arc, judecată la Rouen, în 1431. Tribunalul inchizitorial a acuzat-o pe “Fecioara din Orleans” de “uneltire cu diavolul”, numai pentru faptul că purta haine bărbăteşti, avea părul tuns scurt şi prevestise viitorul strălucit al regelui Franţei. La fel s-a întâmplat şi cu mareşalul Gilles De Retz, care sub o groaznică tortură, a “recunoscut” că a necinstit şi ucis sute de fecioare şi copii – mărturisire de care şi inchizitorii s-au speriat, arzându- l pe rug pentru a nu se dovedi că îşi pierduse minţile din cauza chinurilor. Inchiziţia a fost suprimată în 1808 de către Napoleon Bonaparte, dar a rămas o pată neagră în istoria lumii, lista crimelor făcute în numele credinţei fiind neîncăpătoare.

5.  Inchiziția spaniolă: lupta împotriva evreilor și musulmanilor

În regatul Aragonului, primul tribunal inchizitorial a fost înființat în secolul al XIII-lea, printr-un act al Papei Grigore al IX-lea. Se întâmpla în timpul ereziei albigense, care a dus la înflorirea Inchiziției în sudul Franței și zona Pirineilor. Însă Inchiziția nu a „prins” în Spania în această perioadă, așa cum a făcut-o în alte părți ale Europei catolice. Treptat, influența acestei instituții a scăzut și, până în secolul al XV-lea, ea nu mai însemna aproape nimic.

De aceea, istoria Inchiziției spaniole – cea mai cunoscută dintre toate – se desfășoară într-un alt cadru temporal decât în Franța, Germania sau Italia. Ea va cunoaște perioada de apogeu câteva secole mai târziu, și nu în Evul Mediu, ci în epoca modernă timpurie.

În regatul Castiliei, nu a existat niciodată un tribunal al Inchiziției papale; supravegherea comunității cădea în sarcina episcopilor. În perioada evului mediu, elita catolică castiliană nu a fost prea interesată de problemele ereziei. Evreii și musulmanii erau tolerați și puteau să-și urmeze legile și obiceiuril tradiționale în probleme domestice. Exista însă o anumită discriminare, la nivelul legii: potrivit legislației, evreii și musulmanii erau inferiori catolicilor.

Inchiziția spaniolă și fervoarea acesteia pot fi atribuite naturii multi-religioase a societății spaniole de după Reconquista. Maurii, cuceritori ai peninsulei iberice în 711, au stăpânit regiunea până în secolul al XIII-lea, când avansul creștinilor îi împinge în granițele restrânse ale Granadei. Ei vor rezista aici până în anul 1492, an ce marchează oficial sfârșitul Reconquistei. Practic însă, lupta spaniolilor împotriva maurilor nu se oprește aici. În ciuda promisiunilor inițiale, făcute de regii Spaniei și stabilite prin tratate oficiale, maurii vor fi în continuare persecutați.

Persecutarea evreilor

Spania post-Reconquista s-a vrut a fi o societate a coexistenței pașnice dintre creștini, evrei și musulmani. Realitatea era însă alta. Lungul război de recucerire a peninsulei a dus la apariția și dezvoltarea unei identități și unități naționale spaniole definite prin elementul religios. Cum lupta s-a purtat împotriva unui dușman de altă religie, ea a creat o coeziune socială în jurul religei creștine. Astfel, după sfârșitul Reconquistei, identificarea unui nou dușman de altă religie – Evreul – și apariția unui nou val de antisemitism nu a fost un fenomen neobișnuit.

Activitatea înfloritoare a Inchiziției începând cu secolul al XV-lea își are originea în câteva evenimente de la sfârșitul secolului al XIV-lea. În acea perioada, în unele zone ale Spaniei a izbuncit un val de antisemitism concretizat prin organizarea unor pogromuri. Spre exemplu, în iunie 1391, la Sevilia, sute de evrei au fost omorâți, iar sinagoga din oraș a fost distrusă. Mai mulți evrei au fost uciși și în alte orașe, precum Valencia și Barcelona.

Ca o consecință directă a acestor pogromouri, are loc o convertire în masă a populației evreiești din Spania. De cele mai multe ori, convertirea se făcea forțat, sub amenințările Bisericii Catolice.

Botezul forțat contravine legii catolice și, teoretic, orice persoană obligată la botez putea reveni la vechea credință. Această dispoziție a fost însă interpretată după bunul plac al clericilor: astfel, se considera că o persoană care accepta botezul sub amenințarea morții sau a violenței se convertea totuși voluntar, astfel că i se interzicea revenirea la credința inițială, în cazul de față la iudaism.

Oricum, mulți evrei convertiți au preferat să-și urmeze noua religie, crezând că așa vor fi în siguranță. Asta a dus la apariția, începând cu secolul XV, a unui nou grup social: conversos sau noii creștini. Aceștia, scăpând de restricțiile ce le fuseseră impuse din cauza apartenenței la iudaism, au putut primi poziții importante în administrație și guvern, câștigând din ce în ce mai multă influență la Curte. Spre exemplu, bancherul Gabriel Sanchez, cel care finanțează călătoria lui Columb către „Indii”, era un converso.

Renașterea Inchiziției spaniole începe în anii 1477-1478, când bigota regină Isabela a fost convinsă de un călugăr dominican că mulți din noii creștini păstrează, de fapt, religia iudaică. Monarhii spanioli vor decide introducerea Inchiziției în Castilia pentru descoperirea și pedepsirea acestor cripto-evrei și cer, în acest sens, sprijinul Papei. Regele Ferdinand a încercat să obțină de la Papa Sixtus al IV-lea înființarea unui Inchiziții controlate nu de Roma, ci de monarhia spaniolă, amenințând chiar cu retragerea sprijinului militar (în acea perioadă, Papalitatea se temea de pericolul otoman).

La început reticent, Papa a acceptat în cele din urmă o Inchiziție spaniolă aflată sub controlul regilor. Asta însemna, de fapt, că monarhii erau cei care numeau inchizitorii.

Primii inchizitori sunt desemnați în septembrie 1480. Este vorba de Miguel de Morillo și Juan de San Martín. Un an mai târziu, se organizează și prima ceremonie cunoscută sub numele de auto-da-fé, în urma căreia șase oameni vor și executați prin ardere pe rug. Începe, de aici, dezvoltarea Inchiziției spaniole. Până în anul sfârșitului Reconquistei, tribunale inchizitoriale vor fi înființate în toate marile orașe ale regatului castilian: Ávila, Córdoba, Jaén, Medina del Campo, Segovia, Sigüenza, Toledo, și Valladolid. Extinderea Inchiziției în Aragon a fost oprită, pentru scurtă vreme, printr-o bulă papală, dar în 1483 va fi numit și un Inchizitor al Aragonului. Este vorba de Tomás de Torquemada, Inchizitor General al Aragonului, Valenciei și Cataluniei, cel care va organiza, într-o manieră brutală, dar eficientă, Inchiziția spaniolă.

Începe, astfel, vânătoarea de cripto-evrei. Torquemada a stabilit o serie de proceduri prin care se ajungea de la descoperirea „vinovaților” la pedepsirea acestora. Procesul se desfășura astfel: Inchiziția acorda o perioadă de 30 de zile în care suspecții își puteau recunoaște vina. În același timp, inchizitorii trebuiau să adune dovezi și mărturii de la vecinii suspecților. În baza căror dovezi puteai fi acuzat că ești evreu: lipsa fumului în horn în zilele de sâmbătă (semn al respectării sabatului), refuzul de a consuma carne de porc sau achiziționarea cărnii de la un măcelar convertit etc.

Inchizitorii nu aveau nicio problemă în a folosi tortura pentru obținerea mărturiilor; cei care își mărturiseau vina (fictivă sau nu) puteau scăpa cu viață, dar cei care ulterior intrau din nou în vizorul inchizitorilor pentru aceeași „crimă” erau executați.

Inchiziția spaniolă a obținut, încă din primii ani, foarte multă autoritate. Confruntat cu elanul inchizitorilor iberici, pe care nu îi putea controla, Papa Inocențiu al VIII-lea a încercat, în 1484, să permită acuzaților să facă apel la Roma împotriva deciziilor Inchiziției. Regele spaniol a ripostat însă, în 1484 și apoi din nou, în 1509, printr-un decret prin care persoanele care făceau apel la aceste proceduri fără permisiunea monarhilor erau condamnate la moarte (și la confiscarea averii). Astfel, Inchiziția a ajuns să fie singura instituție a cărui autoritate se întindea în toate regatele monarhiei spaniole.

Inchiziția spaniolă a fost foarte activă mai ales pe o perioadă de cincizeci de ani, între 1480 și 1530. Istoricii propun, pentru această perioadă, diverse statistici ale proceselor, condamnărilor și execuțiilor. Henry Kamen, spre exemplu, vorbește de circa 2000 de persoane executate (în baza autos-da-fé înregistrate), majoritatea fiind conversos de origine evreiască. Mai mult, el spune că 91,6% din cei judecați în Valencia între 1484 și 1530, și 99,3% din cei judecați în Barcelona între 1484 și 1505 erau evrei la origini.

Istoricii au argumentat că represiunea împotriva acestor conversos nu a avut baze exclusiv religioase, ci și sociale. Dacă până la convertire evreii erau discriminați și nu puteau urca pe scara socială, după convertire aceștia au putut accede la funcții importante în stat și au putut strânge averi importante. Ar fi, așadar, vorba și de o anumită invidie a vechii aristocrații spaniole împotriva unor noi creștini considerați oportuniști. Aceeași aristocrație a avut și de câștigat de pe urma confiscării bunurilor tuturor celor condamnați de Inchiziție.

Expulzarea evreilor

Am văzut că Inchiziția spaniolă s-a născut din dorința de a-i depista pe evreii convertiți la creștinism care își păstrau, de fapt, vechea credință. Acest scop, de apărare a ortodoxiei noilor convertiți, își pierde însă sensul în momentul în care regii decid expulzarea evreilor din țară. Măsura este motivată ca fiind necesară din cauza suferințelor cauzate creștinilor (inclusiv a conversos) în urma contactului cu evreii, aceștia din urmă încercând, prin diferite metode, să-i abată pe creștini de credința lor.

Decretul de expulzare (cunoscut drept decretul de la Alhambra) e dat în ianuarie 1492. Cele mai recente estimări ale specialiștilor, bazate pe analiza atentă a documentelor oficiale și a estimărilor din epocă privind comunitățile evreiești, vorbesc de aproximativ 40.000 de emigranți (la o populație de 80.000).

Alți mii de evrei s-au botezat în lunile premergătoare expulzării. N-ar fi o exagerare să presupunem că cei ma mulți dintre ei au luat această decizie pentru a nu fi forțați să plece și nu din dorința sinceră de a se converti. Problema a fost că tocmai din acest motiv ei au intrat în vizorul Inchiziției, care îi suspecta că își continuă practicile iudaice, nerespectând noua credință.

Așadar, noii conversos vor fi victimele persecuțiilor intense de până la 1530. Până în 1560 însă, procentajul lor în procesele Inchiziției scade până la 3%. Pe parcursul următoarelor 2 secole vor mai exista câteva valuri mari de persecuții împotriva evreilor, iar ultimul proces a avut loc tocmai în… 1818, în plină epocă modernă.

Celălalt inamic: maurii

Cealaltă țintă importantă a Inchiziției a fost comunitatea de moriscos, musulmanii convertiți la creștinism după sfârșitul Reconquistei. Oficial, toți musulmanii aflați sub stăpânirea coroanei de Castilia au fost obligați să se convertească în 1502, iar cei din regatul Aragonului în 1526.

Inițial, în ciuda numeroaselor suspiciuni la adresa comunității de moriscos, Inchiziția nu a putut lua măsuri la fel de drastice ca în cazul cripto-evreilor. De ce? Cel puțin în regatele Valenciei și Aragonului, mulți moriscos se aflau sub jurisdicția nobililor, nu a Coroanei în mod direct, iar persecutarea lor putea fi considerată un afront adus nobilimii și, mai mult decât atât, ca lezând interesele economice ale acestei clase sociale.

A doua jumătate a secolului al XVI-lea, sau ultima perioadă a domniei lui Filip al II-lea, a adus o înrăutățire a relațiilor dintre (vechii) creștini și moriscos. După revolta din Granada din 1568-1570, Inchiziția a început să ia măsuri mult mai drastice. Din 1570, tribunalele inchizitoriale din Zaragoza, Valencia și Granada se ocupau mai mult de cazuri ale acestei comunități.

Fiecare aspect al vieții moriscilor – inclusiv limba, vestimentația și obiceiurile sociale – era condamnat ca fiind necivilizat și păgân. Cineva care refuza să bea vin sau să mănânce carne de porc putea fi denunțată Inchiziției. În ochii acestei instituții și ai opiniei populare, chiar și practicile precum consumarea cușcușului, folosirea hennei, aruncarea dulciurilor la nuntă sau dansul pe muzică berberă erau activități necreștine pentru care o persoană putea fi obligată să facă penitențe. Acei morisci care erau creștini sinceri nu puteau să urce pe scara socială și erau expuși criticilor venite și din partea musulmanilor, dar și din partea creștinilor.

La fel ca în cazul evreilor, Coroana a ajuns în cele din urmă la decizia că cea mai bună soluție pentru rezolvarea tuturor problemelor este expulzarea comunității morisce. Factorul demografic a fost unul din argumentele decisive în favoarea expulzării. Juan de Ribera, arhiepiscopul de Valencia, l-a avertizat pe regele Filip al III-lea că, dacă nu ia măsuri imediat, populația creștină va fi depășită numeric de musulmani, deoarece toți moriscii se căsătoreau și aveau mulți copii, în timp ce doar 1/3 sau ¼ in creștini rămâneau celibatari după ce intrau în serviciul militar sau în sânul Bisericii. Moriscii, a spus Ribera, se gândesc numai la reproducere și la supraviețuire, iar cumpătarea lor în materie de alimentație și băutură face ca speranța lor de viață să fie ridicată.

Decizia de expulzare a fost aprobată cu unanimitate de Consiliul de Stat pe 30 ianuarie 1608, deși decretul propriu-zis nu a fost semnat de rege decât pe 4 aprilie 1609. Navele flotei spaniole au fost pregătite în secret, iar lor li s-au alăturat ulterior mai multe nave comerciale străine, inclusiv unele engleze. Pe 11 septembrie, ordinul de expulzare a fost anunțat în orașele din Regatul Valenciei, iar primul convoi a plecat de la Denia pe 2 octombrie, pentru a ajunge la Oran doar trei zile mai târziu. Populația de morisci din Aragon, Castilia, Andaluzia și Extremadura a fost expulzată în următorul an. Majoritatea celor expulzați s-a stabilit în Maghreb sau pe Coasta Berberă, cu precădere în Oran, Tunis, Tlemcen, Rabat, Tetuán și Salé. Mulți au plecat spre Franța, dar după asasinarea lui Henric de Navarra din mai 1610, au fost forțați să emigreze în Italia, Sicilia sau Istanbul.

Trebuie reținut faptul că mai mulți morisci au rămas totuși în Spania și au rămas în continuare în atenția Inchiziției. Cu toate acestea, potrivit lui Kamen, între 1615 și 1700, doar 9% din cazurile judecate de Inchiziție erau împotriva acestei minorități.


Auto-da-fé, sau actul de credință, era ceremonia publică prin care celor aduși în fața tribunalelor inchizitoriale li se aducea la cunoștință sentința. Termenul propriu-zis se referă la ritualul de penitență publică al ereticilor condamnați. Această ceremonie era, în esență, un act religios și nu includea și executarea pedepselor; aceasta avea loc ulterior. Prima astfel de ceremonie a avut loc în 1242, în Franța lui Ludovic al IX-lea. În Spania, prima auto-da-fé are loc în 1481, iar șase din oamenii care au participat la ea au fost ulterior executați.

Tomas de Torquemada, „părintele” Inchiziției spaniole, făcea parte din ordinul dominicanilor. El i-a fost sfetnic și duhovnic reginei Isabela încă din copilărie, fapt ce explică influența sa asupra politicii religioase a cuplului Isabela-Ferdinand. Torquemada era convins că prezența comunităților de marranos (evrei convertiți),moriscos (musulmani convertiți), evrei și mauri era o amenințare la adresa vieții sociale și religioase a Spaniei. Astfel, el trebuie să fi jucat un rol important în decizia Coroanei de a-i expulza pe evrei din Spania.

www.historia.ro

6. Cât de brutală a fost Inchiziţia Spaniolă?

De la începuturile sale până în prezent, criticii instituţiei Inchiziţiei au caracterizat-o drept omnipotentă şi opresivă până la extrem, asociată cu un număr impresionant de execuţii. Din anii ’50 însă s-a adoptat o atitudine revizionistă faţă de clasica imagine infernală a Inchiziţiei, o analiză mai nepărtinitoare arătând că instituţia avea mai puţină putere decât altele.

Conversii forţate, torturi fără seamăn, orori de neimaginat, execuţii înspăimântătoare – cam aceasta era şi este în continuare imaginea generală când pomenim Inchiziţia. Protestanţii au înflorit însă mult realitatea pentru a căpăta un avantaj în timpul conflictelor cu catolicii din secolul al XVI-lea. În 2572, 1200 de protestanţi olandezi sunt măcelăriţi de trupele cattolice spaniole. În 1588 Filip al II-lea trimite Invincibila Armada asupra Angliei. Pentru a câştiga aderenţi protestanţii atrăgeau mereu atenţia asupra reuşitelor terifiante ale instituţiei căreia oricine îi putea cădea victimă.

A fi împotriva inchiziţiei însemna a fi împotriva papei şi regelui Spaniei. La 1820, când Spania plănuieşte recuperarea fostelor sale colonii, istoricii anglofoni insistă tot pe regimul terorii şi intoleranţa religiei catolice care a distrus mii de vieţi. Învăţaţii evrei insistă şi ei asupra aceleiaşi imagini oribile şi a unui plan de exterminare a tot ce contravenea ideologiei teologice şi politice a Inchiziţiei. Desigur, adevăr în toate acestea există. Inchiziţia era un organism persecutor, acuzatul nu era informat exact cu privire la natura ofensei, era torturat prin varii metode şi ars pe rug dacă tortura nu avea efect şi uneori chiar dacă avea.

Dar ceea ce lipseşte din critica oponenţilor o reprezintă acţiunea altor tribunale poate chiar mai brutale sau sadice decât Inchiziţia. Această instituţie nu era unicat la începuturile Europei moderne, când indivizii erau persecutaţi din cauza credinţelor religioase tot timpul. Lordul Burghley de exemplu justifica tortura catolicilor pentru că refuzau să se autoincrimineze. În vreme ce Inchiziţia spaniolă a condamnat la moarte în jur de 100 de oameni în perioada 1559-1566, perioadă invocată ca printre cele mai sângeroase, autorităţile engleze sub Regina Ana au executatde trei ori mai mulţi eretici, iar cele olandeze de zece ori mai mulţi. Rapoartele inchiziţionale nuanţează părerile opozanţilor.

Nu întotdeauna tribunalul confisca averea inculpatului. Lucrarea “Medieval Iberia: Readings from Christian, Muslim and Jewish (ed. Olivia Constable) prezintă mai multe cazuri în care inculpatului nu I se confisca proprietatea şi scăpa doar cu o amendă. Totodată, acuzatul avea uneori ocazia să se apere aducând martori care să-I probeze inocenţa. Rapoartele prezentate de Sara Tilghman în “Mad for God” oferă de asemenea o viziune nuanţată. De fapt, instituţia intervenea mult mai rar decât se credea în viata cotidiană. Adesea inchizitorii rămâneau ore în şir în birouri examinând cazuri nerezolvate, mai degrabă decât să dea buzna în casele oamenilor şi să-i asalteze cu acuzaţii. De pildă la tribunalul din Cuenca se aresta cam un eretic la şase luni şi rareori era executat, preferându-se pedepse cu incarcerarea (şi nu pe perioade lungi) sau internarea în azil de nebuni dacă inculpatul persista în credinţa eronată.

Înainte de atitudinea revizionistă cu privire la instituţie, istorici precum Cecil Roth sau Henry Charles Lea insistau asupra legendei unuei organizaţii monolitice nemiloase care teroriza complet umanitatea. Sunt desigur cazuri în rapoartele inchizitorii când inculpatul sfârşeşte ars pe rug sau deposedat de avere, dar în la fel de multe cazuri pedepsele erau infime. Dacă ne axăm doar pe execuţii ne facem o impresie lacunară despre Inchiziţia care nu a fost de fapt responsabilă de toate persecuţiile religioase din epocă. Nu neagă nimeni politica de discriminare şi metodele de intimidare ale acesteia, dar faptele au fost mult amplificate pentru a da conferi mult mai multă putere instituţiie decât era cazul.

Inchizitorii prezentaţi în literatură drept monştrii însetaţi de sânge achitau prizonierii mai des decât îi condamnau la moarte. Manualele Inchiziţiei permiteau folosirea torturii, dar asta nu înseamnă că ea era aplicată constant şi sistematic. Trebuie să facem diferenta între nişte situaţii prescriptive şi practicarea lor sistematică. Cercetătorii care s-au ocupat de problemă au descoperit că inchizitorii spanioli se foloseau mult mai rar de procedeele infernale invocate în literatură, ba mai mult, în secolul al XVII-lea unii dintre judecători renunţă complet la ele. La tribunalul din Valencia, între anii 1566-1609, dintre 3075 de acuzaţi numai 2 sunt arşi pe rug, ceilalţi fiind biciuiţi sau amendaţi. Alte statistici care analizează acţiunile a 19 tribunale în perioada 1540-1700 conchid că aproximativ 2% dintre acuzaţi au fost executaţi.

În plus, inchizitorii nici nu erau foarte numeroşi. Fiecare regiune aveau cam 2-3 inchizitori, alături de câţiva funcţionari subordonaţi. Devci pentru peninsula Iberică avem cam 30-40 de inchizitori. Un număr destul de mic pentru a instaura regimul terorii. Alt mit care tot circula, acela al oficialilor învăluiţi de mantia inviolabilităţii, este demontat de faptul că fără mărturiile şi susţinerea comunităţilor, acţiunile Inchiziţiei nu aveau niciun rezultat. Este vorba deci şi de o fervoare generală care facilita iniţiativele tribunalului inchizitor. Şi fiecare comunitate avea interese diferite. În vreme ce majoritatea locuitorilor din Toledo susţinea prezenţa inchizitorilor şi era dornică să-şi denunţe adversarii politici, în Catalonia judecătorii erau slab toleraţi şi nu rareori aruncaţi după gratii. În bună parte, comunităţile nu erau însă împotriva Inchiziţiei, poate pentru că intruziunea în viaţa personală nu era atât de mare precum se credea. Uneori Inchiziţia se pare că a fost chiar conciliantă, dacă ne referim la tribunalul din Valencia care îi proteja pe evreii care se converteau la creştinism sau la protestele unora dintre inchizitori precum Juan Roco Campofrio împotriva discriminării rasiale.

Prin urmare, natura Inchiziţiei Spaniole este unul dintre multele exemple de manevrare a istoriei în funcţie de interesele politice. Desigur că instituţia nu a fost arhetip al justiţiei. Dar nici nu a fost răul încarnat pe pământ. Criticii acesteia i-au amplificat mult aspectele negative pentru a discredita Spania şi catolicismul. Inchiziţia nu a fost mereu invincibilă şi exagerată în intoleranţă. Există o distanţă între ideologia instituţiei, care într-adevăr promovează anihilarea devierilor de la credinţă, şi practica concretă, care se baza mai mult pe amenzi şi incarcerare decât pe tortura sistematică şi execuţia la cea mai mică suspiciune.

Mai degrabă decât o instituţie omnipotentă care teroriza, poate că ar fi mai corect să considerăm Inchiziţia o versiune instituţionalizată a prejudecăţilor comune din societatea spaniolă, răsărită din aceeaşi societate care îi împărtăşea sau respingea valorile. Inchizitorii când exploatau mentalităţile sociale trimiţându-I în mizerie pe unii, când mai moderau atitudinile extreme. Mai mult decât să folosim instituţia pentru a condamna politicile spaniole, ar trebui să o înţelegem în termenii unui model care a formalizat fricile şi prejudecăţile cetăţenilor. Cum a ajuns Spania de la o societate cosmopolită în care coexistau creştini, musulmani şi evrei la una care prefera intoleranţa? De ce a devenit credinţa o crimă? Cu aceste întrebări în minte ar trebui privită Inchiziţia ca fenomen al bigotismului instituţionalizat.

www.historia.ro

7. Ereticii persecutaţi de Biserică: Inchiziţia împotriva creştinilor

“Biserica avea mare încredere în pedeapsa corporală ca remediu pentru revolta spirituală”. (W. Woods, “A History of the Devil”).

Unii dintre cei mai faimoşi eretici vizaţi de Inchiziţie erau catharii, de orientare gnostică şi dualistă, ducând la extrem opoziţia dintre bine şi rău. Ei considerau că toată lumea vizibilă este opera diavolului, considerând chiar naşterea şi viaţa rele. Lumea materială este o temniţă în care sunt aruncate sufletele (reîncarnate de mai multe ori) care aparţin lui Dumnezeu, care se pot mântui printr-un ascetism radical. Punctul de atracţie principal al credinţei îl constituie absenţa credinţei într-un infern după moarte. În ciuda practicilor extreme precum înfometarea, catharii se situau pe un dublu nivel de moralitate: o morală strictă pentru Perfecţi şi una mai laxă pentru Auditorii.

Catharii nu erau foarte numeroşi, în jur de 5-10% din populaţia din Languedoc, dar pentru că se ocupau cu precădere de comerţ şi cămătărie erau foarte bogaţi şi influenţi, în ciuda jurământului de sărăcie. Nu atât diferenţele doctinare îi supărau pe catolici, cât puterea sectei. I-am fi găsit răspândiţi prin sudul Spaniei, Italiei, pe valea Rhonului, prin Alpi, Germania de sud, Flandra şi chiar Anglia, Bulgaria sau Bosnia. Printre fundamentele credinţei catharilor, cunoscuţi şi sub numele de albigenzi, se află munca, asimilată unei adevărate rugăciuni. Catharismul a avut succes pentru că Biserica Catolică se opunea dezvoltării capitalismului, în sensul de relaţii economice deschise, condamnând cămătăria şi împrumuturile. Mai mult, catharii nu erau foarte dornici să plătească atâtea taxe Bisericii, o structură închisă şi lipsită de simţul realităţilor cotidiene.

Perfecţii cathari, cel puţin în teorie, se erijau în imitatori absoluţi ai lui Iisus şi ai moralei eseniene. Refuzau să depună jurăminte pentru a nu-l aduce pe Dumnezeu în chestiunile materiale, condamnau orice formă de avere, predicau atenţia faţă de săraci. Un sentiment de protest similar regăsim şi în sânul Bisericii Catolice, născându-se ordine monastice precum cistercienii, dominicanii, franciscanii, dar acestea păstrau totuşi legăturile cu catolicismul şi îi împărtăşeau multe dintre politici.

Încă din secolul al XI-lea, împărăteasa Theodora a II-a condamnă la moarte un mare număr de paulicieni, eretici tot dualişti, care fac o distincţie între Dumnezeul creator al cerului şi pământului şi Dumnezeul creator al sufletelor şi resping Vechiul Testament, pretinzând că nu a existat o întrupare a lui Iisus care ar fi doar un inger. În 1118 Alexios Comnenul tratează bogomilismul, paulicianismul combinat cu tendiţele reformatoare ale Bisericii slave, cu aceeaşi severitate. Probabil persecuţiile acestea au cauzat oarecum exodul ereziilor în Occident.

În 1022, regele Robert al II-lea cel Pios al Franţei, temându-se pentru siguranţa regatului şi al sufletelor din el, ordonă arderea pe rug a 13 cetăţeni de vază la Orleans, câştigând simpatia mulţimii. 10 dintre ei se declară fideli principiilor cathare şi sunt etichetaţi drept maniheişti. Maniheismul, una dintre cele mai importante religii din Orientul Mijlociu, apărut în secolul al III-lea, a avut o influenţă definitorie asupra multor erezii medievale. Cel mai important principiu maniheist este cel al dualității. Mani propovăduia că încă de la începuturile creației, au coexistat două naturi opuse – întunericul și lumina. Pacea și liniștea erau apanajul luminii, pe când în întuneric existau constante frământări. Universul este rezultatul temporar al unui atac al întunericului asupra luminii, din mixtura cărora a luat naștere Spiritul Viu, o emanație alcătuită din lumină și întuneric. Maniheismul a făcut eforturi însemnate pentru a include în sfera proprie, principiile tuturor religiilor cunoscute în epocă. Un element cheie îl reprezintă non-omnipotența puterii lui Dumnezeu, negarea perfecțiunii infinite a divinității, acesta având o natură duală, compusă din două părți egale dar opuse (Bine-Rău).

Crestini impotriva crestinilor

Persecuţiile împotriva ereticilor difereau cumva de vânătorile de vrăjitoare (interogare, tortură, pedepsire). Lucrurile trebuie nuanţate, pentru că nu întotdeauna era vorba de represiuni sistematice şi raţiunile erau şi religioase, şi politico-economice. În 1045, episcopul de Chalons, Roger, observă că secta se răspândeşte în dioceza sa şi îi cere sfatul lui Wazo, episcopul de Liege. Wazo îl îndeamnă să nu aplice forţa pentru că este contrar principiilor creştine. Un caz opus este acela din iarna lui 1051, când câţiva eretici îşi găsesc sfârşitul la spânzurătoare pentru că împăratul Henric al II-lea doreşte să prevină rebeliunile din Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană datorate şi propagării ‘leprei eretice’.

În 1076 un cathar este condamnat la ardere pe rug de către episcopul de Cambrai. Altora li se dă posibilitatea alternativei convertirii la catolicism. Majoritatea preferă să moară. Astfel de cazuri singulare puteau rezulta în revolte populare. De exemplu, în 1114, episcopul de Soissons arestează o multime de eretici, dar în vreme ce solicită sfatul unui sinod adunat la Beauvais, un grup de creştini dau năvală în temniţă, îi iau pe acuzaţi şi îi ard ei înşişi. În 1144 o altă mulţime creştină furioasă atacă pe catharii întemniţaţi la Liege, pe care episcopul spera să-I convertească. Acesta reuşeşte cu greu să-I salveze pe câţiva din mâinile plebei. Ceva similar se petrece şi la Köln, unde arhiepiscopul încearcă să-I aducă înapoi în Biserică şi creştinii furibunzi îi asaltează ei înşişi pe cathari. Mulţi reprezentanţi ai Bisericii se opuneau de altfel pedepsei cu moartea. Peter Canter susţinea că un om poate fi considerat eretic după a treia negare a credintei sale, după care acesta nu trebuie omorât, ci cel mult aruncat în temniţă. Bernard de Clairvaux spunea şi el că aceştia trebuie convinşi prin persuasiune, nu prin violenţă. Pentru apologeţii legilor ecleziastice nu Biserica este responsabilă pentru acţiunile împotriva sectanţilor, ci autorităţile civile. Unele rapoarte ne arată că pedepsele Bisericii nu erau într-adevăr atât de dure, altele în schimb dovedesc contrariul.

Oricum, din secolul al XII-lea creşte teama autorităţilor bisericeşti deoarece catharismul se răspândeşte în cote alarmante, ameninţând poziţia de putere a acestora. Credinţa că ereziile se combat cel mai bine tăindu-le din rădăcini prinde contur. În 1183 are loc o campanie vastă de masacrare condusă de ducele Filip de Flandra şi arhiepiscopul de Reims, care au condamnat în egală măsură oameni de rând, nobili, clerici, cavaleri, ţărani, femei, confiscând numeroase proprietăţi. Între 1183 şi 1206 episcopul Hugo de Auxerre se poartă similar cu neo-maniheiştii. Şi regele Filip August al Franţei execută cathari la Troyes în 1200 şi la Nevers în 1201, trei ani mai târziu mai mulţi la Paris. Raymond de Toulouse dă şi o lege prin care formalizează arderea ereticilor. În 1197, Petru Catolicul, rege al Aragonului, dă un edict prin care schismaticii sunt expulzaţi din regat sub ameninţarea cu moartea.

Legislaţia ecleziastică ocoleşte pedepsele capitale, dar prevederile sunt dure şi aici. Alexandru al III-lea cere la Conciliul de la Lateran din 1179 ca liderii seculari să le confişte proprietăţile şi să-I arunce în închisoare pe cei care tulbură ordinea publică. În 1148 un acord între Frederic Barbarossa şi papa Lucius al III-lea stipulează investigarea fiecărei comunităţi, depistarea schismaticilor şi aducerea lor la curtea episcopală în vederea excomunicării şi predării autorităţilor civile. Pedepsele includeau exilul, exproprierea, arderea casei inculpatului, excluderea sa din comunitate, dar rareori moartea.

Iniţial de investigarea ereziilor se ocupau episcopii. Alarmaţi de răspândirea rapidă a catharismului şi a influenţei albigenzilor, papii emit instrucţiuni tot mai stringente la adresa lor. Albigenzii erau o ramură mai radicală a catharilor, condamnau înavuțirea și averile, iar teologic negau patimile lui Isus Cristos, cele șapte sacramente creștine, crucea, Judecata de Apoi, Infernul, Purgatoriul și Paradisul, fiind și iconoclaști consecvenți. Refuzau cea mai mare parte a scrierilor Vechiului Testament. Biserica Catolică o identificau cu femeia stacojie care apare în Apocalipsa Sf. Ioan. Drept urmare, în 1209 papa Inocenţiu al III-lea işi pierde cumpătul şi începe să predice necesitatea unei cruciade împotriva albigenzilor. Ca şi în cazul cruciadelor anti-musulmane papa oferea indulgenţe participanţilor şi ameninţa conducătorii seculari cu excomunicarea dacă refuzau să-şi purifice teritoriile de erezii, dar şi cu pierderea vasalilor ale căror pământuri treceau în mâinile Bisericii. Instrucţiunile au fost confirmate la conciliul de la Lateran din 1215, la care participă 71 de arhiepiscopi şi 400 de episcopi. 20.000 de mii de creştini se arată nerăbdători să –şi salveze sufletele şi să se îmbogăţească în urma unor crime legalizate şi justificate moral.Era pentru prima dată când un papă sancţiona un război sfânt împotriva altor creştini.

Catharii deveniseră ţinta oricăror abominaţii. În 1211 castelul din Caberet e distrus şi toţi ocupanţii sunt ucişi. Când capitulează Marmaude sunt măcelăriţi 5000 de bărbaţi, femei şi copii. Secta apostolicilor, care reveniseră la obiceiuri simple eseniene dispare şi ea. Fondatorul, Gerhardt Sagarellus din Parma, e ars de viu în 1300. Succesorul său Dulcino de Navarra moare sfâşiat. În primele trei decenii ale secolului al XIII-lea inchiziţia papală nu există ca instituţie, dare există inchiziţia ca formă a procesului penal. Erezia era o crimă noţională, definită de autorităţile ecleziastice ca trădare a lui Dumnezeu, deci trebuia abordată aşa cum autorităţile laice o făceau cu trădătorii. Acuzaţiile împotriva cărora era greu să te aperi aduceau profituri considerabile Bisericii, care se înstăpânea asupra proprietăţilor inculpaţilor. Rescriptul lombard din 1224 este prima lege care formalizează arderea pe rug ca pedeapsă pentru erezie, folosită însă şi anterior dar nu ca practică-standard. Se instituţionalizează astfel şi inchiziţia ca sistem de persecuţie şi interpretare a legii.

www.historia.ro

 

8. Cruciada împotriva albigenzilor

Albigenzi = Sectă creştină rigoristă şi antiecleziastică, apărută în sudul Franţei, în oraşul Albi (lat. Albigenses), datând din sec. XII

Au trecut patru ani de când a fost cucerit Constantinopolul de către cruciaţi. Într-o predică rostită pe 10 martie 1208, papa Inocenţiu al III-lea declară că există într-o ţară creştină eretici „mai răi decât sarazinii“ şi lansează o chemare la arme şi la cruciadă. Cuvintele servesc la definirea unui nou duşman, furnizând o justificare pentru combaterea lui.

Erezia catară

Care este motivul acestei chemări la cruciadă? Acesta poartă un nume, catarism. Pământurile contelui de Toulouse, Raymond al VI-lea, vărul regelui Franţei, sunt, într-adevăr, din ce în ce mai mult câştigate de erezia catară . Pe 14 ianuarie 1208, legatul papei, fratele Pierre de Castelnau, a fost asasinat la Saint-Gilles de către un ofiţer al lui Raymond al VI-lea.

Acest pretext de cruciadă ascunde şi altele. Contele de Toulouse lasă impresia că guvernează o ţară în care puterea Bisericii se află într-un continuu declin, el fiind mulţumit de această stare de lucruri. Chiar înainte de asasinarea legatului, papa luase decizia de a întreprinde o operaţiune militară de mare anvergură pentru destituirea lui Raymond al VI-lea. Într-o scrisoare, Inocenţiu al III-lea atribuie regelui Franţei rolul de executor al cruciadei şi de apărător al adevăratei religii: “Tu eşti cel care trebuie să-l goneşti prin forţă pe contele de Toulouse de pe pământurile pe care le ocupă şi să-l smulgi din mâinile sectanţilor pentru a-l reda unor buni catolici care să fie capabili, sub fericita ta domnie, să servească cu credinţă Domnului“.

În realitate, catarismul, apărut în secolul al X-lea în Bulgaria sub numele de bogomilism, s-a dezvoltat mult pe teritoriul contelui de Toulouse, favorizat de altminteri şi de decadenţa clerului din Languedoc, potrivit însăşi constatărilor papei: „Nişte orbi, nişte câini care nu mai ştiu nici să latre, nişte simoniaci care scot la mezat dreptatea, îl declară nevinovat pe bogat şi îl condamnă pe sărac. Ei nu respectă nici măcar legile Bisericii: acumulează beneficii şi încredinţează demnităţile ecleziastice şi sacerdotale unor preoţi nedemni, unor copii analfabeţi. De aici şi insolenţa ereticilor, de aici şi dispreţul seniorilor şi al poporului faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserică. În această regiune, prelaţii au ajuns bătaia de joc a laicilor. Dar cauza întregului rău sălăjluieşte în arhiepiscopul de Narbonne: acest om nu cunoaşte un alt Dumnezeu în afara banilor, are doar o pungă în locul inimii“ (Inocenţiu al III-lea, Epistole).

Începând cu secolul al XII-lea, catharismul a devenit o religie semioficială, deşi persecutată, care posedă tradiţiile sale, ierarhia sa. Este fondat pe un dualism care, pe linia maniheismului, proclamă separarea spiritului de materie, dând o altă semnificaţie opoziţiei dintre bine şi rău. Enunţă ideea, complet străinã unui creştin, că lumea materială nu a fost niciodată creată de Dumnezeu, ci de Satana. Din această cauzãă omul este o creatură a cărui înveliş carnal reprezintă opera Demonului, sufletul însă fiind insuflat de Dumnezeu. Fiecare suflet nu aspiră decât spre o reintegrare cu Spiritul, iar omul care duce o viaţă dreaptă se va reîncarna într-un corp mai capabil să-i favorizeze progresul spiritual. Iisus a coborât în lumea impură a creaţiei din milă pentru sufletele prinse în capcana materiei, dar Fiul lui Dumnezeu nu se încarnează, el nu este decât o viziune, el se „adumbreşte“, iar moartea lui pe cruce nu este, în consecinţă, decât un joc al aparenţelor. Demonul, care este prinţul acestei lumi, a distrus opera lui Iisus până într-atât încât o falsă biserică, Biserica de la Roma, s-a substituit Bisericii creştine autentice, care este catară. Biserica de la Roma este prostituata Babilonului, Fiara, ale cărei precepte sunt legate de rituri şi de sacramente pur materiale, eliminând Spiritul.

De asemenea, crucea este instrumentul Diavolului, imaginile sfinte, idolii şi relicvele, nişte bucăţi putrede de materie. Orice crimă, care lipseşte sufletul de posibilitatea reconcilierii cu Spiritul, fiind cel mai rău dintre acte, meseria armelor este prohibită şi trebuie ca fiecare om să renunţe la bunurile materiale. Nimeni nu poate fi mântuit, adică reconciliat cu Spiritul Sfânt, dacă nu face parte din Biserica catară şi nu a primit binecuvântarea din partea unuia dintre reprezentanţii ei, potrivit ritului consolamentum. Acest rit nu este pur simbolic; el reprezintă, pentru catari, o putere supranaturală, care face într-adevăr să coboare Spiritul Sfânt asupra persoanei beneficiare. Noul perfect este un „om în altă haină“, el poartă veşmântul negru al fraţilor săi (care se va limita la o funie înnodată de gât, când se vor dezlănţui persecuţiile) şi îşi cedează tot avutul comunităţii. De acum înainte va duce o viaţă rătăcitoare şi abstinentă, consacrată rugăciunii, predicilor şi operelor de caritate, în compania altui perfect care a fost desemnat de diaconul sau episcopul local. Aceşti perfecţi reprezintă în ochii poporului nişte „oameni buni“, atât de mare este autoritatea lor morală şi bunătatea. Contele de Toulouse, întâlnindu-l într-o zi pe unul dintre aceştia, mutilat şi prost îmbrăcat, va mărturisi: „Mi-ar plăcea mai mult să fiu ca acest om, decât rege sau împărat“.

Biserica de la Roma este atacată în mod direct de doctrina catară. Fiindcă ceea ce este ameninţat de religia „oamenilor buni“ nu reprezintă doar posesiunile materiale, privilegiile, structura intimă a Bisericii, ci însuşi ansamblul de doctrine formate în decursul secolelor.

Biserica de la Roma încearcă la început să-i convertească pe eretici. Dominique de Guzman este însărcinat de papă să realizeze convertiri cât mai multe. Însoţit de episcopul de Osma, porneşte pe drumurile prăfuite din Languedoc şi ia parte la numeroase conferinţe contradictorii cu catarii, la Servian, Béziers, Carcassonne, Verfeil, Montréal, Fanjeaux, Pamiers. Rezultatele lui Dominique sunt slabe, iar enervarea predicatorului creşte determinându-l să profereze ameninţări: „De atâţia ani v-am rostit doar cuvinte de pace. Am predicat, am implorat, am plâns. Dar, aşa cum se spune vulgar în Spania: acolo unde nu merge cu vorbă bună, merge cu bâta. Iată că acum îi ridicăm împotriva voastră pe prinţi şi pe prelaţi; aceştia, vai! vor mobiliza naţiuni şi popoare, şi multă lume va pieri de sabie. Turnurile vor fi distruse, zidurile dărâmate, iar voi veţi fi reduşi la servitute. Astfel va învinge forţa acolo unde blândeţea a dat greş.“

Dar aceste ameninţări îndepărtează şi mai mult populaţia din Languedoc de Biserica Romană. Eşecul misiunii lui Dominique face ca apelul la cruciadă să fie mai violent şi mai exaltat. Peste tot nu se găsesc decât predicatori ai noului război sfânt. Episcopii reiau cuvântul papei. Misionarii proclamă prin bisericile Franţei marea mizerie a unei ţări pradă ereziei. Propaganda funcţionează din plin, contaminează şi conferă legitimitate chemării la sânge şi crimă. „Răul progresează prin contagiere. El se transmite de la om la om şi se îmbogăţeşte cu precepte şi convingeri ale răului.“

În predicile cruciadei, Languedoc este prezentat ca o ţară străină care nu este un aliat fidel al coroanei Franţei ci, dimpotrivă, un vecin prea puţin sigur, ce nu s-ar da în lături să favorizeze politica regelui Angliei (Raymond al VI-lea fiind şi cumnatul acestuia) sau a împăratului. În ciuda declaraţiei de supunere a contelui de Toulouse, care se declară fiu supus al Bisericii şi gata să accepte toate condiţiile papei, în ciuda ceremoniei de recunoaştere publică a abaterilor care au avut loc la Saint-Gilles în 1209, pregătirile de cruciadă continuă.

Armata cruciaţilor se adună la Lyon. Plecarea este stabilită pentru 24 iunie, în ziua de Sfântul Ioan. La data respectivă, o armată importantă de mai multe mii de oameni călări şi pe jos, soldaţi şi cavaleri, pelerini se pune în mişcare şi coboară pe valea Rhonului. Prima ţintă a armatei cruciate este Raimond-Roger Trencavel, viconte de Béziers şi de Carcassonne. Asediul se desfăşoară în faţa oraşului Béziers, fapt care nu-i impresionează deloc pe locuitorii cetăţii.

Ziua de 22 iulie începe lipsită de griji: asediaţii, care au refuzat să-i predea pe concetăţenii lor eretici, contemplă de la înălţimea zidurilor nenumăratele corturi şi bivuacuri ale armatei cruciaţilor, agitaţia soldaþilor şi a pelerinilor în zdrenţe, dezordinea care pare să domnească în tabăra adversă. Dar sentimentul de invulnerabilitate este de o asemenea natură încât generează inconştienţă şi frică, ceea ce va fi suficient pentru a răsturna situaţia şi a pecetlui în câteva ore soarta unei bătălii care se anunţa totuşi de lungă durată. Mai mulţi soldaţi din garnizoană ieşiseră, într-adevăr, din oraş pentru a-i sfida mai uşor pe vrăjmaşi, dând dovadă de o imprudenţă fatală.

Un cruciat care le ieşise în întâmpinare a fost ucis şi aruncat în râul Orb, ceea ce i-a înfuriat pe asediatori şi i-a împins spontan spre răzbunare. Căpetenia mercenarilor francezi, profitând de situaţie, dă semnalul de luptă. Cruciaţii pornesc în goană, resping micul grup venit să-i sfideze, obligându-l să facă calea întoarsă. Urlând şi vociferând, dau năvală în urma lui şi pătrund în oraş, cucerind una dintre porţi, în vreme ce grosul armatei cruciate porneşte asediul. Lupta se generalizează. Combatanţii se bat pe metereze, în timp ce soldaţii francezi din diverse bande, care au de acum drumul liber, reuşesc să pătrundă în Béziers, ucigând, sfârtecând, jefuind.

În scurt timp, oraşul Béziers cade în mâinile cruciaţilor. Strigătele de groază se unesc cu dangătul de alarmă şi clopotele bisericilor, urletele înfrângerii răsună peste tot. Zadarnic locuitorii oraşului se refugiază în bisericile ale căror uşi sunt forţate de asediatori. Femei, copii, preoţi, bolnavi, sunt masacraţi fără milă. Curând cetatea ajunge o grămadă de cadavre, iar pe străzi se preling şuvoaie de sânge.

O frază, atribuită căpeteniei cruciadei, abatele de Câteaux Arnaud-Amaury, de către germanul Cesar de Heisterbach, fără îndoială apocrifă, a străbătut istoria şi rezumă intenţiile asediatorilor: „Omorâţi-i pe toţi! Domnul îi va recunoaşte pe ai săi!“ Masacrul este necruţător: într-o scrisoare adresată papei, abatele de Cateaux anunţă că „fără menajamente pentru sex şi pentru vârstă, aproape douăzeci de mii de oameni au fost trecuţi prin ascuţişul sabiei“.

Masacrului îi succede tâlhăria, fără ca toate acestea să impresioneze pe cineva. La scurt timp, infanteriştii, deposedaţi de prada lor de cavalerii cruciaţi, care îşi vor şi ei partea lor de victorie, dau foc oraşului, devenit rapid un uriaş incendiu. Chiar de la început, cruciada împotriva albigenzilor a căpătat gustul cenuşii.

Armata cruciaţilor îşi continuă drumul şi pe 1 august ajunge sub zidurile oraşului Carcassonne apărat de vicontele Raimond-Roger Trencavel. Cetatea rezistă, dar, în acele zile fierbinţi de august, setea îi devorează pe asediaţi. Deasupra oraşului domneşte o duhoare pestilenţială, răspândită de cadavrele care acoperă pământul. Vicontele angajează zadarnic tratative cu cruciaţii. Situaţia asediaţilor se înrăutăţeşte. Vicontele e luat prizonier şi cetatea trebuie să capituleze. Aceasta este rapid părăsită de locuitorii ei, care şi-au salvat viaţa, dar şi-au pierdut întregul avut. Suzeranitatea pământurilor casei Trencavel este oferită lui Simon de Montfort, conte de Leicester în Anglia. Cât despre Raimond-Roger Trencavel, acesta moare după trei luni de captivitate, pe 10 noiembrie 1209, de dizenterie.

Simon de Montfort, noul stăpân al domeniului Béziers, nu s-a oprit până nu şi-a consolidat puterea. Cucerirea continuã. Fortăreaţa Minerve, unde s-a refugiat cel mai mare număr de perfecţi, capitulează în faţa trupelor cruciate, în iunie 1210. Ereticii, care au refuzat să aleagă între abjurare şi viaţă, sunt arşi pe un rug imens, primul dintr-o listă lungă.

Alte măceluri, alte scene ale morţii şi ale apocalipsului jalonează cruciada împotriva albigenzilor. După Béziers, Carcassonne, Simon de Montfort ia cu asalt oraşul Lavaur care capitulează după două luni de lupte crâncene. Masacrul e necruţător. Aimery de Montréal, apărătorul cetăţii, este spânzurat ca trădător împreună cu optzeci dintre cavalerii lui, dintre care multora li se taie beregata, spânzurătoarea prăbuşindu-se. Patru sute de perfecţi, bărbaţi şi femei, după ce au fost scoşi pe o pajişte din faţa castelului, au fost arşi pe un rug imens, cel mai mare care va fi ridicat în timpul cruciadei.

Languedoc se clatină. Armata contelui de Toulouse, sprijinită de armata lui Pierre al II-lea, regele Aragonului, care îşi pierde viaţa în această luptă, este învinsă la Muret, de Simon de Montfort, pe 12 septembrie 1213. Dar, câţiva ani mai târziu, pe 25 iunie 1218, Simon de Montfort, căruia i-au fost atribuite toate pământurile contelui Raimond al VI-lea, va fi ucis, lovit de o piatră, în faţa oraşului Toulouse, asediat de el.

După cruciada lui Ludovic al VIII-lea, fiul lui Philippe Auguste, Raymond al VII-lea încetează orice rezistenţă în 1228. Comitatul Toulouse se reuneşte cu domeniul regal în 1271. Începând cu anul 1229, lupta Bisericii împotriva ereticilor a luat forma Inchiziţiei, încredinţate dominicanilor.

Rezistenţa catară se termină într-un final eroic devenit mit tragic: asediul castelului Montségur, din 13 mai 1243 până în 14 martie 1244. Decorul este grandios, castelul cathar pare să plutească în aer, prins în vârful unei stânci. La poalele muntelui stâncos, Hugues des Arcis a întins corturile armatei lui de cavaleri şi de sergenţi ai armelor franceze.

Garnizoana de la Montségur numără o sută cincizeci de oameni, la care se mai adaugă familiile seniorilor şi ale soldaţilor, precum şi numeroşi perfecţi, adică patru sute cincizeci de persoane. Nu duce lipsă de hrană şi primeşte cu regularitate sprijin şi întăriri, care străbat pe timp de noapte liniile inamice. E condusă de seniorul castelului, Raimond de Perella şi de ginerele său, Pierre-Roger de Mirepoix. În castel sunt refugiate mari personalităţi ale Bisericii catare: episcopul Bertrand Marty, Raimond Aiguilher, care a susţinut predici împotriva Sfântului Dominique cu patruzeci de ani în urmă, diaconii Raimond de Saint-Martin, Guillaume Johannis şi Pierre Bonnet, alături de novici sau de perfecţi, toţi ataşaţi profund de credinţa lor.

Cele două tabere rămân pe aceleaşi poziţii timp de mai multe luni şi rezultatul luptei părea să fie nesigur. Din când în când au loc lupte sporadice, hărţuieli în care, de o parte şi de alta, soldaţi şi cavaleri îşi găsesc moartea. În octombrie, sosesc trupele basce ale armatei asediatoare şi se stabilesc pe îngusta platformă situată la optzeci de metri mai jos de castel, ceea ce le permite să controleze cea mai mare parte a muntelui. În noiembrie, pe această platformã este ridicată o maşină de război care îşi scuipă ghiulelele asupra barbacanei din lemn ce apără castelul. Dar, datorită inginerului Bertrand de Baccalaria, care a reuşit să forţeze liniile, şi catharii dispun de o bombardă care răspunde la tirurile asediatorilor. Totuşi, asediaţii încep să fie răpuşi de oboseală, efectivele lor abia putând să se reînnoiască, fiind nevoiţi să lupte o sută contra zece mii.

În preajma Crăciunului, asediatorii, printr-o mişcare surpriză, pun stăpânire pe barbacană, ajungând la doar câţiva zeci de metri de castel. Apărătorii din Montségur ştiu că de acum înainte partida este pierdută. Matheus şi Pierre Bonnet reuşesc să fugă din fortăreaţă, luând cu ei aur, argint şi o mare cantitate de bani.

Lupta este disproporţionată, disperată. Pierre-Roger de Mirepoix face o încercare să ia cu asalt barbacana ocupată de cruciaţi şi să incendieze bombarda care aruncã, fără oprire, pietre asupra asediaţilor. Catarii sunt respinşi de cruciaţii care încearcă să profite de situaţie şi să forţeze ultimele puncte de rezistenţă ale castelului. Zădărnicie. În timpul acestui asalt fără vreun rezultat, soldaţi din ambele tabere cad în prăpastia stâncoasă. În tabăra catară, răniţii sunt îngrămădiţi în colibe, în timp ce episcopii şi diaconii administrează ultima împărtăşanie muribunzilor.

Raimond de Perella şi Pierre-Roger de Mirepoix, care nu-şi mai fac iluzii asupra sorţii apărătorilor din Montségur, pe 1 martie 1244 încep tratative cu asediatorii. Potrivit acordurilor, în cele din urmă încheiate, castelul urma să fie predat regelui şi Bisericii, iar apărătorii să-şi păstreze dreptul de a rămâne pe loc timp de cincisprezece zile suplimentare pentru schimbul de ostatici. Obţin iertarea pentru greşelile lor trecute. Soldaţii vor putea părăsi castelul, după ce îşi vor mărturisi rătăcirile în faţa inchizitorilor, riscând doar uşoare penitenţe. Cât despre ceilalţi ocupanţi din Montségur, perfecţii şi credincioşii catari, aceştia vor trebui să-şi renege erezia sub pedeapsa de a fi arşi pe rug.

Ultimele zile ale asediului rămân misterioase: episcopul Bertrand Marty şi însoţitorii lui să fi vrut să-şi celebreze pentru ultima oară credinţa? Acest din urmă răgaz să fi fost prin el însuşi un ritual tragic? Să dicteze oare un lent urcuş spre supliciu, care nu-i marcat de resemnare, ci de o elevaţie spirituală?

În fortăreaţa Montségur, într-un ritual ascetic de partaj, cei care vor muri îşi lasă avutul celor care vor supravieţui. Şaptesprezece persoane, şase femei şi unsprezece bărbaţi, cavaleri şi soldaţi, primescconsolamentum care îi trimite iremediabil la moarte. Doar trei perfecţi vor scăpa pentru a pune la adăpost ceea ce mai rămăsese din comoara catară, care va servi la continuarea rezistenţei.

Armistiţiul odată expirat, reprezentanţii armatei cruciate se prezintă la porţile castelului însoţiţi de episcopul de Albi şi de doi inchizitori, fraţii Ferrier şi Duranti. Refuzând să-şi renege credinţa, catari şi perfecţi merg cu bună ştiinţă spre pedeapsă. Familiile sunt separate, Raimond de Perella este obligat să-şi predea soţia şi fiica mai mică, Philippe de Mirepoix şi Arpais de Ravat îşi iau rămas-bun de la mama lor, care s-a ridicat la demnitatea de perfectă. În plânsete şi ţipete sfâşietoare, ereticii sunt târâţi cu brutalitate de-a lungul pantei care duce spre poalele muntelui stâncos. Un rug înconjurat de un gard şi de ţăruşi a fost ridicat în grabă, iar aici sunt aruncaţi două sute de catari.

Focul linge paiele, crengile pârâie, mii de scântei se învolburează în jurul trupurilor care se înghesuie unele în altele ca să se apere mai bine; din flăcări răzbat gemete şi ţipete, în timp ce episcopul Bertrand Marty rosteşte câteva rugăciuni. Rugul se aprinde brusc, răspândind o căldură imensă care îi obligă pe călăi şi pe soldaţi să se îndepărteze. Trupurile ard, devin cenuşă. Multă vreme în vale pluteşte un miros acru de ars, un fum negru care întunecă cerul, învârtejindu-se până la zidurile castelului care, totuşi, nu este atins, de parcă ar fi continuat să reprezinte credinţa intactă a perfecţilor.

Michel Faucheux, O istorie a răului. De la tragedii provocate la crime odioase, Bucureşti, Ed. Lider, 2007

inchizitia

 

 

#ARTICOLE PREMIUM #Religie
#biserica #bisericacatolica #crestinism #inchizitia

explorarea sensului spiritual drumul catre adevar

Explorarea Sensului Spiritual: Drumul către Adevăr

În momentele de liniște și reflecție,​ când ‍căutăm răspunsuri la întrebări profunde despre existența noastră, se deschid ‍căi nebănuite spre descoperiri spirituale. Drumul​ către adevărul nostru‍ interior ⁢nu este o călătorie geografică, ci una interioară, ⁣plină de semnificații, simboluri și revelații personale. În acest articol, vom explora ⁣esența sensului spiritual, invitându-vă să parcurgeți‍ acest drum al autodescoperirii ‍și iluminării, unde fiecare⁣ pas‌ este⁢ un pas către cunoașterea de ‍sine și un mai profund înțeles al lumii care⁢ ne înconjoară. Să pășim⁣ împreună în această aventură a⁢ spiritului și să descoperim adevărul care ne așteaptă ‍dincolo de aparențe.

Titluri conținut

Călătoria Interioară: Descoperirea Sinelui Adevărat

În inima fiecăruia dintre noi ‍se află un tărâm neexplorat, plin de ‌mister ‍și nedescoperit. Aceasta⁤ este călătoria interioară, o aventură unică prin labirintul emoțional și spiritual⁤ al propriului sine. Prin introspecție și meditație profundă, aflăm ⁤că adevărata esență a ființei noastre începe să se dezvăluie, luminându-ne viața cu înțelepciune și claritate.

Descoperirea sinelui adevărat nu este ​un proces⁣ ușor sau rapid. Este nevoie de ‍răbdare, curaj și determinare. Uneori, ​acest proces implică ​confruntarea ‌cu⁤ temeri adânc îngropate‍ sau cu părți ale personalității noastre pe care le-am ignorat. Aceasta poate fi realizată prin diverse modalități:

  • Meditație – oferă un ‌spațiu de liniște în care mintea poate​ reflecta asupra propriei experiențe.
  • Jurnalele personale – scrisul zilnic permite identificarea tiparelor emoționale și a gândurilor repetitive.
  • Practici spirituale – yoga, rugăciunea sau alte forme de contemplare pot cultiva o legătură profundă cu sinele nostru interior.

În drumul‍ către autenticitate, este esențial să ⁣distingem între vocea ego-ului și​ vocea sinelui adevărat. Ego-ul adesea vorbește dintr-un loc al fricii și al nevoii de validare externă. În schimb, sinele adevărat ne ghidează către scopuri mai înalte și împlinire durabilă. Aceste diferențe pot fi sumarizate astfel:

Vocea Ego-ului Vocea Sinelui Adevărat
Frica de eșec Îmbrățișarea experiențelor
Nevoia de aprobare Autoacceptarea
Concurență Colaborare
Judecată Compasiune

Această călătorie interioară,‌ deși adesea provocatoare, aduce cu sine o transformare profundă. Pe măsură ce ne conectăm cu sinele nostru adevărat, viața noastră ⁤devine mai aliniată cu valorile și ⁣dorințele noastre autentice. Cu fiecare ‌pas, ne apropiem mai mult de un sens spiritual profund și de adevărul personal.

Ritualuri și Practici Esențiale pentru O Viață Spirituală

Ritualuri ⁣și Practici Esențiale pentru ⁤O Viață Spirituală

În căutarea ​autenticității și a echilibrului interior, ritualurile și practicile spirituale devin fundamentale. Acestea sunt​ ancore ce ne conectează ⁢la sinele nostru profund, permițându-ne să navigăm ⁢cu grație prin provocările zilnice. Fiecare practică spirituală ne oferă un moment de reflecție și reconectare, ajutându-ne să cultivăm o stare de prezență‌ și liniște interioară.

  • Meditația: Practică simplă dar ⁤profundă, meditația ⁣implică atenție concentrată și respirație conștientă. Meditația regulată poate diminua stresul și poate ​promova claritatea mentală.
  • Jurnalul: Scrierea gândurilor și emoțiilor într-un jurnal este o​ formă de introspecție care⁤ ajută la ​procesarea‍ experiențelor și înțelegerea introspectivă a evenimentelor vieții.
  • Ritualuri de recunoștință: Găsirea momentelor zilnice pentru a exprima recunoștință schimbă perceptia asupra vieții și crează un spațiu de apreciere și mulțumire.

Pe măsura ce ne aprofundăm în practicile noastre spirituale, putem vedea beneficii tangibile în fiecare aspect al⁤ vieții. Prin angajarea⁢ în ritualuri simple, dar consecvente, putem ​crea o cascada ⁣de efecte pozitive care ne armonizează mintea, ‍corpul și spiritul. Aceste practici nu necesită resurse elaborate sau mult timp, ci doar un angajament sincer față de propria creștere interioară.

Practică Beneficiu Cheie
Meditația Claritate Mentală
Jurnalul Procesare Emoțională
Recunoștința Atitudine Pozitivă

Implicarea activă în aceste practici spirituale duce la o viață plină de semnificație și echilibru. Fiecare metodă are rolul său unic‌ și‌ esențial în configurarea unui drum către adevăr, auto-descoperire și⁣ liniște ⁣interioară.

Întâlnirea cu Profesorii ‌Spirituali: Ghidarea pe Drumul Credinței

Întâlnirea cu Profesorii Spirituali: Ghidarea pe Drumul Credinței

În fiecare întâlnire cu profesorii spirituali, sufletele noastre sunt deschise către înțelepciunea adâncă și ⁤ghidarea divină. Acești ​învățători oferă un echilibru între cunoștințele ancestrale și relevanța contemporană, ajutându-ne să navigăm pe drumul complex al credinței. Prin dialoguri ⁢pline de înțeles și practici profund contemplative,⁣ ei ne ⁣oferă instrumentele necesare pentru a înțelege ‌mai bine propria noastră spiritualitate.

Profesorii spirituali ne învață prin:

  • Medității ghidate care ne ajută să ne conectăm cu divinul.
  • Învățături ​vechi adaptate pentru viața modernă.
  • Ritualuri sacre ce ⁤reînvie tradițiile și întăresc legătura cu strămoșii noștri.
  • Sesiuni de întrebări și răspunsuri pentru clarificarea îndoielilor și confuziilor.

Aspect Descriere
Metode ‍de predare Meditații,‌ ritualuri,‌ dialoguri
Scop principal Conectarea cu divinul
Timp dedicat 1-2 ore pe sesiune
Efecte secundare Claritate mentală, pace interioară

Participarea la astfel de întâlniri⁣ ne permite să întrebăm și să explorăm teme esențiale cum ar⁢ fi sensul vieții, ‍ natura sufletului și legătura cu ​divinul. Prin aceste interacțiuni, suntem invitați⁣ să​ reflectăm asupra‌ propriilor noastre credințe, să ne ajustăm⁣ perspectivele și să mergem ‍mai adânc în căutarea adevărului spiritual. Este un proces continuu de învățare și descoperire, alimentat de înțelepciunea și compasiunea ⁣profesorilor noștri.

Rolul Meditației și Rugăciunii în Explorarea Adevărului

Rolul Meditației și Rugăciunii în‍ Explorarea Adevărului

  • Meditația ‌ oferă un refugiu liniștit unde mintea găsește un moment de respiro. Practicată⁣ corect, aceasta devine un instrument puternic ‍pentru auto-cunoaștere și introspecție. Prin⁢ meditație, ne putem îndepărta de zgomotul cotidian și ne putem concentra asupra esenței noastre interioare.
  • Metodele⁤ variate de‌ meditație, fie că‍ implică focalizarea pe respirație,​ mantra sau imagini⁤ vizuale, servesc⁤ drept căi de a detensiona mintea și de a clarifica ​gândurile. Astfel, ne apropiem de adevăr, înțelegându-ne mai bine temerile, dorințele și scopurile.
  • Un aspect fundamental al meditației este simplitatea sa; trebuie doar să găsim câteva minute zilnic pentru a ne reconecta cu noi înșine și cu universul din jurul nostru. În această pauză de reflecție, îmbrățișăm liniștea și ne deschidem către ⁢adevărurile ascunse în subconștientul nostru.

Pe de altă parte, rugăciunea ⁣este o practică spirituală care facilitează o conexiune profundă cu divinul. Este un dialog sincer și personal cu un alt plan al existenței, îndreptat spre căutarea⁣ sensului și adevărului. Rugăciunea poate⁣ aduce​ alinare și claritate în momentele de îndoială și incertitudine.

Aspect Meditație Rugăciune
Scop Auto-cunoaștere Conexiune ‌Divină
Metodă Focalizare internă Dialog spiritual
Rezultat Pace mentală Alinare sufletească

Combinația dintre meditație ⁤și rugăciune poate crea o platformă integrată pentru explorarea sinelui și a adevărului. Meditația liniștește mintea, pregătind astfel sufletul pentru profunzimea rugăciunii. În tandem, aceste⁤ practici fertizilează solul spiritual, deschizându-ne orizonturile către o înțelegere ⁣mai profundă a universului ‍și a rolului nostru în el.

Așadar, explorarea sensului spiritual, prin prisma meditației și rugăciunii, devine ​un drum ‌complex, dar extraordinar, către descoperirea și înțelegerea‌ adevărului absolut. Aceste practici complementare ne ajută să ne echilibrăm viața, ⁣să ​ne aprofundăm înțelepciunea interioară și‌ să ne apropiem de esențele subtile ale⁤ existenței.

Conectarea cu Universul: ‍Importanța Sincronicităților și Semnelor

Conectarea cu Universul: Importanța Sincronicităților și ‌Semnelor

Sincronicitățile sunt acele momente ⁤magice în care par⁢ să ‍coincidă evenimente fără​ nicio cauzalitate evidentă. Universul ⁣ne vorbește, ne trimite mesaje⁤ și semnale prin întâmplări aparent banale, dar care ‌poartă⁢ o încărcătură profundă. Pașii noștri pe acest drum spiritual sunt însoțiți adesea de astfel de semne – un fluture care trece în clipa în care ⁢gândul nostru prinde aripi, o melodie care începe exact când avem nevoie de încurajare, o reîntâlnire neașteptată cu un vechi prieten.

Sensul sincronicităților poate fi deslușit doar printr-o conștiință‍ trează și deschisă. Ele ne fac să ne oprim și⁢ să reflectăm asupra direcției vieții noastre. Iată câteva exemple‍ de sincronicități care ne pot ghida pe drumul nostru spiritual:

  • Numere ⁣repetate: Apariția frecventă a unor numere ca 11:11, 222 sau 333 poate indica un mesaj special din partea Universului.
  • Visuri recurente: Visuri cu simboluri sau persoane importante pentru noi, care se repetă, îi ⁣pot oferi o direcție intuitivă.
  • Întâlniri neașteptate: Reîntâlnirea ⁢cu persoane din trecut într-un moment cheie al vieții noastre poate sugera un nou început sau o lecție importantă de viață.

Adesea, aceste sincronicități sunt însoțite de un sentiment profund de „inner knowing” ⁤sau intuiție. Pentru a captura și a înțelege adevărata esență a acestor evenimente, e⁣ important să ne acordăm cu frecvența spirituală⁤ a Universului. Practici precum meditația, journaling sau, pur și ⁣simplu, petrecerea timpului în natură, ne pot ajuta să devenim mai receptivi la aceste semne divine.

Tip Sincronicitate Semnificație Potențială
Numere Repetate Mesaje angelice, aliniere spirituală
Visuri Recurente Mesaje din inconștient, avertismente sau ghidaj
Întâlniri Neașteptate Legături karmice, oportunități de‌ creștere personală

În concluzie

În încheiere, călătoria pe care am parcurs-o împreună prin meandrele semnificației spirituale se dezvăluie ca ⁣un drum complex și adesea neclar, dar în același timp fascinant și revelator. Explorarea sinelui interior‍ și a universului spiritual ne invită⁢ la o redescoperire constantă a valorilor și a credințelor personale, ghidându-ne către un adevăr ⁢profund și autentic. În demersul nostru de a înțelege‍ ce înseamnă spiritualitatea, ne regăsim adesea provocările zilelor noastre, dublate de o dorință interioară de armonie ‍și împlinire.

Pășind ⁣mai departe în această căutare neîncetată, suntem chemați să ne punem⁣ întrebări esențiale, să ne lăsăm inspirați de experiențele celor care au mers pe acest drum‍ înaintea noastră și să încercăm să găsim echilibrul delicat dintre viața ‍cotidiană și aspirațiile noastre ‍cele mai înalte.

Pentru cei interesați să își ⁣extindă orizonturile și să se aventureze mai departe în ‌acest subiect captivant, următoarele resurse pot⁣ oferi perspective⁤ valoroase și ghidare în continuarea călătoriei:

  1. Spirituality‍ and the Meaning of ‍Life: Insights from Psychology and Neuroscience
  2. Understanding Spirituality: A Series of‌ Essays
  3. An Introduction to the Study of Spirituality

Continuați să explorați, ‍să întrebați și să vă lăsați inspirați de experiențele celor din jur, pentru că astfel veți găsi, în cele ⁢din urmă, sensul spiritual autentic care rezonează cu voi.

Explorarea Sensului Spiritual: ⁤Drumul către Adevăr

Explorarea Sensului ​Spiritual: Drumul⁤ către Adevăr
Certificate & Acreditari Karanna Academy©

Intrebari Frecvente

Cursuri Online de Dezvoltare Personală & Spirituală

VIZITAȚI PAGINA NOASTRĂ DE FACEBOOK

#Academia Karanna #ARTICOLE PREMIUM #Călătorie Interioară #Conștiință #Dezvoltare Spirituală #EVOLUTIE SPIRITUALA #Karanna #Meditatie #Religie #Spiritualitate
#academiakaranna #autodescoperire #căutareinterioară #creșterespirituală #cunoașterespirituală #cursurionline #dezvoltarepersonala #drumulspiritual #filozofie #iluminare #introspecție #karanna #MEDITATIE #misticism #sensulvieții #spiritualitate #tranformareinterioară

Povestea unei experiente in preajma mortii

Povestea unei experiențe în preajma morții

 

În 1982 am murit de cancer în faza terminală.

Boala mea era inoperabilă şi orice fel de chimioterapie pe care mi-ar fi prescris-o nu ar fi făcut altceva decât să mă transforme, din ce în ce mai mult, într-o legumă. Mi se dăduseră între şase şi opt luni de viaţă.

În anii ‘70 eram un consumator ahtiat de informaţii şi mă întristam din ce în ce mai mult din cauza crizei nucleare, a crizei ecologice şi aşa mai departe. Aşa că, în lipsa unei baze spirituale, am început să cred că natura făcuse o greşeală şi că noi eram, de fapt, asemenea unui organism canceros aflat pe planetă. Percepeam oamenii că fiind un soi de cancer şi cu asta m-am ales. Asta m-a ucis. Aveţi mare grijă cum vedeţi lumea.

Acest lucru se răsfrânge asupra voastră, mai ales dacă viziunea voastră este negativă. Acest lucru m-a dus pe mine la moarte. Am încercat diverse metode alternative de vindecare, dar nimic nu mi-a folosit. Aşa că am stabilit că totul era, de fapt, între mine şi Dumnezeu.

Nu mă mai confruntasem niciodată până acum cu Dumnezeu, de fapt nu avusesem niciodată de-a face cu El. Nu aveam niciun fel de preocupări spirituale la vremea respectivă, dar am început o călătorie pentru a afla despre spiritualitate şi despre modurile alternative de vindecare.

M-am apucat să citesc tot ce se putea despre subiectul respectiv, pentru că nu voiam să am vreo surpriză dincolo. Aşa că am început să citesc despre diverse religii şi filosofii. Toate erau foarte interesante şi mi-au dat speranţa că exista ceva dincolo.

.
Îmi amintesc că m-am trezit într-o noapte, acasă, pe la 4:30 şi am ştiut că venise timpul. Asta era ziua în care aveam să mor. Aşa că mi-am chemat câţiva prieteni şi mi-am luat la revedere. Mi-am trezit îngrijitoarea şi i-am spus.

Făcusem o înţelegere cu ea că îmi va lăsa cadavrul în pace şase ore, pentru că citisem că se întâmplă tot soiul de lucruri interesante atunci când mori. Am adormit la loc.Următorul lucru pe care mi-l amintesc este începutul unei experienţe în preajma morţii.

Dintr-o dată, am fost perfect conştient că stăteam în picioare, dar corpul meu era aşezat în pat. În jurul meu era un fel de întuneric. Mă simţeam mai viu în afara corpului decât în viaţa obişnuită. Totul era atât de viu, încât puteam vedea fiecare cameră din casă. Puteam vedea şi acoperişul casei, împrejurimile ei şi chiar dedesubtul casei.

.
Era o Lumină care strălucea. M-am întors spre Lumină, care era foarte asemănătoare celei descrise de alţi oameni în experienţele lor din apropierea morţii. Era atât de minunată. Este tangibilă, o poţi simţi.

Este ademenitoare; vrei să te duci spre ea, aşa cum te-ai arunca în braţele tatălui său mamei tale ideale. Pe măsură ce am început să mă mişc către Lumină, am ştiut intuitiv că, dacă merg către Lumina, voi muri. Aşa că mergeam spre Lumină şi spuneam: „Te rog să aştepţi un minut; stai doar o secundă. Vreau să mă gândesc la asta, aş vrea să-ţi vorbesc înainte să plec”.

Spre surprinderea mea, în acel punct, întreaga experienţă s-a oprit. Vă puteţi controla experienţa de după moarte. Nu vă aflaţi într-un vârtej incontrolabil. Aşa că dorinţa mea a fost respectată şi am avut o discuţie cu Lumina.

Lumina lua permanent diferite forme, Iisus, Buddha, Krishna, mandale, imagini şi semne arhetipale. Am întrebat-o: Ce se întâmplă aici? Te rog, Lumină, explică-mi. Chiar vreau să ştiu care este realitatea situaţiei. Nu pot pune exact în cuvinte, pentru că era un fel de comunicare telepatică.

.
Lumina mi-a răspuns. Informaţia care mi-a fost transferată era că, în timpul experienţei tale de după moarte, credinţele tale sunt cele care dau forma feedback-ului pe care îl primeşti în faţa Luminii.

Dacă eşti budist sau catolic sau fundamentalist, primeşti feedback legat de ceea ce era credinţa ta. Ai ocazia să o priveşti şi să o examinezi, dar majoritatea oamenilor nu o fac.

După cum mi-a revelat mie Lumina, mi-am dat seama că ceea ce vedeam cu adevărat era matricea Sinelui nostru Superior.

Cu toţii avem un Sine Superior, sau o parte suprasufletească a fiinţei noastre. El mi s-a revelat în cea mai adevărată formă energetică a sa. Singurul fel în care o pot descrie cu adevărat este că Fiinţa Sinelui Superior este mai mult un canal.

Nu arăta aşa, dar este o conexiune directă la Sursă, pe care o avem fiecare dintre noi. Suntem direct conectaţi la Sursă. Aşa că Lumina îmi arăta matricea Sinelui Superior. Eu nu eram angajat în nicio religie anume. Prin urmare, asupra acestei stări de fapt primeam feedback în timpul experienţei mele după moarte.

.
Continuând să cer Luminii să mă lămurească, să-mi explice, am înţeles ce este matricea Sinelui Superior. Avem o reţea în jurul planetei, la care sunt conectate toate Individualităţile Superioare. Este precum o companie grozavă, un nivel următor, subtil de energie care ne înconjoară, nivelul spiritului, ca să spunem aşa.

Apoi, după câteva minute, am mai cerut lămuriri. Chiar doream să ştiu despre ce este vorba în Univers şi, de data asta, eram gata să plec. Am spus: Sunt gata, ia-mă! Atunci, Lumina s-a transformat în cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată: o mandala de suflete umane de pe această planetă.

Adusesem aici viziunea mea negativă a ceea ce se întâmplă pe planetă. Aşa că am întrebat Lumina, rugând-o să mă lămurească şi am văzut, în această mandala magnifică, cât de frumoşi suntem cu toţii în esenţa noastră, în nucleul nostru. Suntem cele mai frumoase creaţii.

.
Sufletul uman, matricea umană pe care o formăm împreună este absolut fantastică, elegantă, exotică, orice. Nu pot spune destul despre felul în care mi s-a schimbat părerea despre Fiinţele umane în acel moment.

Am spus: O, Doamne, nu ştiam cât suntem de frumoşi! La orice nivel, sus sau jos, în orice formă v-aţi afla, voi sunteţi cea mai frumoasă creaţie. Revelaţiile primite de la Lumina continuau fără oprire.

Apoi am întrebat Lumina: Asta înseamnă că Omenirea va fi salvată? Atunci, asemenea unei explozii de trâmbiţe cu o ploaie de lumini spiralate, Marea Lumină a vorbit: Ţine minte asta şi nu uita niciodată; voi vă salvaţi, voi vă răscumpăraţi şi voi vă vindecaţi. Aţi făcut-o întotdeauna. O veţi face întotdeauna. Aţi fost creaţi cu puterea de a face asta, încă dinainte de începutul lumii.

.
În acea clipă am înţeles şi mai mult. Am înţeles că AM FOST DEJA SALVAŢI, şi ne-am salvat pe noi înşine, pentru că am fost proiectaţi să ne corectăm, asemenea întregului Univers al lui Dumnezeu. La asta se referă “a doua venire”.

I-am mulţumit Luminii lui Dumnezeu, din toată inima. Cel mai bun lucru pe care am putut să-I spun au fost următoarele cuvinte simple de mulţumire: O, dragă Dumnezeule, dragă Universule, dragă Sine Superior, Îmi Iubesc Viaţa. Lumină părea să mă aspire şi mai profund. Era ca şi cum Lumina m-ar fi absorbit complet.

Lumina Iubirii este ceva de nedescris. Am intrat într-un alt tărâm, mai profund decât cel precedent, şi am devenit conştient de ceva mai mult, mult mai mult. Era un şuvoi enorm de Lumină, vast şi plin, adânc în Inima Vieţii.

Am întrebat ce era. Lumina mi-a răspuns: Acesta este fluviul vieții. Bea din această apă bogată, după dorinţa inimii. Aşa am făcut. Am luat înghiţituri, una după alta. Să bei Viaţa însăşi! Eram în extaz. Atunci Lumina a spus: Ai o dorinţă. Lumina ştia totul despre mine, trecutul, prezentul şi viitorul. Da! am şoptit.

.
Am cerut să văd restul Universului, dincolo de sistemul nostru solar, dincolo de toate iluziile omeneşti. Lumina mi-a spus atunci că pot să merg odată cu Şuvoiul. Am făcut-o şi am fost purtat prin Lumină, către capătul tunelului.

Am simţit şi am auzit o serie de explozii sonice foarte blânde. Ce mai goană! Dintr-o dată, mi s-a părut că sunt lansat de pe planetă, pe acest şuvoi de Viaţă. Am văzut Pământul dispărând. Sistemul solar, în întreaga lui splendoare, a trecut uşor pe lângă mine şi a dispărut.

Cu o viteză mai mare decât cea a luminii am zburat prin centrul Galaxiei, absorbind din ce în ce mai multă cunoaştere, pe măsură ce înaintam. Am aflat că această Galaxie şi întreg Universul sunt pline de diferite forme de VIAŢĂ.

Am văzut multe lumi. Vestea bună este că nu suntem singuri în Univers! Pe măsură ce călătoream pe şuvoiul de conştienţă prin centrul Galaxiei, şuvoiul se desfăcea în extraordinare valuri fractalice de energie.

Supraaglomerările Galaxiei, cu toată înţelepciunea lor străveche, zburau pe lângă mine. Primul gând a fost că mergeam undeva, chiar călătoream. Dar apoi mi-am dat seama că, pe măsură ce şuvoiul se mărea, propria mea conştienţă se extindea şi ea, pentru a cuprinde tot ce era în Univers! Toată creaţia trecea pe lângă mine.

Era o minune de neimaginat! Eram cu adevărat un Copil Minune; un prunc în Lumea minunilor! În acel moment, m-am regăsit într-o tăcere profundă, dincolo de limitele liniştii. Puteam vedea sau percepe VECIA, dincolo de Infinit.

Eram în Vid. Eram în pre-creaţie, înainte de Big Bang (Marea Explozie). Trecusem dincolo de începutul timpului/ Primul Logos/ Prima Vibraţie. Eram în Ochiul Creaţiei. Am simţit că atingeam Faţa lui Dumnezeu.

Nu era un sentiment religios. Pur şi simplu, am fost una cu Viaţa şi Conştienţa Absolută. Când spun că am putut vedea sau percepe veşnicia, spun că am putut experimenta modul în care Creaţia, în întregimea ei, se autogenerează. Era fără început şi fără sfârşit. Acesta e un gând care îţi lărgeşte mintea, nu-i aşa?

.
Oamenii de ştiinţă percep Big Bang-ul asemenea unui eveniment unic, ce a dat naştere Universului. Am văzut, în timpul experienţei mele de viaţă după moarte, că Big Bang a fost doar unul dintr-un număr infinit de alte Big Bang-uri care creează Universuri, încontinuu şi simultan.

Singurele imagini care se pot apropia oarecum de asta, în termeni umani, ar fi acelea create de supercomputerele ce folosesc ecuaţii de geometrie a fractalilor. Oamenii din antichitate ştiau toate astea. Ei spuneau că Dumnezeu crease periodic noi Universuri, expirând şi recrease alte Universuri, inspirând. Aceste epoci erau numite Yuga.

Ştiinţa modernă a numit asta Big Bang. Mă aflam în conştienţa absolută, pură. Puteam vedea sau percepe toate marile explozii Big Bang sau Yuga, cum se creau şi se recreau. Am intrat instantaneu, simultan, în toate. Am văzut că absolut fiecare părticică a creaţiei are, la rândul său, puterea de a crea. Este foarte dificil de explicat. Încă nu am cuvinte să descriu lucrul ăsta.

.
Mi-au trebuit ani întregi, după ce m-am întors din experienţa mea în preajma morţii, să găsesc cuvinte care să descrie experienţa Vidului. Pot să vă spun acum aşa: Vidul este mai puţin decât nimic şi totuşi, mai mult decât orice există!

Vidul este zero absolut, haosul ce dă naştere tuturor posibilităţilor. Este Conştienţa Absolută, cu mult mai mult decât Inteligenţa Universală. Vidul este golul sau nimicul dintre manifestările fizice.

Este SPAŢIUL dintre atomi şi componentele lor. Ştiinţa modernă a început să studieze acest spaţiu. Ea îl numeşte punctul Zero. Ori de câte ori se încearcă să fie măsurat, instrumentele depăşesc scală, sau, cum s-ar spune, tind spre infinit.

Până acum nu a fost găsită o modalitate de a măsura, cu precizie, infinitul. În corpul vostru şi în Univers există mai mult spaţiu zero decât orice altceva! Ceea ce misticii denumesc Vid, nu este un vid. Este atât de plin de energie, un alt fel de energie, care a creat tot ceea ce suntem. Totul, începând de la Big Bang, este vibraţie, de la primul Cuvânt care este prima vibraţie.

Biblicul EU SUNT în realitate are un semn de întrebare după el. EU SUNT- Ce sunt eu? Astfel, creaţia este Dumnezeu care explorează Sinele lui Dumnezeu, în orice fel imaginabil, într-o explorare continuă prin fiecare dintre noi.

Am început să văd, în timpul experienţei mele în preajma morţii, că tot ceea ce există este Şinele, literalmente Sinele vostru, Sinele meu. Totul este marele Sine. De aceea ştie Dumnezeu chiar şi atunci când cade o frunză.

Lucrul acesta este posibil pentru că, oriunde te-ai afla, acolo este centrul Universului. Oriunde se află orice atom, acela este centrul Universului. Există Dumnezeu în acela şi există Dumnezeu în Vid.

.
Atunci când exploram Vidul, în timpul experienţei mele în preajma morţii, şi toate acele Yuga sau creaţii, mă aflam complet în afara timpului şi spaţiului, aşa cum le cunoaştem noi.

În această stare extinsă am descoperit că, de fapt, creaţia înseamnă Conştienţa Absolută Pură, sau Dumnezeu, care intră în Experienţa Vieţii, aşa cum o ştim noi. Vidul însuşi este lipsit de experienţă. Este înaintea vieţii, înainte de prima vibraţie. Dumnezeirea înseamnă mai mult decât Viaţă şi Moarte.

Prin urmare, există chiar mai mult de experimentat în univers decât Viaţa şi Moartea! Când am înţeles acest lucru, încheiasem cu Vidul şi doream să mă întorc la Creaţia sa, sau Yuga. Părea lucrul cel mai normal de făcut.

Atunci m-am întors brusc prin cea de-a doua Lumină, sau Big Bang, şi am auzit mai multe explozii de catifea. Am mers pe şuvoiul conştienţei, înapoi prin întreaga Creaţie, şi ce mai călătorie a fost! Supraaglomerările Galaxiilor au trecut prin mine, aducându-mi şi mai multă înţelegere.

Am trecut prin centrul Galaxiei noastre, care este o gaură neagră. Găurile negre sunt marile procesoare sau reciclatoare ale Universului.

.
Ştiţi ce se află de cealaltă parte a unei găuri negre? Suntem noi; Galaxia noastră, care a fost reciclată dintr-un alt Univers. În întreaga ei configuraţie energetică, Galaxia arăta asemenea unui oraş fantastic al luminilor.

Toată energia de pe această parte a Big Bang-ului este Lumină. Fiecare subatom, atom, stea, planetă, chiar şi conştienţa însăşi sunt alcătuite din Lumină şi au o frecvenţă şi/sau o particulă. Lumina este vie. Totul este alcătuit din Lumină, chiar şi pietrele. Aşa că totul este viu.

Totul este alcătuit din Lumină lui Dumnezeu; totul este foarte inteligent. Atunci când eram purtat pe şuvoi, am putut vedea, în cele din urmă, că se apropia o Lumină imensă. Am ştiut că era Prima Lumină; Matricea Luminoasă a Sinelui Superior a Sistemului nostru Solar.

Apoi, întregul nostru Sistem Solar a apărut în Lumină, însoţit de una dintre exploziile acelea de catifea. Am putut vedea toată energia pe care o generează acest Sistem Solar şi este un spectacol incredibil de Lumină! Am putut auzi Muzica Sferelor.

Sistemul nostru Solar, asemenea tuturor corpurilor cereşti, generează o matrice unică de Lumină, sunet şi energii vibraţionale. Civilizaţiile avansate de pe alte sisteme stelare pot detecta în Univers Viaţa, aşa cum o ştim noi, după amprenta energetică şi vibraţională a matricei.

Este o joacă de copii. Copilul minune al Pământului (Fiinţele umane) face chiar acum o grămadă de zgomot, asemenea copiilor care se joacă în curtea Universului.

.
Lumina mi-a explicat că nu există moarte; suntem Fiinţe nemuritoare. Suntem vii dintotdeauna! Am înţeles că facem parte dintr-un sistem natural viu, care se reciclează permanent. Nu mi s-a spus niciodată că trebuie să mă întorc.

Am ştiut că va trebui. Era firesc, după tot ceea ce văzusem în timpul experienţei mele în preajma morţii. Nu ştiu cât timp am fost cu Lumina, în timp uman. Dar a venit momentul în care am înţeles că toate întrebările mele îşi primiseră răspuns şi că întoarcerea mea era iminentă.

Când spun că toate întrebările mele căpătaseră răspuns dincolo, chiar asta vreau să spun. Toate întrebările mele au primit răspuns. Fiecare om are o viaţă diferită şi întrebări diferite, la care caută răspuns. Unele dintre întrebările noastre sunt universale, dar fiecare dintre noi explorează acest lucru pe care îl numim Viaţă în felul său personal unic.

Aşa se întâmplă cu orice formă de viaţă, de la munţi, până la orice frunză din vreun copac. Acest lucru este foarte important pentru noi, cei din acest Univers. Pentru că totul contribuie la Imaginea Generală, la deplinătatea Vieţii.

Noi suntem, literalmente, Dumnezeu care explorează Sinele lui Dumnezeu, într-un Dans infinit al Vieţii. Unicitatea noastră sporeşte întreaga Viaţă. Când am început întoarcerea către ciclul vieţii, nu mi-a trecut nicio clipă prin minte, nici nu mi s-a spus, că mă voi întoarce în acelaşi trup. Am avut încredere deplină în Lumină şi în procesul Vieţii.

Atunci când şuvoiul s-a unit cu marea Lumină, am cerut să nu uit niciodată revelaţiile şi sentimentele legate de ceea ce am învăţat dincolo. A urmat un da. L-am simţit ca şi cum sufletul mi-ar fi fost sărutat.

.
Apoi am fost dus înapoi prin Lumina în tărâmul vibraţional. Întregul proces s-a repetat, cu şi mai multe informaţii care mi-au fost transmise. M-am întors acasă şi mi s-au dat lecţii din experienţa mea în preajma morţii, legate de mecanismul reîncarnării. Mi s-au dat răspunsuri la toate micile mele întrebări: Cum se face asta?

Cum se face ailaltă? Am ştiut că mă voi reîncarna. Pământul este un mare procesator de energie şi conştiinţa individuală se dezvoltă din asta, în fiecare dintre noi. Mă gândeam la mine ca devenind om pentru prima dată, şi eram fericit să fiu aşa.

Din ceea ce am văzut, aş fi fericit să fiu şi un atom în acest Univers. Un atom. Aşa că, să fiu o parte umană a lui Dumnezeu‚ asta este cea mai minunată binecuvântare. Este o binecuvântare dincolo de orice ne închipuim noi că poate fi o binecuvântare.

Pentru fiecare dintre noi, să fim partea umană a acestei experienţe este ceva teribil şi magnific. Fiecare dintre noi, oriunde şi oricum ar fi, ratat sau nu, este o binecuvântare pentru planetă, exact în locul în care se află.

.
Am trecut prin procesul reîncarnării, aşteptându-mă să ajung un bebeluş undeva. Dar mi s-a dat o lecţie despre cum evoluează identitatea şi conştienţa individuală. Am fost atât de surprins când am deschis ochii.

Nu ştiu de ce, pentru că o înţelesesem, dar a fost totuşi o surpriză atât de mare să mă întorc în acest corp, înapoi în camera mea, cu cineva care mă privea, plângând în hohote. Era infirmiera mea. Ea renunţase să mai spere după o oră şi jumătate după ce mă găsise mort.

Corpul meu era rigid şi inflexibil. S-a dus în cealaltă cameră. Atunci m-am trezit şi am văzut lumina afară. Am încercat să mă ridic şi să mă duc spre ea, dar am căzut din pat. Infirmiera a auzit zgomot, a venit în fugă şi m-a găsit pe podea.

Când mi-am revenit, am fost foarte surprins şi, în acelaşi timp, plin de veneraţie faţă de ceea ce mi se întâmplase în timpul experienţei mele în preajma morţii. La început, toate amintirile călătoriei mele pe care le am acum, încă nu existau. Continuăm să alunec din lumea asta şi întrebam într-una: Trăiesc? Lumea asta părea mai ireală decât cealaltă.

După trei zile mă simţeam din nou normal, mai clar şi totuşi diferit de felul în care mă mai simţisem vreodată în viaţă. Amintirile experienţei mele au revenit mai târziu. Nu vedeam nimic rău în nicio Fiinţă umană pe care o văzusem vreodată. Înainte, eram cu adevărat plin de prejudecăţi.

Credeam că mulţi oameni erau nişte rataţi. De fapt, credeam că toţi, în afară de mine, erau nişte rataţi. Dar acum am scăpat de toate astea.

.
Cam după 3 luni un prieten mi-a sugerat să fac nişte analize, aşa că m-am dus să mă scaneze şi aşa mai departe. Mă simţeam cu adevărat bine şi mă temeam să nu primesc veşti proaste.

Mi-l amintesc pe medicul de la clinică privind scanările dinainte şi cele după, zicând: Ei bine, nu mai este nimic aici. Am spus: “Cu adevărat este un miracol”.

El a răspuns: “Nu, astfel de lucruri se mai întâmplă, se numesc remişii spontane.” Părea destul de neimpresionat. Dar aici era vorba de un miracol şi eu eram impresionat, chiar dacă nimeni altcineva nu era. În timpul experienţei mele în preajma morţii am coborât în ceea ce s-ar putea numi Iad şi a fost foarte surprinzător.

Nu am văzut Satana sau răul. Coborârea mea în Iad a fost o coborâre în mizeria umană, în ignoranţa şi întunericul lipsei de cunoaştere. A părut a fi o eternitate jalnică. Dar fiecare dintre milioanele de suflete din jurul meu avea o mică stea de Lumină, care îi stătea oricând la dispoziţie. Dar nimeni nu părea să-i acorde atenţie.

Erau atât de prinşi în propria durere, traumă şi suferinţă. Dar, după ceea ce mi-a părut o eternitate, am început să chem Lumina aceea, asemenea unui copil care îşi strigă părinţii în ajutor.

.
Atunci, Lumina s-a deschis şi a format un tunel care a venit direct la mine şi m-a izolat de toată frica şi durerea. Asta este, în realitate, Iadul. Aşa că, ceea ce facem este să învăţăm să ne ţinem de mână, să ne apropiem unii de alţii. Porţile Iadului sunt acum deschise.

Ne vom uni, ne vom prinde de mâini şi vom păşi împreună afară din Iad. Lumina a venit la mine şi s-a transformat într-un Înger auriu, imens. Am spus: Eşti Îngerul Morţii? Mi-a transmis că era suprasufletul meu, matricea Sinelui meu Superior, o parte foarte veche a noastră. Apoi am fost dus în Lumină. Curând, ştiinţa noastră va cuantifica spiritul.

Va fi minunat, nu-i aşa? Reuşim să facem acum dispozitive care sunt sensibile la energia subtilă, sau la energia spiritului. Fizicienii folosesc acceleratoare de particule pentru a zdrobi atomii şi a vedea din ce sunt formaţi.

Au ajuns până la nivelul quarcilor şi aşa mai departe. Ei bine, într-o bună zi vor ajunge până la acel lucru mic ce ţine totul laolaltă şi îl vor numi: Dumnezeu. De abia acum începem să înţelegem că şi noi creăm, pe parcurs ce avansăm.

Cum am văzut aievea, în timpul experienţei mele am ajuns pe un tărâm unde există un punct în care ne transmitem întreaga cunoaştere acumulată şi începem să creăm următorul fractal, următorul nivel. Avem puterea de a crea, pe măsură ce explorăm.

Acesta este Dumnezeu, care se extinde prin noi.
De la întoarcerea mea, am trăit experienţa Luminii în mod spontan şi am învăţat cum să ajung în acel spaţiu aproape oricând în timpul meditaţiei mele. Fiecare dintre voi poate face asta. Nu este nevoie să muriţi sau să aveţi o experienţă în preajma morţii pentru a face acest lucru. Sunteţi dotaţi pentru asta, aveţi deja tot ce vă trebuie.

Corpul este cea mai minunată Făptură de Lumina din câte există. Corpul este un Univers de Lumină incredibilă. Spiritul nu ne forţează să anulăm acest corp. Nu asta se întâmplă. Nu mai încercaţi să deveniţi Dumnezeu; Dumnezeu devine voi. Aici. L-am întrebat pe Dumnezeu: “Care este cea mai bună religie de pe planetă?

Care este cea corectă?” şi Dumnezeirea a spus, cu multă iubire: “Nu-mi pasă.” A fost o graţie incredibilă. Când Dumnezeirea a spus nu-mi pasă, am înţeles imediat că e treaba noastră să ne pese. Este important, pentru că noi suntem Fiinţele cărora le pasă. Contează pentru noi, iar în asta rezida importanţa.

Aici avem ecuaţia energiei în spiritualitate. Dumnezeului Absolut nu îi pasă dacă eşti protestant, budist sau orice altceva. Toate reprezintă faţetele unui întreg. Mi-aş dori ca toate religiile să-şi dea seama de asta şi să se lase unii pe alţii în pace.

Nu e vorba de sfârşitul religiilor, ci că vorbim despre acelaşi Dumnezeu. Trăiţi şi lăsaţi-i şi pe alţii să trăiască. Fiecare are o altă viziune. Şi toate fac parte din imaginea globală; toate sunt importante.

.
Am trecut dincolo, în timpul experienţei mele în preajma morţii, plin de temeri legate de deşeurile toxice, rachetele nucleare, creşterea explozivă a populaţiei şi de distrugerea pădurii amazoniene. M-am întors, iubind fiecare problemă. Iubesc deşeurile nucleare.

Iubesc norul uriaş în formă de ciupercă; acesta reprezintă cea mai sfântă mandala pe care am manifestat-o până acum, ca un arhetip. El, mai mult decât orice religie şi filozofie de pe Pământ, ne-a adus împreună, dintr-o dată, la un nou nivel al conştienţei. Ştiind că am putea arunca planeta în aer de 50 de ori, sau de 500 de ori, realizăm în cele din urmă, poate, că ne aflăm cu toţii aici, împreună.

Pentru o perioadă de timp, a fost nevoie să se adune mai multe bombe. Atunci am început să spunem: nu mai vrem aşa ceva. Acum ne aflăm, de fapt, într-o lume mai sigură decât a fost ea vreodată, şi va deveni şi mai sigură. Aşa că m-am întors din experienţa mea în preajma morţii iubind deşeurile toxice, pentru că ne fac să ne apropiem unii de alţii.

Aceste lucruri sunt atât de mari. După cum ar spune Peter Russel, aceste probleme sunt acum de dimensiunea sufletului. Avem soluţii de dimensiunea sufletului? DA! Tăierea pădurii amazoniene va încetini şi, în cincizeci de ani de acum încolo, vor fi mai mulţi copaci pe planetă decât au fost demult.

Dacă vă ocupaţi de ecologie, faceţi-o în continuare; sunteţi acea parte din sistem care devine conştientă. Faceţi-o cu toată puterea, dar nu fiţi deprimaţi. E o parte din ceva mult mai mare.

.
Pământul se află în plin proces de îmblânzire. Nu va mai fi niciodată un loc atât de sălbatic cum era altădată. Vor rămâne locuri sălbatice măreţe, rezervaţii în care natura să prospere. Grădinăritul şi rezervaţiile vor constitui preocupările viitorului.

Creşterea populaţiei a ajuns foarte aproape de optimul energetic care să determine o schimbare a conştienţei. Această schimbare în conştienţă va conduce la schimbări în domeniul politicii, banilor şi energiei. După ce am murit o dată, trecând prin experienţa în preajma morţii şi întorcându-mă, respect cu adevărat viaţa şi moartea.

În experienţele noastre cu ADN-ul s-ar putea să fi deschis poarta unui mare secret. În curând, vom putea trăi în acest corp cât de mult vrem. După ce veţi fi trăit în jur de 150 de ani, veţi simţi intuitiv că vreţi să schimbaţi canalul.

Să trăieşti o veşnicie într-un singur trup nu este la fel de creativ ca şi reîncarnarea, ca şi transferul energiei în acest vortex fantastic de energie în care ne aflăm. Vom vedea cu adevărat înţelepciunea vieţii şi morţii şi ne vom bucura de ea. După cum stau lucrurile, suntem vii dintotdeauna. Acest corp în care vă aflaţi a fost viu dintotdeauna.

El vine dintr-un şuvoi de Viaţă care îşi are originea în Marea Explozie (Big Bang) şi chiar dincolo de ea. Acest corp dă viaţă vieţii următoare, atât ca energie densă, cât şi subtilă. Acest corp este viu deja de o veşnicie.

 

Povestea unei experiențe în preajma morții

 

Karanna Academy©

 

Alte articole din categoria PREMIUM

 

Vizitati-ne Pagina de Facebook 

 

#ARTICOLEPREMIUM #DezvoltareSpirituală #Religie #Spiritualitate #VIEȚIANTERIOARE #Vindecare #Dumnezeu #moarteclinica #univers

yule

Ritual de Sabat – Yule

 

Yule – 21 dec

Yule inseamna roata in norvegiana. Este sarbatoarea solstitului de iarna, in jurul datei de 21 dec.

Aceasta sarbatoare celebreaza venirea pe lume a Regelui Soare. Yule mai este cunoscut si ca Festivalul Luminilor, caci toate luminile ardeau in aceasta noapte.

La Yule, sărbătorim iarna și renașterea Soarelui. La Samhain, Zeița l-a urmat pe Zeu în Lumea de Dincolo, iar Pământul și-a început marea lungă iarnă. Pe măsură ce roata se întoarce spre Yule, Zeița este gravida și dă naștere micului Rege de Stejar – Oak King, Zeul Soarelui Rasare. Vechiul Zeu sau Regele Holly este învins și se întoarce în Lumea de Dincolo pentru a se odihni până la solstițiul de vară, când va renaște din nou ca Domn al Soarelui Apune.

In Roma Antica, aceasta sarbatoare era denumita Natalis Solis Invicti – Aniversarea Soarelui Nebiruit si avea loc in timpul festivalului mai lung denumit Saturnalia, cel mai important din an, de la care a ramas pana in ziua de azi traditia sarbatorii de Anul Nou.

Yule a fost primul festival pagan asimilat de crestinism in anul 354 d.Hr., cand celebrarea nasterii pruncului Iisus, care a avut loc undeva in martie, a fost mutata in timpul solstitiului de iarna si a fost numita Craciun. Obiceiul impodobirii bradului de Craciun, cadourile, colindele, uraturile mascatilor costumati, vascul, au fost toate preluate de la sarbatoarea pagana Yule.

Este ziua eliberarii lui Mabon, fiul Marii Mame, Modron. La Yule, Mabon renaște ca si Copil al Promisiunii, Fiul Luminii.

De Yule se fac ritualuri pentru victorie asupra dusmanilor, pentru succes in orice domeniu, prosperitate financiara si materiala.

 

Traditii Ritual de Sabat Yule – 21 dec

Când zilele deveneau mai reci și nopțile deveneau mai lungi, oamenii din vremuri străvechi aprindeau lumânări și se adunau la focuri rotunde pentru a ademeni Soarele prin dansuri si cantece.

Brazii se tăiau și se aduceau în interiorul caselor pentru a simboliza viața, renașterea și reînnoirea. Acestia au putere asupra morții, deoarece verdele lor nu se stinge niciodată și au fost obișnuiți să învingă demonii de iarnă (frigul) și să reziste mortii și distrugerii. Datorită forței și tenacității lor, se credea că încurajează revenirea Soarelui.

Regele Holly, care reprezintă elementul masculin si reprezentat prin iedera, a fost adesea folosit pentru a decora ușile, ferestrele și șemineele. Indepărtează spiritele rele înainte ca acestea să poată intra într-o casă și să provoace rău. Iedera, simboluri ale Regelui Holly, reprezintă speranța, iar fructele roșii reprezintă potență.

Vâscul, care reprezintă elementul feminin, deține de asemenea multă importanță, deoarece a fost folosit de preoții druizi în ceremoniile speciale din timpul solstițiului de iarnă. Ei credeau că frunzele ei verzi reprezentau fertilitatea zeiței-mamă și că fructele sale albe, sămânța Dumnezeului Pădure sau a Regelui Stejarului. Druizii recoltau vâscul de la stejarii sacri iar domnisoarele se strângeau sub copaci pentru a prinde ramurile care cad, împiedicându-le să cadă la pământ; căci dacă se întâmpla acest lucru, se credea că toată energia sacră din plantă se revarsa în pământ. Ramurile și crengile se împărțeau pentru a fi atârnate pe uși ca protecție împotriva tunetului, fulgerului și a altor rele. Era purtat și ca amuleta pentru fertilitate sau atârnat deasupra capului.

Arborele Yule a fost și un alt simbol important în tradiția păgână. Inițial, a reprezentat Arborele Vieții sau Arborele Lumii printre păgânii timpurii. În vechime era decorat cu cadouri pe care oamenii voiau să le primească de la zei. Acesta era împodobit cu ornamente naturale precum fructe de pădure și alte fructe, precum și simboluri sacre zeilor și zeiței. În unele tradiții de sărbători, ghirlandele cu floricele și fructele de pădure erau înfășurate în jurul copacului, astfel încât păsările sa se poata hrăni și din copac.

Obiceiul de a arde Busteanul Yule a început cu vechii scandinavi care au ars un bustean uriaș, cazut dintr-un Arbore de Cenusa , pentru a-și onora zeul Thor. În tradiția celtică, un foc continuu de vatră se păstra pentru a împiedica spiritele să intre în casă. Pentru ca focul să continue să ardă, un arbore de stejar mare se tăia și se aducea în casa pentru a fi ars în vatră, iar ultimele rămășițe din arbore se puneau deoparte pentru a arde cu focul de anul viitor. Se credea, de asemenea, că, cu cât ardea mai mult timp busteanul, cu atât mai rapid va veni Soarele pentru a încălzi Pământul.

 

Alte tradiții și simboluri Yule

Lumânările erau un alt mod de a avea o flacără veșnică în casă. Ele simbolizau lumina și căldura soarelui și erau folosite pentru a alunga relele și a ademeni soarele / fiul care se întoarce.

Coroanele erau de asemenea tradiționale în cele mai vechi timpuri, deoarece simbolizau roata anului și finalizarea unui alt ciclu. Erau confecționate din frunze verzi și împodobite cu conuri și fructe de pădure și atârnate ca decor în toată casa. De asemenea, erau oferite cadou pentru a simboliza infinitatea bunăvoinței, prieteniei și bucuriei.

Clopotele erau adesea sunate în timpul solstițiului de iarnă pentru a alunga demonii care au ieșit la suprafață în perioada întunecată a anului. Erau sunate dimineața în timp ce toată lumea  se trezea pentru a alunga zilele întunecate și a anunțat zilele mai calde și mai strălucitoare după solstițiu.

Elfii au fost asociati cu Yule, deoarece anticii știau că spiritele care au creat Soarele locuiau pământul Elfilor. Prin includerea elfilor în sărbătorile de Yule, anticii credeau că asigurau asistența elfilor în constrângerea Soarelui să se întoarcă.

Turta dulce era considerată a fi o pâine specială în această perioadă, deoarece ghimbirul nu a fost disponibil până când cruciații l-au adus în secolul al XI-lea. În vremea respectivă existau legi stricte cu privire la pâinea de specialitate, astfel încât turta a fost lăsată să fie produsă numai în perioada sărbătorilor și astfel, a devenit asociată cu iarna și cu Yule.

Wassail provine din cuvintele din engleza veche waes hael, care înseamnă „be well”, „be hale” sau „good health” (sanatate de fier, fii binecuvantat, toate bune). Este o băutură puternică, de obicei un amestec de alune, miere și condimente sau cidru de mere amestecat. Când păgânii intrau în pădure pentru a taia marele stejar pentru bușteanul Yule, ei ungeau copacul cu aceasta bautura și il decorau cu prăjituri îmbibate in Wassail, astfel s-a născut ritualul de spălare. Acasă, Wassail-ul se turna într-un castron mare în timpul sărbătorii, iar gazda, atunci când își saluta oaspeții, ridica un pahar și le dorea „waes hael”, căreia ise răspundea „drinc hael”, ceea ce însemna „Bea și fii bine”.

Colindatul a fost, de asemenea, o tradiție populară Yule. Copiii mici onorau solstițiul de iarnă cantand colinde. Mergeau prin sate, cântând din ușă în ușă. Sătenii, în schimb, îi răsplăteau cu dulciuri și mici cadouri care simbolizau mâncarea și prosperitatea oferite de Zeița-mamă tuturor copiilor ei pământeni.

Simboluri Yule: Regele Holly, stejar, vâsc, iederă, frunze verzi, laur, dafin, tamaie, pin, salvie, cedru galben.

Mâncare și băutură Yule: Wassail, turtă dulce, fructe, fructe de pădure, nucă, mâncăruri de porc, curcan, vinete, Ceai de ghimbir, Cidru condimentat.

Culorile lui Yule: Roșu, Verde, Alb, Argintiu, Auriu. Roșul reprezintă Regele Holly în scădere. Verde reprezintă Oak King, Zeul Soarelui Rasare. Albul reprezintă puritatea și speranța Lumii noi. Argintul reprezintă Luna. Aurul reprezintă Soarele / Fiul.

Pietrele Yule: rubin, granate, smaralde, diamante.

Activități Yule: Colindat ~ Taierea copacilor ~ Arderea buștenilor Yule ~ Decorarea copacului Yule ~ Schimbarea cadourilor ~ Sărut sub vâsc

Zeități ale lui Yule: Zeițe: Marea Zeiță Mama a Pământului, Freya, Gaia, Diana, Isis, Demetra
Zeii: Mabon, Zeul Soarelui, Copilul Stelei Divine, Regele Stejarului, Regele Holly, Omul Verde, Omul Roșu, Cel Cu Corn, Odin, Lugh, Apollo, Ra

 

Karanna Academy

PAGINA FACEBOOK

#DezlegariMagie #DezvoltareSpirituală #EVOLUTIESPIRITUALA #Ezoterism #MagieHermetism #Religie #Spirite #Spiritualitate #Talismane #Zei #ritual #RoataAnului #Sabat #Yule

Antahkarana by Cha0sCat

Antahkarana – Simbol stravechi de vindecare si ascensiune spirituala

 

În filozofia hindusă , Antahkarana ( in sanscrită : cauza interioara, primordiala ) se referă la totalitatea celor două nivele ale minții , și anume Buddhi , intelectul sau mentalul superior și Manas , nivelul inferior care include corpul mental inferior sau mentalul inferior.

Antahkarana a fost , de asemenea, numita legătura între cele doua corpuri mentale  si este partea ce se reîncarnează, a minții .

În literatura de specialitate vedanta , Antahkarana  este organizata în patru părți :

.

Ahamkara ( ego ) – care il identifică pe Atman ( sinele ), cu corpul fizic si cu conceptul de „Eu”
Buddhi ( intelect ) – care controleaza luarea deciziilor
Manas ( minte ) – controleaza sankalpa ( vointa, decizia )
Chitta ( memorie ) – se ocupa cu procesul de amintire și de uitare

antahkarana

Se considera că ” Antahkarana ” se referă la întregul proces psihologic , inclusiv mintea si emotiile , care compun nivele ale mintii , așa cum este descris mai sus si care functioneaza ca o unitate in cadrul careia toate părțile lucrează împreună ca un întreg .

Mai mult decât atât , având în vedere că nivelele mintii sunt corpuri energetice, acestea sunt : manomayakosha – legate de manas – o parte a minții în legătură cu cele cinci simțuri, ce tanjeste dupa emotii si senzatii de placere, în timp ce buddhi ( intelect , inteligență , capacitate de a raționa ) , este legat de vijnanamayakosha – corpul conștiinței , cunoasterii , al intuiției și al experienței de viata .

 

antakarana

Antahkarana, vechi simbol de vindecare

Alice Bailey și alti autori ai filosofiei tibetane au cunoștințe de Antahkarana pe care le puteți găsi într-un număr de cărți. Ei descriu Antahkarana ca o parte a anatomiei spirituale. E

ste legătura dintre creierul fizic și Sinele Superior. Este ceea care trebuie să se vindece și să dezvolte, dacă vrem să creștem spiritual.

Simbolul Antahkarana descris aici reprezintă această conexiune și o activează ori de câte ori vă aflați în prezența sa.

Știința radionica indică faptul că liniile desenate pe hârtie creează un efect psihic asupra spațiului din jurul desenului și influența aura umană și chakrele în diferite moduri, în funcție de modelul creat. Aceasta validează practica veche de meditație cu Yantre care face uz de imagini vizuale pentru a purifica și evolua conștiința.

Antahkarana este un simbol stravechi de vindecare și meditație care a fost folosit in Tibet si China de mii de ani. Este un simbol puternic și pur și simplu având-l langa dumneavoastră, acesta va crea un efect pozitiv asupra chakrelor și aurei. Când faci munca de vindecare, concentrează și adâncește acțiunile energiilor de vindecare implicate.

Când meditezi cu simbolul pe persoana ta sau în apropierea lui, se creează în mod automat ceea ce Taoistii numesc marea orbita microcosmica în care energiile spirituale călătoresc la nivelul coloanei vertebrale, spre chakra coroanei, apoi în jos prin partea din față a corpului la chakra rădăcină și înapoi din nou sus continuu se deplasează în jurul coloanei. Această acțiune echilibrează chakrele și împiedică dezechilibrul în una sau mai multe chakre .

Simbolul Anthakarana va neutraliza, de asemenea, energia negativa, care este colectata, în obiecte, cum ar fi bijuterii sau cristale pur și simplu prin plasarea obiectului între două simboluri.

În plus, va îmbunătăți toate lucrările de vindecare, inclusiv Reiki, Mahikari, Jin Shin, terapia polaritatii, Chiropraxia, hipnoterapie, și regresia in vieti trecute. Aceste efecte pozitive au fost confirmate de rezultatele îmbunătățite observate de cei care folosesc simbolul și de observatiile clarvazatorilor instruiți în detectarea modificărilor în aura si chakre.

antahkarana_quadrato_14k1
Acest simbol este multi-dimensional. De la un punct de vedere, pare să aiba două dimensiuni, fiind confecționat din trei șeptari pe o suprafață plană.

Cei trei șeptari reprezintă cele șapte chakre, cele șapte culori și cele șapte tonuri ale scarii muzicale. Acesti trei șeptari sunt menționati în cartea Apocalipsa ca cele șapte lumânări, cele șapte trâmbițe și cele șapte peceți.

Dintr-o altă perspectivă acest simbol apare ca un cub tridimensional. Energia se mișcă tridimensional, care pot fi văzute și continuă tot drumul in dimensiunile nevăzute până la cea inalta dimensiune – dimensiunea Sinelui Superior.

Practica de meditație tibetană, care foloseste Antahkarana are loc într-o cameră luminată cu lumânări. În mijlocul camerei era un vas mare, din faianță în formă ovala care simboliza oul cosmic al universului. Vasul este umplut cu câțiva centimetri de apă și la mijloc este un scaun.

Pe scaun, încrustat în argint este simbolul Antahkarana. Un perete a fost acoperit cu cupru, care a fost lustruit pana la un finisaj de oglindă. Tapiserii care afișate simbolurile Reiki sunt agățate pe peretele opus.

Meditatorul, un Lama tibetan ar sta pe scaun și să privească în mod constant imaginea simbolurilor Reiki reflectate în oglinda de cupru lustruit.

Această meditație Yantra ar crea o concentrare în mintea meditatorului, unind constiinta cu energiile transcendentale ale simbolului Reiki în timp ce Symbol Antahkarana de pe scaun ar concentra energiile generate și le-ar provoca să curgă uniform prin toate chakrele și sa faca conexia cu Pamantul.

Este conexiunea directa cu Sinele Superior, care creează și ghidează beneficiile simbolului și de aceea nu poate fi folosit niciodata pentru a face rău.

antahkarana

 

Instructiuni de utilizare

Antahkarana este un simbol special care are propria sa conștiință. Ea nu are nevoie de o initiere pentru a funcționa. Este imaginea de simbol imprimat care creează efectul.

Se lucrează direct cu aura și chakrele dvs.și efectul de vindecare variază , în funcție de ceea ce ai nevoie in momentul utilizării.

Deoarece este coordonata de către Sinele Superior, ea are întotdeauna un efect benefic și nu pot fi utilizata în mod abuziv sau utilizata pentru a provoca daune.

Simbolurile pot fi plasate sub o masă de masaj, sau în partea de jos a unui scaun sau ati putea sta pe ele. Ele pot fi, de asemenea, plasate pe perete sau pot fi asezate fata de sau purtate pe corpul tău, spre zona care are nevoie de vindecare.

 

Antahkarana în Tratamente Reiki

Simbolurile pe pânză funcționează cel mai bine, pentru a fi utilizate atunci când se oferă tratamente Reiki ; acestea vă permit a le plasa pe corpul clienților pe zonele care au nevoie de vindecare. Atunci când este utilizat în acest mod, puteți plasa apoi mâinile pe partea de sus a simbolului și a aduce Reiki prin simbolul în client.

Acest lucru va face tratamentele mai eficiente, iar persoana se va vindeca mai repede. Simbolul multiple este potrivit pentru eliberarea de energie blocata. Dacă simți un blocaj, puneți simbolul multiplu peste , cu imaginea în jos și pune-ti mainile deasupra simbolului.

Veți descoperi că blocajul se destramă și este eliberat mult mai repede. Simbolurile masculin, feminin și crucea cosmica au fiecare propria lor vibrație și vor adăuga un anumit tip de beneficiu in tratament. Folositi intuiția pentru a determina care simbol se poate utiliza intr-o situatie data..

Simbolurile antahkarana pot fi, de asemenea, plasate pe podea sub masă Reiki sau sub patul de tratament , cu imaginea în sus. Amintiți-vă, ca doar avandu-le în prezența dumneavoastră vor avea un efect benefic.

Antahkarana2

Antahkarana în Meditație

Puteți medita direct pe Antahkarana privind-o în mod constant , cu ochii relaxati, indepartand ușor orice gânduri care ar putea veni.

Continuand practica imaginea poate incepe sa se schimbe si modifice sau să se estompeze sau poate dispărea complet. Acest lucru este bun, deoarece indică faptul că ați ajuns la un nivel mai profund de meditație și primiti beneficii mai mari.

Nu permiteti ca acest lucru să vă deranjeze. Continuați privirea relaxata constant.

Chiar s-ar putea sa începeti să vedeți imagini în fața antahkranei, care sunt foarte plăcute și relaxante. Chiar si o singura meditație cu simbolul va fi benefică în timpul perioadelor de stres.

Utilizarea regulată este cea mai buna, 10 la 30 de minute in fiecare zi pentru meditație asupra Antahkaranei. Va va dezvolta, împreună cu claritatea mentală și un sentiment de pace și securitate pe tot parcursul zilei.

 

Utilizările Fiecarui simbol Antahkarana

Există mai multe variante ale simbolului. Simbol unic mare este mai feminin și creează vindecare într-un mod blând, vindecand energiile feminine pentru bărbați și femei deopotriva. Simbolul unic mai mic este mai masculin și mai direct, concentrat și pătrunzător și va vindeca energia masculină pentru bărbați și femei. Folosesti intuitia în a decide pe care să il utilizati.

Crucea Cosmica este constituita din șapte simboluri . Aceasta reprezintă cele șapte chakre majore. Acest simbol va purifica energia si poate fi folosit pentru a deschide inima.

Simbolul pătrat multiplu din șaisprezece simboluri va rupe blocajele și energia congestionat a, repunand în mișcare. Acest simbol poate, de asemenea, risipi energia dvs., astfel încât se recomandă să urmați utilizarea acestuia cu simbol unic masculin pentru a crea centrare și împământare.

Simbolurile antahkarana se pretează ușor la experimentare, astfel permiteți-vă să fiti ghidat spre noi utilizări. Unii oameni le folosesc pe tricouri, alții le-au plasat mici, in portofel (pentru a i ajuta să ruleze mai rapid și mai mult).

Puteți, de asemenea folosi o bandă de dimensiunea portofelului pe o chakra sau pe o suprafață care are nevoie de vindecare și va consolida imediat zona.

Universul este plin de mister , avand încredere doar în lumina hristica și explorand cu îndrăzneală adevarata noastra natura, nepretuite comori vor fi relevate pentru noi.

 

antahkarana_gay

Tibet

Pentru vindecare, tibetanii au amenajat camere, la lumina lumânărilor, în care au plasat un bol oval, mare, umplut cu câţiva centimetri de apă, reprezentând apele vieţii. În centrul apei este plasat simbolul Antahkarana, de obicei realizat din argint.

Un perete este din aramă lustruită și va crea o oglindă de vindecare; un alt perete este decorat cu picturi reprezentând alte simboluri de vindecare.

Vindecătorul meditează cu acest simbol folosind concentrarea, ca să se unească energiile din simbol cu cele ale persoanei care solicită vindecare.

Simbolul Antahkarana creează o energie care are efect direct asupra aurei umane, ajungând direct în chakre.

Imaginile unor simboluri puternice nu sunt, desigur, nimic nou. E o practică străveche, care apare in multe culturi. Meditaţia Yantra, de exemplu, folosește imagini vizuale pentru a ajunge la constiință. Antahkarana este un foarte vechi simbol şi o meditaţie, care au fost folosite în China şi Tibet, de mii de ani. Astăzi, este un simbol cunoscut, atât de puternic încât se poate lucra independent de energia din afara.

 

Cum funcţionează?

Pentru că interacţionează direct cu aura şi chakrele, ştie cum să varieze efectul de vindecare în funcţie de ceea ce aveţi nevoie în momentul utilizării.

Ca instrument de vindecare, ajută la eliberarea de energie în cadrul unei orbite microcosmice, la procesul de creare a unui flux de energie până la canalul principal al corpului şi în jos, pe canalul funcţionale. Acest flux de energie are un efect de impământare si de curățare a organismului; şi, deoarece activeaza chakrele, se vindecă organele asociate cu fiecare din chakre.

Energiile spirituale călătoresc până la nivelul coloanei vertebrale, peste chakra coroanei, şi în jos, prin partea din faţă a corpului, la chakra rădăcină, şi înapoi, continuu. Acest flux de energie previne acumularea excesivă de energie în oricare dintre chakre. Efectul este adesea revigorant, adăugând un impuls vizibil pentru vitalitate.

Pentru cei care nu stiu, chakrele sunt ca niște baterii esenţiale în organismul nostru, fiecare baterie fiind responsabilă pentru încărcarea unui întreg departament. Chakrele sunt centre uimitoare de energii de vindecare.

Pur şi simplu concentrându-se atenţia asupra chakre, acesta este în sine un exerciţiu de puternic. Vindecarea organelor asociate sau aspectelor emotionale indicate are loc imediat.

 

ANTH

Variaţiile Simbolului Antahkarana

Antahkarana este un simbol multi-dimensional care arata ca un hexagon în interiorul unui cerc. Acestea semnifică sapte culori ale curcubeului şi cele şapte chakre.

Ca un cub tri-dimensional, eficacitatea sa este îmbunătăţită considerabil și ajută constiinta pentru a accesa sinele superior.

Când se contempla simbolul pentru ceva timp, parecă se roteşte în jurul său şi în jurul omului! Este o adevarata calatorie!

 

Efecte

Antahkarana actioneaza direct asupra vortexurile de energie subtilă a organelor umanei. Pur şi simplu plasarea simbolului, în orice cameră sau spaţiu, este, de obicei suficient, pentru a genera un mediu sănătos. Simbolul nu poate provoca daune, deoarece lucrează direct prin sinele superior.

Obiecte plasate între două simboluri Antahkarana vor fi curăţate de energia negativă.

Simbolul Antahkarana va neutraliza, de asemenea, energie negativa care ar putea fi colectată în bijuterii sau cristale, pur şi simplu prin plasarea obiectelor între două simboluri.

Simboluri plasate sub saltele, scaune sau mese de masaj au un efect foarte pozitiv asupra somnului.
Apa poate fi purificata în nouă minute, prin plasarea sa pe simbolul Antahkarana.

În cazul în care energia trebuie să fie concentrată pe un loc mic, utilizaţi una dintre colţurile simbolului şi apăsaţi-l pe zonă, trei minute.

 

Ideal pentru meditaţie

Antahkarana este un instrument valoros pentru meditaţie, datorită calităţilor sale tridimensionale. Folosirea regulata a simbolului genereaza o mare claritate interioară.

El ajută mintea să meargă în subconştient, şi, prin urmare, îmbunătăţirea mult rezultatele la meditatii, afirmatii si vizualizari.

Meditaţia se face uitîndu-te direct, dar uşor, pe simbol. Ca să vă relaxaţi, aţi putea să aveţi mai multe tipuri de viziuni în interiorul sau în jurul simbolului. Acest lucru are un efect puternic asupra mintii, sporind claritatea, dar, de asemenea, determinând-o să se relaxeze foarte mult.

Dacă păstrăm zece minute pe zi pentru a medita asupra Antahkarana, psihicul va dezvolta în curând o conduită de calm, un sentiment de pace şi securitate. În cazul în care simţiţi o senzaţie de zbor, care vă deranjează, deschide instantaneu ochii si intoarce-i la pământ.

Antahkarana nu ar trebui să fie văzută ca o modalitate de relaxare, ar trebui să fie utilizată pentru terapie si evolutie spirituala.

 

 

Karanna Academy©

 

Alte articole din categoria PREMIUM

 

Vizitati-ne Pagina de Facebook 

 

 

#ARTICOLEPREMIUM #DezvoltareSpirituală #EVOLUTIESPIRITUALA #Ezoterism #GeometrieSacră #Meditatie #Religie #Spiritualitate #antahkarana

https://evolutiespirituala.ro/antahkarana-simbol-stravechi-de-vindecare-si-ascensiune-spirituala/

CARTEA URANTIA

URANTIA

– fragmente – 

univers (5)

 

Intelectele parţiale, incomplete şi în evoluţie ar fi neputincioase în universul principal, incapabile să formeze chiar şi cel mai rudimentar tipar raţional de gândire, dacă orice minte, superioară sau inferioară, nu ar avea aptitudinea înnăscută de a forma un cadru universal în care ea să poată gândi.

Dacă mintea nu poate ajunge la concluzii veritabile şi nu poate pătrunde până la originile veritabile, ea va fi infailibil determinată să închipuie concluzii şi să născocească origini, pentru a avea un mijloc de a gândi logic în cadrul acestor ipoteze create în mod mental. Astfel de cadre universale pentru gândirea creaturilor sunt indispensabile operaţiunilor intelectuale raţionale însă, fără nici o excepţie, ele sunt într-un grad mai mic sau mai mare, eronate.

Cadrele conceptuale ale universului nu sunt decât relativ adevărate. Ele sunt utile eşafodaje care trebuie în cele din urmă să cedeze locul expansiunii înţelegerii cosmice crescânde. Modurile de a înţelege adevărul, frumuseţea şi bunătatea, moralitatea, etica, datoria, iubirea, divinitatea, originea, existenţa, scopul, destinul, timpul spaţiul şi chiar şi Deitatea, nu sunt decât relativ juste. Dumnezeu este cu mult, mult mai mult decât un Tată, dar Tatăl este cea mai înaltă concepţie umană despre Dumnezeu.

Cosmosul absolut este din punct de vedere conceptual fără limite.
A defini întinderea şi natura acestei realităţi echivalează cu a da calificări infinităţii şi a atenua conceptul pur al eternităţii. Ideea de infinit -etern, de etern-infinit, este necalificată în întindere şi absolută în fapt. Nici o limbă a Urantiei, trecută, prezentă sau viitoare, nu este adecvată pentru a exprima realitatea infinităţii sau infinitatea realităţii. Omul, creatură finită într-un cosmos infinit, trebuie să se mulţumească cu imagini deformate şi cu concepţii înguste despre această existenţă fără limite, fără hotare, fără început şi fără sfârşit, care depăşeşte realmente facultăţile lui de înţelegere.

Mintea nu poate niciodată spera să priceapă conceptul unui Absolut fără a încerca mai întâi să fracţioneze unitatea acestei realităţi. Mintea unifică toate divergenţele, dar, în absenţa totală a divergenţelor, mintea nu găseşte nici o bază pentru a încerca să formuleze concepte comprehensibile.

Starea statică primordială a infinităţii necesită o segmentare înaintea oricărei încercări umane de a o înţelege. Infinitatea comportă o unitate a cărei expresie, în aceste pagini, a fost EU SUNT-ul – primul postulat al minţii creaturilor. Însă o creatură nu va putea niciodată să înţeleagă cum se face că această unitate devine o dualitate, o triunitate şi o diversitate, în timp ce rămâne totuşi o unitate necalificată. Omul întâmpină o problemă similară atunci când se opreşte pentru a contempla Deitatea nedivizată a Trinităţii alături de personalizarea multiplă a lui Dumnezeu.

Urantia

Apasa aici pentru a citi cartea Urantia online

#AcademiaKaranna #DezvoltareSpirituală #EbooksCartiOnline #Ezoterism #Karanna #MaestriiSpirituali #Mistere #Religie #Spiritualitate #cartispiritualitate #ierarhiispirituale #univers #Urantia

Sfantul Ioan Scararul

Nesimțirea – cauză a împietririi sufletești

 

Nesimțirea fie în trup, fie în suflet, este o letargie care, prin durata bolii și a nepăsării (lenei), a trecut în nesimțire.

Nesimțirea fie în trup, fie în suflet, este o letargie care, prin durata bolii și a nepăsării (lenei), a trecut în nesimțire. Împietrirea este nepăsare care cu vremea a devenit ca și naturală, amorțire, (adormire) a minții, odraslă a obișnuinței care o ia înaintea voii și conștiinței, alungare a lui Dumnezeu. Împietritul este un filosof neînțelept care se osândește pe sine însuși, voind să se arate învățător altora, orator care condamnă pe sine însuși prin vorbele pe care le rostește; el vorbește despre felul în care poate fi vindecată o rană, în vreme ce el nu încetează să și-o scarpine pe a sa. Cugetă la moarte, însă trăiește ca și cum ar fi nemuritor. Predică înfrânarea, dar se străduiește să-și satisfacă lăcomia. Citește despre înfricoșata judecată, însă în același timp începe să râdă. Laudă rugăciunea, dar fuge de ea ca de bici. Fericește ascultarea, dar e cel dintâi care nu o practică. Preamărește pe cei milostivi și ocărăște pe cei săraci. Se osândește pururea pe sine, însă nu voiește să aibă conștiința răului săvârșit.

(Sfântul Ioan ScărarulScara Raiului,  traducere de mitropolit Nicolae Corneanu, Editura Învierea, 2007, pp. 251-252).

 

#Diverse #Religie #citate #crestinism #Citat

solstitiu de vara 2018 05598200

Solstitiul de vara – cea mai lunga zi din an

🌞✨ Solstițiul de Vară – Cea mai lungă zi a anului! 🌻🌿

Pe 21 iunie, Soarele ne oferă cea mai lungă zi din an în emisfera nordică, marcând începutul verii astronomice și Ziua Mondială a Soarelui. Din acest moment, lumina zilei începe să scadă, pregătindu-ne pentru echinocțiul de toamnă, când ziua și noaptea devin egale. 🌅🌙

De mii de ani, această zi a fost sărbătorită cu focuri de tabără, dansuri și ritualuri magice în multe culturi: de la triburile celtice la români, care prind viață prin tradiția Sânzienelor – zânele care aduc noroc, iubire și belșug. 🌸🔥

Solstițiul de vară este o sursă de energie, pasiune și creativitate – un moment perfect pentru a visa, a-ți pune dorințe și a te conecta cu natura. 💫🍃

Celebrate the longest day of the year with joy and wonder! 🌞💖

#SolstițiulDeVară #ZiuaMondialăASoarelui #MagieȘiTradiții #VeriLungă #NaturePower

🌞✨ Summer Solstice – The Longest Day of the Year! 🌻🌿

On June 21st, the Sun gifts us the longest day of the year in the Northern Hemisphere, marking the start of astronomical summer and World Solar Day. From now on, daylight will slowly shorten, preparing us for the autumn equinox when day and night balance. 🌅🌙

For millennia, this day has been celebrated with bonfires, dances, and magical rituals across cultures—from Celtic tribes to Romanians honoring the Sânziene fairies who bring luck, love, and abundance. 🌸🔥

The summer solstice pulses with energy, passion, and creativity—a perfect moment to dream, make wishes, and connect with nature. 💫🍃

Celebrate the magic of the longest day! 🌞💖

#SummerSolstice #WorldSolarDay #MagicAndTradition #LongSummerDays #NatureEnergy

#iele #Rusalii #Sanziene #sanzienele #Solstitiu #traditii

https://evolutiespirituala.ro/solstitiul-de-vara-cea-mai-lunga-zi-din-an/