“Când Steaua albastră Kachina va răsări în Rai, va aparea a cincea lume”
O straveche profetie a indienilor Hopi spune: „cand steaua albastra Kachina va rasari in Rai, va aparea a cincea lume”.
Numele Hopi pentru steaua Sirius este Steaua Albastra Kachina. Aceasta va fi ziua purificarii, când aceasta stea va dansa în piață și-si va scoate masca.
Cele noua semne ale profetiei
Profetia Hopi vorbeste de doua Kachinas gemene – alba si albastra.
Acesta este primul semn: am spus despre sosirea oamenilor cu pielea alba, ca Pahana, dar care nu traiesc ca Pahana – oameni care au luat pământul care nu le apartinea si care si-au lovit inamicii cu tunetul (arme).
Acesta este al doilea semn: pământurile noastre vor vedea venind rotile de tors pline cu voici (masini).
Acesta este al treilea semn: un ciudat animal, ca un bivol dar cu coarne foarte lungi, va invada in numar mare paminturile (vite cu coarne mari).
Acesta este al patrulea semn: pământul va fi strabatut de serpi din fier (caile ferate).
Acesta este al cincilea semn: pământul va fi strabatut in zig-zag de o uriasa pânză de paianjen (liniile de curent si telefonie).
Acesta este al saselea semn: pământul va fi strabatut in zig-zag cu râuri de piatra care vor face picturi in soare (soselele si mirajele pe care le produce soarele ca efect al stralucirii sale).
Acesta este al saptelea semn: veti auzi marea intunecata serpuind si multe vietuitoare murind din cauza ei (deversarile de petrol).
Acesta este al optulea semn: veti vedea multi tineri purtând parul lung ca oamenii nostri, venind si alaturindu-se triburilor noastre, învățând din intelepciunea noastra (curentul hippy).
Aceste este al noualea si ultimul semn: veti auzi de locurile din Rai, de deasupra pământului care vor cadea cu un zgomot puternic.
Va aparea Steaua Albastra. Foarte curând dupa aceasta ceremoniile populatiei Hopi vor inceta.
Marea distrugere care va cutremura lumea
Semnificatia marii distrugeri este aici: lumea se va cutremura in toate partile.
Oamenii albi se vor lupta cu cei de pe alte meleaguri – aceia obsedati de prima lumina a intelepciunii.
Vor fi multe coloane de fum si foc cum omul alb a facut in desert, nu departe de aici. Cei care vor sta si locui in locurile tribului Hopi vor fi in siguranta.
Apoi va mai trece mult timp pana la reconstructie. Si curând, foarte curând dupa aceea, Pahana se va intoarce. El va aduce lumina celei de-a cincea lumi.
El va planta semintele intelepciunii in inimile noastre. Poate ca acum aceste seminte au fost plantate. Acestea vor netezi calea spre aparitia celei de-a cincea lumi.
Roca Profetiei Hopi din Grand Canyon
Langa rezervatia Hopi din Arizona se gaseste o stanca de gresie pe care se afla gravata o inscriptie a trecutului, prezentului si viitorului. Acest loc este mai cunoscut ca Roca Profetiei Hopi.
Piatra povesteste celor din tribul Hopi ca a aparut din pământ pe suprafata pământului. Amplasarea actuala este in Marele Canion.
Migratii ciudate ale stancii care prevestesc sfârșitul
Povestea descrie cum Stanca Profetiei arata cum liderii clanului Hopi au migrat in patru directii, apoi s-au intors spre stanga – formand simbolul zvasticii.
Clanurile care au urmat migratia in patru directii – apoi s-au intors spre stanga – au format inversul simbolului zvasticii.
Dupa calatoria in patru directii ei s-au intors la centru. Când vor atinge centrul va fi sfârșitul varstei a patra.
Omul cu doua inimi trebuie sa se hotarasca
Stânca Profetiei Hopi povesteste clar despre existenta a doua inimi individuale.
Persoana cu doua inimi este cea care gindeste cu capul mai curând decât cu inima. Se face referire la functionarea predominanta a partii stangi a creierului care coordoneaza gândirea analitica.
Persoana care gândește cu inima utilizeaza partea dreapta a creierului, cea responsabila de gândirea intuitiva.
Frecvent, omul modern este neechilibrat din cauza ca traieste intr-o societate dominata de gândirea analitica a partii stangi a creierului.
Roca Profetiei Hopi arata ca oamenii cu doua inimi au sansa sa aleaga sa gandeasca cu inima sau sa continue sa gândească numai cu capul.
Daca vor alege ultima varianta, aceasta va conduce la autodistrugere; daca insa vor alege sa gândească cu inima, ei s-ar putea intoarce, treptat, spre modul natural de supravietuire.
Cele trei lumi cutremurate ne reamintesc ca suntem frati
Pe Piatra Profetiei Hopi sunt trei cercuri care reprezinta trei lumi cutremurate.
Creatorul va produce trei lumi nesigure, cutremuratoare, pentru a reaminti oamenilor despre inrudirea noastra.
Prima lume nesigura va fi reorganizata cand gândacul de pe panglica se va agita in aer.
Aceasta este interpretat ca fiind un avion. Avioanele au fost prima oara folosite in timpul primului razboi mondial. Deci, acest razboi poate insemna prima lume nesigura, cutremurata.
A doua lume nesigura va fi reorganizata cand omul va folosi simbolul migratiei Hopi (zvastica) in razboi. Deci, al doilea razboi mondial este a doua lume nesigura.
A treia lume nesigura va fi reorganizata de acoperirea cu o manta rosie.
Ar putea sa insemne aparitia comunismului in Rusia, China?
Nu se stie exact cine a scris-o,nici de cand circula printre credinciosii din Prahova.Cert este ca s-a raspandit ca lumina,ca lumea o cauta pentru puterile ei. Se spune ca norocosii care intra in posesia Rugaciunii scapa de boli, de griji, de necazuri, de farmece si blesteme, li se implinesc cele mai grele dorinte.
Este foarte important ca aceasta rugaciune sa fie facuta impreuna cu un preot. Impreuna, trebuie sa aleaga o zi in care se tine post, curatenie trupeasca si sufleteasca.
1.Rugaciunea se face in genunchi.Se iau 40 de lumanari- dar numai de la biserica,nu din magazine ca acelea nu au efect – pe care le aprinzi.Lumanarile trebuie sa arda complet.Pentru fiecare lumanare, se zice de patru ori “ Tatal nostru ”.
Deci pentru 40 de lumanari se zice “ Tatal nostru “ de 160 de ori.
Credinciosul trebuie sa inceapa rugaciunea inainte de miezul noptii, in asa fel incat sa nu treaca cu rugaciunile in ziua urmatoare. La sfarsit cand ceara lumanarilor s-a topit,Se spune RUGACIUNEA LUMANARILOR APRINSE. Separat ,si numai o singura data. Daca preotul e anuntat, face si el rugaciunea in biserica, pomeneste pomelniculcelui care se roaga si toate cererile si necazurile lui.
2.Dupa aceasta noapte, se tin post de curatenie sufleteasca si trupeasca sapte zile.In fiecare zi se aprind cate sase lumanari si pentru fiecare lumanare aprinsa se spune “ Tatal nostru “. La sfarsit si separat se spune RUGACIUNEA LUMANARILOR APRINSE, in timp ce preotul se roaga si el in biserica.
3.Dupa cele sapte zile, timp de sase saptamani, miercurea si vinerea se aprinde cate o lumanare si se spune de patru ori “ Tatal nostru “.Apoi iarasi se spune o singura data RUGACIUNEA LUMANARILOR APRINSE.
Resturile lumanarilor arse se duc la biserica ,unde oficiaza preotul care a dat ajutor.Toti cei care fac aceasta rugaciune trebuie sa aiba credinta si sa participe la cat mai multe slujbe de Sfinte Masluri.Ritualul se poate face si fara preot, dar e mai bine sa faca si el rugaciuni, caci se indeplineste mai repede ceea ce doresti.
Se spune ca puterile RUGACIUNII LUMANARILOR APRINSE SUNT CU ATAT MAI MARI CU CAT CEL CARE DETINE RUGACIUNEA O IMPARTE MAI MULTOR OAMENI.
Trebuie doar sa crezi in DUMNEZEU.Cu sufletul urgisit pus in palma, cu credinta de mantuire in gand, oricine este primit in dreapta TATALUI CERESC si ajutat.Oricine se roaga este ascultat.
RUGACIUNEA LUMANARILOR APRINSE
“ Doamne, asa cum arde lumanarea mea de repede, luata din sfanta biserica, tot asa sa-mi ajute Dumnezeu,Maica Precista si toti sfintii, ca sa piara tot atat de repede toate facaturile, spurcaciunile, toate relele, si patimile, blestemele si lucrurile diavolesti, farmecele, descantecele, mestesugurile si uneltele diavolesti de la locul unde stau, de la casa mea, din familia mea, de la cei bantuiti de patimi ( bautura, cafea, tutun, curvie, jocuri de noroc,
neascultare si nesupunere, injuraturile de cele sfinte, minciuna ), din capul meu, din trupul meu, din sufletul meu, din familia mea.Doamne, ajuta-ma sa-mi recapat sanatatea, linistea,iubirea, sporul si prosperitatea casei, a
serviciului, a locului unde lucrez, sa fiu bine vazut, sa fiu ferit de accidente si de relele intamplari, eu si casa mea, familia si colaboratorii de la munca. Doamne sa se departeze vrasmasii si sa se imblanzeasca , sa am soarta
buna de la Dumnezeu, sa mi se dezlege cununiile si facaturile, sa fiu ferit de argintul viu si lucrurile vrajitoresti sa nu aiba putere asupra mea. Doamne, fereste casa mea de ura si invidie, de certuri si batai, de boli molipsitoare, de betii de anturaj prost.
Doamne , fereste familia mea si sufletele noastre de toate incercarile si rautatile, si da-ne Doamne, sanatate, impliniri, realizari si viata fara primejdii.
Doamne, intareste-ma si pastreaza-mi credinta stramosilor, credinta crestinilor. Doamne, ocroteste pe parintii mei, pe fratii mei si pe surorile mele ( se spun numele lor ) si dezleaga blestemele viilor si mortilor cazute asupra noastra. Si lumineaza mintea si soarta copiilor nostrii, da-le spor la invatatura si reusita in viata.Doamne, vegheaza si intareste tineretul si copii celor de-un neam si o credinta cu noi. Doamne, ai grija de toti copii si intelepteste si pe copii mei ( toate numele pentru care se roaga credinciosul ).
Doamne, da-ne painea cea de toate zilele si linistea ta cea sfanta! Doamne, sa se implineasca toate rugaciunile noastre! Doamne, ajuta-ne! Doamne, iarta-ne! Doamne, miluieste-ne! Doamne, fie-ti mila de noi! Doamne al puterilor fii cu noi! Amin! “
În 1982 am murit de cancer în faza terminală. Boala mea era inoperabilă şi orice fel de chimioterapie pe care mi-ar fi prescris-o nu ar fi făcut altceva decât să mă transforme, din ce în ce mai mult, într-o legumă. Mi se dăduseră între şase şi opt luni de viaţă. În anii ‘70 eram un consumator ahtiat de informaţii şi mă întristam din ce în ce mai mult din cauza crizei nucleare, a crizei ecologice şi aşa mai departe. Aşa că, în lipsa unei baze spirituale, am început să cred că natura făcuse o greşeală şi că noi eram, de fapt, asemenea unui organism canceros aflat pe planetă. Percepeam oamenii că fiind un soi de cancer şi cu asta m-am ales. Asta m-a ucis. Aveţi mare grijă cum vedeţi lumea. Acest lucru se răsfrânge asupra voastră, mai ales dacă viziunea voastră este negativă. Acest lucru m-a dus pe mine la moarte. Am încercat diverse metode alternative de vindecare, dar nimic nu mi-a folosit. Aşa că am stabilit că totul era, de fapt, între mine şi Dumnezeu. Nu mă mai confruntasem niciodată până acum cu Dumnezeu, de fapt nu avusesem niciodată de-a face cu El. Nu aveam niciun fel de preocupări spirituale la vremea respectivă, dar am început o călătorie pentru a afla despre spiritualitate şi despre modurile alternative de vindecare. M-am apucat să citesc tot ce se putea despre subiectul respectiv, pentru că nu voiam să am vreo surpriză dincolo. Aşa că am început să citesc despre diverse religii şi filosofii. Toate erau foarte interesante şi mi-au dat speranţa că exista ceva dincolo.
.
Îmi amintesc că m-am trezit într-o noapte, acasă, pe la 4:30 şi am ştiut că venise timpul. Asta era ziua în care aveam să mor. Aşa că mi-am chemat câţiva prieteni şi mi-am luat la revedere. Mi-am trezit îngrijitoarea şi i-am spus. Făcusem o înţelegere cu ea că îmi va lăsa cadavrul în pace şase ore, pentru că citisem că se întâmplă tot soiul de lucruri interesante atunci când mori. Am adormit la loc.Următorul lucru pe care mi-l amintesc este începutul unei experienţe tipice în apropierea morţii. Dintr-o dată, am fost perfect conştient că stăteam în picioare, dar corpul meu era aşezat în pat. În jurul meu era un fel de întuneric. Mă simţeam mai viu în afara corpului decât în viaţa obişnuită. Totul era atât de viu, încât puteam vedea fiecare cameră din casă. Puteam vedea şi acoperişul casei, împrejurimile ei şi chiar dedesubtul casei.
.
Era o Lumină care strălucea. M-am întors spre Lumină, care era foarte asemănătoare celei descrise de alţi oameni în experienţele lor din apropierea morţii. Era atât de minunată. Este tangibilă, o poţi simţi. Este ademenitoare; vrei să te duci spre ea, aşa cum te-ai arunca în braţele tatălui său mamei tale ideale. Pe măsură ce am început să mă mişc către Lumină, am ştiut intuitiv că, dacă merg către Lumina, voi muri. Aşa că mergeam spre Lumină şi spuneam: „Te rog să aştepţi un minut; stai doar o secundă. Vreau să mă gândesc la asta, aş vrea să-ţi vorbesc înainte să plec”. Spre surprinderea mea, în acel punct, întreaga experienţă s-a oprit. Vă puteţi controla experienţa de după moarte. Nu vă aflaţi într-un vârtej incontrolabil. Aşa că dorinţa mea a fost respectată şi am avut o discuţie cu Lumina. Lumina lua permanent diferite forme, Iisus, Buddha, Krishna, mandale, imagini şi semne arhetipale. Am întrebat-o: Ce se întâmplă aici? Te rog, Lumină, explică-mi. Chiar vreau să ştiu care este realitatea situaţiei. Nu pot pune exact în cuvinte, pentru că era un fel de comunicare telepatică.
.
Lumina mi-a răspuns. Informaţia care mi-a fost transferată era că, în timpul experienţei tale de după moarte, credinţele tale sunt cele care dau forma feedback-ului pe care îl primeşti în faţa Luminii. Dacă eşti budist sau catolic sau fundamentalist, primeşti feedback legat de ceea ce era credinţa ta. Ai ocazia să o priveşti şi să o examinezi, dar majoritatea oamenilor nu o fac. După cum mi-a revelat mie Lumina, mi-am dat seama că ceea ce vedeam cu adevărat era matricea Sinelui nostru Superior. Cu toţii avem un Sine Superior, sau o parte suprasufletească a fiinţei noastre. El mi s-a revelat în cea mai adevărată formă energetică a sa. Singurul fel în care o pot descrie cu adevărat este că Fiinţa Sinelui Superior este mai mult un canal. Nu arăta aşa, dar este o conexiune directă la Sursă, pe care o avem fiecare dintre noi. Suntem direct conectaţi la Sursă. Aşa că Lumina îmi arăta matricea Sinelui Superior. Eu nu eram angajat în nicio religie anume. Prin urmare, asupra acestei stări de fapt primeam feedback în timpul experienţei mele după moarte.
.
Continuând să cer Luminii să mă lămurească, să-mi explice, am înţeles ce este matricea Sinelui Superior. Avem o reţea în jurul planetei, la care sunt conectate toate Individualităţile Superioare. Este precum o companie grozavă, un nivel următor, subtil de energie care ne înconjoară, nivelul spiritului, ca să spunem aşa. Apoi, după câteva minute, am mai cerut lămuriri. Chiar doream să ştiu despre ce este vorba în Univers şi, de data asta, eram gata să plec. Am spus: Sunt gata, ia-mă! Atunci, Lumina s-a transformat în cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată: o mandala de suflete umane de pe această planetă. Adusesem aici viziunea mea negativă a ceea ce se întâmplă pe planetă. Aşa că am întrebat Lumina, rugând-o să mă lămurească şi am văzut, în această mandala magnifică, cât de frumoşi suntem cu toţii în esenţa noastră, în nucleul nostru. Suntem cele mai frumoase creaţii.
.
Sufletul uman, matricea umană pe care o formăm împreună este absolut fantastică, elegantă, exotică, orice. Nu pot spune destul despre felul în care mi s-a schimbat părerea despre Fiinţele umane în acel moment. Am spus: O, Doamne, nu ştiam cât suntem de frumoşi! La orice nivel, sus sau jos, în orice formă v-aţi afla, voi sunteţi cea mai frumoasă creaţie. Revelaţiile primite de la Lumina continuau fără oprire. Apoi am întrebat Lumina: Asta înseamnă că Omenirea va fi salvată? Atunci, asemenea unei explozii de trâmbiţe cu o ploaie de lumini spiralate, Marea Lumină a vorbit: Ţine minte asta şi nu uita niciodată; voi vă salvaţi, voi vă răscumpăraţi şi voi vă vindecaţi. Aţi făcut-o întotdeauna. O veţi face întotdeauna. Aţi fost creaţi cu puterea de a face asta, încă dinainte de începutul lumii.
.
În acea clipă am înţeles şi mai mult. Am înţeles că AM FOST DEJA SALVAŢI, şi ne-am salvat pe noi înşine, pentru că am fost proiectaţi să ne corectăm, asemenea întregului Univers al lui Dumnezeu. La asta se referă “a doua venire”. I-am mulţumit Luminii lui Dumnezeu, din toată inima. Cel mai bun lucru pe care am putut să-I spun au fost următoarele cuvinte simple de mulţumire: O, dragă Dumnezeule, dragă Universule, dragă Sine Superior, Îmi Iubesc Viaţa. Lumină părea să mă aspire şi mai profund. Era ca şi cum Lumina m-ar fi absorbit complet. Lumina Iubirii este ceva de nedescris. Am intrat într-un alt tărâm, mai profund decât cel precedent, şi am devenit conştient de ceva mai mult, mult mai mult. Era un şuvoi enorm de Lumină, vast şi plin, adânc în Inima Vieţii. Am întrebat ce era. Lumina mi-a răspuns: Acesta este fluviul vieții. Bea din această apă bogată, după dorinţa inimii. Aşa am făcut. Am luat înghiţituri, una după alta. Să bei Viaţa însăşi! Eram în extaz. Atunci Lumina a spus: Ai o dorinţă. Lumina ştia totul despre mine, trecutul, prezentul şi viitorul. Da! am şoptit.
.
Am cerut să văd restul Universului, dincolo de sistemul nostru solar, dincolo de toate iluziile omeneşti. Lumina mi-a spus atunci că pot să merg odată cu Şuvoiul. Am făcut-o şi am fost purtat prin Lumină, către capătul tunelului. Am simţit şi am auzit o serie de explozii sonice foarte blânde. Ce mai goană! Dintr-o dată, mi s-a părut că sunt lansat de pe planetă, pe acest şuvoi de Viaţă. Am văzut Pământul dispărând. Sistemul solar, în întreaga lui splendoare, a trecut uşor pe lângă mine şi a dispărut. Cu o viteză mai mare decât cea a luminii am zburat prin centrul Galaxiei, absorbind din ce în ce mai multă cunoaştere, pe măsură ce înaintam. Am aflat că această Galaxie şi întreg Universul sunt pline de diferite forme de VIAŢĂ. Am văzut multe lumi. Vestea bună este că nu suntem singuri în Univers! Pe măsură ce călătoream pe şuvoiul de conştienţă prin centrul Galaxiei, şuvoiul se desfăcea în extraordinare valuri fractalice de energie. Supraaglomerările Galaxiei, cu toată înţelepciunea lor străveche, zburau pe lângă mine. Primul gând a fost că mergeam undeva, chiar călătoream. Dar apoi mi-am dat seama că, pe măsură ce şuvoiul se mărea, propria mea conştienţă se extindea şi ea, pentru a cuprinde tot ce era în Univers! Toată creaţia trecea pe lângă mine. Era o minune de neimaginat! Eram cu adevărat un Copil Minune; un prunc în Lumea minunilor! În acel moment, m-am regăsit într-o tăcere profundă, dincolo de limitele liniştii. Puteam vedea sau percepe VECIA, dincolo de Infinit. Eram în Vid. Eram în pre-creaţie, înainte de Big Bang (Marea Explozie). Trecusem dincolo de începutul timpului/ Primul Logos/ Prima Vibraţie. Eram în Ochiul Creaţiei. Am simţit că atingeam Faţa lui Dumnezeu. Nu era un sentiment religios. Pur şi simplu, am fost una cu Viaţa şi Conştienţa Absolută. Când spun că am putut vedea sau percepe veşnicia, spun că am putut experimenta modul în care Creaţia, în întregimea ei, se autogenerează. Era fără început şi fără sfârşit. Acesta e un gând care îţi lărgeşte mintea, nu-i aşa?
.
Oamenii de ştiinţă percep Big Bang-ul asemenea unui eveniment unic, ce a dat naştere Universului. Am văzut, în timpul experienţei mele de viaţă după moarte, că Big Bang a fost doar unul dintr-un număr infinit de alte Big Bang-uri care creează Universuri, încontinuu şi simultan. Singurele imagini care se pot apropia oarecum de asta, în termeni umani, ar fi acelea create de supercomputerele ce folosesc ecuaţii de geometrie a fractalilor. Oamenii din antichitate ştiau toate astea. Ei spuneau că Dumnezeu crease periodic noi Universuri, expirând şi recrease alte Universuri, inspirând. Aceste epoci erau numite Yuga. Ştiinţa modernă a numit asta Big Bang. Mă aflam în conştienţa absolută, pură. Puteam vedea sau percepe toate marile explozii Big Bang sau Yuga, cum se creau şi se recreau. Am intrat instantaneu, simultan, în toate. Am văzut că absolut fiecare părticică a creaţiei are, la rândul său, puterea de a crea. Este foarte dificil de explicat. Încă nu am cuvinte să descriu lucrul ăsta.
.
Mi-au trebuit ani întregi, după ce m-am întors din experienţa mea în preajma morţii, să găsesc cuvinte care să descrie experienţa Vidului. Pot să vă spun acum aşa: Vidul este mai puţin decât nimic şi totuşi, mai mult decât orice există! Vidul este zero absolut, haosul ce dă naştere tuturor posibilităţilor. Este Conştienţa Absolută, cu mult mai mult decât Inteligenţa Universală. Vidul este golul sau nimicul dintre manifestările fizice. Este SPAŢIUL dintre atomi şi componentele lor. Ştiinţa modernă a început să studieze acest spaţiu. Ea îl numeşte punctul Zero. Ori de câte ori se încearcă să fie măsurat, instrumentele depăşesc scală, sau, cum s-ar spune, tind spre infinit. Până acum nu a fost găsită o modalitate de a măsura, cu precizie, infinitul. În corpul vostru şi în Univers există mai mult spaţiu zero decât orice altceva! Ceea ce misticii denumesc Vid, nu este un vid. Este atât de plin de energie, un alt fel de energie, care a creat tot ceea ce suntem. Totul, începând de la Big Bang, este vibraţie, de la primul Cuvânt care este prima vibraţie. Biblicul EU SUNT în realitate are un semn de întrebare după el. EU SUNT- Ce sunt eu? Astfel, creaţia este Dumnezeu care explorează Sinele lui Dumnezeu, în orice fel imaginabil, într-o explorare continuă prin fiecare dintre noi. Am început să văd, în timpul experienţei mele în preajma morţii, că tot ceea ce există este Şinele, literalmente Sinele vostru, Sinele meu. Totul este marele Sine. De aceea ştie Dumnezeu chiar şi atunci când cade o frunză. Lucrul acesta este posibil pentru că, oriunde te-ai afla, acolo este centrul Universului. Oriunde se află orice atom, acela este centrul Universului. Există Dumnezeu în acela şi există Dumnezeu în Vid.
.
Atunci când exploram Vidul, în timpul experienţei mele în preajma morţii, şi toate acele Yuga sau creaţii, mă aflam complet în afara timpului şi spaţiului, aşa cum le cunoaştem noi. În această stare extinsă am descoperit că, de fapt, creaţia înseamnă Conştienţa Absolută Pură, sau Dumnezeu, care intră în Experienţa Vieţii, aşa cum o ştim noi. Vidul însuşi este lipsit de experienţă. Este înaintea vieţii, înainte de prima vibraţie. Dumnezeirea înseamnă mai mult decât Viaţă şi Moarte. Prin urmare, există chiar mai mult de experimentat în univers decât Viaţa şi Moartea! Când am înţeles acest lucru, încheiasem cu Vidul şi doream să mă întorc la Creaţia sa, sau Yuga. Părea lucrul cel mai normal de făcut. Atunci m-am întors brusc prin cea de-a doua Lumină, sau Big Bang, şi am auzit mai multe explozii de catifea. Am mers pe şuvoiul conştienţei, înapoi prin întreaga Creaţie, şi ce mai călătorie a fost! Supraaglomerările Galaxiilor au trecut prin mine, aducându-mi şi mai multă înţelegere. Am trecut prin centrul Galaxiei noastre, care este o gaură neagră. Găurile negre sunt marile procesoare sau reciclatoare ale Universului.
.
Ştiţi ce se află de cealaltă parte a unei găuri negre? Suntem noi; Galaxia noastră, care a fost reciclată dintr-un alt Univers. În întreaga ei configuraţie energetică, Galaxia arăta asemenea unui oraş fantastic al luminilor. Toată energia de pe această parte a Big Bang-ului este Lumină. Fiecare subatom, atom, stea, planetă, chiar şi conştienţa însăşi sunt alcătuite din Lumină şi au o frecvenţă şi/sau o particulă. Lumina este vie. Totul este alcătuit din Lumină, chiar şi pietrele. Aşa că totul este viu. Totul este alcătuit din Lumină lui Dumnezeu; totul este foarte inteligent. Atunci când eram purtat pe şuvoi, am putut vedea, în cele din urmă, că se apropia o Lumină imensă. Am ştiut că era Prima Lumină; Matricea Luminoasă a Sinelui Superior a Sistemului nostru Solar. Apoi, întregul nostru Sistem Solar a apărut în Lumină, însoţit de una dintre exploziile acelea de catifea. Am putut vedea toată energia pe care o generează acest Sistem Solar şi este un spectacol incredibil de Lumină! Am putut auzi Muzica Sferelor. Sistemul nostru Solar, asemenea tuturor corpurilor cereşti, generează o matrice unică de Lumină, sunet şi energii vibraţionale. Civilizaţiile avansate de pe alte sisteme stelare pot detecta în Univers Viaţa, aşa cum o ştim noi, după amprenta energetică şi vibraţională a matricei. Este o joacă de copii. Copilul minune al Pământului (Fiinţele umane) face chiar acum o grămadă de zgomot, asemenea copiilor care se joacă în curtea Universului.
.
Lumina mi-a explicat că nu există moarte; suntem Fiinţe nemuritoare. Suntem vii dintotdeauna! Am înţeles că facem parte dintr-un sistem natural viu, care se reciclează permanent. Nu mi s-a spus niciodată că trebuie să mă întorc. Am ştiut că va trebui. Era firesc, după tot ceea ce văzusem în timpul experienţei mele în preajma morţii. Nu ştiu cât timp am fost cu Lumina, în timp uman. Dar a venit momentul în care am înţeles că toate întrebările mele îşi primiseră răspuns şi că întoarcerea mea era iminentă. Când spun că toate întrebările mele căpătaseră răspuns dincolo, chiar asta vreau să spun. Toate întrebările mele au primit răspuns. Fiecare om are o viaţă diferită şi întrebări diferite, la care caută răspuns. Unele dintre întrebările noastre sunt universale, dar fiecare dintre noi explorează acest lucru pe care îl numim Viaţă în felul său personal unic. Aşa se întâmplă cu orice formă de viaţă, de la munţi, până la orice frunză din vreun copac. Acest lucru este foarte important pentru noi, cei din acest Univers. Pentru că totul contribuie la Imaginea Generală, la deplinătatea Vieţii. Noi suntem, literalmente, Dumnezeu care explorează Sinele lui Dumnezeu, într-un Dans infinit al Vieţii. Unicitatea noastră sporeşte întreaga Viaţă. Când am început întoarcerea către ciclul vieţii, nu mi-a trecut nicio clipă prin minte, nici nu mi s-a spus, că mă voi întoarce în acelaşi trup. Am avut încredere deplină în Lumină şi în procesul Vieţii. Atunci când şuvoiul s-a unit cu marea Lumină, am cerut să nu uit niciodată revelaţiile şi sentimentele legate de ceea ce am învăţat dincolo. A urmat un da. L-am simţit ca şi cum sufletul mi-ar fi fost sărutat.
.
Apoi am fost dus înapoi prin Lumina în tărâmul vibraţional. Întregul proces s-a repetat, cu şi mai multe informaţii care mi-au fost transmise. M-am întors acasă şi mi s-au dat lecţii din experienţa mea în preajma morţii, legate de mecanismul reîncarnării. Mi s-au dat răspunsuri la toate micile mele întrebări: Cum se face asta? Cum se face ailaltă? Am ştiut că mă voi reîncarna. Pământul este un mare procesator de energie şi conştiinţa individuală se dezvoltă din asta, în fiecare dintre noi. Mă gândeam la mine ca devenind om pentru prima dată, şi eram fericit să fiu aşa. Din ceea ce am văzut, aş fi fericit să fiu şi un atom în acest Univers. Un atom. Aşa că, să fiu o parte umană a lui Dumnezeu‚ asta este cea mai minunată binecuvântare. Este o binecuvântare dincolo de orice ne închipuim noi că poate fi o binecuvântare. Pentru fiecare dintre noi, să fim partea umană a acestei experienţe este ceva teribil şi magnific. Fiecare dintre noi, oriunde şi oricum ar fi, ratat sau nu, este o binecuvântare pentru planetă, exact în locul în care se află.
.
Am trecut prin procesul reîncarnării, aşteptându-mă să ajung un bebeluş undeva. Dar mi s-a dat o lecţie despre cum evoluează identitatea şi conştienţa individuală. Am fost atât de surprins când am deschis ochii. Nu ştiu de ce, pentru că o înţelesesem, dar a fost totuşi o surpriză atât de mare să mă întorc în acest corp, înapoi în camera mea, cu cineva care mă privea, plângând în hohote. Era infirmiera mea. Ea renunţase să mai spere după o oră şi jumătate după ce mă găsise mort. Corpul meu era rigid şi inflexibil. S-a dus în cealaltă cameră. Atunci m-am trezit şi am văzut lumina afară. Am încercat să mă ridic şi să mă duc spre ea, dar am căzut din pat. Infirmiera a auzit zgomot, a venit în fugă şi m-a găsit pe podea. Când mi-am revenit, am fost foarte surprins şi, în acelaşi timp, plin de veneraţie faţă de ceea ce mi se întâmplase în timpul experienţei mele în preajma morţii. La început, toate amintirile călătoriei mele pe care le am acum, încă nu existau. Continuăm să alunec din lumea asta şi întrebam într-una: Trăiesc? Lumea asta părea mai ireală decât cealaltă. După trei zile mă simţeam din nou normal, mai clar şi totuşi diferit de felul în care mă mai simţisem vreodată în viaţă. Amintirile experienţei mele au revenit mai târziu. Nu vedeam nimic rău în nicio Fiinţă umană pe care o văzusem vreodată. Înainte, eram cu adevărat plin de prejudecăţi. Credeam că mulţi oameni erau nişte rataţi. De fapt, credeam că toţi, în afară de mine, erau nişte rataţi. Dar acum am scăpat de toate astea.
.
Cam după 3 luni un prieten mi-a sugerat să fac nişte analize, aşa că m-am dus să mă scaneze şi aşa mai departe. Mă simţeam cu adevărat bine şi mă temeam să nu primesc veşti proaste. Mi-l amintesc pe medicul de la clinică privind scanările dinainte şi cele după, zicând: Ei bine, nu mai este nimic aici. Am spus: “Cu adevărat este un miracol”. El a răspuns: “Nu, astfel de lucruri se mai întâmplă, se numesc remişii spontane.” Părea destul de neimpresionat. Dar aici era vorba de un miracol şi eu eram impresionat, chiar dacă nimeni altcineva nu era. În timpul experienţei mele în preajma morţii am coborât în ceea ce s-ar putea numi Iad şi a fost foarte surprinzător. Nu am văzut Satana sau răul. Coborârea mea în Iad a fost o coborâre în mizeria umană, în ignoranţa şi întunericul lipsei de cunoaştere. A părut a fi o eternitate jalnică. Dar fiecare dintre milioanele de suflete din jurul meu avea o mică stea de Lumină, care îi stătea oricând la dispoziţie. Dar nimeni nu părea să-i acorde atenţie. Erau atât de prinşi în propria durere, traumă şi suferinţă. Dar, după ceea ce mi-a părut o eternitate, am început să chem Lumina aceea, asemenea unui copil care îşi strigă părinţii în ajutor.
.
Atunci, Lumina s-a deschis şi a format un tunel care a venit direct la mine şi m-a izolat de toată frica şi durerea. Asta este, în realitate, Iadul. Aşa că, ceea ce facem este să învăţăm să ne ţinem de mână, să ne apropiem unii de alţii. Porţile Iadului sunt acum deschise. Ne vom uni, ne vom prinde de mâini şi vom păşi împreună afară din Iad. Lumina a venit la mine şi s-a transformat într-un Înger auriu, imens. Am spus: Eşti Îngerul Morţii? Mi-a transmis că era suprasufletul meu, matricea Sinelui meu Superior, o parte foarte veche a noastră. Apoi am fost dus în Lumină. Curând, ştiinţa noastră va cuantifica spiritul. Va fi minunat, nu-i aşa? Reuşim să facem acum dispozitive care sunt sensibile la energia subtilă, sau la energia spiritului. Fizicienii folosesc acceleratoare de particule pentru a zdrobi atomii şi a vedea din ce sunt formaţi. Au ajuns până la nivelul quarcilor şi aşa mai departe. Ei bine, într-o bună zi vor ajunge până la acel lucru mic ce ţine totul laolaltă şi îl vor numi: Dumnezeu. De abia acum începem să înţelegem că şi noi creăm, pe parcurs ce avansăm. Cum am văzut aievea, în timpul experienţei mele am ajuns pe un tărâm unde există un punct în care ne transmitem întreaga cunoaştere acumulată şi începem să creăm următorul fractal, următorul nivel. Avem puterea de a crea, pe măsură ce explorăm. Acesta este Dumnezeu, care se extinde prin noi.
De la întoarcerea mea, am trăit experienţa Luminii în mod spontan şi am învăţat cum să ajung în acel spaţiu aproape oricând în timpul meditaţiei mele. Fiecare dintre voi poate face asta. Nu este nevoie să muriţi sau să aveţi o experienţă în preajma morţii pentru a face acest lucru. Sunteţi dotaţi pentru asta, aveţi deja tot ce vă trebuie. Corpul este cea mai minunată Făptură de Lumina din câte există. Corpul este un Univers de Lumină incredibilă. Spiritul nu ne forţează să anulăm acest corp. Nu asta se întâmplă. Nu mai încercaţi să deveniţi Dumnezeu; Dumnezeu devine voi. Aici. L-am întrebat pe Dumnezeu: “Care este cea mai bună religie de pe planetă? Care este cea corectă?” şi Dumnezeirea a spus, cu multă iubire: “Nu-mi pasă.” A fost o graţie incredibilă. Când Dumnezeirea a spus nu-mi pasă, am înţeles imediat că e treaba noastră să ne pese. Este important, pentru că noi suntem Fiinţele cărora le pasă. Contează pentru noi, iar în asta rezida importanţa. Aici avem ecuaţia energiei în spiritualitate. Dumnezeului Absolut nu îi pasă dacă eşti protestant, budist sau orice altceva. Toate reprezintă faţetele unui întreg. Mi-aş dori ca toate religiile să-şi dea seama de asta şi să se lase unii pe alţii în pace. Nu e vorba de sfârşitul religiilor, ci că vorbim despre acelaşi Dumnezeu. Trăiţi şi lăsaţi-i şi pe alţii să trăiască. Fiecare are o altă viziune. Şi toate fac parte din imaginea globală; toate sunt importante.
.
Am trecut dincolo, în timpul experienţei mele în preajma morţii, plin de temeri legate de deşeurile toxice, rachetele nucleare, creşterea explozivă a populaţiei şi de distrugerea pădurii amazoniene. M-am întors, iubind fiecare problemă. Iubesc deşeurile nucleare. Iubesc norul uriaş în formă de ciupercă; acesta reprezintă cea mai sfântă mandala pe care am manifestat-o până acum, ca un arhetip. El, mai mult decât orice religie şi filozofie de pe Pământ, ne-a adus împreună, dintr-o dată, la un nou nivel al conştienţei. Ştiind că am putea arunca planeta în aer de 50 de ori, sau de 500 de ori, realizăm în cele din urmă, poate, că ne aflăm cu toţii aici, împreună. Pentru o perioadă de timp, a fost nevoie să se adune mai multe bombe. Atunci am început să spunem: nu mai vrem aşa ceva. Acum ne aflăm, de fapt, într-o lume mai sigură decât a fost ea vreodată, şi va deveni şi mai sigură. Aşa că m-am întors din experienţa mea în preajma morţii iubind deşeurile toxice, pentru că ne fac să ne apropiem unii de alţii. Aceste lucruri sunt atât de mari. După cum ar spune Peter Russel, aceste probleme sunt acum de dimensiunea sufletului. Avem soluţii de dimensiunea sufletului? DA! Tăierea pădurii amazoniene va încetini şi, în cincizeci de ani de acum încolo, vor fi mai mulţi copaci pe planetă decât au fost demult. Dacă vă ocupaţi de ecologie, faceţi-o în continuare; sunteţi acea parte din sistem care devine conştientă. Faceţi-o cu toată puterea, dar nu fiţi deprimaţi. E o parte din ceva mult mai mare.
.
Pământul se află în plin proces de îmblânzire. Nu va mai fi niciodată un loc atât de sălbatic cum era altădată. Vor rămâne locuri sălbatice măreţe, rezervaţii în care natura să prospere. Grădinăritul şi rezervaţiile vor constitui preocupările viitorului. Creşterea populaţiei a ajuns foarte aproape de optimul energetic care să determine o schimbare a conştienţei. Această schimbare în conştienţă va conduce la schimbări în domeniul politicii, banilor şi energiei. După ce am murit o dată, trecând prin experienţa în preajma morţii şi întorcându-mă, respect cu adevărat viaţa şi moartea. În experienţele noastre cu ADN-ul s-ar putea să fi deschis poarta unui mare secret. În curând, vom putea trăi în acest corp cât de mult vrem. După ce veţi fi trăit în jur de 150 de ani, veţi simţi intuitiv că vreţi să schimbaţi canalul. Să trăieşti o veşnicie într-un singur trup nu este la fel de creativ ca şi reîncarnarea, ca şi transferul energiei în acest vortex fantastic de energie în care ne aflăm. Vom vedea cu adevărat înţelepciunea vieţii şi morţii şi ne vom bucura de ea. După cum stau lucrurile, suntem vii dintotdeauna. Acest corp în care vă aflaţi a fost viu dintotdeauna. El vine dintr-un şuvoi de Viaţă care îşi are originea în Marea Explozie (Big Bang) şi chiar dincolo de ea. Acest corp dă viaţă vieţii următoare, atât ca energie densă, cât şi subtilă. Acest corp este viu deja de o veşnicie.
Sursa: www.efemeride.ro https://www.evolutiespirituala.ro/povestea-unei-experiente-in-preajma-mortii/?feed_id=30950&_unique_id=6422ad552216b
https://dezvoltarespirituala.ro/wp-content/uploads/2023/03/Povestea-unei-experiente-in-preajma-mortii-1.jpg6381280adminhttps://dezvoltarespirituala.ro/wp-content/uploads/2025/07/logo-transparent.pngadmin2023-03-28 11:03:242023-03-28 11:03:24Povestea unei experiențe în preajma morții
Viziunea crucii de la Podul Milvian. „Convertirea” lui Constantin pusă la îndoială. Este discutată istoria găsirii de către Elena a „adevăratei” cruci.
UN FACTOR IMPORTANT CARE a contribuit la adorarea simbolului crucii în cadrul bisericii romano-catolice a fost renumita „viziune a crucii” şi ulterioara „convertire” a lui Constantin.
În timp ce Constantin şi soldaţii săi s-au apropiat de Roma, s-au aflat în faţa a ceea ce este cunoscut drept Bătălia de la Podul Milvian. Potrivit obiceiului acelei vremi, haruspicii (ghicitori ce foloseau mijloace precum citirea din măruntaiele animalelor aduse ca jertfă) au fost solicitaţi să-şi dea sfatul. (Biblia relatează cum regele Babilonului a urmat aceeaşi practică: „Căci regele Babilonului a stat la răscruce, la capătul celor două drumuri, ca să folosească ghicirea: el şi-a scuturat săgeţile, şi-a consultat idolii, s-a uitat la ficat” – Ezechiel 21:21). În cazul lui Constantin, i s-a spus că zeii nu-i vor veni în ajutor, că va suferi o înfrângere în acea bătălie. Dar atunci, într-o viziune sau într-un vis, după cum a istorisit el mai târziu, i-a apărut o cruce şi cuvintele: „învinge în numele acestui semn”.
În următoarea zi – 28 octombrie 312 – el a mers la luptă în spatele unui stindard care înfăţişa crucea. A fost victorios în acea bătălie, şi-a înfrânt rivalul şi şi-a mărturisit convertirea.
Se recunoaşte totuşi la modul general că viziunea despre cruce a lui Constantin s-ar putea să nu fie adevărată din punct de vedere istoric. Singura sursă de unde au preluat istoricii această relatare este Eusebiu. Dar chiar dacă Constantin a avut într-adevăr această viziune, oare trebuie să presupunem că Isus Cristos a fost Iniţiatorul ei? Oare Prinţul Păcii 1-ar fi însărcinat pe un împărat păgân să-şi facă un stindard militar cu o cruce pe el, pentru ca să cucerească şi să ucidă în numele acelui semn?
Imperiul Roman (al cărui Cezar a devenit Constantin) a fost descris în Scriptură ca o „fiară”. Daniel a văzut patru fiare mari care reprezentau patru imperii modiale – Babilonul (un leu), Medo-Persia (un urs), Grecia (un leopard) şi Roma. Cea de-a patra fiară, Imperiul Roman, a fost atât de groaznică, încât a fost simbolizată de o fiară diferită de celelalte (Dan.7:l-8). Nu avem nici un motiv să presupunem că i-ar fi spus Cristos lui Constantin să cucerească în semnul crucii pentru a duce mai departe sistemul fiarei de la Roma.
Dar dacă viziunea nu a fost de la Dumnezeu, cum putem explica convertirea lui Constantin? De fapt, convertirea sa este pusă sub semnul întrebării. Chiar dacă el a avut de a face cu instituirea anumitor învăţături şi obiceiuri în Biserica din acea vreme, realitatea arată limpede că nu a fost convertit cu adevărat – nu în sensul biblic al cuvântului. Istoricii admit că, „după înseşi standardele din vremea aceea, convertirea lui a fost numai cu numele”.
Cel mai limpede indiciu că el n-a fost convertit cu adevărat este faptul că după convertirea lui a comis câteva crime – inclusiv uciderea propriei sale soţii şi a propriului său fiu! Conform Bibliei, „nici un ucigaş nu are viaţă eternă rămânând în el” (l Ioan 3:15).
Prima căsătorie a lui Constantin a fost cu Minervina, cu care a avut un fiu numit Crispus. A doua lui soţie, Fausta, i-a născut trei fiice şi trei fii. Crispus a devenit un remarcabil soldat şi ajutor pentru tatăl său. Cu toate acestea, în anul 326 – la foarte scurt timp după ce a condus conciliul din Niceea – a dat ordin ca fiul său să fie omorât. Potrivit tradiţiei, Crispus a făcut dragoste cu Fausta. Cel puţin aceasta a fost acuzaţia Faustei. Dar aceasta putea să fi fost metoda ei de a-l înlătura din cale, pentru ca unul dintre fiii ei să poată avea pretenţia la tron! Mama lui Constantin l-a convins totuşi că soţia lui „a cedat fiului său”. Constantin a dat ordin ca Fausta să fie înecată într-o baie supraîncăzită. Cam în acelaşi timp a pus să-1 ciomăgească până la moarte pe fiul surorii sale şi să-l sugrume pe soţul ei – cu toate că promisese că-i va cruţa viaţa.
Aceste lucruri sunt rezumate în următoarele cuvinte din The Catholic Encyclopedia: „Chiar şi după convertirea sa, el a provocat executarea cumnatului său Licinius şi a fiului acestuia, precum şi a lui Crispus, propriul său fiu din prima căsătorie, şi a soţiei sale, Fausta. După citirea acestor fapte de cruzime este greu de crezut că acelaşi împărat putea să fi avut uneori simţăminte blânde şi tandre; dar natura umană este plină de contradicţii”.
Constantin a arătat într-adevăr creştinilor numeroase dovezi ale favorii sale, a abolit moartea prin crucificare, şi persecuţia care devenise atât de crudă la Roma a încetat. Dar a luat el oare aceste decizii doar din convingeri creştine, ori a avut motive politice? Cităm din nou The Catholic Encyclopedia: „Unii episcopi, orbiţi de splendoarea de la curte, au mers până acolo încât să-l preamărească pe împărat ca pe îngerul lui Dumnezeu, ca pe o fiinţă sacră, şi să profeţească că el, asemenea Fiului lui Dumnezeu, va domni în cer. Prin urmare, s-a susţinut faptul că numai din motive politice a favorizat Constantin creştinismul, iar el a fost considerat ca un despot,iluminat’ care s-a folosit de religie doar ca să-şi impună politica”.
Aceasta a fost concluzia binecunoscutului istoric Will Durant în privinţa lui Constantin. „A fost oare convertirea lui sinceră – a fost oare un act de convingere religioasă, sau o lovitură perfectă a oportunismului politic? Probabil cea din urmă. Rareori s-a conformat el cerinţelor ceremoniale ale închinării creştine. Scrisorile sale adresate unor episcopi creştini arată limpede că puţin i-a păsat de diferenţele teologice care agitau creştinătatea – deşi dorea să suprime controversele în interesul unităţii imperiului. De-a lungul domniei sale i-a tratat pe episcopi ca pe ajutoarele sale politice; i-a convocat, le-a prezidat conciliile şi a fost de acord să impună acea opinie aleasă de majoritate. Un adevărat credincios ar fi fost mai întâi creştin şi după aceea om de stat; în cazul lui Constantin a fost exact invers. Creştinismul era pentru el un mijloc, nu un scop”.
Persecuţiile nu distruseseră credinţa creştină. Constantin ştia aceasta. În loc ca imperiul să fie permanent divizat – păgânii fiind în conflict cu creştinii – de ce să nu facă paşii necesari ca să amestece elemente din ambele religii, se gândea el, şi prin aceasta să aducă o forţă unită imperiului? Existau asemănări între cele două sisteme religioase. Nici măcar crucea nu era un factor de dezbinare, căci în acea vreme era folosită de creştini; dar nici „pentru cei din armata lui Constantin care se închinau lui Mitra nu putea crucea să fie o jignire, căci ei luptaseră mult timp sub un stindard care purta o cruce mitraică de lumină”.
Creştinismul lui Constantin a fost un amestec (sincretism – n.tr.). Deşi a dat ordin ca statuia sa să fie îndepărtată din templele păgâne şi a renunţat să i se aducă jertfe, totuşi oamenii au continuat să vorbească despre divinitatea împăratului. În calitatea lui de pontifex maximus, el a continuat să protejeze închinarea păgână şi să-i apere drepturile. Când a inaugurat Constantinopolul în anul 330, a avut loc o ceremonie pe jumătate păgână şi pe jumătate creştină. Carul de luptă al zeului soare a fost pus în piaţă, iar deasupra lui o cruce. Pe monede făcute de Constantin se putea vedea crucea, dar şi reprezentări ale lui Marte sau Apolo. Deşi mărturisea că este creştin, continua să creadă în formule magice păgâne pentru protecţia recoltelor şi pentru vindecarea bolilor. Toate aceste lucruri sunt subliniate în The Catholic Encyclopedia. Cu toate acestea, practica lui Constantin – noţiunea de amestec – a fost în mod clar metoda prin care Biserica catolică s-a dezvoltat, s-a îmbogăţit şi a dobândit bunuri.
Mama lui Constantin, Elena, când a avut aproape optzeci de ani, a făcut un pelerinaj la Ierusalim. Legenda ne spune că a găsit acolo trei cruci îngropate – una, crucea lui Cristos, şi celelalte două, cele pe care au fost crucificaţi tâlharii. Crucea lui Cristos a fost identificată prin faptul că făcea minuni de vindecare la indicaţia lui Macarie, episcopul Ierusalimului, în timp ce celelalte două nu făceau.
Un articol din The Catholic Encyclopedia spune: „O bucată din Adevărata Cruce a rămas la Ierusalim închisă într-o raclă de argint; restul, împreună cu cuiele, trebuie să i se fi trimis lui Constantin. Unul din cuie a fost prins în coiful împăratului, şi unul în frâul calului său, făcând să se împlinească, conform spuselor multor Părinţi, ceea ce fusese scris de profetul Zaharia:Ceea ce este pe frâul calului va fi sfânt Domnului’ (Zah.14:20)!8 Acelaşi articol, cu toate că încearcă să susţină învăţăturile generale ale Bisericii cu privire la cruce, admite că relatările despre descoperirea crucii variază şi că această tradiţie (care de fapt a apărut mulţi ani mai târziu) s-a bazat în mare parte pe legendă.
Faptul că Elena a vizitat Ierusalimul în anul 326 pare să fie corect din punct de vedere istoric. Dar istoria descoperirii de către ea a crucii n-a apărut decât în 440 – cu 114 ani mai târziu!9 Ideea că crucea originară mai era încă la Ierusalim după aproape 300 de ani de la crucificare pare foarte îndoielnică. Pe lângă aceasta, legile evreieşti cereau ca, după crucificare, crucile să fie arse.
Să presupunem că cineva ar găsi adevărata cruce. Acest fapt ar fi foarte interesant, desigur; dar acea bucată de lemn ar avea oare vreo valoare? Nu, căci crucea şi-a împlinit deja scopul. Ne amintim că „Moise a făcut un şarpe de aramă şi l-a pus pe o prăjină, şi s-a întâmplat că dacă un şarpe a muşcat pe un om, dacă el privea şarpele de aramă, trăia” (Num.21:9). Acesta era o prefigurare, o imagine (tip) a felului în care a fost înălţat Cristos prin moarte (Ioan 3:14). Dar după ce şarpele de aramă şi-a împlinit menirea, israeliţii l-au păstrat şi au făcut un idol din el! Astfel că, după secole, Ezechia „a făcut ceea ce era corect. a distrus idolii şi a zdrobit în bucăţi şarpele de aramă pe care-l făcuse Moise: căci în zilele acelea copiii lui Israel ardeau tămâie înaintea lui” (2. Re. 18:1-4). Ezechia a acţionat „corect” – nu numai prin distrugerea idolilor păgâni – ci şi prin distrugerea a ceea ce rânduise Dumnezeu, căci acum ajunsese să fie folosit într-un mod superstiţios şi idolatru. Pe aceeaşi bază, dacă ar mai exista crucea originală, nu ar fi nici un motiv pentru a face din ea un obiect de închinare. Iar dacă n-ar mai exista putere în crucea originară, cu cât mai puţin ar exista putere într-o simplă bucată de lemn care are forma acesteia?
La fel cum egiptenii păgâni au înălţat obeliscuri, nu numai ca simbol al zeului lor, ci pentru că în unele cazuri se credea că însăşi imaginea lui posedă puteri supranaturale, tot aşa au ajuns unii să considere crucea. Nu-l ajutase ea oare pe Constantin în lupta de la Podul Milvian? Nu făcuse crucea minuni pentru Elena? Ea a ajuns să fie considerată ca o imagine care era în stare să sperie duhurile rele. Era purtată ca talisman. Era pusă pe vârful turlelor bisericilor pentru a opri trăsnetele – şi totuşi, datorită poziţiei ei înalte, tocmai ea era cea care atrăgea trăsnetele! Folosirea crucii în casele particulare se presupunea că păzeşte de necaz şi boală. Multe bucăţi de lemn – chipurile bucăţi din crucea „originală” – au fost vândute şi schimbate ca protectoare şi talismane.
https://dezvoltarespirituala.ro/wp-content/uploads/2023/03/sfintii_constantin_si_elena_social.jpg223400adminhttps://dezvoltarespirituala.ro/wp-content/uploads/2025/07/logo-transparent.pngadmin2023-03-25 11:53:202023-03-25 11:53:20CONSTANTIN şi CRUCEA
Una dintre zeitatile cele mai intalnite pe altarele templelor din China este Quan Yin (cunoscuta si sub formele fonetice de Kwan Yin, Kuanyin; si in pinyin, Guanyin). In sanskrita, numele ei este Padma-pâni, sau „Nascuta din Lotus”. Quan Yin, singura dintre zeii buddhisti este mai degraba iubita decat temuta si este in acelasi timp un model de frumusete chineza. Privita de catre chinezi ca zeita a clementei, ea a fost initial masculina, pana la inceputul secolului 12, iar de atunci a evoluat de la prototipul ei Avalokiteshvara, „imparatul milos al iluminarii complete”, un bodhisattva indian care a ales sa ramana pe Pamant pentru elibera de suferinta, decat sa se bucure de extazul Nirvanei. Una dintre multele povesti din jurul zeitatii Quan Yin este aceea in care era un buddhist, care prin o iubire imensa si sacrificiu in timpul vietii, a primit dreptul de a intra in Nirvana dupa moarte. Totusi, ca Avlokiteshvara, atunci cand s-a aflat in fata portilor Paradisului, a auzit un strigat de durere de pe Pamantul de dedesubt.
Intorcandu-se pe Pamant, a renuntat la recompensa extazului etern, insa in schimb a primit nemurirea in inimile celor suferinzi. In China are multe nume si este cunoscuta ca „marea compasiune, marea clementa, salvarea de la tristete, salvarea de la durere, auto-existenta, mii de brate si mii de ochi, etc.” In plus, ei i se mai spune si Zeita Marii de Sud – Arhipelagul Indian – si a fost deseori comparata cu Fecioara Maria. Ea este una dintre San Ta Shih, sau Cele Trei Fiinte Marete, recunoscute pentru puterea lor asupra regatului animalelor sau ale fortelor naturii. Acestei trei Bodhisattva sau P’u Sa, asa cum sunt cunoscute in China sunt Manjusri (Skt.) sau Wên Shu, Samantabhadra sau P’u Hsien si Avalokitesvara sau Quan Yin.
Quan Yin este forma prescurtata a unui nume care inseamna Cel care Vede si Aude Plansul din Lumea Oamenilor. Titlul ei chinezesc inseamna „Ea care intotdeauna observa si asculta sunetele”, adica cea care asculta rugaciunile. Cateodata avand 11 capete, ea este supranumita Sung-Tzu-Niang-Niang, „doamna care aduce copiii”. Ea este zeita fecunditatii dar si a clementei. Venerata in special de carte femei, aceasta zeita aduce alinare celor tulburati, bolnavilor, celor pierduti, senililor si celor nenorocosi.
Popularitatea ei a crescut atat de mult de-a lungul secolelor incat a devenit si protectoarea negutatorilor pe mare, a fermierilor si a calatorilor. Ea mangaie sufletele in Lumea de jos si este invocata in ritualurile de dupa inmormantare, pentru a elibera sufletul decedatului de chinurile purgatoriului (nota: desigur, daca exista credinta in asa ceva). Sunt temple in toata China, dedicate acestei zeite si este venerata de catre femei din China de Sud mai mult decat de cele din nord, in cea de-a 19 zi a lunilor (nota: ciclurilor lunii, nu a lunilor calendaristice) a doua, a sasea si a noua. (De exemplu este un obicei constant la nastere in Foochow, prin care o familie care are o fata maritata din a 15 a zi a anului anterior, care inca nu a nascut inca un mostenitor de sex masculin, trimite acesteia de la rude, un dar intr-o zi norocoasa intre a 5 a si a 14 a luna noua.
Darurile trimise sunt urmatoarele: un lampion cu imaginea Zeitei Compasiunii, Quan Yin, purtand un copil in bratele ei si inscriptia „Fie ca Quan Yin sa iti aduca in dar un fiu”; stridii intr-un vas din pamant; prajituri cu orez; portocale si usturoi). Inchinatorii cer si si ei fii, bogatie si protectie. Ea poate aduce copii (de obicei baieti, insa daca mama cere o fiica, aceasta va fi foarte frumoasa), poate proteja de tristete, ghida marinarii si pescarii (de unde avem imaginea ei „parcurgand valurile” in multe reprezentari) si ii poate face nefolositoare sulita unui inamic in lupta.
Templul ei principal se afla pe Insula Putuoshan, din Chusan Archipelago, langa coasta Zhejiang, langa Ningbo, loc foarte important de pelerinaje, un loc sacru pentru buddhisti, veneratia pentru Quan Yin fiind principala caracteristica a locului, mai ales ca se spune ca zeita chiar a locuit acolo pentru o perioada de 9 ani, conducand sub numele de Regina Marilor de Sud. Numele complet al insulei este P’u t’o lo ka, de la Muntele Pataloka, unde Zeita, in transformarea ei din Avalokiteshvara, priveste in jos, catre umanitate. Miao Feng Shan (Muntele Varfurilor Miraculoase) atrage multi pelerini, ce folosesc zuruitori si artificii in rugaciunile lor pentru a atrage atentia ei. In 847, primul templu al lui Quan Yin a fost construit pe insula. Pana in 1702, P’u Tuo era casa a 400 de temple si a trei mii de calugari si era destinatia a nenumarati pelerini. (Pana in 1949, totusi, P’u Tuo mai era gazda a doar 140 de manastiri si temple)
Una dintre zeitatile cele mai intalnite pe altarele templelor din China este Quan Yin (cunoscuta si sub formele fonetice de Kwan Yin, Kuanyin; si in pinyin, Guanyin). In sanskrita, numele ei este Padma-pâni, sau “Nascuta din Lotus”. Quan Yin, singura dintre zeii buddhisti este mai degraba iubita decat temuta si este in acelasi timp un model de frumusete chineza. Privita de catre chinezi ca zeita a clementei, ea a fost initial masculina, pana la inceputul secolului 12, iar de atunci a evoluat de la prototipul ei Avalokiteshvara, “imparatul milos al iluminarii complete”, un bodhisattva indian care a ales sa ramana pe Pamant pentru elibera de suferinta, decat sa se bucure de extazul Nirvanei. Una dintre multele povesti din jurul zeitatii Quan Yin este aceea in care era un buddhist, care prin o iubire imensa si sacrificiu in timpul vietii, a primit dreptul de a intra in Nirvana dupa moarte. Totusi, ca Avlokiteshvara, atunci cand s-a aflat in fata portilor Paradisului, a auzit un strigat de durere de pe Pamantul de dedesubt.
Intorcandu-se pe Pamant, a renuntat la recompensa extazului etern, insa in schimb a primit nemurirea in inimile celor suferinzi. In China are multe nume si este cunoscuta ca “marea compasiune, marea clementa, salvarea de la tristete, salvarea de la durere, auto-existenta, mii de brate si mii de ochi, etc.” In plus, ei i se mai spune si Zeita Marii de Sud – Arhipelagul Indian – si a fost deseori comparata cu Fecioara Maria. Ea este una dintre San Ta Shih, sau Cele Trei Fiinte Marete, recunoscute pentru puterea lor asupra regatului animalelor sau ale fortelor naturii. Acestei trei Bodhisattva sau P’u Sa, asa cum sunt cunoscute in China sunt Manjusri (Skt.) sau Wên Shu, Samantabhadra sau P’u Hsien si Avalokitesvara sau Quan Yin.
Nicio alta figura din panteonul chinezesc nu apare intr-o mai larga varietate de imagini, despre care se spune ca sunt mii de incarnari diferite sau manifestari. Quan Yin este de obicei prezentata ca o femeie gratioasa, desculta, imbracata in robe frumoase, albe, avand o boneta alba pe cap si purtand un mic vas plin de roua sfanta. (Totusi, in forma ei Lamaistica, reprezentarile in bronz din secolul 18 din China si Tibet, ea apare deseori complet goala).
Ea este inalta si subtire, o figura a gratiei infinite, trasaturile ei gratioase insufland privitorului sublima lipsa a egoului si compasiunea, care au transformat-o in zeitatea favorita dintre toate figurile divine. Poate sa stea pe un elefant, pe un peste, ingrijind un copil, sa tina un cos, avand sase sau o mie de brate, unul sau opt capete, unul deasupra celuilalt, patru, optsprezece sau patru zeci de maini, cu care ea intotdeauna alunga suferinta celor nefericiti.
Deseori este prezentata calarind un animal mitologic, numit Hou, care seamana intr-un fel cu un leu buddhist si simbolizeaza suprematia exercitata de catre Quan Yin asupra fortelor naturii. Picioarele ei goale reprezinta calitatea ei consistenta. Pe altarele publice, Quan Yin este frecvent flancata de catre doi acoliti, la piciorul ei drept un tanar fara camasa, cu bratele inclestate in rugaciune, cunoscut sub numele de Shan-ts’ai (Tanarul de Aur), iar la piciorul stang, o tanara tinandu-si cu sfiala mainile in interiorul manecilor, cunoscuta sub numele de Lung-nü (Fecioara de Jad). Principala sarbatoare a ei are loc in fiecare an in a 19 a zi al celei de-a doua luni selenare.
Totusi, ea este fericita cu trei sarbatori, nouasprezece a celei de-a doua, celei de-a sasea si celei de-a noua luni. Sunt multe metamorfoze ale acestei zeite. Ea este un model de frumusete chineza, iar a spune unei femei sau unei tinere fete ca este o Kwan Yin este cel mai mare compliment care poate fi facut pe altarul gratiei si minunatiei.
Potrivit unei legende foarte vechi, numele ei era Miao Shan si era fiica unui print indian. Tanara si linistita, ea a ales sa urmeze calea sacrificiului de sine si a virtutii si a devenit un pios discipol al lui Buddha, primind dreptul la accesarea constiintei buddhice, insa alegand sa ramana sa serveasca umanitatea. Pentru a reusi sa-l converteasca pe tatal ei, care era orb, ea l-a vizitat infatisandu-se ca un strain, deghizata, si l-a informat ca daca ar inghiti unul dintre globurile oculare ale copiilor lui, atunci vederea i-ar fi restaurata. Copiii lui nu ar fi acceptat acest sacrificiu, in acest sens ea a creat un ochi, pe care tatal ei l-a inghitit si vederea i-a fost restaurata. Apoi l-a convins pe acesta sa se alature unei comunitati buddhiste, aratandu-i prostia si vanitatea unei lumi in care copiii nu si-ar sacrifica nici macar un ochi pentru binele unui parinte. https://www.evolutiespirituala.ro/legenda-zeitei-compasiunii-quan-yin/?feed_id=29690&_unique_id=641e540adbc3e
În timpurile îndepărtate, marii iniţiaţi comunicau discipolilor Adevărul.
Azi, marile Lumini ale lumii spirituale comunică celor chemaţi Adevărul. Astfel aflăm că în natura înconjurătoare există o diversitate de materii eterice, de diferite grade, a căror fineţe este atât de mare, încât simţurile fizice nu sunt în stare să ni le reveleze. Aceste materii sunt animate deunde vibratorii , diferite de cele care animă materia vizibilă, tangibilă, în sânul lor existând o infinitate de vieţuitoare, de aceeaşi compoziţie cu mediul unde trăiesc.
Aceste afirmaţii, ca şi multe altele, sunt primite azi de lumea savantă cu neîncredere, ba chiar cu ironie, invocând întrebarea: „De ce nu se poate proba existenţa acestor materii şi forţe, de ce nu pot fi văzute, auzite şi pipăite de toţi oamenii?”
Răspunsul la această întrebare este următorul: Lumile hiperfizice, cu materiile şi forţele lor, nu pot fi văzute şi simţite, nu se poate lua cunoştinţă de existenţa lor, pentru că oamenii nu dispun deocamdată decât de organele de simţ necesare perceperii lumii fizice.
Este adevărat că omul are în fiinţa sa – pe lîngă organele de simţ fizice – şi organe de simţ impresionabile de prezenţa materiilor invizibile şi a entităţilor spirituale vieţuitoare în mediile hiperfizice, dar aceste simţuri dorm, stau latente în fiinţa noastră. Numai când aceste simţuri superioare vor fi puse în activitate, când vor fi chemate la viaţă, omul va deveni un medium între Cer şi pământ. Din acel moment el va auzi, simţi şi vedea materii şi fiinţe animate de alte forţe decât cele fizice.
Cu alte cuvinte, lumea hiperfizică este pentru om la fel cum este lumea culorilor pentru omul născut orb. El va auzi sunetele, va simţi cald sau rece, va pipăi lucrurile moi sau tari din lumea fizică, dar nu va avea nici o idee despre ceea ce înseamnă roşu, albastru sau verde. Mintea sa nu are posibilitatea să definească peisajele, perspectivele şi culorile, deoarece nu a avut niciodată un organ capabil de a primi vibraţiile luminii, care, sosind pe scoarţa cerebrală, se transformă în noţiuni de culori şi forme. In mintea orbului din naştere, lumea vizibilă de către un om sănătos nu provoacă nici o noţiune corespunzătoare; însă cu toate că nu o vede, ea există.
Faptul că cea mai mare parte din omenire nu vede fiinţele, materiile din lumile hiperfizice, nu este im argument că ele nu există. Dacă printr-o„minune” sau operaţie, orbul din naştere ar dobândi vederea, la început n-ar pricepe nimic, ar rămâne uluit, dar treptat, făcându-şi educaţia vizuală a imaginilor sosite pe cortex, ajunge să ia pe deplin cunoştinţă şi de acest domeniu necunoscut lui până atunci.
La fel s-ar întâmpla cu oricare dintre oamenii care dobândesc vederea spirituală. Dacă graţie unor evenimente neprevăzute, unei educaţii sau practici speciale, omul ajunge să-şi dezvolte simţurile superioare ale lumilor suprafizice, ar vedea forme şi ar auzi sunete neinteligibile la început, dar încetul cu încetul, obişnuindu-se cu ele, le va înţelege şi distinge unele de altele.
Pentru cunoaşterea acestei lumi invizibile se cer ani de zile de observaţii şi o continuă educaţie. Se petrece acelaşi fenomen ca în lumea fizică. Toţi oamenii au ochi; cei sănătoşi văd lucrurile şi fiinţele, dar oare toţi cunosc natura, funcţia şi rostul lor în angrenajul universului? Sunt necesari ani de studii pentru a le cunoaşte, deosebi şi afla rostul în decorul vast al naturii.
Unii oameni afirmă:„Deoarece noi, deocamdată, nu simţim, auzim sau vedem aceste lumi invizibile, înseamnă că nu a sosit timpul să le cunoaştem. Când va veni vremea, se vor dezvolta treptat şi simţurile superfizice din noi şi atunci le vom cunoaşte. La ce bun să ne batem capul cu ele de pe acum? Să terminăm cu deplina cunoaştere a lumii fizice, şi apoi omenirea va trece şi la cunoaşterea lumilor necunoscute”.
Argumentul este puternic în aparenţă, însă greşit în fond, şi iată de ce. Să presupunem că suntem chemaţi neapărat într-o ţară îndepărtată, unde va trebui să trăim mulţi ani. Ei bine, se cade să cunoaştem din vreme condiţiile în care vom trăi acolo, mediul şi influenţa lui asupra noastră. Bineînţeles că ajungând acolo, ne vom adapta, vrând-nevrând, acelui mediu, dar oare nu este mai bine să cunoaştem din vreme noile condiţii şi să ne pregătim pentru ele? Evident că da.
Aşa fiind, nu numai că nu este de prisos, dar chiar se impune să cunoaştem lumile invizibile, deoarece cunoscându-le din timp vom şti cum să ne comportăm atunci când dezbrăcând haina carnală, trupul, vom pătrunde în aceste lumi, unde ne vom desfăşura existenţa în forme noi de viaţă. Pregătiţi ca atare vom fi scutiţi să rătăcim ani şi ani în neştiinţă şi să pierdem astfel o vreme îndelungată până să ne obişnuim iarăşi cu „noua” noastră patrie spirituală, veche din veşnicia veacurilor fără număr.
În afara acestui motiv esenţial, se cade să luăm cunoştinţă de aceste lumi şi pentru faptul că ceea ce vedem pe pământ nu este decât efectul unor cauze aflate în lumea invizibilă. Aşa de exemplu: un om simplu constată cum telefonul transmite voci de la un loc la altul, vede cum tramvaiul circulă pe străzi, vede efectul, dar cauza care le pune în funcţiune – electricitatea – nu o vede, nu o cunoaşte. Acelaşi raport există şi între lumea fizică şi cea hiperfizică . Noi nu vom ajunge să cunoaştem pe deplin lumea fizică, lumea efectelor, până nu vom avea cunoştinţe despre lumea invizibilă, hiperfizică – domeniul cauzelor tuturor fenomenelor, lucrurilor şi fiinţelor vizibile pe pământ.
Ori de câte ori o problemă este complexă prin natura ei, se cade să se vină cu exemple cât mai numeroase. Iată un arhitect decis să proiecteze o casă . Acest om nu va îngrămădi material peste material, fără nici o ordine, fără necesitate şi în cantităţi de prisos. Mai întâi se foloseşte de gândirea şi imaginaţia sa,îşi croieşte în minte o formă de casă, cu o anumită distribuţie, cu un anumit aspect şi dimensiuni. După aceea aşterne pe hârtie ceea ce croise mental, şi încetul cu încetul, urmărindu-şi imaginaţia, face pe hârtie un plan. După acest plan, începe construcţia – realizarea fizică a unei concepţii. Cu alte cuvinte, întâi a fost o creaţie mentală, ideală, apoi a urmat realizarea ei într-o imagine, într- o formă aşternută pe hârtie, într-un proiect, şi în fine – realizarea ei în lumea fizică, cu material fizic. Ideea aparţine Lumii divine; imaginea, planul, aparţine lumii astrale; iar construcţia fizică aparţine lumii fizice.
Casa, opera fizică este trecătoare, pieritoare. Un foc, un cutremur o poate rade de pe suprafaţa pământului. Proiectul aşternut pe hârtie se poate distruge şi el, dar arhitectul are în minte imaginea casei, care nu se va distruge niciodată . Omul fizic, personalitatea creatoare va pieri şi ea, dar imaginea, creaţia sa mentală, va dura în vecii vecilor în lumea invizibilă, unde s-a imprimat ca pe o placă fotografică.
într-adevăr, universul este plin de o sumă de materii extraeterate, numite fluide. Aceste fluide au, printre alte însuşiri, calitatea de a fixa pe ele imaginile, ideile emise de oameni, îngeri, supraîngeri şi alte entităţi spirituale. Cu alte cuvinte, în spaţiile infinite se găsesc arhivele naturii, unde se imprimă toate gândurile, evenimentele şi sentimentele omenirii, fie întrupate, fie destrupate.
Tot ce există pe pământ – aer, apă, munţi şi câmpii, flora şi fauna, totul are influenţă asupra omului. Dar în afară de influenţele lumii vizibile, asupra fiecăruia din noi se exercită influenţe şi mai mari, şi mai puternice – influenţele lumilor invizibile. Noi suntem, la un moment dat, rezultatul influenţei mediului vizibil şi invizibil asupra noastră, şi al muncii depuse de spirit – stăpânul trupului – potrivit evoluţiei sale.
Să nu credem că ştim tot ce ne înconjoară. Chiar în lumea fizică – tangibilă, vizibilă şi cercetată cu simţurile noastre – se petrec o mulţime de fenomene de care rămânem neştiutori, pentru că simţurile noastre mărginite nu ni le fac cunoscute. De exemplu, se află înaintea noastră o statuie. Undele luminoase căzute pe această formă se reflectă şi vin la ochii noştri, de unde sunt transmise la centrul văzului aflat pe cortex, de aici la suflet, şi prin intermediul sufletului conştiinţa noastră, spiritul, traduce aceste vibraţii în culoare şi formă .
Dar oare cunoaştem noi totul despre această lumină? Nu, şi iată de ce. Se ştie că lumina ce scaldă cu vibraţiile ei suprafaţa pământului, vine de la soare. Dacă facem să treacă printr-o prismă o rază de lumină, vom vedea că ea se descompune în mai multe fâşii colorate, care întâlnind un ecran, ne dau spectrul solar, compus din şapte culori: roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo şi violet. Noi atât vedem cu ochii. Cu toate acestea, adevărul este că fâşia de lumină mai dă naştere, trecând prin prismă, şi altor culori, unele înaintea roşului – infraroşu, şi altele dincolo de violet – ultraviolet. Într-adevăr, dacă punem o lentilă în dreptul spaţiului gol dinaintea roşului şi aşezăm în focarul acestei lentile o bucată de fosfor, vom vedea că fosforul se aprinde, deoarece razele obscure, invizibile ochiului nostru, trecând prin lentilă, s-au concentrat, s-au manifestat sub formă de căldură, aprinzând fosforul. Prin urmare, înaintea roşului există unde vibratorii producătoare de căldură.
Dacă punem la finele spectrului un paravan şi alături de el o placă unsă cu o soluţie de cianură de potasiu, vom vedea cum această placă se va lumina sub acţiunea razelor ultraviolete.
Aşadar, există în razele soarelui culori infraroşii şi ultraviolete, invizibile ochilor noştri, dar sesizabile prin efectele lor.
După cum ochiul nostru nu vede decât între anumite limite, urechea noastră nu aude decât sunetele produse în aer cu o frecvenţă între 32-36.000 de vibraţii pe secundă. Or în natura fizică înconjurătoare se produc vibraţii de o frecvenţă mai înaltă de 36.000 Hz şi mai joase de 32 Hz; dar urechea noastră nu le percepe, nu le aude, ca şi cum n-ar exista.
De aici tragem concluzia că suntem scăldaţi din toate părţile de vibraţii – unele transmise prin aer, altele transmise prin eter – de care însă nu avem cunoştinţă, pentru că nu deţinem organe potrivite recepţionării lor.
Aşa de exemplu electricitatea – ale cărei unde se transmit prin eter – are de la 1.046.000 până la 35.000 milioane vibraţii pe secundă. Fluidul electric ce se scurge pe firele electrice nu este văzut de ochiul nostru, pentru că vibraţiile sale au o frecvenţă foarte mare. Dar imediat ce curentul electric întâmpină o rezistenţă în drumul său – un filament de bec electric – numărul vibraţiilor prin eter scade între 350 milioane şi 760 milioane de vibraţii pe secundă, filamentul devine luminos şi ochiul nostru vede lumina.
Până în prezent se cunosc 63 categorii de vibraţii, din care fac parte undele hertziene, undele nancy, undele x, y etc. Din acestea, noi nu percepem decât opt categorii, prin urmare avem cunoştinţă de prea puţin.
Să presupunem că nervul optic n-ar dispune de sensibilitatea dobândită până în prezent; desigur n-am avea nici o cunoştinţă de lumina soarelui, atmosfera din jurul nostru fiind întunecată. Să presupunem acum că nervul ochiului ar fi impresionabil de undele electrice; în acest caz noi am vedea totul în jurul nostru, graţie luminii emise de electronii care ne înconjoară din toate părţile. Astfel n-ar mai fi pentru noi, nici noapte, nici zi, ci o lumină continuă, atâta vreme cât electronii vor fi mânaţi mereu în vârtejul infinit de rapid al mişcării lor de rotaţie şi revoluţie.
Având în vedere acest principiu, înţelegem facultatea văzului şi auzului spiritual a unor persoane numite clarvăzătoare sau lucide.
Cu toţii primim vibraţii din lumea hiperfizică, dar rămânem nesimţitori la acţiunea lor, deoarece conştiinţa noastră nu răspunde la influenţa lor, nu sesizează sosirea lor. Clarvăzătorii, lucizii, primind aceste vibraţii, le înţeleg, conştiinţa lor ia act de prezenţa lor, şi ei văd fenomene, fiinţe, materii şi forţe la a căror descriere rămânem pe gânduri.
Evident că şi între lucizi există diferite grade: unii văd binişor, alţii bine şi alţii foarte bine, la fel ca în cazul văzului fizic comun. Pentru aceşti oameni, vederea în lumea invizibilă este un act involuntar – privesc şi văd. Ei pot vedea şi cu ochii deschişi şi cu ochii închişi, ceea ce denotă o independenţă între vederea fizică şi cea spirituală . Ei văd cartea pe care o au în mână, dar în jurul ei, prin ea şi dincolo de ea văd lumea invizibilă.
În această lume, luminoasă prin ea însăşi, prin care circulă valuri de materii subtile, se vede o mişcare deosebit de rapidă în toate direcţiile. Prin urmare lumea invizibilă este şi ea materială, animată de numeroase forţe, desfăşurate conform unor anumite legi. Aceste materii sunt de diferite densităţi, formate fiecare din particule eterice de anumite dimensiuni şi constituţii, materii dispuse unele deasupra altora, conform fineţii lor, dar în acelaşi timp pătrunzându-se rând pe rând, cele mai fine pe cele mai grosolane, sau cu particule mai mari.
În peregrinarea lui pe calea evoluţiei, timp de mii şi milioane de ani, omul abia a ajuns să-şi dezvolte inteligenţa. Graţie acestei inteligenţe, el face azi descoperiri din ce în ce mai numeroase şi mai uimitoare. După scurgerea a mii şi mii de ani şi veacuri, omul va deveni mai bun şi mai înţelept, iubind tot ceea ce-l înconjoară. În fine, când evoluţia omenească va fi spre sfârşit, pe lângă o înaltă inteligenţă şi o bunătate îngerească , omul va dobândi puteri deosebite, forţe divine. Atunci se va termina evoluţia omenirii pe această planetă. Masa umanităţii înaintată astfel, ridicată până la termenul final al existenţei sale terestre, va trece pe un alt corp ceresc, pentru a -şi continua diurnul evolutiv infinit, iar cei înapoiaţi, întârziaţii, vor fi trecuţi prin întrupări, pe un alt glob, de aceeaşi natură cu Pământul, ca să-şi continue drumul neterminat.
Constatăm că evoluţia omului necesită multe secole, şi totuşi fiecare dintre noi poate grăbi sau scurta durata acestei evoluţii. Aceasta presupune o metodă specială, o hotărâre nestrămutată, sacrificii mari, adică viaţa sfinţilor, a marilor mistici sau a yoghinilor. Prin alimentaţie şi meditaţie, prin retragerea departe de vâltoarea lumii, prin sfinţenia, iubirea şi jertfa manifestată pentru tot ce a creat Tatăl şi prin rugăciunile lor nesfârşite, aceşti oameni ajung să-şi activeze spiritul, dezvoltă forţele latente ascunse în adâncul lor, se iluminează şi dobândesc puteri divine şi cunoştinţe ignorate de omenire. Din rândul acestor oameni ieşeau savanţii de altădată, întemeietorii unei ştiinţe vaste, din care s-a oferit omenirii numai atât cât putea pricepe şi avea nevoie pentru avansarea ei.
Bietul savant de azi se străduieşte să ştie ce este eterul, cum este constituit atomul. Se zbate în ipoteze asupra vieţii, a constituţiei lui, dar nu va cunoaşte tainele vieţii decât în ziua în care îşi va ilumina fiinţa printr-o viaţă morală, corectă, conformă legilor divine – de blândeţe şi iubire pentru tot ce există în jurul său. Numai atunci spiritul său va lucra puternic prin cuirasa, prin învelişul său trupesc, şi va vedea cu ochii spiritului atomul mare cât roata plugului, îi va vedea constituţia, va înţelege viaţa şi evoluţia ei. Numai atunci când trupul său, când sistemul său cerebral va ajunge să vibreze ca şi atomul, savantul modern va ajunge să cunoască mai mult. Atunci nu va mai exista pentru el nici un mister privitor la atom. Va cunoaşte rând pe rând toate materiile invizibile, toate foiţele ce lucrează asupra lor şi toate cauzele fenomenelor petrecute în natură.
Reducând totul la materia fizică şi la legile ce o stăpânesc, savantul de azi nu poate, tocmai datorită acestui materialism feroce, să se înalţe în sfere mai înalte, să cunoască materii, legi, forţe şi fiinţe mai subtile, decât cele cunoscute în jurul său din copilărie.
In antichitate, cei dotaţi cu inteligenţă, cei pregătiţi de natură, se puneau sub conducerea unui mare preot, sfânt în conduita lui şi versat în cunoştinţe oculte şi ale naturii. Acesta, timp de 20-30 de ani, îi povăţuia pe discipoli, le descria şi arăta experimental tot ceea ce se referă Ia om şi natură. In tot acest timp discipolii, erau ţinuţi în locuri retrase, în plină natură, feriţi de influenţele lumii, de gândurile ei josnice, de pornirile ei pătimaşe, de influenţele ei magnetice. Somnul, alimentaţia, băile şi exerciţiile fizice, antrenamentele mentale şi rugăciunile, toate erau reprezentate şi executate cu scrupulozitate. An de an, se dezvolta în ei vederea în lumea invizibilă şi auzul în lumea tăcerii, a celor fără glas.
Când discipolul dobândea aceste două instrumente de cercetare a naturii, dincolo de materia tangibilă şi analizabilă, marele guru, iniţiat sau preot, începea să-i descrie lumea fizică şi lumea hiperfizică. Ii făcea cunoscută matematica, biologia, chimia şi aşa, rând pe rând, tot ce înconjoară pe om, natura întreagă. Odată intrat în stăpânirea lor, trecea la studiul foiţelor şi materiilor superfizice, a materiilor eteriforme, a fiinţelor invizibile ochilor fizici. Când – după ani de zile – îşi însuşea întreg acest domeniu, trecea la cunoaşterea originii şi a creaţiei universurilor, a vieţii şi a tuturor fiinţelor.
După aceea îşi încheia cariera de discipol cu aflarea celor mai înalte cunoştinţe îngăduite unui muritor – noţiuni referitoare la Creatorul lumilor şi atributele Sale.
Din ziua când a reuşit să-şi înfrâneze simţurile şi dorinţele, să-şi ordoneze gândurile, să respingă influenţele semenilor săi, el ieşea în lume, păşea în mijlocul omenirii, devenea la rândul său o mare lumină spirituală.
De acum înainte, cunoscător a ceea ce există pe pământ şi în Ceruri, el poate să -şi lase trupul pe pat, la umbra unui copac, într-un loc retras, iar împreună cu o parte din sufletul său să iasă şi să se îndepărteze de trup, să se ridice în spaţiu, ca un nor nevăzut, şi acolo să vadă, să cerceteze, să audă şi să primească sfaturile marilor Lumini spirituale, înaltele entităţi spirituale diriguitoare ale evoluţiei lucrurilor şi fiinţelor de pe planeta noastră.
În această fază, iniţiatul posedă puteri deosebite; poate face ceea ce omul numeşte „minuni”. El se ridică în aer, merge pe suprafaţa apei, stă în mijlocul flăcărilor, se face invizibil, vindecă boli şi face o serie nesfârşită de fapte, pentru că ştie să mânuiască toate materiile, cunoaşte secretul legilor ce le guvernează, realizând — asemenea unui mic creator — orice doreşte. Vai lui dacă o va face din vanitate sau împotriva semenilor săi!
Un asemenea om era privit – cum ar fi privit şi azi – ca un supraom, respectat de toţi. De la aceşti iniţiaţi au rămas până în zilele de azi ceea ce se mai cunoaşte, ca tradiţie, despre lumea superfizică.
Bazat pe documente secrete din arhivele europene, inclusiv din cea a Vaticanului, „Dosarele secrete ale Inchiziţiei” arată povestea incredibilă a luptei de 500 de ani a Bisericii Catolice pentru a rămâne singura religie creştină din lume. În secolul al XII-lea, Biserica Catolică a înfiinţat Inchiziţia, un „serviciu” special care avea ca scop lupta împotriva tuturor celor care călcau în afara dogmelor şi regulilor stabilite de Biserică, într-un cuvânt ereticii. În scurt timp, Inchiziţia s-a transformat într-o instituţie poliţienească, aplicându-le torturi groaznice tuturor celor care erau etichetaţi drept eretici. Acest film documentar face o trecere în revistă a istoriei Inchiziţiei în Franţa, în Spania secolului alXV-lea, în Italia renascentistă şi chiar şi în secolul al XIX-lea.
Inchiziție (din latină inquirere, a cerceta; inquisitio, cercetare) este o formă a procesului penal din epoca Evului Mediu târziu, formă diferită de cea a dreptului roman, în vigoare în Europa Occidentală până în sec. al XIII-lea. Într-un proces intentat de inchiziție („ex officio“) erau prezentate metodele (procedurile) ca servind interesele obștești și salvării sufletului acuzatului.
Metodele de investigație ale inchiziției urmăreau descoperirea așa numitului „adevăr”; pentru obținerea acestei dovezi, se foloseau până și schingiuirea acuzatului în fața unor martori, recunoașterea vinii acuzatului fiind scopul principal al investigațiilor, dovezile obiective fiind neglijate. Acest proces lua în considerare numai declarațiile unor martori, care se bazau pe declarațiile altor martori, astfel procesul putând dura timp îndelungat, sfârșitul procesului se termina cu o sentință în care acuzatul putea fi numai nevinovat sau vinovat cu recunoașterea vinii.
Varianta tradusa in romana a disparut de pe internet, asa ca atasez varianta in engleza:
Prezentare Wikipedia
Inchiziția bisericească
În timpurile vechi ale creștinismului numai episcopii puteau să ia măsuri contra ereticilor. În perioada următoare când creștinismul devine religie de stat, cei care propovăduiau învățături străine, neacceptate de creștinism, au fost urmăriți și condamnați ca eretici. După edictul dat în anul 380 de împăratul roman Teodosiu I (Theodosius cel Mare (347-395), primul condamnat a fost teologul Prisciliano de Avila (340-385), care în anul 385 a fost executat în Trier ca eretic.
Punerea la încercare a lui Hiob de către: Satan care varsă asupra lui suferințele (William Blake)
Inchiziția începe să funcționeze mai eficient prin anii 1100, la apariția în Italia și sudul Franței a religiei dualiste antifeudale (care amenința scindarea bisericii catolice) propagată de misionarii bogomili, religie care stă la baza religiei lombarde din regiunea Milano, adepții acestei religii fiind urmăriți ca eretici.
Transformarea inchiziției într-o instituție se va petrece prin secolul XIII, folosindu-se interpretări din biblie cu citate vechi, cel mai des citat fiind teologul antic Augustin de Hipona (354-430) care susținea că ereticii numai cu forța pot fi aduși pe calea cea bună spre biserică.
Au avut loc în această perioadă diferite condamnări ale ereziilor, ca de exemplu excomunicarea și lăsarea sufletului păcătos în seama diavolului, ca apostolul Pavel[necesită citare] (în noul testament).
Alt pretext de condamnare cita spusele lui Isus: „Dacă nu rămîne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădița neroditoare, și se usucă; apoi mlădițele uscate sînt strînse, aruncate în foc, și ard” (Ioan: 15, 6). Inchiziția a aplicat aceste cuvinte din biblie cuvânt cu cuvânt, ca atare.
În perioada timpurie a creștinismului, existau învățături ca „Montanism” ce provenea de la Marcion din Asia Mică (85-160) sau „Maniheism”, întemeiată de persianul Mani (216-277) în care religia era impregnată de influența gnostică, învățături care au fost condamnate de biserica catolică drept eretice.
Deja prin secolul II și III exista un consens în creștinism ca o variantă de religie care va fi numită învățătura Sf. Ireneus din Smirna, Galia (135-202) dar va fi respinsă.[formulare evazivă]
În secolul IV la Primul conciliu de la Niceea (325) s-au întâlnit episcopii din lumea creștină pentru a hotărî care învățătură va fi definitiv acceptată, și după controverse intense, se despart unele grupări de învățătura religioasă general acceptată. Pe atunci în afară de excomunicare, biserica nu avea alte posibilități de sancționare.
Împăratul Constantin I (Constantin cel Mare) este cel care face legătura între religie și stat folosind metodele de represiune ale statului pentru extirparea ereziei, și printr-o astfel de măsură a împăratului va fi exilat Arius după Primul conciliu de la Niceea, considerat ca un pericol pentru biserică. Din motive asemănătoare a exilat episcopul Atanasiu din Alexandria, un dușman înverșunat al Arianismului, numeroși episcopi ortodocși.
La început teologul Augustin de Hipona, care a avut dispute înverșunate cu „donatiștii” (o fracțiune creștină nord-africană), a încercat metoda convingerii, mai târziu el va recomanda utilizarea forței prin maximele sale: „compelle intrare“ și „temperata severitas”, care va deveni treptat mai severă utilizând biciuirea și în cazurile extreme pedeapsa cu moartea. Aceste metode ale teologului din perioada antică târzie vor fi preluate de inchiziție. Dintre ele, două argumente ale lui Augustin vor fi mai frecvent utilizate:
unuia care s-a rătăcit, arată-i calea cea bună, dacă el refuză să o urmeze, atunci obligă-l ca o dovadă de iubire creștinească a aproapelui tău. Ereticii sunt oi rătăcite pe care păstorul creștin cu toiagul și ciomagul le aduce înapoi în turmă. Tortura este legitimă, pentru că ea nu strică sufletul, ci numai carnea păcătoasă. În consecință era mai bine ca un eretic să fie ars, decât să urmeze un drum greșit.
Ereticul are posibilitatea de a alege între: întoarcerea pe calea cea dreaptă, adevărată a bisericii cu dragoste și încredere în Dumnezeu sau cea de schingiuire cu pierderea vieții.
Inchiziția a trecut însă cu vederea o precizare a lui Augustin și anume „Corrigi eos volumus, non necari, nec disciplinam circa eos negligi volumus, nec suppliciis quibus digni sunt exerceri” – „noi vrem ca să-i corectăm, să-i avem îndreptați și nu omorâți, noi dorim izbânda educației creștine și nu moartea lor meritată” sau afirmația lui „Johannes Chrysostomos” (Ioan Gură de Aur) „Condamnarea la moarte a unui eretic este o greșeală ireparabilă” această părere este împărtășită și de Ambrosius din Milano și Martin din Tours.
Evul Mediu
În Evul Mediu a luat naștere, în paralel la Roma și în partea centrală a Franței, o biserică cu caracter organizat. Chiar după împărțirea Franței, regii sau împărații rămân legați de creștinism și biserică, iar grupările care se distanțau de aceasta erau privite ca un pericol pentru unitatea bisericii și în general a ordinii.
Astfel, Heinrich der Löwe (Henric Leul) se oferă în anul 1147 să întreprindă o cruciadă contra slavilor de Elba, creștinați parțial. De asemenea, până în 1150 are loc botezarea forțată a evreilor, care a fost ulterior interzisă prin „Decretum Gratiani”.
Prigonirea și executarea la moarte a ereticilor, de către autoritățile feudale a existat deja în Franța, Germania și Italia cu secole în urmă. Procesul ad-hoc al unui eretic fiind urmarea unei declarații a unui martor. În anul 1184 a fost alcătuită o comisie pentru cercetarea cazurilor de erezie, aceasta fiind o reacție a mișcării religioase a katharilor (curaților, între sec. XI-XIV, pornită din sudul Franței), împotriva cărora s-au întreprins câteva cruciade și care au fost prigoniți sau arși pe rug ca eretici.
La Conciliul din Tours, ținut în 1163 de Papa Alexandru III, s-a accentuat necesitatea unei pedepse adecvate celor care se abat de la calea adevărată arătată de biserică. Astfel, papa Lucius III (1181–1185) în colaborare cu Frederic I, Sfânt Împărat Roman (Barbarossa) la Conciliul din Verona (1183), prin Bula papală „Ad Abolendam” hotărăște modul în care va fi pedepsit un eretic (excomunicarea defiintivă, cu pierderea tuturor drepturilor și proprietăților).
În anul 1199, papa trimite doi călugări cistercieni cu o împuternicire deplină de a supune katharii din sudul Franței. În 1215, Conciliul al IV-lea Lateran a hotărât împotriva celor eretici, osândindu-i la pierderea avutului, excomunicare și interzicerea îngropării în pământ sfințit.
În Cruciada Albigensiană (1209–1229), organizată de Papa Inocențiu al III-lea, papa pretinde regelui Filip al II-lea al Franței (1180-1223) să întreprindă măsuri contra nobililor care au acceptat religia kathară. Regele Franței, având relații încordate cu Sfântul Imperiu Roman, refuză ducerea la îndeplinire a cererii papei. Astfel, papa solicită ajutorul grofului Raimund VI. von Toulouse, care prin refuzul lui provoacă excomunicarea papală. La 22 iulie 1209, trupele trimise în ajutorul cruciaților ocupă localitatea Béziers, urmând porunca „Caedite eos! Novit enim Dominus qui sunt eius” „Să fie toți omorâți, Dumnezeu cunoaște pe aleșii săi”. Locuitorii vor fi măcelăriți (20 000 de morți), după care urmează Carcassonne, care capitulează și cei rămași se refugiază în păduri (aproape 500 de bătrâni, bolnavi sau copii). 400 din ei sunt spânzurați și o sută sunt lăsați să părăsească orașul goi, despuiați de haine, („au luat cu ei numai păcatele lor”).
În anul 1224, împăratul Frederic a elaborat un edict de ardere a ereticilor, erezia fiind considerată ca o jignire adusă monarhului pentru care era prevăzută pedeapsa cu moartea. Acest edict fiind acceptat de papa Grigore al IX-lea (1167-1241) cu condiția ca numai biserica să poată hotărî care eretic este recidivant și nu mai poate fi convertit; astfel, papa refuză să accepte declararea ca eretic a orașului Milano care s-a răzvrătit împotriva împăratului.
La hotărârea Conciliului din Toulouse (1229) s-au înăsprit măsurile de pedepsire a ereticilor prin descoperirea locurilor unde aceștia s-au refugiat. Celor care le ofereau adăpost sau pomană, le erau dărâmate casele, confiscate bunurile, sau periclitate viețile. Pentru a obține informațiile necesare s-a recurs la încurajarea denunțurilor secrete.
„Chestionarea penibilă” Motivul însărcinării dominicanilor cu combaterea ereziei este explicat prin faptul că erezia apare mai ales în rândul populației sărace, unde dominicanii aveau cele mai bune contacte. Astfel, în anul 1235, inchiziția este considerată oficială de către papă.
Printre metodele de investigație a inchiziției era „chestionarea penibilă” care consta de fapt din diferite metode de tortură a acuzatului, prin care se căuta îndepărtarea influenței viciilor lumești și obținerea unei mărturisiri. Împăratul Frederic al II-lea ordonă în 1238 pedeapsa cu moartea prin arderea pe rug a ereticilor, iar în anul 1252 interogarea prin schingiuire pentru aflarea adevărului, metodă uzuală a justiției din aceea vreme. La sfârșitul secolului al XIII-lea, inchiziția funcționa ca instituție deja în mai multe regiuni din Europa apuseană.
Formarea inchiziției
Teologul italian Toma de Aquino (Tommaso d’Aquino) (1225-1274) a stabilit teoretic prin fraza „Accipere fidem est voluntatis, sed tenere fidem iam acceptam est necessitatis” – „pentru acceptarea și păstrarea credinței este necesară o hotărâre liberă și voluntară”, piatra de temelie a inchiziției din Evul Mediu. Pedeapsa aplicată pentru erezie cere teologul să fie excomunicarea sau pedeapsa cu moartea. În anul 1231, papa Grigore al IX-lea (1167-1241) formează o comisie permanentă pentru combaterea ereziei, formată mai ales din călugări ai ordinului dominican. Pedeapsa pe care o cere papa Grigore al IX-lea este închisoarea pe viață a ereticilor recidiviști.
Procesele intentate de inchiziție s-au extins și asupra vrăjitoarelor. Un acuzat avea, de exemplu, libertatea de a-și acuza la rândul lui unii dușmani, și dacă acuzarea lui se dovedea reală avea șanse de grațiere. Majoritatea cazurilor de erezie nu erau pedepsite cu moartea, ci prin pedepse ca: obligația de a lua parte la slujbe, pelerinaje, cruciade, pedepse financiare, sau legarea de stâlpul infamiei. Inchiziția din evul mediu s-a limitat geografic la Europa centrală și sud-vestică, în Anglia sau peninsula Scandinavă fiind numai cazuri izolate.
Inchiziții
Istoricii deosebesc patru manifestări diferite ale Inchiziției creștine:
Inchiziția medievală (1184–sec. XVI), care include Inchiziția episcopală (1184–anii 1230) Inchiziția papală (anii 1230) Inchiziția spaniolă (1478–1834) Inchiziția portugheză (1536–1821) Inchiziția romană (1542 – c. 1860)
Articole:
1. INCHIZITIA
Radu Cerghizan
Inchizitia a fost o instanta judecatoreasca instituita de biserica catolica, prin decretul Papei Gregor IX in anul 1231, in scopul depistarii si reprimarii sângeroase a asa-zisilor „eretici”. Sarcina interogatoriilor, persecutiilor, torturilor si arderilor pe rug a fost preluata de catre ordinele calugaresti ale Franciscanilor si Dominicanilor. In fruntea inchizitiei a stat un Mare Inchizitor. Inchizitia a constituit una din cele mai grave erori savârsite de Biserica Romano-Catolica, care a dus la crime pe scara de masa impotriva umanitatii. Dupa ce Romano-Catolicismul si-a consolidat puterea in Evul Mediu, cetatenii cu vederi liberale, care nu se aliniau cu dorintele, nu intotdeauna biblice, ale Bisericii oficiale, au inceput sa fie priviti ca „eretici”, ca inamici ai societatii. La doi ani dupa masacrarea ereticilor albigenzi, Papa Grigore IX publica documentul apostolic Excommunicamus (20 aprilie 1231) prin care anunta infiintarea unui tribunal supranational care sa judece cazurile de erezie. Intentia Papei Grigore IX stabilea ca obligatorie efectuarea unei anchete care sa confirme sau sa infirme temeinicia acuzatiei de erezie. Tribunalul a primit numele de inchizitie (l.lat. inquisitio = cercetare, ancheta). Inchizitia a functionat mai mult in tarile din sudul si vestul Europei, in special in Spania si a inceput a judeca pe toti aceia care au ncercat sa raspândeasca printre credinciosi invataturi asa-zise false in materie religioasa, in dauna credintei. Biserica a considerat firesc sa aiba si ea un for care sa ceara socoteala celor care se amestecau in probleme religioase fara a fi – dupa parerea ei – competenti; aceasta a fost Inchizitia. Ea a jucat un mare rol mai ales in istoria Evului Mediu. Condamnarile care s-au facut se datoreaza principiilor considerate optime pentru a apara ordinea publica lezata prin invataturile asa-zise eretice. Când era semnalata prezenta ereziei intr-o regiune, se anunta o ancheta: ori se deplasa tribunalul la fata locului, ori erau convocati suspectii, in corpore, la centru. Când era vorba de cazuri particulare, celui in cauza i se trimitea o citatie prin parohia teritoriala. Neprezentarea la locul stabilit in termen de 30 de zile atragea dupa sine excomunicarea, fapt care reducea sansele la proces. Adus in fata Tribunalului, suspectul era pus sa jure ca va spune adevarul, dupa care era interogat si un notar consemna intrebarile si raspunsurile. Mijloacele dure de constrângere fizica erau folosite in cazul in care cel anchetat refuza sa raspunda la intrebari. Asa-zisul eretic care isi retracta erorile primea o sanctiune ispasitoare, dupa gravitatea constatata arbitrar. Categorii de pedepse degradante date de Inchizitie inculpatilor: – posturi indelungate, opere de binefacere, zidirea unei biserici, pelerinaje la locurile sfinte. – participarea la celebrari liturgice comunitare stând intr-un colt al bisericii, descult si cu o lumânare aprinsa in mâna. – purtarea unui semn distinctiv, cusut pe haine, ori purtarea unor vesminte de culoare speciala. – amenzi, confiscarea bunurilor, interdictia indeplinirii anumitor functii publice. – inchisoarea pe un timp determinat sau pe viata. – condamnarea la moarte. Cei care aveau legaturi cu diferite secte ori cu eretici erau excomunicati. Când un eretic refuza sa retracteze sau când recidiva, Tribunalul inchizitorial il incredinta judecatorului civil, care, de regula, ii pregatea rugul. Majoritatea inchizitorilor au dat Inchizitiei o fata monstruoasa (Thomas de Torquemada, Conrad de Marbourg, Robert cel Mic, Pierre Cauchon, Jean le Maitre, Bernard Gui s.a.), compromitând masiv Biserica. Au existat si inchizitori ceva mai corecti, unii dintre ei fiind declarati ulterior de Biserica chiar sfinti (Sf. Petru din Verona, Sf. Fidelis de Sigmaringen, Sf. Ioan Capistran). Biserica a declarat sfinti si martiri si pe unii dintre cei pe care Inchizitia i-a chinuit, condamnat la ani grei de temnita sau i-a ars pe rug (Tereza de Avila, Ioana d’Arc, arhiepiscopul de Toledo s.a.). Oricât ar parea de straniu, Biserica Romano-Catolica nu a renuntat formal la Inchizitie decât in 1908, prin reorganizarea eclesiastica produsa sub papa Pius al X-lea. Dar nici pâna azi Biserica Romano-Catolica nu a condamnat Inchizitia ca institutie criminala.
2. 10 lucruri de ştiut despre… Inchiziţie
Inchiziţia a reprezentat unul dintre episoadele dure ale Evului Mediu şi ale istoriei Bisericii Catolice. Iată zece lucruri despre ce a reprezentat şi modul în care a acţionat ea.
Inchiziţia a fost tribunalul ecleziastic care avea în sarcină reprimarea ereziei.
Inchiziţia medievală a apărut între secolele al XII-lea şi al XIII-lea pentru a combate răspândirea ereziei catare şi valdenze, deci a oricărei forme de heterodoxie doctrinară sau morală.
În timpul Evului Mediu, în tribunalul diocezei, lângă episcop stătea inchizitorul, cu puteri justiţiare precise, stabilite direct de către Pontif.
Sancţiunile dictate de inchizitor erau puse în practică de către puterea civilă, „braţul secular” al Bisericii.
În 1478, o bulă pontificală autoriza în Spania, instituirea unui Consiliu pentru combaterea ereziei.
Mecanisemele inchiziţiei spaniole au fost create de Isabela I de Castilia şi Ferdinand de Aragon, în 1480, constituindu-se un organism independent de coroană, care utiliza procedee secrete şi tortură justiţiară, concentrându-se asupra aşa-numiţilor marranos şi moriscos – evrei convertiţi şi musulmani din teritoriile recucerite.
Dacă aceste categorii, marranos şi moriscos, erau recunoscute ca fiind vinovate, persoanele erau condamnate la închisoare sau expulzare, iar bunurile lor erau confiscate.
Ulterior, inchiziţia spaniolă a persecutat protestanţii şi toate formele de convertire religioasă între catolici.
Autoritatea inchiziţiei spaniole s-a extins în timpul inchizitorilor generali Torquemada (1483-1498) şi Jimenez (1507-1517) în toate teritoriile spaniole, fiind cuprinse şi coloniile din America şi statele europene supuse Madridului.
Până la abolirea ei, în 1834, inchiziţia spaniolă a devenit tot mai mult un instrument de eliminare a oricărui tip de deviere politică, socială şi culturală.
Asemănătoare celei spaniole, inchiziţia romană, a fost instituită împotriva protestanţilor de către Papa Paul al III-lea, în 1542, fiind încredinţată lui G.P. Carafa (viitorul Paul al IV-lea).
Reorganizată de Sixtus al V-lea, în 1588, inchiziţia romană a devenit un important instrument al Contrareformei, eliminând protestantismul din Italia şi condamnând gândirea filosofică şi ştiinţifică.
3. Începuturile inchizitiei – crestinişmul, de la martiri la tortură
Biserica creştină a fost fondată pe moartea pe Cruce şi Învierea lui Iisus Hristos. Orice biserică sau facţiune creştină va spune acest lucru ca primordial în definiţia sa. Diferenţele apar ulterior în formulări dogmatice, în tradiţie, în cult, în practici etc.
Totuşi cum s-a ajuns ca de la Cel care a propovăduit iubirea de aproape şi a preferat să moară răstignit în locul unei facile fugi sau a protecţiei venită pe fondul unei eventuale revolte populare, dar şi în numele Lui să se producă sute de ani atrocităţi fără margini în perioada Inchiziţie? Sfânta Scriptură (Biblia) vorbeşte în Noul Testament despre iubire, dragoste de aproape, iertare, dar şi despre atrocităţi care vor avea loc în Numele Lui. Scripturile le condamnă şi nu pomenesc nicăieri de necesitatea unui război sau a unor persecuţii pe care creştinii ar trebui să le facă. Cu toate acestea, sute şi mii de oameni au ars pe rug, au fost torturaţi în cele mai oribile moduri cu putinţă de personalul Bisericii catolice în perioada Inchiziţiei. Nici cealaltă Biserică, cea Ortodoxă, nu poate spune că nu a încuviinţat persecuţii: ale musulmanilor, evreilor şi schismaticilor de orice fel (chiar şi catolici uneori). Însă organizarea de care s-a dat dovadă în Occident este una macabru de exemplară. O modificare majoră în istoria creştinismului Până în secolul al IV-lea creştinismul era o religie urbană, răspândită pe tot cuprinsul Imperiului Roman, uneori tolerată de autorităţi, alteori persecutată. Începând cu împăratul Nero şi până la Diocleţian, predecesorul lui Constantin cel Mare, întâlnim destul de multe campanii generale de persecutare a creştinilor din imperiu. Aceştia erau de cele mai multe ori socotiţi drept ţapi ispăşitori pentru multe evenimente neplăcute. Cel mai cunoscut este arderea Romei, act săvârşit de fapt de Nero. Pe cei mai mulţi dintre aceşti martiri creştini morţi în secolele aminite îi întâlnim la loc de cinste în calendare. Ei sunt consideraţi sfinţi pentru că au avut curajul să îl mărturisească pe Hristos chiar şi cu preţul vieţii.
Venirea lui Constantin cel Mare la tron, reunificarea Imperiului separat de Dioclețian, legenda cu semnul crucii apărut în ziua de dinainte de confruntarea finală cu Maxențiu, rivalul său care domnea în Răsărit, dorința împăratului de a-și consolida Imperiul, toate acestea au dus, în anul 312, la edictul de la Milan, prin care creștinismul devine religie permisă în Imperiu. Ulterior, împăratul s-a implicat și mai mult în treburile Bisericii, încercând să pună capăt disputelor între creștinii arieni (subordonaționiști – Cele trei Persoane ale divinității Tatăl, Fiul și Sfântul Duh nu ar fi egale, Fiul fiind subordonat Tatălui) și ceilalți creștini, care considerau cele Trei Persoane egale. Din acest motiv a fost convocat primul Sinod Ecumenic, ținut la Niceea în 325. Împăratul Constantin I este cel care face legătura între religie și stat, folosind metodele de represiune ale statului pentru extirparea ereziei. Printr-o astfel de măsură a împăratului va fi exilat Arius, după Primul conciliu de la Niceea, considerat ca un pericol pentru biserică. Din motive asemănătoare a fost exilat episcopul Atanasiu din Alexandria, un dușman înverșunat al Arianismului, precum și alți numeroși episcopi ortodocși.
Implicarea tot mai mare a împăratului roman se vede o dată cu venirea pe tron a lui Teodosie cel Mare. Acesta, împreună cu împreună cu Sfântul Ambrozie al Milanului, face din creștinism unica religie a Imperiului. Devenind religie de stat, creștinismul are acces nelimitat și direct la foarte multă putere și la instrumentele deținute de stat, dar preluând pe deplin și modul acestuia de exprimare: persecuția până la anihilare a celor care nu sunt de acord cu edictele imperiale.
Astfel, ereticii, cei care nu propovăduiesc ceea ce biserica stat aprobă, sunt nu doar prigoniți, ci și uciși. Primul în istorie condamnat pentru părerile sale, altele decât cele oficiale, a fost teologul Prisciliano de Avila (340-385). Acesta, în anul 385, a fost executat în Trier ca eretic. Până la edictul din 380 a lui Teodosie cel Mare, cea mai severă pedeapsă a Bisericii era anatema – afurisirea, scoaterea în afara Bisericii. Comunitatea de creștini nu-l mai recunostea pe eretic ca aparținând de ea, acesta nu avea voie să intre în Biserică etc, dar sub nicio formă nu era ucis. Exemple de erezii sunt multiple până în secolul IV, în perioada timpurie a creștinismului: existau învățături ca „Montanismus” ce provenea de la Marcion din Asia Mică (85-160) sau „Maniheismus”, întemeiată de persianul Mani (216-277) în care religia era pregnată de influența gnostică, învățături care au fost condamnate de biserică drept eretice.
Ulterior anului 380, toate formele de exprimare religioasă diferite de cele ale Bisericii oficiale au fost interzise, iar practicanții lor persecutați. Unii își găsesc refugiu în teritoriile pe care popoarele migratoare le controlează. Cei mai mulți aleg convertirea în locul excluderii sociale sau chiar a morții. Pentru a înlesni oarecum trecerea și Biserica ”încreștinează” unele zile de sărbătoare păgâne (Crăciunul este exemplu cel mai cunoscut, dar și Boboteaza este continuatoarea unei tradiții romane mai vechi). În prima etapă vedem că acțiunile s-au îndreptat cu precădere spre convertirea păgânilor. Venirea valurilor de migratori păgâni până în secolul X a concentarat atenția clerului superior în această direcție. Ereticii din interior erau văzuți ca niște bolnavi spirituali, iar acțiunile de persecuție nu merg decât foarte rar până la lichidarea lor. După stabilizarea Europei, dar și după ruptura dintre cele două mari scaune patriarhale (Roma și Constantinopol, în 1054), lucrurile au început să intre pe o altă turnură. Dacă Biserica Ortodoxă patronată încă de împărat și-a menținut linia descrisă mai sus față de eretici, în Apus lucrurile devin mult mai fanatice.
Începuturile Inchiziției și argumentele acestora
Inchiziția începe să funcționeze prin anii 1100, la apariția în Italia și sudul Franței a religiei dualiste antifeudale (Bogomilism), care amenința scindarea bisericii catolice.
Deși transformarea Inchiziției într-o instituție se va petrece prin secolul XIII, folosindu-se interpretări din Biblie și citate din teologul antic Augustinus din Hippo (354-430) (care susținea că ereticii numai cu forța pot fi aduși pe calea cea bună spre biserică), constatăm că acțiunile de persecuție și violențele sunt mult mai timpurii.
Astfel, Heinrich der Löwe (Henric Leul) se oferă în anul 1147 să întreprindă o cruciadă contra slavilor de Elba creștinizați parțial. Alt exemplu din secolul al XII-lea este botezarea forțată a evreilor, care a fost ulterior interzisă prin „Decretum Gratiani”.
Exact ca în vreme prigoanei creștinilor, condamnarea la moarte a ereticilor de către autoritățile feudale din Franța, Germania și Italia se făcea printr-un proces ad hoc, urmare a unei declarației venite de la un martor. În anul 1184 a fost alcătuită o Comisie pentru cercetarea cazurilor de erezie, aceasta fiind o reacție a mișcării religioase a katharilor (curaților între sec. XI-XIV) pornită din sudul Franței, împotriva cărora s-au întreprins câteva cruciade. De asemenea, katharii au fost prigoniți și arși pe rug ca eretici.
La început, papalitatea a fost luată prin surprindere de zelul acestor acțiuni și a încercat să impună o parte din vechile măsuri. La Concilul din Tours (1163) ținut de Papa Alexandru III, s-a accentuat necesitatea unei pedepse adecvate pentru cei ce se abat de la calea adevărată arătată de biserică. Astfel, papa Lucius III (1181–1185), în colaborare cu Frederic I, Sfânt Împărat Roman (Barbarossa), la Concilul din Verona (1183), prin Bula papală „Ad Abolendam” se hotărăște modul în care va fi pedepsit un eretic (excomunicarea defintivă, cu pierderea tuturor drepturilor și proprietăților).
În anul 1199, Papa trimite doi călugări cistercieni cu o împuternicire deplină de a supune katharii din sudul Franței. Concilul al IV-lea Lateran a hotărât în 1215 împotriva celor osândiți de erezie de pierdere a avutului, excomunicare și interzicerea îngropării în pământ sfințit.
În paralel, Papa Inocențiu al III-lea, care origanizează cruciada Albigensiană (1209–1229), oferă și un model monstruos de persuasiune a ereticilor: la 22 iulie 1209 trupele catolice ocupă localitatea Béziers, urmând porunca „Caedite eos! Novit enim Dominus qui sunt eius” „Să fie toți omorâți, Dumnezeu cunoaște pe aleșii săi”. Locuitorii orașului vor fi așadar măcelăriți (20 000 de morți). La puțin timp urmează orașul Carcassonne ,care capitulează, locuitorii refugiindu-se în păduri. Din cei rămași aproape 500 de bătrâni, bolnavi sau copii, 400 sunt spânzurați și o sută sunt lăsați să părăsească orașul goi, despuiați de haine, luând cu ei „numai păcatele lor”.
Arderea pe rug
Intrigile politice și interesele suveranilor au folosit de multe ori în Evul Mediu limbajul și instrumentele ecleziastice pentru înlăturarea adversarilor. Decretul de ardere pe rug a ereticilor vine chiar în contextul disputelor între Frederic al II-lea, împăratul Sfântului Imperiul Roman, cu orașul Milano. Frederic a elaborat un edict de ardere a ereticilor, erezia fiind considerată ca o jignire adusă monarhului pentru care era prevăzută pedepsa cu moartea. Acest edict a fost acceptat de papa Gregor IX (1167-1241), cu condiția ca numai biserica să poată hotărî care eretic este recidivant și nu mai poate fi convertit. Papa va refuza să accepte declararea ca eretic a orașului Milano, care se răzvrătise împotriva împăratului.
La hotărârea Conciliui din Toulouse (1229), s-au înăsprit măsurile de pedepsire a ereticilor prin descoperirea locurilor unde s-au refugiat, a celor care le ofereau adăpost sau pomană. Casele le erau dărâmate, bunurile confiscate, iar oamenii puteau fi chiar uciși. Pentru a obține informațiile necesare, s-a recurs și la încurajarea denunțiilor secrete.
Motivul însărcinării dominicanilor cu combaterea ereziei este explicată prin faptul că erezia apare mai ales în rândul populației sărace, unde dominicanii aveau cele mai bune contacte. Astfel, în anul 1235 inchiziția este declarată oficială de către papă.
Printre metodele de investigație ale Inchiziției se număra „chestionarea penibilă”, care consta de fapt din diferite metode de tortură a acuzatului, prin care se căuta după cele spuse îndepărtarea influenței viciilor lumești și obținerea unei mărturisiri. Impăratul Friedrich II ordonă în 1238 pedeapsa cu moartea prin arderea pe rug a ereticilor, în anul 1252 cu interogarea prin schingiuire pentru aflarea adevărului, metodă uzuală a justiției din aceea vreme. La sfârșitul secolului XIII inchiziția funcționa ca instituție deja în mai multe regiuni din Europa apuseană.
Teologul italian Toma de Aquino (Tommaso d’Aquino) (1225-1274) a stabilit teoretic prin fraza „Accipere fidem est voluntatis, sed tenere fidem iam acceptam est necessitatis” – „pentru acceptarea și păstrarea credinței este necesară o hotărâre liberă și voluntară” piatra de temelie a inchiziției din Evul Mediu. Pedeapsa aplicată pentru erezie, cere teologul, să fie excomunicarea sau pedeapsa cu moartea. În anul 1231 formează papa Grigorie al IX lea o comisie permanentă pentru erezie, subordonată mai ales călugărilor din ordinul dominican. Pedeapsa pe care o cere papa Gregor pentru eretici este închisoarea pe viață, cu o pedeapsă maximă pentru eretici recidivanți.
„Noi vrem ca să-i corectăm, să-i avem îndreptați și nu omorâți, noi dorim izbânda educației creștine și nu moartea lor meritată”
Între argumentele folosite adesea în justificarea acțiunilor Inchiziției sunt acțiunile teologului antic Augustin de Hipona, care a avut dispute înveșunate cu „donatiștii” (o fracțiune creștină nord-africană). Acesta a încercat metoda convingerii, dar mai târziu el va recomanda utilizarea forței prin maximele sale: „compelle intrare“ și „temperata severitas”, care va deveni treptat mai severă utilizând biciuirea și în cazurile extreme pedeapsa cu moartea. Totuși Inchiziția a trecut cu vederea o precizare a lui Augustinus, și anume „Corrigi eos volumus, non necari, nec disciplinam circa eos negligi volumus, nec suppliciis quibus digni sunt exerceri” – „noi vrem ca să-i corectăm, să-i avem îndreptați și nu omorâți, noi dorim izbânda educației creștine și nu moartea lor meritată” sau afirmația lui Ioan Gură de Aur „Condamnarea la moarte a unui eretic este o greșeală ireparabilă”, această părere fiind împărtășită și de Ambrosius din Milano și Martin din Tours.
Procesele inchiziţiei s-au extins ajungând uneori să depăşească orice imaginaţie. Vânătoarea de vrăjitoare, denunţarea duşmanilor proprii drept eretici, interzicerea oricăror practici medicinale suspecte de vrăjitorie etc sunt câteva din zonele unde Inchiziţia a acţionat. În pofida atrocităţilor petrecute, cele mai multe dintre condamnarile ereticilor nu vizau decât mai rar moartea. Pedepsele constau în a lua parte la slujbe, pelerinaje, cruciade, pedepse financiare, sau legarea de stâlpul infamiei.
www.historia.ro
4. CRIME ÎN NUMELE CREDINŢEI. Cum a acţionat unul dintre CELE MAI SANGEROASE INSTRUMENTE de reprimare a SUTE DE MII de oameni
Un tribunal special, încredinţat călugărilor dominicani şi franciscani pentru a-i judeca pe ultimii eretici din Languedog…Organizat la „sugestia” Papei Grigore al IX-lea, în 1231.
Acesta era actul de naştere al Inchiziţiei, nume ce provenea de la Inquisitio, cuvânt din limba latină: înseamnă „cercetare” sau „anchetă”. Intenţia Papei era ca temeinicia acuzaţiilor să se stabilească pe baza unor anchete minuţioase care să confirme sau să infirme actele de erezie. Inchiziţia se va transformat, treptat, într-un instrument sângeros de reprimare a sute de mii de oameni, mai mult sau mai puţin vinovaţi de ceva anume, iar „înfiinţarea sa a constituit una dintre cele mai grave erori săvârşite de Biserica Romano- Catolică”, după cum notează unii dintre istorici. Diverse pedepse În prima parte a existenţei sale, Inchiziţia a început să judece pe toţi aceia care încercau să răspândească printre credincioşi învăţături aşa zise false în materie religioasă, în dauna credinţei. Când era semnalată prezenţa ereziei într- o regiune, se anunţa o anchetă: ori se deplasau inchizitorii la faţa locului, ori se trimiteau citaţii nominalizate. Adus în faţa Tribunalului, suspectul era pus să jure că va spune adevărul, după care era interogat, iar un notar consemna întrebările şi răspunsurile. Mijloacele de constrângere fizică erau folosite doar în cazul în care acuzatul refuza dialogul. În funcţie de gravitatea faptei, pedepsele erau diverse: posturi îndelungate, opere de binefacere, pelerinaje la locuri sfinte, purtarea unui semn distinctiv cusut pe haine, participarea la slujbe în colţul bisericii, desculţ şi cu o lumânare în mână, confiscarea averii, închisoarea şi condamnarea la moarte. Cei care aveau legături cu diferite secte erau excomunicaţi. Când un eretic refuza să retracteze, sau când recidiva, Tribunalul inchizitorial îl încredinţa judecătorului civil, care, de regulă, îi pregătea rugul sau spânzurătoarea. Torturi odioase La anchetă trebuiau să participe cel puţin doi martori, deşi judecătorii rareori ţineau cont de această chestiune. Principiul era ca mărturia să nu vină de la un excomunicat, însă acest lucru nu era respectat. Sfera de activitate a Inchiziţiei s-a lărgit odată cu trecerea timpului, focalizându- se pe vrăjitoare şi prostituatele. Începe o perioadă mai mult decât neagră: răzbunări perfide, interese, victime nevinovate, denunţuri mincinoase, poliţe politice sau economice. Nimeni nu cerceta dacă acuzaţiile erau sau nu calomnioase: cine denunţa primul, putea fi sigur că inamicul său va fi ucis. Tortura a fost introdusă la 20 de ani de la fondarea Inchiziţiei. La început tortura era considerată atât de odioasă, încât clericilor nu le era permis să asiste. Ea trebuia întreruptă pentru a permite inchizitorului să îşi continue ancheta. Regula generală spunea că la tortură se putea apela o singură dată, însă în realitate acest procedeu era repetat până ce nefericitul eretic spunea ce dorea să audă inchizitorul… Treptat, multe dintre reguli aveau să fie încălcate odată cu apariţia manualului Malleus Maleficarum, un ghid al inchizitorului, lucrare străbătută de un fanatism sinistru, care a introdus instrumente de tortură groaznice. Iată cum descria învăţatul teolog J. Weyer un asemenea episod: „Mulţimea stă şi priveşte cum sunt transportate vrăjitoarele cu căruţa jupuitorilor de vite spre locul execuţiei. Adeseori, toate membrele le sunt schilodite de cazne, sânii sfâşiaţi atârnă ca nişte zdrenţe, una are braţele rupte, alta are gambele zdrobite ca ale tâlharilor răstigniţi. Nu se pot ţine pe picioare, deoarece labele picioarelor le- au fost strivite de menghină. Acum, călăii le leagă de nişte stâlpi în jurul cărora sunt rânduite lemne ce vor fi aprinse pentru a le accentua chinurile morţii”… Peste 500.000 de oameni arşi pe rug Numărul victimelor Inchiziţiei a fost uriaş. Au fost arşi pe rug peste 500.000 de oameni. Dintre afacerile judiciare care au dus la pedeapsa capitală, unele au avut răsunet deosebit, aşa cum a fost cazul Ioanei D’Arc, judecată la Rouen, în 1431. Tribunalul inchizitorial a acuzat-o pe “Fecioara din Orleans” de “uneltire cu diavolul”, numai pentru faptul că purta haine bărbăteşti, avea părul tuns scurt şi prevestise viitorul strălucit al regelui Franţei. La fel s-a întâmplat şi cu mareşalul Gilles De Retz, care sub o groaznică tortură, a “recunoscut” că a necinstit şi ucis sute de fecioare şi copii – mărturisire de care şi inchizitorii s-au speriat, arzându- l pe rug pentru a nu se dovedi că îşi pierduse minţile din cauza chinurilor. Inchiziţia a fost suprimată în 1808 de către Napoleon Bonaparte, dar a rămas o pată neagră în istoria lumii, lista crimelor făcute în numele credinţei fiind neîncăpătoare.
5. Inchiziția spaniolă: lupta împotriva evreilor și musulmanilor
În regatul Aragonului, primul tribunal inchizitorial a fost înființat în secolul al XIII-lea, printr-un act al Papei Grigore al IX-lea. Se întâmpla în timpul ereziei albigense, care a dus la înflorirea Inchiziției în sudul Franței și zona Pirineilor. Însă Inchiziția nu a „prins” în Spania în această perioadă, așa cum a făcut-o în alte părți ale Europei catolice. Treptat, influența acestei instituții a scăzut și, până în secolul al XV-lea, ea nu mai însemna aproape nimic.
De aceea, istoria Inchiziției spaniole – cea mai cunoscută dintre toate – se desfășoară într-un alt cadru temporal decât în Franța, Germania sau Italia. Ea va cunoaște perioada de apogeu câteva secole mai târziu, și nu în Evul Mediu, ci în epoca modernă timpurie.
În regatul Castiliei, nu a existat niciodată un tribunal al Inchiziției papale; supravegherea comunității cădea în sarcina episcopilor. În perioada evului mediu, elita catolică castiliană nu a fost prea interesată de problemele ereziei. Evreii și musulmanii erau tolerați și puteau să-și urmeze legile și obiceiuril tradiționale în probleme domestice. Exista însă o anumită discriminare, la nivelul legii: potrivit legislației, evreii și musulmanii erau inferiori catolicilor.
Inchiziția spaniolă și fervoarea acesteia pot fi atribuite naturii multi-religioase a societății spaniole de după Reconquista. Maurii, cuceritori ai peninsulei iberice în 711, au stăpânit regiunea până în secolul al XIII-lea, când avansul creștinilor îi împinge în granițele restrânse ale Granadei. Ei vor rezista aici până în anul 1492, an ce marchează oficial sfârșitul Reconquistei. Practic însă, lupta spaniolilor împotriva maurilor nu se oprește aici. În ciuda promisiunilor inițiale, făcute de regii Spaniei și stabilite prin tratate oficiale, maurii vor fi în continuare persecutați.
Persecutarea evreilor
Spania post-Reconquista s-a vrut a fi o societate a coexistenței pașnice dintre creștini, evrei și musulmani. Realitatea era însă alta. Lungul război de recucerire a peninsulei a dus la apariția și dezvoltarea unei identități și unități naționale spaniole definite prin elementul religios. Cum lupta s-a purtat împotriva unui dușman de altă religie, ea a creat o coeziune socială în jurul religei creștine. Astfel, după sfârșitul Reconquistei, identificarea unui nou dușman de altă religie – Evreul – și apariția unui nou val de antisemitism nu a fost un fenomen neobișnuit.
Activitatea înfloritoare a Inchiziției începând cu secolul al XV-lea își are originea în câteva evenimente de la sfârșitul secolului al XIV-lea. În acea perioada, în unele zone ale Spaniei a izbuncit un val de antisemitism concretizat prin organizarea unor pogromuri. Spre exemplu, în iunie 1391, la Sevilia, sute de evrei au fost omorâți, iar sinagoga din oraș a fost distrusă. Mai mulți evrei au fost uciși și în alte orașe, precum Valencia și Barcelona.
Ca o consecință directă a acestor pogromouri, are loc o convertire în masă a populației evreiești din Spania. De cele mai multe ori, convertirea se făcea forțat, sub amenințările Bisericii Catolice.
Botezul forțat contravine legii catolice și, teoretic, orice persoană obligată la botez putea reveni la vechea credință. Această dispoziție a fost însă interpretată după bunul plac al clericilor: astfel, se considera că o persoană care accepta botezul sub amenințarea morții sau a violenței se convertea totuși voluntar, astfel că i se interzicea revenirea la credința inițială, în cazul de față la iudaism.
Oricum, mulți evrei convertiți au preferat să-și urmeze noua religie, crezând că așa vor fi în siguranță. Asta a dus la apariția, începând cu secolul XV, a unui nou grup social: conversos sau noii creștini. Aceștia, scăpând de restricțiile ce le fuseseră impuse din cauza apartenenței la iudaism, au putut primi poziții importante în administrație și guvern, câștigând din ce în ce mai multă influență la Curte. Spre exemplu, bancherul Gabriel Sanchez, cel care finanțează călătoria lui Columb către „Indii”, era un converso.
Renașterea Inchiziției spaniole începe în anii 1477-1478, când bigota regină Isabela a fost convinsă de un călugăr dominican că mulți din noii creștini păstrează, de fapt, religia iudaică. Monarhii spanioli vor decide introducerea Inchiziției în Castilia pentru descoperirea și pedepsirea acestor cripto-evrei și cer, în acest sens, sprijinul Papei. Regele Ferdinand a încercat să obțină de la Papa Sixtus al IV-lea înființarea unui Inchiziții controlate nu de Roma, ci de monarhia spaniolă, amenințând chiar cu retragerea sprijinului militar (în acea perioadă, Papalitatea se temea de pericolul otoman).
La început reticent, Papa a acceptat în cele din urmă o Inchiziție spaniolă aflată sub controlul regilor. Asta însemna, de fapt, că monarhii erau cei care numeau inchizitorii.
Primii inchizitori sunt desemnați în septembrie 1480. Este vorba de Miguel de Morillo și Juan de San Martín. Un an mai târziu, se organizează și prima ceremonie cunoscută sub numele de auto-da-fé, în urma căreia șase oameni vor și executați prin ardere pe rug. Începe, de aici, dezvoltarea Inchiziției spaniole. Până în anul sfârșitului Reconquistei, tribunale inchizitoriale vor fi înființate în toate marile orașe ale regatului castilian: Ávila, Córdoba, Jaén, Medina del Campo, Segovia, Sigüenza, Toledo, și Valladolid. Extinderea Inchiziției în Aragon a fost oprită, pentru scurtă vreme, printr-o bulă papală, dar în 1483 va fi numit și un Inchizitor al Aragonului. Este vorba de Tomás de Torquemada, Inchizitor General al Aragonului, Valenciei și Cataluniei, cel care va organiza, într-o manieră brutală, dar eficientă, Inchiziția spaniolă.
Începe, astfel, vânătoarea de cripto-evrei. Torquemada a stabilit o serie de proceduri prin care se ajungea de la descoperirea „vinovaților” la pedepsirea acestora. Procesul se desfășura astfel: Inchiziția acorda o perioadă de 30 de zile în care suspecții își puteau recunoaște vina. În același timp, inchizitorii trebuiau să adune dovezi și mărturii de la vecinii suspecților. În baza căror dovezi puteai fi acuzat că ești evreu: lipsa fumului în horn în zilele de sâmbătă (semn al respectării sabatului), refuzul de a consuma carne de porc sau achiziționarea cărnii de la un măcelar convertit etc.
Inchizitorii nu aveau nicio problemă în a folosi tortura pentru obținerea mărturiilor; cei care își mărturiseau vina (fictivă sau nu) puteau scăpa cu viață, dar cei care ulterior intrau din nou în vizorul inchizitorilor pentru aceeași „crimă” erau executați.
Inchiziția spaniolă a obținut, încă din primii ani, foarte multă autoritate. Confruntat cu elanul inchizitorilor iberici, pe care nu îi putea controla, Papa Inocențiu al VIII-lea a încercat, în 1484, să permită acuzaților să facă apel la Roma împotriva deciziilor Inchiziției. Regele spaniol a ripostat însă, în 1484 și apoi din nou, în 1509, printr-un decret prin care persoanele care făceau apel la aceste proceduri fără permisiunea monarhilor erau condamnate la moarte (și la confiscarea averii). Astfel, Inchiziția a ajuns să fie singura instituție a cărui autoritate se întindea în toate regatele monarhiei spaniole.
Inchiziția spaniolă a fost foarte activă mai ales pe o perioadă de cincizeci de ani, între 1480 și 1530. Istoricii propun, pentru această perioadă, diverse statistici ale proceselor, condamnărilor și execuțiilor. Henry Kamen, spre exemplu, vorbește de circa 2000 de persoane executate (în baza autos-da-fé înregistrate), majoritatea fiind conversos de origine evreiască. Mai mult, el spune că 91,6% din cei judecați în Valencia între 1484 și 1530, și 99,3% din cei judecați în Barcelona între 1484 și 1505 erau evrei la origini.
Istoricii au argumentat că represiunea împotriva acestor conversos nu a avut baze exclusiv religioase, ci și sociale. Dacă până la convertire evreii erau discriminați și nu puteau urca pe scara socială, după convertire aceștia au putut accede la funcții importante în stat și au putut strânge averi importante. Ar fi, așadar, vorba și de o anumită invidie a vechii aristocrații spaniole împotriva unor noi creștini considerați oportuniști. Aceeași aristocrație a avut și de câștigat de pe urma confiscării bunurilor tuturor celor condamnați de Inchiziție.
Expulzarea evreilor
Am văzut că Inchiziția spaniolă s-a născut din dorința de a-i depista pe evreii convertiți la creștinism care își păstrau, de fapt, vechea credință. Acest scop, de apărare a ortodoxiei noilor convertiți, își pierde însă sensul în momentul în care regii decid expulzarea evreilor din țară. Măsura este motivată ca fiind necesară din cauza suferințelor cauzate creștinilor (inclusiv a conversos) în urma contactului cu evreii, aceștia din urmă încercând, prin diferite metode, să-i abată pe creștini de credința lor.
Decretul de expulzare (cunoscut drept decretul de la Alhambra) e dat în ianuarie 1492. Cele mai recente estimări ale specialiștilor, bazate pe analiza atentă a documentelor oficiale și a estimărilor din epocă privind comunitățile evreiești, vorbesc de aproximativ 40.000 de emigranți (la o populație de 80.000).
Alți mii de evrei s-au botezat în lunile premergătoare expulzării. N-ar fi o exagerare să presupunem că cei ma mulți dintre ei au luat această decizie pentru a nu fi forțați să plece și nu din dorința sinceră de a se converti. Problema a fost că tocmai din acest motiv ei au intrat în vizorul Inchiziției, care îi suspecta că își continuă practicile iudaice, nerespectând noua credință.
Așadar, noii conversos vor fi victimele persecuțiilor intense de până la 1530. Până în 1560 însă, procentajul lor în procesele Inchiziției scade până la 3%. Pe parcursul următoarelor 2 secole vor mai exista câteva valuri mari de persecuții împotriva evreilor, iar ultimul proces a avut loc tocmai în… 1818, în plină epocă modernă.
Celălalt inamic: maurii
Cealaltă țintă importantă a Inchiziției a fost comunitatea de moriscos, musulmanii convertiți la creștinism după sfârșitul Reconquistei. Oficial, toți musulmanii aflați sub stăpânirea coroanei de Castilia au fost obligați să se convertească în 1502, iar cei din regatul Aragonului în 1526.
Inițial, în ciuda numeroaselor suspiciuni la adresa comunității de moriscos, Inchiziția nu a putut lua măsuri la fel de drastice ca în cazul cripto-evreilor. De ce? Cel puțin în regatele Valenciei și Aragonului, mulți moriscos se aflau sub jurisdicția nobililor, nu a Coroanei în mod direct, iar persecutarea lor putea fi considerată un afront adus nobilimii și, mai mult decât atât, ca lezând interesele economice ale acestei clase sociale.
A doua jumătate a secolului al XVI-lea, sau ultima perioadă a domniei lui Filip al II-lea, a adus o înrăutățire a relațiilor dintre (vechii) creștini și moriscos. După revolta din Granada din 1568-1570, Inchiziția a început să ia măsuri mult mai drastice. Din 1570, tribunalele inchizitoriale din Zaragoza, Valencia și Granada se ocupau mai mult de cazuri ale acestei comunități.
Fiecare aspect al vieții moriscilor – inclusiv limba, vestimentația și obiceiurile sociale – era condamnat ca fiind necivilizat și păgân. Cineva care refuza să bea vin sau să mănânce carne de porc putea fi denunțată Inchiziției. În ochii acestei instituții și ai opiniei populare, chiar și practicile precum consumarea cușcușului, folosirea hennei, aruncarea dulciurilor la nuntă sau dansul pe muzică berberă erau activități necreștine pentru care o persoană putea fi obligată să facă penitențe. Acei morisci care erau creștini sinceri nu puteau să urce pe scara socială și erau expuși criticilor venite și din partea musulmanilor, dar și din partea creștinilor.
La fel ca în cazul evreilor, Coroana a ajuns în cele din urmă la decizia că cea mai bună soluție pentru rezolvarea tuturor problemelor este expulzarea comunității morisce. Factorul demografic a fost unul din argumentele decisive în favoarea expulzării. Juan de Ribera, arhiepiscopul de Valencia, l-a avertizat pe regele Filip al III-lea că, dacă nu ia măsuri imediat, populația creștină va fi depășită numeric de musulmani, deoarece toți moriscii se căsătoreau și aveau mulți copii, în timp ce doar 1/3 sau ¼ in creștini rămâneau celibatari după ce intrau în serviciul militar sau în sânul Bisericii. Moriscii, a spus Ribera, se gândesc numai la reproducere și la supraviețuire, iar cumpătarea lor în materie de alimentație și băutură face ca speranța lor de viață să fie ridicată.
Decizia de expulzare a fost aprobată cu unanimitate de Consiliul de Stat pe 30 ianuarie 1608, deși decretul propriu-zis nu a fost semnat de rege decât pe 4 aprilie 1609. Navele flotei spaniole au fost pregătite în secret, iar lor li s-au alăturat ulterior mai multe nave comerciale străine, inclusiv unele engleze. Pe 11 septembrie, ordinul de expulzare a fost anunțat în orașele din Regatul Valenciei, iar primul convoi a plecat de la Denia pe 2 octombrie, pentru a ajunge la Oran doar trei zile mai târziu. Populația de morisci din Aragon, Castilia, Andaluzia și Extremadura a fost expulzată în următorul an. Majoritatea celor expulzați s-a stabilit în Maghreb sau pe Coasta Berberă, cu precădere în Oran, Tunis, Tlemcen, Rabat, Tetuán și Salé. Mulți au plecat spre Franța, dar după asasinarea lui Henric de Navarra din mai 1610, au fost forțați să emigreze în Italia, Sicilia sau Istanbul.
Trebuie reținut faptul că mai mulți morisci au rămas totuși în Spania și au rămas în continuare în atenția Inchiziției. Cu toate acestea, potrivit lui Kamen, între 1615 și 1700, doar 9% din cazurile judecate de Inchiziție erau împotriva acestei minorități.
Auto-da-fé, sau actul de credință, era ceremonia publică prin care celor aduși în fața tribunalelor inchizitoriale li se aducea la cunoștință sentința. Termenul propriu-zis se referă la ritualul de penitență publică al ereticilor condamnați. Această ceremonie era, în esență, un act religios și nu includea și executarea pedepselor; aceasta avea loc ulterior. Prima astfel de ceremonie a avut loc în 1242, în Franța lui Ludovic al IX-lea. În Spania, prima auto-da-fé are loc în 1481, iar șase din oamenii care au participat la ea au fost ulterior executați.
Tomas de Torquemada, „părintele” Inchiziției spaniole, făcea parte din ordinul dominicanilor. El i-a fost sfetnic și duhovnic reginei Isabela încă din copilărie, fapt ce explică influența sa asupra politicii religioase a cuplului Isabela-Ferdinand. Torquemada era convins că prezența comunităților de marranos (evrei convertiți),moriscos (musulmani convertiți), evrei și mauri era o amenințare la adresa vieții sociale și religioase a Spaniei. Astfel, el trebuie să fi jucat un rol important în decizia Coroanei de a-i expulza pe evrei din Spania.
www.historia.ro
6. Cât de brutală a fost Inchiziţia Spaniolă?
De la începuturile sale până în prezent, criticii instituţiei Inchiziţiei au caracterizat-o drept omnipotentă şi opresivă până la extrem, asociată cu un număr impresionant de execuţii. Din anii ’50 însă s-a adoptat o atitudine revizionistă faţă de clasica imagine infernală a Inchiziţiei, o analiză mai nepărtinitoare arătând că instituţia avea mai puţină putere decât altele.
Conversii forţate, torturi fără seamăn, orori de neimaginat, execuţii înspăimântătoare – cam aceasta era şi este în continuare imaginea generală când pomenim Inchiziţia. Protestanţii au înflorit însă mult realitatea pentru a căpăta un avantaj în timpul conflictelor cu catolicii din secolul al XVI-lea. În 2572, 1200 de protestanţi olandezi sunt măcelăriţi de trupele cattolice spaniole. În 1588 Filip al II-lea trimite Invincibila Armada asupra Angliei. Pentru a câştiga aderenţi protestanţii atrăgeau mereu atenţia asupra reuşitelor terifiante ale instituţiei căreia oricine îi putea cădea victimă.
A fi împotriva inchiziţiei însemna a fi împotriva papei şi regelui Spaniei. La 1820, când Spania plănuieşte recuperarea fostelor sale colonii, istoricii anglofoni insistă tot pe regimul terorii şi intoleranţa religiei catolice care a distrus mii de vieţi. Învăţaţii evrei insistă şi ei asupra aceleiaşi imagini oribile şi a unui plan de exterminare a tot ce contravenea ideologiei teologice şi politice a Inchiziţiei. Desigur, adevăr în toate acestea există. Inchiziţia era un organism persecutor, acuzatul nu era informat exact cu privire la natura ofensei, era torturat prin varii metode şi ars pe rug dacă tortura nu avea efect şi uneori chiar dacă avea.
Dar ceea ce lipseşte din critica oponenţilor o reprezintă acţiunea altor tribunale poate chiar mai brutale sau sadice decât Inchiziţia. Această instituţie nu era unicat la începuturile Europei moderne, când indivizii erau persecutaţi din cauza credinţelor religioase tot timpul. Lordul Burghley de exemplu justifica tortura catolicilor pentru că refuzau să se autoincrimineze. În vreme ce Inchiziţia spaniolă a condamnat la moarte în jur de 100 de oameni în perioada 1559-1566, perioadă invocată ca printre cele mai sângeroase, autorităţile engleze sub Regina Ana au executatde trei ori mai mulţi eretici, iar cele olandeze de zece ori mai mulţi. Rapoartele inchiziţionale nuanţează părerile opozanţilor.
Nu întotdeauna tribunalul confisca averea inculpatului. Lucrarea “Medieval Iberia: Readings from Christian, Muslim and Jewish (ed. Olivia Constable) prezintă mai multe cazuri în care inculpatului nu I se confisca proprietatea şi scăpa doar cu o amendă. Totodată, acuzatul avea uneori ocazia să se apere aducând martori care să-I probeze inocenţa. Rapoartele prezentate de Sara Tilghman în “Mad for God” oferă de asemenea o viziune nuanţată. De fapt, instituţia intervenea mult mai rar decât se credea în viata cotidiană. Adesea inchizitorii rămâneau ore în şir în birouri examinând cazuri nerezolvate, mai degrabă decât să dea buzna în casele oamenilor şi să-i asalteze cu acuzaţii. De pildă la tribunalul din Cuenca se aresta cam un eretic la şase luni şi rareori era executat, preferându-se pedepse cu incarcerarea (şi nu pe perioade lungi) sau internarea în azil de nebuni dacă inculpatul persista în credinţa eronată.
Înainte de atitudinea revizionistă cu privire la instituţie, istorici precum Cecil Roth sau Henry Charles Lea insistau asupra legendei unuei organizaţii monolitice nemiloase care teroriza complet umanitatea. Sunt desigur cazuri în rapoartele inchizitorii când inculpatul sfârşeşte ars pe rug sau deposedat de avere, dar în la fel de multe cazuri pedepsele erau infime. Dacă ne axăm doar pe execuţii ne facem o impresie lacunară despre Inchiziţia care nu a fost de fapt responsabilă de toate persecuţiile religioase din epocă. Nu neagă nimeni politica de discriminare şi metodele de intimidare ale acesteia, dar faptele au fost mult amplificate pentru a da conferi mult mai multă putere instituţiie decât era cazul.
Inchizitorii prezentaţi în literatură drept monştrii însetaţi de sânge achitau prizonierii mai des decât îi condamnau la moarte. Manualele Inchiziţiei permiteau folosirea torturii, dar asta nu înseamnă că ea era aplicată constant şi sistematic. Trebuie să facem diferenta între nişte situaţii prescriptive şi practicarea lor sistematică. Cercetătorii care s-au ocupat de problemă au descoperit că inchizitorii spanioli se foloseau mult mai rar de procedeele infernale invocate în literatură, ba mai mult, în secolul al XVII-lea unii dintre judecători renunţă complet la ele. La tribunalul din Valencia, între anii 1566-1609, dintre 3075 de acuzaţi numai 2 sunt arşi pe rug, ceilalţi fiind biciuiţi sau amendaţi. Alte statistici care analizează acţiunile a 19 tribunale în perioada 1540-1700 conchid că aproximativ 2% dintre acuzaţi au fost executaţi.
În plus, inchizitorii nici nu erau foarte numeroşi. Fiecare regiune aveau cam 2-3 inchizitori, alături de câţiva funcţionari subordonaţi. Devci pentru peninsula Iberică avem cam 30-40 de inchizitori. Un număr destul de mic pentru a instaura regimul terorii. Alt mit care tot circula, acela al oficialilor învăluiţi de mantia inviolabilităţii, este demontat de faptul că fără mărturiile şi susţinerea comunităţilor, acţiunile Inchiziţiei nu aveau niciun rezultat. Este vorba deci şi de o fervoare generală care facilita iniţiativele tribunalului inchizitor. Şi fiecare comunitate avea interese diferite. În vreme ce majoritatea locuitorilor din Toledo susţinea prezenţa inchizitorilor şi era dornică să-şi denunţe adversarii politici, în Catalonia judecătorii erau slab toleraţi şi nu rareori aruncaţi după gratii. În bună parte, comunităţile nu erau însă împotriva Inchiziţiei, poate pentru că intruziunea în viaţa personală nu era atât de mare precum se credea. Uneori Inchiziţia se pare că a fost chiar conciliantă, dacă ne referim la tribunalul din Valencia care îi proteja pe evreii care se converteau la creştinism sau la protestele unora dintre inchizitori precum Juan Roco Campofrio împotriva discriminării rasiale.
Prin urmare, natura Inchiziţiei Spaniole este unul dintre multele exemple de manevrare a istoriei în funcţie de interesele politice. Desigur că instituţia nu a fost arhetip al justiţiei. Dar nici nu a fost răul încarnat pe pământ. Criticii acesteia i-au amplificat mult aspectele negative pentru a discredita Spania şi catolicismul. Inchiziţia nu a fost mereu invincibilă şi exagerată în intoleranţă. Există o distanţă între ideologia instituţiei, care într-adevăr promovează anihilarea devierilor de la credinţă, şi practica concretă, care se baza mai mult pe amenzi şi incarcerare decât pe tortura sistematică şi execuţia la cea mai mică suspiciune.
Mai degrabă decât o instituţie omnipotentă care teroriza, poate că ar fi mai corect să considerăm Inchiziţia o versiune instituţionalizată a prejudecăţilor comune din societatea spaniolă, răsărită din aceeaşi societate care îi împărtăşea sau respingea valorile. Inchizitorii când exploatau mentalităţile sociale trimiţându-I în mizerie pe unii, când mai moderau atitudinile extreme. Mai mult decât să folosim instituţia pentru a condamna politicile spaniole, ar trebui să o înţelegem în termenii unui model care a formalizat fricile şi prejudecăţile cetăţenilor. Cum a ajuns Spania de la o societate cosmopolită în care coexistau creştini, musulmani şi evrei la una care prefera intoleranţa? De ce a devenit credinţa o crimă? Cu aceste întrebări în minte ar trebui privită Inchiziţia ca fenomen al bigotismului instituţionalizat.
www.historia.ro
7. Ereticii persecutaţi de Biserică: Inchiziţia împotriva creştinilor
“Biserica avea mare încredere în pedeapsa corporală ca remediu pentru revolta spirituală”. (W. Woods, “A History of the Devil”).
Unii dintre cei mai faimoşi eretici vizaţi de Inchiziţie erau catharii, de orientare gnostică şi dualistă, ducând la extrem opoziţia dintre bine şi rău. Ei considerau că toată lumea vizibilă este opera diavolului, considerând chiar naşterea şi viaţa rele. Lumea materială este o temniţă în care sunt aruncate sufletele (reîncarnate de mai multe ori) care aparţin lui Dumnezeu, care se pot mântui printr-un ascetism radical. Punctul de atracţie principal al credinţei îl constituie absenţa credinţei într-un infern după moarte. În ciuda practicilor extreme precum înfometarea, catharii se situau pe un dublu nivel de moralitate: o morală strictă pentru Perfecţi şi una mai laxă pentru Auditorii.
Catharii nu erau foarte numeroşi, în jur de 5-10% din populaţia din Languedoc, dar pentru că se ocupau cu precădere de comerţ şi cămătărie erau foarte bogaţi şi influenţi, în ciuda jurământului de sărăcie. Nu atât diferenţele doctinare îi supărau pe catolici, cât puterea sectei. I-am fi găsit răspândiţi prin sudul Spaniei, Italiei, pe valea Rhonului, prin Alpi, Germania de sud, Flandra şi chiar Anglia, Bulgaria sau Bosnia. Printre fundamentele credinţei catharilor, cunoscuţi şi sub numele de albigenzi, se află munca, asimilată unei adevărate rugăciuni. Catharismul a avut succes pentru că Biserica Catolică se opunea dezvoltării capitalismului, în sensul de relaţii economice deschise, condamnând cămătăria şi împrumuturile. Mai mult, catharii nu erau foarte dornici să plătească atâtea taxe Bisericii, o structură închisă şi lipsită de simţul realităţilor cotidiene.
Perfecţii cathari, cel puţin în teorie, se erijau în imitatori absoluţi ai lui Iisus şi ai moralei eseniene. Refuzau să depună jurăminte pentru a nu-l aduce pe Dumnezeu în chestiunile materiale, condamnau orice formă de avere, predicau atenţia faţă de săraci. Un sentiment de protest similar regăsim şi în sânul Bisericii Catolice, născându-se ordine monastice precum cistercienii, dominicanii, franciscanii, dar acestea păstrau totuşi legăturile cu catolicismul şi îi împărtăşeau multe dintre politici.
Încă din secolul al XI-lea, împărăteasa Theodora a II-a condamnă la moarte un mare număr de paulicieni, eretici tot dualişti, care fac o distincţie între Dumnezeul creator al cerului şi pământului şi Dumnezeul creator al sufletelor şi resping Vechiul Testament, pretinzând că nu a existat o întrupare a lui Iisus care ar fi doar un inger. În 1118 Alexios Comnenul tratează bogomilismul, paulicianismul combinat cu tendiţele reformatoare ale Bisericii slave, cu aceeaşi severitate. Probabil persecuţiile acestea au cauzat oarecum exodul ereziilor în Occident.
În 1022, regele Robert al II-lea cel Pios al Franţei, temându-se pentru siguranţa regatului şi al sufletelor din el, ordonă arderea pe rug a 13 cetăţeni de vază la Orleans, câştigând simpatia mulţimii. 10 dintre ei se declară fideli principiilor cathare şi sunt etichetaţi drept maniheişti. Maniheismul, una dintre cele mai importante religii din Orientul Mijlociu, apărut în secolul al III-lea, a avut o influenţă definitorie asupra multor erezii medievale. Cel mai important principiu maniheist este cel al dualității. Mani propovăduia că încă de la începuturile creației, au coexistat două naturi opuse – întunericul și lumina. Pacea și liniștea erau apanajul luminii, pe când în întuneric existau constante frământări. Universul este rezultatul temporar al unui atac al întunericului asupra luminii, din mixtura cărora a luat naștere Spiritul Viu, o emanație alcătuită din lumină și întuneric. Maniheismul a făcut eforturi însemnate pentru a include în sfera proprie, principiile tuturor religiilor cunoscute în epocă. Un element cheie îl reprezintă non-omnipotența puterii lui Dumnezeu, negarea perfecțiunii infinite a divinității, acesta având o natură duală, compusă din două părți egale dar opuse (Bine-Rău).
Crestini impotriva crestinilor
Persecuţiile împotriva ereticilor difereau cumva de vânătorile de vrăjitoare (interogare, tortură, pedepsire). Lucrurile trebuie nuanţate, pentru că nu întotdeauna era vorba de represiuni sistematice şi raţiunile erau şi religioase, şi politico-economice. În 1045, episcopul de Chalons, Roger, observă că secta se răspândeşte în dioceza sa şi îi cere sfatul lui Wazo, episcopul de Liege. Wazo îl îndeamnă să nu aplice forţa pentru că este contrar principiilor creştine. Un caz opus este acela din iarna lui 1051, când câţiva eretici îşi găsesc sfârşitul la spânzurătoare pentru că împăratul Henric al II-lea doreşte să prevină rebeliunile din Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană datorate şi propagării ‘leprei eretice’.
În 1076 un cathar este condamnat la ardere pe rug de către episcopul de Cambrai. Altora li se dă posibilitatea alternativei convertirii la catolicism. Majoritatea preferă să moară. Astfel de cazuri singulare puteau rezulta în revolte populare. De exemplu, în 1114, episcopul de Soissons arestează o multime de eretici, dar în vreme ce solicită sfatul unui sinod adunat la Beauvais, un grup de creştini dau năvală în temniţă, îi iau pe acuzaţi şi îi ard ei înşişi. În 1144 o altă mulţime creştină furioasă atacă pe catharii întemniţaţi la Liege, pe care episcopul spera să-I convertească. Acesta reuşeşte cu greu să-I salveze pe câţiva din mâinile plebei. Ceva similar se petrece şi la Köln, unde arhiepiscopul încearcă să-I aducă înapoi în Biserică şi creştinii furibunzi îi asaltează ei înşişi pe cathari. Mulţi reprezentanţi ai Bisericii se opuneau de altfel pedepsei cu moartea. Peter Canter susţinea că un om poate fi considerat eretic după a treia negare a credintei sale, după care acesta nu trebuie omorât, ci cel mult aruncat în temniţă. Bernard de Clairvaux spunea şi el că aceştia trebuie convinşi prin persuasiune, nu prin violenţă. Pentru apologeţii legilor ecleziastice nu Biserica este responsabilă pentru acţiunile împotriva sectanţilor, ci autorităţile civile. Unele rapoarte ne arată că pedepsele Bisericii nu erau într-adevăr atât de dure, altele în schimb dovedesc contrariul.
Oricum, din secolul al XII-lea creşte teama autorităţilor bisericeşti deoarece catharismul se răspândeşte în cote alarmante, ameninţând poziţia de putere a acestora. Credinţa că ereziile se combat cel mai bine tăindu-le din rădăcini prinde contur. În 1183 are loc o campanie vastă de masacrare condusă de ducele Filip de Flandra şi arhiepiscopul de Reims, care au condamnat în egală măsură oameni de rând, nobili, clerici, cavaleri, ţărani, femei, confiscând numeroase proprietăţi. Între 1183 şi 1206 episcopul Hugo de Auxerre se poartă similar cu neo-maniheiştii. Şi regele Filip August al Franţei execută cathari la Troyes în 1200 şi la Nevers în 1201, trei ani mai târziu mai mulţi la Paris. Raymond de Toulouse dă şi o lege prin care formalizează arderea ereticilor. În 1197, Petru Catolicul, rege al Aragonului, dă un edict prin care schismaticii sunt expulzaţi din regat sub ameninţarea cu moartea.
Legislaţia ecleziastică ocoleşte pedepsele capitale, dar prevederile sunt dure şi aici. Alexandru al III-lea cere la Conciliul de la Lateran din 1179 ca liderii seculari să le confişte proprietăţile şi să-I arunce în închisoare pe cei care tulbură ordinea publică. În 1148 un acord între Frederic Barbarossa şi papa Lucius al III-lea stipulează investigarea fiecărei comunităţi, depistarea schismaticilor şi aducerea lor la curtea episcopală în vederea excomunicării şi predării autorităţilor civile. Pedepsele includeau exilul, exproprierea, arderea casei inculpatului, excluderea sa din comunitate, dar rareori moartea.
Iniţial de investigarea ereziilor se ocupau episcopii. Alarmaţi de răspândirea rapidă a catharismului şi a influenţei albigenzilor, papii emit instrucţiuni tot mai stringente la adresa lor. Albigenzii erau o ramură mai radicală a catharilor, condamnau înavuțirea și averile, iar teologic negau patimile lui Isus Cristos, cele șapte sacramente creștine, crucea, Judecata de Apoi, Infernul, Purgatoriul și Paradisul, fiind și iconoclaști consecvenți. Refuzau cea mai mare parte a scrierilor Vechiului Testament. Biserica Catolică o identificau cu femeia stacojie care apare în Apocalipsa Sf. Ioan. Drept urmare, în 1209 papa Inocenţiu al III-lea işi pierde cumpătul şi începe să predice necesitatea unei cruciade împotriva albigenzilor. Ca şi în cazul cruciadelor anti-musulmane papa oferea indulgenţe participanţilor şi ameninţa conducătorii seculari cu excomunicarea dacă refuzau să-şi purifice teritoriile de erezii, dar şi cu pierderea vasalilor ale căror pământuri treceau în mâinile Bisericii. Instrucţiunile au fost confirmate la conciliul de la Lateran din 1215, la care participă 71 de arhiepiscopi şi 400 de episcopi. 20.000 de mii de creştini se arată nerăbdători să –şi salveze sufletele şi să se îmbogăţească în urma unor crime legalizate şi justificate moral.Era pentru prima dată când un papă sancţiona un război sfânt împotriva altor creştini.
Catharii deveniseră ţinta oricăror abominaţii. În 1211 castelul din Caberet e distrus şi toţi ocupanţii sunt ucişi. Când capitulează Marmaude sunt măcelăriţi 5000 de bărbaţi, femei şi copii. Secta apostolicilor, care reveniseră la obiceiuri simple eseniene dispare şi ea. Fondatorul, Gerhardt Sagarellus din Parma, e ars de viu în 1300. Succesorul său Dulcino de Navarra moare sfâşiat. În primele trei decenii ale secolului al XIII-lea inchiziţia papală nu există ca instituţie, dare există inchiziţia ca formă a procesului penal. Erezia era o crimă noţională, definită de autorităţile ecleziastice ca trădare a lui Dumnezeu, deci trebuia abordată aşa cum autorităţile laice o făceau cu trădătorii. Acuzaţiile împotriva cărora era greu să te aperi aduceau profituri considerabile Bisericii, care se înstăpânea asupra proprietăţilor inculpaţilor. Rescriptul lombard din 1224 este prima lege care formalizează arderea pe rug ca pedeapsă pentru erezie, folosită însă şi anterior dar nu ca practică-standard. Se instituţionalizează astfel şi inchiziţia ca sistem de persecuţie şi interpretare a legii.
www.historia.ro
8. Cruciada împotriva albigenzilor
Albigenzi = Sectă creştină rigoristă şi antiecleziastică, apărută în sudul Franţei, în oraşul Albi (lat. Albigenses), datând din sec. XII
Au trecut patru ani de când a fost cucerit Constantinopolul de către cruciaţi. Într-o predică rostită pe 10 martie 1208, papa Inocenţiu al III-lea declară că există într-o ţară creştină eretici „mai răi decât sarazinii“ şi lansează o chemare la arme şi la cruciadă. Cuvintele servesc la definirea unui nou duşman, furnizând o justificare pentru combaterea lui.
Erezia catară
Care este motivul acestei chemări la cruciadă? Acesta poartă un nume, catarism. Pământurile contelui de Toulouse, Raymond al VI-lea, vărul regelui Franţei, sunt, într-adevăr, din ce în ce mai mult câştigate de erezia catară [Sectă creştină din Europa apuseană (sec. XI-XIV), înrudită cu bogomilismul, care respingea ierarhia catolică şi considera proprietatea privată ca un păcat]. Pe 14 ianuarie 1208, legatul papei, fratele Pierre de Castelnau, a fost asasinat la Saint-Gilles de către un ofiţer al lui Raymond al VI-lea.
Acest pretext de cruciadă ascunde şi altele. Contele de Toulouse lasă impresia că guvernează o ţară în care puterea Bisericii se află într-un continuu declin, el fiind mulţumit de această stare de lucruri. Chiar înainte de asasinarea legatului, papa luase decizia de a întreprinde o operaţiune militară de mare anvergură pentru destituirea lui Raymond al VI-lea. Într-o scrisoare, Inocenţiu al III-lea atribuie regelui Franţei rolul de executor al cruciadei şi de apărător al adevăratei religii: “Tu eşti cel care trebuie să-l goneşti prin forţă pe contele de Toulouse de pe pământurile pe care le ocupă şi să-l smulgi din mâinile sectanţilor pentru a-l reda unor buni catolici care să fie capabili, sub fericita ta domnie, să servească cu credinţă Domnului“.
În realitate, catarismul, apărut în secolul al X-lea în Bulgaria sub numele de bogomilism, s-a dezvoltat mult pe teritoriul contelui de Toulouse, favorizat de altminteri şi de decadenţa clerului din Languedoc, potrivit însăşi constatărilor papei: „Nişte orbi, nişte câini care nu mai ştiu nici să latre, nişte simoniaci care scot la mezat dreptatea, îl declară nevinovat pe bogat şi îl condamnă pe sărac. Ei nu respectă nici măcar legile Bisericii: acumulează beneficii şi încredinţează demnităţile ecleziastice şi sacerdotale unor preoţi nedemni, unor copii analfabeţi. De aici şi insolenţa ereticilor, de aici şi dispreţul seniorilor şi al poporului faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserică. În această regiune, prelaţii au ajuns bătaia de joc a laicilor. Dar cauza întregului rău sălăjluieşte în arhiepiscopul de Narbonne: acest om nu cunoaşte un alt Dumnezeu în afara banilor, are doar o pungă în locul inimii“ (Inocenţiu al III-lea, Epistole).
Începând cu secolul al XII-lea, catharismul a devenit o religie semioficială, deşi persecutată, care posedă tradiţiile sale, ierarhia sa. Este fondat pe un dualism care, pe linia maniheismului, proclamă separarea spiritului de materie, dând o altă semnificaţie opoziţiei dintre bine şi rău. Enunţă ideea, complet străinã unui creştin, că lumea materială nu a fost niciodată creată de Dumnezeu, ci de Satana. Din această cauzãă omul este o creatură a cărui înveliş carnal reprezintă opera Demonului, sufletul însă fiind insuflat de Dumnezeu. Fiecare suflet nu aspiră decât spre o reintegrare cu Spiritul, iar omul care duce o viaţă dreaptă se va reîncarna într-un corp mai capabil să-i favorizeze progresul spiritual. Iisus a coborât în lumea impură a creaţiei din milă pentru sufletele prinse în capcana materiei, dar Fiul lui Dumnezeu nu se încarnează, el nu este decât o viziune, el se „adumbreşte“, iar moartea lui pe cruce nu este, în consecinţă, decât un joc al aparenţelor. Demonul, care este prinţul acestei lumi, a distrus opera lui Iisus până într-atât încât o falsă biserică, Biserica de la Roma, s-a substituit Bisericii creştine autentice, care este catară. Biserica de la Roma este prostituata Babilonului, Fiara, ale cărei precepte sunt legate de rituri şi de sacramente pur materiale, eliminând Spiritul.
De asemenea, crucea este instrumentul Diavolului, imaginile sfinte, idolii şi relicvele, nişte bucăţi putrede de materie. Orice crimă, care lipseşte sufletul de posibilitatea reconcilierii cu Spiritul, fiind cel mai rău dintre acte, meseria armelor este prohibită şi trebuie ca fiecare om să renunţe la bunurile materiale. Nimeni nu poate fi mântuit, adică reconciliat cu Spiritul Sfânt, dacă nu face parte din Biserica catară şi nu a primit binecuvântarea din partea unuia dintre reprezentanţii ei, potrivit ritului consolamentum. Acest rit nu este pur simbolic; el reprezintă, pentru catari, o putere supranaturală, care face într-adevăr să coboare Spiritul Sfânt asupra persoanei beneficiare. Noul perfect este un „om în altă haină“, el poartă veşmântul negru al fraţilor săi (care se va limita la o funie înnodată de gât, când se vor dezlănţui persecuţiile) şi îşi cedează tot avutul comunităţii. De acum înainte va duce o viaţă rătăcitoare şi abstinentă, consacrată rugăciunii, predicilor şi operelor de caritate, în compania altui perfect care a fost desemnat de diaconul sau episcopul local. Aceşti perfecţi reprezintă în ochii poporului nişte „oameni buni“, atât de mare este autoritatea lor morală şi bunătatea. Contele de Toulouse, întâlnindu-l într-o zi pe unul dintre aceştia, mutilat şi prost îmbrăcat, va mărturisi: „Mi-ar plăcea mai mult să fiu ca acest om, decât rege sau împărat“.
Biserica de la Roma este atacată în mod direct de doctrina catară. Fiindcă ceea ce este ameninţat de religia „oamenilor buni“ nu reprezintă doar posesiunile materiale, privilegiile, structura intimă a Bisericii, ci însuşi ansamblul de doctrine formate în decursul secolelor.
Biserica de la Roma încearcă la început să-i convertească pe eretici. Dominique de Guzman este însărcinat de papă să realizeze convertiri cât mai multe. Însoţit de episcopul de Osma, porneşte pe drumurile prăfuite din Languedoc şi ia parte la numeroase conferinţe contradictorii cu catarii, la Servian, Béziers, Carcassonne, Verfeil, Montréal, Fanjeaux, Pamiers. Rezultatele lui Dominique sunt slabe, iar enervarea predicatorului creşte determinându-l să profereze ameninţări: „De atâţia ani v-am rostit doar cuvinte de pace. Am predicat, am implorat, am plâns. Dar, aşa cum se spune vulgar în Spania: acolo unde nu merge cu vorbă bună, merge cu bâta. Iată că acum îi ridicăm împotriva voastră pe prinţi şi pe prelaţi; aceştia, vai! vor mobiliza naţiuni şi popoare, şi multă lume va pieri de sabie. Turnurile vor fi distruse, zidurile dărâmate, iar voi veţi fi reduşi la servitute. Astfel va învinge forţa acolo unde blândeţea a dat greş.“
Dar aceste ameninţări îndepărtează şi mai mult populaţia din Languedoc de Biserica Romană. Eşecul misiunii lui Dominique face ca apelul la cruciadă să fie mai violent şi mai exaltat. Peste tot nu se găsesc decât predicatori ai noului război sfânt. Episcopii reiau cuvântul papei. Misionarii proclamă prin bisericile Franţei marea mizerie a unei ţări pradă ereziei. Propaganda funcţionează din plin, contaminează şi conferă legitimitate chemării la sânge şi crimă. „Răul progresează prin contagiere. El se transmite de la om la om şi se îmbogăţeşte cu precepte şi convingeri ale răului.“
În predicile cruciadei, Languedoc este prezentat ca o ţară străină care nu este un aliat fidel al coroanei Franţei ci, dimpotrivă, un vecin prea puţin sigur, ce nu s-ar da în lături să favorizeze politica regelui Angliei (Raymond al VI-lea fiind şi cumnatul acestuia) sau a împăratului. În ciuda declaraţiei de supunere a contelui de Toulouse, care se declară fiu supus al Bisericii şi gata să accepte toate condiţiile papei, în ciuda ceremoniei de recunoaştere publică a abaterilor care au avut loc la Saint-Gilles în 1209, pregătirile de cruciadă continuă.
Armata cruciaţilor se adună la Lyon. Plecarea este stabilită pentru 24 iunie, în ziua de Sfântul Ioan. La data respectivă, o armată importantă de mai multe mii de oameni călări şi pe jos, soldaţi şi cavaleri, pelerini se pune în mişcare şi coboară pe valea Rhonului. Prima ţintă a armatei cruciate este Raimond-Roger Trencavel, viconte de Béziers şi de Carcassonne. Asediul se desfăşoară în faţa oraşului Béziers, fapt care nu-i impresionează deloc pe locuitorii cetăţii.
Ziua de 22 iulie începe lipsită de griji: asediaţii, care au refuzat să-i predea pe concetăţenii lor eretici, contemplă de la înălţimea zidurilor nenumăratele corturi şi bivuacuri ale armatei cruciaţilor, agitaţia soldaþilor şi a pelerinilor în zdrenţe, dezordinea care pare să domnească în tabăra adversă. Dar sentimentul de invulnerabilitate este de o asemenea natură încât generează inconştienţă şi frică, ceea ce va fi suficient pentru a răsturna situaţia şi a pecetlui în câteva ore soarta unei bătălii care se anunţa totuşi de lungă durată. Mai mulţi soldaţi din garnizoană ieşiseră, într-adevăr, din oraş pentru a-i sfida mai uşor pe vrăjmaşi, dând dovadă de o imprudenţă fatală.
Un cruciat care le ieşise în întâmpinare a fost ucis şi aruncat în râul Orb, ceea ce i-a înfuriat pe asediatori şi i-a împins spontan spre răzbunare. Căpetenia mercenarilor francezi, profitând de situaţie, dă semnalul de luptă. Cruciaţii pornesc în goană, resping micul grup venit să-i sfideze, obligându-l să facă calea întoarsă. Urlând şi vociferând, dau năvală în urma lui şi pătrund în oraş, cucerind una dintre porţi, în vreme ce grosul armatei cruciate porneşte asediul. Lupta se generalizează. Combatanţii se bat pe metereze, în timp ce soldaţii francezi din diverse bande, care au de acum drumul liber, reuşesc să pătrundă în Béziers, ucigând, sfârtecând, jefuind.
În scurt timp, oraşul Béziers cade în mâinile cruciaţilor. Strigătele de groază se unesc cu dangătul de alarmă şi clopotele bisericilor, urletele înfrângerii răsună peste tot. Zadarnic locuitorii oraşului se refugiază în bisericile ale căror uşi sunt forţate de asediatori. Femei, copii, preoţi, bolnavi, sunt masacraţi fără milă. Curând cetatea ajunge o grămadă de cadavre, iar pe străzi se preling şuvoaie de sânge.
O frază, atribuită căpeteniei cruciadei, abatele de Câteaux Arnaud-Amaury, de către germanul Cesar de Heisterbach, fără îndoială apocrifă, a străbătut istoria şi rezumă intenţiile asediatorilor: „Omorâţi-i pe toţi! Domnul îi va recunoaşte pe ai săi!“ Masacrul este necruţător: într-o scrisoare adresată papei, abatele de Cateaux anunţă că „fără menajamente pentru sex şi pentru vârstă, aproape douăzeci de mii de oameni au fost trecuţi prin ascuţişul sabiei“.
Masacrului îi succede tâlhăria, fără ca toate acestea să impresioneze pe cineva. La scurt timp, infanteriştii, deposedaţi de prada lor de cavalerii cruciaţi, care îşi vor şi ei partea lor de victorie, dau foc oraşului, devenit rapid un uriaş incendiu. Chiar de la început, cruciada împotriva albigenzilor a căpătat gustul cenuşii.
Armata cruciaţilor îşi continuă drumul şi pe 1 august ajunge sub zidurile oraşului Carcassonne apărat de vicontele Raimond-Roger Trencavel. Cetatea rezistă, dar, în acele zile fierbinţi de august, setea îi devorează pe asediaţi. Deasupra oraşului domneşte o duhoare pestilenţială, răspândită de cadavrele care acoperă pământul. Vicontele angajează zadarnic tratative cu cruciaţii. Situaţia asediaţilor se înrăutăţeşte. Vicontele e luat prizonier şi cetatea trebuie să capituleze. Aceasta este rapid părăsită de locuitorii ei, care şi-au salvat viaţa, dar şi-au pierdut întregul avut. Suzeranitatea pământurilor casei Trencavel este oferită lui Simon de Montfort, conte de Leicester în Anglia. Cât despre Raimond-Roger Trencavel, acesta moare după trei luni de captivitate, pe 10 noiembrie 1209, de dizenterie.
Simon de Montfort, noul stăpân al domeniului Béziers, nu s-a oprit până nu şi-a consolidat puterea. Cucerirea continuã. Fortăreaţa Minerve, unde s-a refugiat cel mai mare număr de perfecţi, capitulează în faţa trupelor cruciate, în iunie 1210. Ereticii, care au refuzat să aleagă între abjurare şi viaţă, sunt arşi pe un rug imens, primul dintr-o listă lungă.
Alte măceluri, alte scene ale morţii şi ale apocalipsului jalonează cruciada împotriva albigenzilor. După Béziers, Carcassonne, Simon de Montfort ia cu asalt oraşul Lavaur care capitulează după două luni de lupte crâncene. Masacrul e necruţător. Aimery de Montréal, apărătorul cetăţii, este spânzurat ca trădător împreună cu optzeci dintre cavalerii lui, dintre care multora li se taie beregata, spânzurătoarea prăbuşindu-se. Patru sute de perfecţi, bărbaţi şi femei, după ce au fost scoşi pe o pajişte din faţa castelului, au fost arşi pe un rug imens, cel mai mare care va fi ridicat în timpul cruciadei.
Languedoc se clatină. Armata contelui de Toulouse, sprijinită de armata lui Pierre al II-lea, regele Aragonului, care îşi pierde viaţa în această luptă, este învinsă la Muret, de Simon de Montfort, pe 12 septembrie 1213. Dar, câţiva ani mai târziu, pe 25 iunie 1218, Simon de Montfort, căruia i-au fost atribuite toate pământurile contelui Raimond al VI-lea, va fi ucis, lovit de o piatră, în faţa oraşului Toulouse, asediat de el.
După cruciada lui Ludovic al VIII-lea, fiul lui Philippe Auguste, Raymond al VII-lea încetează orice rezistenţă în 1228. Comitatul Toulouse se reuneşte cu domeniul regal în 1271. Începând cu anul 1229, lupta Bisericii împotriva ereticilor a luat forma Inchiziţiei, încredinţate dominicanilor.
Rezistenţa catară se termină într-un final eroic devenit mit tragic: asediul castelului Montségur, din 13 mai 1243 până în 14 martie 1244. Decorul este grandios, castelul cathar pare să plutească în aer, prins în vârful unei stânci. La poalele muntelui stâncos, Hugues des Arcis a întins corturile armatei lui de cavaleri şi de sergenţi ai armelor franceze.
Garnizoana de la Montségur numără o sută cincizeci de oameni, la care se mai adaugă familiile seniorilor şi ale soldaţilor, precum şi numeroşi perfecţi, adică patru sute cincizeci de persoane. Nu duce lipsă de hrană şi primeşte cu regularitate sprijin şi întăriri, care străbat pe timp de noapte liniile inamice. E condusă de seniorul castelului, Raimond de Perella şi de ginerele său, Pierre-Roger de Mirepoix. În castel sunt refugiate mari personalităţi ale Bisericii catare: episcopul Bertrand Marty, Raimond Aiguilher, care a susţinut predici împotriva Sfântului Dominique cu patruzeci de ani în urmă, diaconii Raimond de Saint-Martin, Guillaume Johannis şi Pierre Bonnet, alături de novici sau de perfecţi, toţi ataşaţi profund de credinţa lor.
Cele două tabere rămân pe aceleaşi poziţii timp de mai multe luni şi rezultatul luptei părea să fie nesigur. Din când în când au loc lupte sporadice, hărţuieli în care, de o parte şi de alta, soldaţi şi cavaleri îşi găsesc moartea. În octombrie, sosesc trupele basce ale armatei asediatoare şi se stabilesc pe îngusta platformă situată la optzeci de metri mai jos de castel, ceea ce le permite să controleze cea mai mare parte a muntelui. În noiembrie, pe această platformã este ridicată o maşină de război care îşi scuipă ghiulelele asupra barbacanei din lemn ce apără castelul. Dar, datorită inginerului Bertrand de Baccalaria, care a reuşit să forţeze liniile, şi catharii dispun de o bombardă care răspunde la tirurile asediatorilor. Totuşi, asediaţii încep să fie răpuşi de oboseală, efectivele lor abia putând să se reînnoiască, fiind nevoiţi să lupte o sută contra zece mii.
În preajma Crăciunului, asediatorii, printr-o mişcare surpriză, pun stăpânire pe barbacană, ajungând la doar câţiva zeci de metri de castel. Apărătorii din Montségur ştiu că de acum înainte partida este pierdută. Matheus şi Pierre Bonnet reuşesc să fugă din fortăreaţă, luând cu ei aur, argint şi o mare cantitate de bani.
Lupta este disproporţionată, disperată. Pierre-Roger de Mirepoix face o încercare să ia cu asalt barbacana ocupată de cruciaţi şi să incendieze bombarda care aruncã, fără oprire, pietre asupra asediaţilor. Catarii sunt respinşi de cruciaţii care încearcă să profite de situaţie şi să forţeze ultimele puncte de rezistenţă ale castelului. Zădărnicie. În timpul acestui asalt fără vreun rezultat, soldaţi din ambele tabere cad în prăpastia stâncoasă. În tabăra catară, răniţii sunt îngrămădiţi în colibe, în timp ce episcopii şi diaconii administrează ultima împărtăşanie muribunzilor.
Raimond de Perella şi Pierre-Roger de Mirepoix, care nu-şi mai fac iluzii asupra sorţii apărătorilor din Montségur, pe 1 martie 1244 încep tratative cu asediatorii. Potrivit acordurilor, în cele din urmă încheiate, castelul urma să fie predat regelui şi Bisericii, iar apărătorii să-şi păstreze dreptul de a rămâne pe loc timp de cincisprezece zile suplimentare pentru schimbul de ostatici. Obţin iertarea pentru greşelile lor trecute. Soldaţii vor putea părăsi castelul, după ce îşi vor mărturisi rătăcirile în faţa inchizitorilor, riscând doar uşoare penitenţe. Cât despre ceilalţi ocupanţi din Montségur, perfecţii şi credincioşii catari, aceştia vor trebui să-şi renege erezia sub pedeapsa de a fi arşi pe rug.
Ultimele zile ale asediului rămân misterioase: episcopul Bertrand Marty şi însoţitorii lui să fi vrut să-şi celebreze pentru ultima oară credinţa? Acest din urmă răgaz să fi fost prin el însuşi un ritual tragic? Să dicteze oare un lent urcuş spre supliciu, care nu-i marcat de resemnare, ci de o elevaţie spirituală?
În fortăreaţa Montségur, într-un ritual ascetic de partaj, cei care vor muri îşi lasă avutul celor care vor supravieţui. Şaptesprezece persoane, şase femei şi unsprezece bărbaţi, cavaleri şi soldaţi, primescconsolamentum care îi trimite iremediabil la moarte. Doar trei perfecţi vor scăpa pentru a pune la adăpost ceea ce mai rămăsese din comoara catară, care va servi la continuarea rezistenţei.
Armistiţiul odată expirat, reprezentanţii armatei cruciate se prezintă la porţile castelului însoţiţi de episcopul de Albi şi de doi inchizitori, fraţii Ferrier şi Duranti. Refuzând să-şi renege credinţa, catari şi perfecţi merg cu bună ştiinţă spre pedeapsă. Familiile sunt separate, Raimond de Perella este obligat să-şi predea soţia şi fiica mai mică, Philippe de Mirepoix şi Arpais de Ravat îşi iau rămas-bun de la mama lor, care s-a ridicat la demnitatea de perfectă. În plânsete şi ţipete sfâşietoare, ereticii sunt târâţi cu brutalitate de-a lungul pantei care duce spre poalele muntelui stâncos. Un rug înconjurat de un gard şi de ţăruşi a fost ridicat în grabă, iar aici sunt aruncaţi două sute de catari.
Focul linge paiele, crengile pârâie, mii de scântei se învolburează în jurul trupurilor care se înghesuie unele în altele ca să se apere mai bine; din flăcări răzbat gemete şi ţipete, în timp ce episcopul Bertrand Marty rosteşte câteva rugăciuni. Rugul se aprinde brusc, răspândind o căldură imensă care îi obligă pe călăi şi pe soldaţi să se îndepărteze. Trupurile ard, devin cenuşă. Multă vreme în vale pluteşte un miros acru de ars, un fum negru care întunecă cerul, învârtejindu-se până la zidurile castelului care, totuşi, nu este atins, de parcă ar fi continuat să reprezinte credinţa intactă a perfecţilor.
Michel Faucheux, O istorie a răului. De la tragedii provocate la crime odioase, Bucureşti, Ed. Lider, 2007
Dasha Maha Vidya / Shakti – Cele Zece Mari Intelepciuni Cosmice
Shaktiesteforțadivină care, manifestându-se distruge forțeledemoniceși restabilesc echilibrul. Fiecarezeuîn hinduismare energia sa Shaktișifărăaceasta energienu au nici oputere. Lakshmieste energialui Vishnu. Parvatiesteenergialui Shiva. Shaktieste, de asemenea, numitaDevisauMahadevi, presupunândroluri diferitecaSati, Parvati, DurgașiKali.
Deci,Shaktiestezeițamamă, sursaa toate, a principiului feminin universaldeenergie, puteresaucreativitate. Shaktieste inseparabilăde principiul masculinShakti, adica de Tatălui Universal, Creatorul Divin. Shakti–principiul masculin este numitBrahmandescriitorii Upanishadelor. Pincipiul masculin al lui Shaktiînsăși esteShiva.
Dasha Maha Vidya – Shakti cu cele 10 manifestari ale sale
Maha Vidya înseamnă Marea Înţelepciune (maha – înseamnă mare în sanscrită, iar vidya – înţelepciune sau cunoaştere ). Este vorba despre uniunea divină exprimată prin zece aspecte – Dasha Maha Vidya (dasha – zece).
Cele Zece Mari Înţelepciuni sau Căi ale Înţelepciunii sunt tot atâtea aspecte fundamentale, ideale, pe care fiecare om le are mai mult sau mai puţin trezite în el însuşi. Întotdeauna realizarea spirituală este însoţită şi de trăirea deplină a Înţelepciunii, în toate cele zece aspecte ale sale.
Inţelepţii Indiei au atribuit calităţi umane acestor forme ale intelepciunii, vorbind despre ele ca despre Mame divine, binevoitoare, ce îţi deschid calea spre Dumnezeu. Ele sunt totodată energii fundamentale ale manifestării pe toate planurile sale, sunt adevărate matrici energetice care constituie însuşi Universul fizic şi subtil.
Indiferent dacă ştii sau nu Cele Zece Maha Vidya există în tine şi exişti prin ele. Iată câte idei despre fiecare:
Kali este Înţelepciunea eternităţii, forţa transformatoare care există pretutindeni. Te ajută să depăşeşti teama şi limitele determinate de timp şi efemeritate.
Name
KALI (Time)
Mahavidya
Eternity of time
Worship means
To die daily, detach from body consciousness and the impermanence of all things, transforming into the eternal unborn being.
Mantra
KRING KRING KRING HING HRING DAKSHINE KALIKE KRING KRING KRING HRING HRING HUNG HUNG SWAHA
Enhances
Kumbaka, self-knowledge, samadhi.
Tara este Înţelepciunea conştienţei, forţa compasiunii divine. Ea este Steaua călăuzitoare a uturor celor ce aspiră la o fericire adevărată.
Name
TARA (Star)
Mahavidya
The power of silence
Worship means
To move accross the pond of mind & emotion, guided by the savior star that is silence, the void, nada, the primordial sound.
Mantra
AING AUNG HRING KRING HUM PHAT
Enhances
Hearing the silence of nada (or Aum) behind all sound, inner peace.
Tripura Sundari este Înţelepciunea voinţei divine, iubirea şi frumuseţea la nivel esenţial. Prin ea te ridici deasupra personalităţii limitatoare trăind iubirea şi recunoscând frumus eţea.
Name
TRIPUR SUNDARI (beauty of the 3 worlds)
Mahavidya
The beauty of pure perception
Worship means
To move beyond the perception of form into the delightful union of seen and seer, the divine beauty in everything.
Mantra
HRING KA AE EE LA HRING HA SA KA HA LA HRING SA KA LA HRING
Enhances
Witness consciousness
Bhuvaneshvari este Înţelepciunea cunoaşterii supreme, energia spaţiului nesfârşit. Te ghidea ză pentru a depăşi ataşametele faţă de maya, iluzia cosmică.
Name
BHUVANESHWARI (queen of the universe)
Mahavidya
The love of infinite space
Worship means
To let the fullness of inner space merge with the cosmic womb of outer space, with the divine mother, and join the play of loving union with everything.
Mantra
HRING
Enhances
Universal love
Tripura Bhairavi este Înţelepciunea acţiunii purificatoare, energia tapasului ardent. Ea te pregăteşte pentru a putea primi graţia lui Dumnezeu.
Name
TRIPUR BHAIRAVI (terror of the 3 worlds)
Mahavidya
The fire of truth
Worship means
To let the awesome power of truth destroy all impediments to spiritual growth by burning them in the fire of tapas (ascetism).
Mantra
HASAIN HASKARING HASAIN
Enhances
Inner light, removal of the 9 impediments of mind
Chinnamasta este Înţelepciunea curajului şi a sacrificiului suprem. Ea îţi trezeşte discernăm ul, bijuteria cea mai de preţ a fiecărui om.
Name
CHINNAMASTA (chopped off head)
Mahavidya
To stop mind is liberation
Worship means
To liberate yourself from the desire for sensory input, cutting off the source of the movements of mind and reaching deep meditation (samadhi).
Willpower, vision, meditation, sexual abstinence, kundalini yoga, samadhi
Sursa imagini: sanatansociety.org
Dhumavati este Înţelepciunea Divinului ocultat, lumina de dincolo de întuneric. Ea est e forţa vidului beatific.
Name
DHUMAVATI (beholder of smoke)
Mahavidya
The blessing of suffering
Worship means
To let the unreal become obscured by the smoke of suffering, revealing the hidden potential behind pain, uglyness and old age, grasping the opportunity for learning, embracing the wisdom of forgetting the past.
Mantra
DHUNG DHUNG DHUMAVATI THAH THAH
Enhances
Enjoyment of sorrow, spiritual insight, compassion, mental health
Bagala Mukhi este Înţelepciunea fascinaţiei divine, cea care te încântă pentru a te înălţa. Matangi este înţelepciunea armoniei, a perfecţiunii. Este forţa vindecătoare a naturii. Pr in ea întreaga viaţă va fi plină de armonie.
Name
BAGLA MUKHI (power to stop speech)
Mahavidya
All opposites are one
Worship means
To apply the stunning power of the truth of complementarity upon all negativity, silencing confusion and doubt.
Pentru fiecare dintre acestea există modalităţi specifice pentru a le trezi în propria fiinţă, pentru a folosi conştient energia lor în evoluţia spirituală, dar şi în viaţa de zi cu zi.
Câteva caracteristici ale celor zece Maha Vidya
Înţelepciunea este revelată prin zece căi. Ceea ce este specific tuturor acestor a este atât exaltarea dorului de Sublim, cât şi chemarea mistică profundă.
Unde, dacă nu în Misterul lui Kali, poţi să intuieşti eternitatea? Unde, dacă nu în lumina ei, găseşti alinarea, în iubirea din Sundari – esenţa vieţii, în expansiunea lui Bhuvaneshwri – cunoaşterea nelimitată, în focul lui Bhairavi – concentrarea perfectă, în discernământul si Chinnamasta – transcenderea minţii, în inefabila Dhumavati – pacea absolută, în forţa lui Bagalamukhi – fascinaţia divină, în armonia lui Matangi – desăvârşirea, în splendoarea lui Kamaka – încununarea fericirii?
Ele nu sunt diferite înţelepciuni, ci sunt 10 manifestări ale lui Kali. Dasha Maha Vidya începe cu Kali, care nu este prima dintre ele, ci este câmpul energiei prin care toate se desfăşoară.
Kali însăşi este considerată Shakti Yoga. Energia lui Kali este Kriya Shakti, energia de acţiune a oricărui proces interior care ne conduce de la nefiinţă spre fiinţă, de la multiplicitate spre unicitate. Aceasta se produce prin trezirea lui Kundalini Shakti. Kriya shakti a lui Kali din yoga inversează procesul creaţiei, ducându-ne de la multiplicitate spre unicitate. Fiecare dintra Dasha Maha Vidya reprezintă o parte din Kali.
Tara cuprinde Tarana shakti sau capacitatea sau puterea de a ne salva, de a ne scoate din ignoranţă şi de a ne duce spre iluminare. Tara ne dăruieşte cunoaşterea fiecărui plan al existenţei. Ea este ghidul interior şi marea preoteasă a ascensiunii spirituale.
Tara ne ajută să depăşim obstacolele, să trecem de oceanul de ignoranţă.
Maha Vidya cunoscută sub numele de Sundari este expresia frumuseţii şi a încântării.
Ea este Sundari a lui Kali, frumuseţea şi încântarea inerente în Kali, inerente procesului Odată ce am trecut prin Kali şi am fost conduşi de Tara către în sus, descoperim frumuseţea şi încântarea ca forţe interioare prin Sundari. Calea spirituală nu vorbeşte numai despre renunţare, austeritate sau moarte. Sundari este Akarshana shakti, forţa atracţiei Divinului, care ne conduce în iubire, în aspiraţia de a ne reîntoarce spre Inima noastră. Sundari este puterea atracţiei lui Kali şi ea este energia vieţii eterne.
Bhuvaneshvari este aspectul divin al mamei care guvernează întregul univers, mişcarea timpului şi orientarea obiectelor în spaţiu. Puterea sa este Vikasana shakti, puterea de a face totul clar sau evident. Aceasta duce la manifestarea întregii creaţii. Ducându-ne spre interior, trecem dincolo de tărâmul uman, dincolo de forţele naturii şi ajungem în contact cu această putere guvernatoare, măreaţă a mamei divine. Doar prin această putere toate lucrurile pot să existe, să acţioneze. Sub această putere a lui Bhuvaneswari, a viziunii ei, ea restructurează perspectiva noastră asupra vieţii în conformitate cu înţelepciunea ei, cu graţia ei, dăruindu-ne un simţ al libertăţii, al expansiunii, al bucuriei în toate acţiunile, amplificând influenţa lui Sundari. Ea creează spaţiul şi libertatea noastră interioară.
Bhairavi este forma cea mai aprigă a lui Kali. Ea reprezintă focul lui Kali ascuns în lumea materială, în natură şi în cele mai ascunse locuri ale corpului şi ale minţii noastre. O dată ce este trezită, ea iniţiază şi propulsează procesul înălţător în interior. Pavitra karana shakti este puterea purificatoare. Acţiunile ei le preced pe cele ale lui Kamala. Focul lui Bhairavi poate să distrugă toate forţele ostile. Focul lui Bhairavi duce la transmutarea energiilor, elanurilor în Inima fiinţei.
Kali devine Bhairavi pentru a proteja, pentru a purifica, pentru a ne transforma.
Chinnamasta este o formă şi mai puternică a lui Kali. Ea este o dezvoltare mai amplă a e nergiilor lui Bhairavi. Este focul din al treilea ochi care deschide Sahashrara, prin tăierea simbolică a capului. Aceasta permite sângelui devoţiunii inimii spirituale să se reveleze şi să devină soma, fluviu de beatitudine şi de încântare. Lumina lui Chinnamata îndepărtează ignoranţa. Ea este Chhedana shakti sau puterea de a tăia, care, la cel mai înalt nivel, este puterea unei percepţii adânci, discriminarea, discernământul sau viveka.
Dhumavati este cunoscută ca jiestha sau forma mai în vârstă a lui Kali. În cazul ei, este vorba despre avarana shakti, puterea de a ascunde, de a tăinui. Este deseori simbolizată ca o forţă care însoţeşte sărăcirea, suferinţa, dezamăgirea, tristeţea. Dar acesta este doar un aspect al naturii sale. Dhuma este fumul. Fumul lui Dhumavati este de asemenea parfumul de tămâie, fumul de tămâie care ne inspiră. Ea este noaptea primordială în care descoperim originile luminii eterne.
Bagalamukhi este un alt aspect plin de forţă al lui Kali. Este puterea stopării, a neutralizării, este Stambhana shakti. Este energia lui Kali cunoscută ca arma sa. Arma sa este aceea a mantrei şi a luminii. Această armă nu este doar caracterizată de putere, ci şi de frumuseţe. Ea ne hipnotizează cu frumuseţea ei, ne copleşeşte. Se consideră că Shak este arma lui Shiva. Kali, ca fiind această armă, este Bagalamukhi, focul radiind galben sau forţa lipsită de frică a purei conştiinţe. Prin Bagalamukhi, energia lui Kali ne poate opri mişcarea în timp şi spaţiu şi ne poate duce în infinit, în eternitate.
Matangi este forma lui Kali care guvernează forţele naturii în lumea exterioară şi ne dăruieşte ajutorul ei, ghidarea ei. Ea ne ajută inclusiv prin animale, păsări, plante, flori.
Ea este Kali ca Natura care ne înconjoară. Ea este puterea de seducţie a lui Kali sau Mohana shakti, farmecul interior care ne duce în profunzimile fiinţei. În felul acesta, ea este un alt aspect al lui Sundari sau Sundari în plină acţiune pe pământ, prin natură.
Cu toate acestea, Matangi are şi ea aspectele ei de forţă. Ea ne aduce toate forţele naturii în ajutor în sprijinul sadhanei noastre. Ea este totodată farmecul lumii interioare. Ea este cea prin care acţionează puterea creatoare şi vindecătoare a întregii naturi.
Kamala este aspectul de abundenţă al lui Kali. Prin aspectul prosperităţii, Kamalatmika ne ajută să intrăm în interior, unde găsim o abundenţă de bucurie, frumuseţe, fericire, încântare si reprezintă abundenţa interioară. Acesta este rezultatul cel mai înalt al dansului lui Kali prin cele 10 Maha Vidya. Kamala cuprinde Pusthikarana shakti sau energia hrănirii, ultimul aspect care se revelează al lui Sundari, totodată şi ca expansiune a lui Sahashrara. Ea este frumuseţea percepţiei renăscute din experienţa infinitului şi a eternităţii prin graţia lui Kali cea neagră.
Kali este Dasha Vidya Atmika, întruchiparea celor 10 forme ale înţelepciunii.
Samharakali
”Fără gânduri, infinită, matrice universală, ea închide ochii resorbind lucrurile pentru a le face să apară din nou, existând plenar, ea este etern născătoarea. O omagiez pe Kali cea care resoarbe, ea care este cu totul vidă şi în întregime plină de bucurie.” – Abhinavagupta
”Vidă, pentru că este lipsită de gândirea dualizantă, dar înzestrată cu plenitudinea existenţelor deoarece ea conţine esenţa lucrurilor. Ea debordează de bucuria faptului că, diferenţierea dispărând, Conştiinţa înfloreşte plenar. Această energie se naşte etern, căci dacă ea închide ochii, absorbindu-se în ea însăşi, este numai pentru a se naşte din nou sub forma unei adevărate Cunoaşteri, aceea a lucrurilor clar percepute, însă numai în ea.
Străluceşte de puritate, îndoielile capabile să o umbrească fiind eliminate. Deoarece ea transcende gândirea mentală (manas) toate modalităţile de cunoaştere acced la conştiinţa non-mentală (unmani) lipsită de construcţiile dualizante; de aceea a fost numită vidă.
Energia resorbitoare prezintă două aspecte: o succesiune gradată (krama) când, îndoielile evaporându-se, diferenţierea dispărând, ea bea nectarul lumii şi, căutând să integreze mijloace de cunoaştere, ea le înţelege în unitatea lor. Dar dacă această succesiune nu mai are loc (akrama), această Kali se dezvăluie în natura sa infinită. Ea se odihneşte în etapa celei mai înalte cunoaşteri şi face să crească bucuria, căci Conştiinţa înfloreşte în ea plenar. Ea are acelaşi extaz atât în activităţile sale lumeşti cât şi în culmea vieţii mistice: gloria actului cunoaşterii îi aparţine”. Abhinavagupta
Tara descrisă de Frawley
În forma, culoarea și aparen a lui Tara putem găsi multe simboluri și în elesuri, în special prin prisma faptelor prin care ea este binecunoscută. Există în traditia budistă multe înfătișări pe cara le poate lua, așa cum se poate vedea din cele 21 de forme, cele 8 Tara-e care ne salvează din cele 8 pericole și rugăciunile respective către ele. Tara este, totuși, ce l mai adesea cunoscută în 2 forme: Tara cea albă și Tara cea verde. (GREEN TARA SI WHTE TARA)
Tara cea verde e văzută ca aducând pacea, salvând fiintele din pericole și temeri. Ea este, așa cum și numele o sugerează, de culoare verde, simbol al actiunii și al compasiunii active; în corelatie cu aceasta este legătura ei cu Amoghasiddhi care domnește asupra familiei de Buddha-și ai actiunii. Astfel, Tara actionează doar pentru binele adoratorilor ei și este rapidă în ceea ce face.
Tara cea albă este caracterizată de cei 7 ochi ai săi, trei pe faţă, câte unul pe fiecare palmă și câte unul pe talpa fiecărui picior. Ochii aflati pe fata ei semnifică puritatea corpului, vorbirii și mintii. Cei de pe mâini și picioare reprezintă cele patru calităti nelimitate le unui bodhisattva: compasiunea, bunătatea iubitoare, bucuria și egalitatea.
Tara cea albă este populară pentru că este cunoscută ca oferind binecuvântarea pentru o viaţă lungă.
Tara cea albă este cunoscută ca fiind Chintamattra Cakra, ”Roata care împlinește toate dorintele” , nume care vine de la mantra rădăcină aflată în inima ei.
Frawley despre Tripura Sundari
Tripura Sundari, înţelepciunea existenţei în frumuseţe şi iubire :
Sundari înseamnă în sanscrită – frumuseţe. A te orienta spre ea înseamnă a căuta frumuseţea divina.
Frumuseţea provine din lumina Conştiinţei care străluceşte în obiecte. Lumina frumuseţii pe care o vedem în obiecte este lumina conştiinţei. Descoperind aceasta cand pătrundem în izvorul încântarii infinite din noi înşine. Aceasta este o revelare a lui Sundari.
Sundari reprezintă frumuseţea ultimă a purei percepţii care apare în noi când vedem întregul Univers în noi înşine, când vedem toată natura ca fiind o reflectare a conştiinţei. Sundari este astfel frumuseţea naturii dar văzută prin prisma unităţii. Când ajungem la o astfel de conştienţă vom descoperi încântarea în tot ceea ce vedem. Percepţia devine bucurie, chiar dacă e vorba de obiecte obişnuite.
Înţelepciunea lui Sundari oferă cunoaşterea adevărului că Tu eşti Acela… Ea ne învaţă că totul este Brahman. Din perspectiva ei, samsara este unită cu nirvana. Lumea iluziei se topeşte în Inima. Ea reprezintă cunoaşterea lui Atman şi este cel mai mult iubită de maeştrii vedantici.
Cea mai înaltă formă de adorare a lui Sundari este să te abandonezi în Sine, să fii cine eşti in realitate, Sinele întregului Univers.
Shankaranarayanan despre Tripura Sundari
Tantra concepe Supremul în dubla sa postură de prakăsa şi vimarsa. Supremul ca Transcendent Absolut este strălucirea esenţială, prakăsa. Când se mişcă pe sine pentru a manifesta ceva din el, există o reflectare, vimarsa, asupra sieşi. Această reflectare ia forma unui impuls, un imbold, o dorinţă, kăma. Dorinţa se produce printr-o scindare în fiinţă şi este o cuantă, kala. Această cuantă a dorinţei Supremului, kămakală, este marea Zeiţă Tripu Sundari, cea de-a treia dintre Dasa Maha Vidyas.
„S-a mişcat la început ca dorinţă înăuntru, care a fost sămânţa originară a minţii”, spune Riorit ca eu să mă multiplic, pentru naşterea neamurilor” este exprimarea din Upanişade. ”Dorinţa este secretul creaţiei. Dorinţa este rădăcina manifestării. Dorinţa este fundamentul existenţei. Dorinţa Divinului de a se extinde pe Sine în manifestare este transmisă în fiinţa individuală care încearcă să se perpetueze pe sine, să crească printr-un proces de posesie, absorbţie, asimilare şi stăpânire.
Dorinţa ia mai întâi, forma unei fragmentări, apoi încearcă să unească toate părţile într-unul, doreşte să se dăruiască pe sine prin creaţie şi apoi doreşte să primească înapoi creaţia. Această dublă dorinţă este la baza Iubirii, legătura dătătoare de viaţă care îl leagă pe Creator de Creatură.” (Sri Aurobindo)
Potrivit profeţilor vedici, Iubirea este o revărsare a divinei Desfătări, Beatitudinea fundamentală care se află la baza tuturor lucrurilor. Iar când fericirea se manifestă în formă, ea se exprimă ca Frumuseţe.
Tronând în Transcendent, Iubirea este suverană peste întreaga manifestare. Sentimente de bunăvoinţă, bunătate, consideraţie, afecţiune, camaraderie, apropiere, unitate – toate acestea sunt anemicele expresii pe pământ ale Divinei Iubiri care îl impregnează şi îl susţine.
Ea este cunoscută ca Tripura Sundari.
BHUVANESHWARI – Marea Intelepciune Cosmică a Spaţiului
Cea de-a patra Mare Intelepciune Cosmică în panteonul tantric hindus este Bhuvaneshwari – Marea Zeiţă care protejează toate lumile în Manifestare.
De altfel, acest atribut al zeiţei este simbolizat chiar de numele ei, care înseamnă Regina Glorioasă sau Guvernatoarea (Ishvari) întregului domeniu al Creaţiei, cu toate lumile (Bhuvana) pe care Creaţia le conţine. Bhuvaneshwari este creatoarea Pământului, Apei, Focului, Aerului, Eterului, a întregii Naturi (Prakriti), a Soarelui şi a Lunii.
Cu alte cuvinte, ea este Mama Divină care protejează toate lumile.
Bhuvaneshwari reprezintă puterea deschiderii şi a expansiunii nesfârşite, a egalităţii în spirit şi a păcii profunde care conţine şi susţine toate lucrurile. Zeiţa este spaţiul originar din care se obiectivează mai apoi orice lucru sau fiinţă.
Intelegerea lui Bhuvaneshwari face cu putinţă transcenderea limitărilor fiinţei umane, revelându-ne faptul că adevărata iubire universală, liberă şi complet neataşată, nu are formă, cu alte cuvinte, ea nu se „contractă” şi nu se focalizează doar asupra uneia sau alteia dintre formele obiectivate (fiinţă, animal etc.), dar cu toate acestea, ea înglobează toate formele. O astfel de iubire sublimă nu limitează şi nici nu urmăreşte să ţină ceva doar pentru ea însăşi, aspect care o face să se manifeste mereu într-un mod profund altruist. Pe de altă parte, spaţiul inefabil al iubirii reprezintă un spaţiu care permanent „hrăneşte” tot ceea provine din el, conferind în acest fel posibilitatea de creştere şi dezvoltare.
Deoarece reprezintă spaţiul, Bhuvaneshwari este complementara lui Kali , care după cum ştim reprezintă timpul: cele două zeiţe semnifică astfel cele două faţete principale ale Zeitatii Supreme (Shakti), respectiv infinitatea şi eternitatea. Cu alte cuvinte, putem spune că Bhuvaneshwari creează într-un anumit fel „scena” pe care, mai apoi, Kali îşi desfăşoara dansul teribil al vieţii şi al morţii. Această analogie ne permite totodată să remarcăm faptul că zeitatea supremă reprezintă în acelaşi timp atât martorul (sau cel care observă), cât şi principiul activ, dansul cosmic a lui Kali.
Legenda despre apariţia Marii Puteri Cosmice Bhuvaneshwari în manifestare spune că la Începuturi, doar Soarele (sub forma Creatorului întregului Univers) era stăpânul cerului. Înţelepţii (rishis) au implorat Soarele (Surya) să creeze mai multe lumi, oferindu-i ca ofrandă soma. Atunci, Surya a folosit Energia sa Supremă pentru a manifesta lumile (lokas sau bhuvanas). Astfel, această Energie Supremă a luat o formă proprie sub înfăţişarea plină de splendoare a Marii Puteri Cosmice Bhuvaneshwari.
Spre Inima Spirituală cu Tripura Bhairavi
Upanişadele vorbesc despre trei aspecte ale Absolutului Divin Transcendent, aspecte care sunt precursoare creaţiei. „El a dorit, so ‘kămayata, să devină multiplu, divers”. Acestă dorinţă, voinţă primordială este icchă sakti, forţa-voinţă, Tripura Sundari din Dasha Mah. Apoi este a doua ipostază: „Care a văzut, tadaikşata”. Această percepţie determină ceea ce este cunoscut ca Spaţiu şi are drept rezultat forţa-cunoaştere, jnăna sakti. Bhuvaneshwari este numele ei. Cel de al treilea aspect este tapas. „El şi-a insuflat energie sieşi: sa tapo’ tapyata”, spun Upanişadele. Acest tapas este forţa-acţiune kriyă sakti şi este desemnata de marele nume Tripura Bhairavi.”( Shankaranarayanan)Tripura Bhairavi este forţa Divinului de a acţiona, înţelepciunea focului purificator şi a concentrării perfecte. Ea este totodată perseverenţa, focul aspiraţiei, ardoarea ce însoţeşt drumul nostru spre idealurile propuse precum şi patosul din toate acţiunile pe care le săvârşim cu tot sufletul. Pasiunea unei vieţi trăite profund, perseverenţa, cufundarea totală în miezul oricărui lucru sau fenomen pe care îl studiem, puritatea deplină ce o trezim prin sadhana, toate acestea sunt urmarea trezirii înţelepciunii lui Tripura Bhair avi în noi.
Chinnamasta
Chinnamasta face ca înţelegerea limitată să poată fi depăşită şi să se reveleze astfel realitea condiţionată.
Înţelepciunea sa te duce dincolo de dualitate, dincolo de mintea legată de efemeritate. Prin ea se transcende lumea obişnuită sau se conştientizează extraordinarul acestei lumi.
Shankaranarayanan spune: ”Chinnamasta este tunetul care distruge toate fortele antidivine; ea este strălucirea ascunsă în inima norului. Stăpânind peste Divina Minte, ea actionează prin mintea umană și este simtul de dincolo de simturi. Există cinci simturi ale actiunii armendriyas și cinci simturi ale cunoașterii – jnănendriyas; mintea este considerată de către gânditorii indieni ca fiind al unsprezecelea simt . De fapt, ea este cunoscută ca antahkarana, prin care ochiul vede, urechea aude și celelalte sim uri își îndeplinesc functiile. Omul devine stăpân peste simturile lui gratie fortei lui Chinnamasta.
Chinnamasta reprezintă forta neîmblânzită, puterea extraordinară a Supremului.
Chinnamasta își are sediul în cap, în locul dintre sprâncene, în ajna cakra; este puterea vointei superioare și a viziunii supramentale.”
Despre Chinnamasta, Machig si Chod
Prajna Paramita ne învaţă că odată ce am renunţat la gândirea conceptuală, vidul este revelat fiind plin. El nu este o pustietate moartă ci un pântece vibrant al conştiinţei din care totul se naşte. Învăţătura oferirii propriului corp ca nectar tuturor fiinţelor vii (chod) ne arată că acesta nu este doar un simplu sacrificiu de sine care conduce la moarte, ci o generozitate care provine dintr-o inimă deschisă, bazată pe înţelegerea faptului că totul este impermanent în dualitate şi că nu există o existenţă separată, individuală.
Dhumavati – a şaptea rază a Înţelepciunii
Cele Zece mari Înţelepciuni – Dasha Maha Vidya – descriu Fiinţa divină prin atributele care îi conturează perfecţiunea. Analog, la nivel uman ele încununează viaţa împlintă, trăită fericită. Fiecare Maha Vidya reprezintă un aspect ideal al fiinţei umane ca şi al Divinului. De aici se poate înţelege necesitatea trezirii acestora în fiecare dintre noi. Fie că o vom face în această viaţă, fie că mai aşteptăm câteva zeci de existenţe, atunci când vom atinge cele mai înalte nivele spirituale, vom constata şi înflorirea acestor mari înţelepciuni în noi. Ele caracterizează desăvârşirea pe care orice om o va atinge.
Înţelepciunea lui Dhumavati este Vidul care există înaintea şi în urma Creaţiei.
Forma urâtă prin care e descrisă îl învaţă pe aspirant să privească dincolo de ceea ce e suprareal, să privească în profunzime şi să caute adevărurile înalte ale vieţii.
Dhumavati este cea care dăruieşte puteri paranormale, cea care te salvează din necazuri, cea care oferă daruri, inclusiv spirituale, cum ar fi cunoaşterea ultimă sau eliberarea.
Faţă în faţă cu minunea prin Bagalamukhi
Bagalamukhi e un alt aspect al formei teribile a lui Kali, fiind puterea de a opri, paraliza sau neutraliza, Sthambhana Shakti. Ea este energia lui Kali care se manifestă ca o armă invincibilă. Dar această armă işi are forţa într-o mantra şi în lumina desi nu este doar o armă a puterii, ci una a frumuseţii.
Prin Bagalamukhi, este posibil să ne oprim mişcarea în timp şi spaţiu şi să intrăm în infinitul etern.
Bagalamukhi mai e numită Pitambaradevi sau Brahmastra Rupini pentru că ea transformă fiecare lucru în opusul lui. În momentul liniştit dintre dualităţi, ea ne permite să le transcendem. Bagalamukhi e prezenţa secretă a opuşilor în care fiecare lucru e dizolvat înapoi în Nefiinţă.
Bagalamukhi este una din Dasha Maha Vidya, una din cele Zece Mari Înţelepciuni divine.
Locul ei în corp e indra-yoni, palatul moale, punctul aflat la mijloc între simţurile ochilor, urechilor, nasului şi limbii.
Bagalamukhi e vizualizată ca fiind aşezată pe un tron de aur şi înconjurată de lotuşi galbeni. Ea este uimirea, minunarea, fascinaţia pe care o trăim deseori în faţa frumuseţii. Dorinţa oamenilor de a vedea minuni este o manifestare directă a lui Bagala. Simţim, inutim că viaţa ne este mult mai intensă dacă suntem în preajma miracolelor. Matangi – Armonia şi sensul vieţii
Înţelepciunea armoniei divine a totului este reprezentata in Tantra Shastra de Matangi.
Prin trezirea acesteia toţi cei care se confruntă cu haosul, dezordinea, incoerenţa, existenţa fără rost vor putea să depăşească aceste situaţii.
Ordinea cauzală şi acauzală, forţele naturii şi energia vindecătoare a plantelor, puterea cuvântului rostit şi redarea valorii limabjului sunt câteva din caracteristicile lui Matangi.
Matangi este totodată şi expresia fundamentală a tendinţei de unificare într-un tot coerent şi unitar a întregului univers şi de aceea cunoaşterea ei deschide calea spre trăirea un ităţii şi unicităţii divine, principiu fundamental în hridaya yoga.
Kamalatmika – Intelepciunea Splendorii Divine
Kamalatmika este „Cea precum esenta lotusului” – zeita bogatiei, a frumusetii, a fertilitatii, a iubirii si devotiunii.
Kamalatmika reprezinta dansul Sinelui prin cele Zece Maha Vidya. Intelepciunea eternitatii, puterea compasiunii divine, iubirea si frumusetea in esenta lor, cunoasterea suprema ca spatiu nesfarsit, focul purificator, curajul si discernamantul, vidul beatific, fascinatia divina si armonia naturii dau nastere splendorii
divine.
Kamalatmika este energia prin care putem atinge prosperitatea materiala si spirituala, abundenta in toate formele ei.
Ea este adeseori vizualizata sub forma unei zeite de o frumusete orbitoare, ce straluceste extatic la nivelul inimii si trezeste gratia divina in toate fiintele
din Univers.
Kamalatmika este splendoarea divina in manifestare.
https://dezvoltarespirituala.ro/wp-content/uploads/2023/03/Dasha-Maha-Vidya.jpg5711000adminhttps://dezvoltarespirituala.ro/wp-content/uploads/2025/07/logo-transparent.pngadmin2023-03-21 19:49:242023-03-21 19:49:24Dasha Maha Vidya – Cele Zece Mari Intelepciuni Cosmice
Ielele sunt fapturi feminine supranaturale intilnite in mitologia romaneasca, foarte raspindite in superstitii, carora nu li se poate stabili insa un profil precis, din cauza marii diversitati a variantelor folclorice. Totusi, cel mai frecvent, Ielele sunt descrise ca niste fecioare zanatice, cu o mare putere de seductie si cu puteri magice, avind aceleasi atribute ca Nimfele, Naiadele, Dryadele, sau chiar si ca Sirenele.
Ielele locuiesc in vazduh, in paduri sau in pesteri, in munti, pe stinci sau pe maluri de ape, in balarii sau la raspintii, scaldindu-se adesea in izvoare.
Se crede despre ele ca apar in special noaptea la lumina lunii, rotindu-se in hora, in locuri retrase (poieni silvestre, iazuri, maluri de riuri, rascruci, vetre parasite sau chiar in vazduh, dansind goale, numai cu sinii goi, cu parul despletit, mai rar cu vestmint de zale sau infasurate in valuri transparente si cu clopotei la picioare); dansul lor specific este hora; locul pe care au dansat ramine ars ca de foc, iarba nemaiputind creste pe locul batatorit, iar crengile copacilor din jur fiind pirlite; mai tirziu, cind iarba rasare din nou, culoarea acesteia este verde-intunecata, nu e pascuta de vite, iar terenul devine prielnic inmultirii ciupercilor din specia „lingura zinei”.
Ielele apar uneori cu trup, alteori sint doar naluci imateriale, cu aspect iluzoriu de tinere femei vesele; de obicei, folclorul le reprezinta tinere si frumoase, voluptuoase si seducatoare, nemuritoare, zburdalnice pina la delir, vindicative si rele, fara a fi totusi structural malefice.
Ielele vin fie in numar nelimitat, fie umbla in cete de sapte, uneori chiar 3, in acest ultim caz (raspindit in Oltenia), legenda le considera fiicele lui Alexandru Machedon si le numeste Catrina, Zalina si Marina.
Nu sint considerate, in general, genii rele; ele se rabuna doar atunci cind sint provocate, ofensate sau vazute in timpul dansului (in mod obisnuit sint invizibile, putind fi zarite rareori si numai noaptea), insa atunci pedepsesc pe cel vinovat pocindu-l, dupa ce l-au adormit cu cintecul si cu virtejul horei jucate in jurul acestuia de trei ori.
Principalele lor insusiri sint coregrafia si cintecul vocal cu care, ca si Sirenele, isi vrajesc ascultatorii. O traditie din Prahova, pomenita de B.P.Hasdeu, spune ca „ielele beau noaptea apa de prin fintini si oricine va bea dupa dinsele, il pocesc”. Ielele nu duc o viata individuala: cetele lor se aduna in aer, ele pot zbura, cu sau fara aripi, si se pot deplasa cu viteze fabuloase, parcurgind „noua mari si noua tari” intr-o singura noapte, uneori folosind trasuri cu cai de foc.
Ielele apar pe stinci singuratice, in poieni sau in anumiti copaci ca paltinul si nucul, rareori la rascruci de drumuri. In aproape toate descrierile care li se fac, Ielele apar acorporale. Foarte importanta in sistemul lor de seductie este imbracamintea.
Vesmintele lor cel mai adesea sint vaporoase, de matase ori din in, de obicei translucide sau chiar stravezii, prin care li se zaresc sinii. Intilnirea cu Ielele este in asemenea conditii extrem de periculoasa pentru oameni. Ielele sint considerate uneori razbunatoare, menire pe care le-a dat-o Dumnezeu sau Diavolul, in aceasta ipostaza fiind identice cu Eriniile din mitologia greaca (la romani, Furii).
Se spune ca barbatii si femeile care lucreaza de Rusalii sint ridicati in virtejuri de pe pamint, chinuiti si ismintitii.
Multi gospodari de la sate ne-au povestit cum, in zi senina ca si cristalul, s-au trezit cu finul abia strans in claie dintr-o data luat si dus de Vintoase – un fel de vartej format din curenti turbionari care se formeaza istantaneu si dispar undeva prin paduri.
Obiectele prinse in acele virtejuri sint risipite pe distante foarte mari. Se spune totodata ca oamenii ori vitele care au calcat locul batatorit de Hora Ielelor mor in mod misterios.
Grindina, inundatiile catastrofale, uscarea pomilor din aceasta perioada a anului sunt atribuite tot puterilor malefice ale acestor fapturi.
La tara spre exemplu, daca un barbat ramine olog dupa ce s-a culcat pe cimp, satenii considera ca a fost pedepsit de Iele.
Nici cei care dorm sub arborii considerati de Iele proprietate intangibila sau beau din izvoarele, din fantanile sau din iazurile lor ori din vasele de gospodarie care au fost uitate afara peste noapte, descoperite, nu scapa de razbunarea Ielelor.
Pedepse cumplite primesc cei care refuza invitatia la hora sau care le imita gesturile ridiculizindu-le. Cine, din intimplare, le aude cintecul, ramane mut.
Rusaliile
La 50 de zile dupa Pasti poporul roman serbeaza, timp de trei zile sau o saptamina (diferentieri zonale), Rusaliile. Acestea sint personaje feminine cvasimalefice a caror existenta se petrece mai ales in vazduh, vara si in padure.
Similar Ielelor, cu care uneori sint confundate, una dintre calitatile lor principale este dansul deosebit de frumos. Danseaza in aer sau pe pamint, noaptea, asezate in cerc, dar, daca sint zarite de un muritor sau daca, din greseala cineva calca pe locul pe care au dansat (acolo iarba este arsa), acesta se imbolnaveste foarte grav de o boala numita, in limbaj popular, „luat de Rusalii”.
Remediul magic-ritual impotriva acestor boli il ofereau, in sudul tarii si in Moldova,Calusarii. Rusalii, latina Rosalia = sarbatoarea trandafirilor, constind in depunerea de trandafiri – rosae – pe morminte; rusaliile – femei fabuloase din categoria Ielelor, in mitologia romaneasca, fiicele lui Rusalim imparat; potrivit credintei populare, Rusaliile le iau oamenilor mintile.
Acest mit – sarbatoare pagina – , a fost suprapusa ulterior peste sarbatoarea crestina postpascala (Pascha rosata sau Domenica rosarum) a Cincizecimii si devenita Duminica Rusaliilor cind casele sint imbodobite cu ramuri verzi. Sarbatoarea este legata de abundenta vegetala a verii.
Caderea Rusaliilor este un dans frenetic cu prabusiri in somn hipnotic, practicat in Duminica Rusaliilor de femeile romance din zona Timoc, insa acesta este considerat mai degraba un caz izolat de datina locala. In Dobrogea romanizata, era obiceiul trandafirilor Rosalia de la sfirsitul primaverii, sarbatoare tinuta de credinciosi in relatie directa cu pomenirile din cultul mortilor.
Poporul a inventat si remedii impotriva actiunilor negative ale Ielelor, fie preventive – pelinul si usturoiul purtate la briu, in san ori la palarie – fie medical-exorciste: jocul caluseresc dansat pe trupul unui bolnav ide Ielei.
Tot pentru a evita rabunarea Ielelor, se infige un craniu de cal in parul portii. Coregrafia este cel mai semnificativ atribut al Ielelor. Horele Ielelor par sa mosteneasca dansul Baccantelor. Aceasta forma de superstitie este de altfel atestata la multe popoare.
Tacitus, in „Anale”, vorbeste despre un grup de romani care „cuprinsi de delir, se napustesc cu sabiile scoase asupra centurionilor”, dupa ce au vazut o Nimfa a unui izvor, goala, care „le-a dat sminteala si delir”.
Un gen de Iele exista si in mitologia germanica, cu origine daneza: Elfii locuiesc in paduri si danseaza. Arborele lor preferat este arinul, ei avind insa si un rege, pe Erlkonig.
Dimitrie Cantemir despre iele
In „Descriptio Moldaviae”, Dimitrie Cantemir numea Ielele „nimfe ale aerului, indragostite cel mai des de tinerii mai frumosi”.
Nu se cunoaste originea acestui mit. „Iele” nu este un nume, ci pronumele personal feminin „ele”, rostit popular. Numele lor real, tainic si inaccesibil este inlocuit cu simboluri atributive clasificate de obicei in doua categorii: epitete impartiale – Iele, Dinse, Dragaice, Vilve, Iezme, Irodite, Rusalii, Nagode, Vintoase si epitete flatante, cum sint Domnite, Maiestre, Frumoase, Musate, Fetele Codrului, Imparatesele Vazduhului, etc.
In folclor, apar insa si nume individuale pentru iele, ca Ana, Bugiana, Dumernica, Foiofia, Lacargia, Magdalina, Ruxanda, Tiranda, Trandafira, rar Cosinziana. Aceste nume nu pot fi rostite intimplator, deoarece pot deveni invocatii periculoase.
Fiecare vrajitoare cunoaste 9 dintre aceste pseudonime, pe care le poate utiliza in vraji. Poporul a consacrat si citeva sarbatori pentru Iele – Rusaliile, Stratul, Sfredelul sau Bulciul Rusaliilor, cele 9 joi de dupa Pasti, Marina, sf. Foca – ce trebuie respectate; cei care ignora aceste sarbatori vor avea de-a face cu minia Ielelor: barbatii si femeile care lucreaza in timpul acestor sarbatori sint ridicati in virtejuri de pe pamint, chinuiti si „smintiti”, la fel ca oamenii care au calcat locul batatorit de Hora Ielelor (in aceasta situatie cei vinovati sint prinsi in hora, intr-un dans demential care ii duce la nebunie), oameni si vite mor in mod misterios, apare grindina, se produc inundatii catastrofale, se usuca pomi, casele iau foc, alti oameni sint paralizati sau schiloditi.
Toti cei care au reusit sa invete si sa cinte cintecele Ielelor sint rapiti si dispar fara urma. Nici cei care dorm sub arborii considerati de Iele proprietate intangibila, sau beau din izvoarele, din fintinile sau din iazurile lor ori din vasele de gospodarie care au fost uitate afara peste noapte, descoperite, nu scapa de razbunarea Ielelor.
Pedepse cumplite primesc cei care refuza invitatia la hora sau care le imita gesturile ridiculizindu-le. Cine, din intimplare, le aude cintecul, ramine mut.
Sfintele. Frumoasele. Fata Padurii
Sanzienele sunt niste flori de camp, galbene-aurii, cu inflorescente marunte, pline de polen aromind puternic a fan si a miere.
La cea mai mica atingere, din ele se scutura o ploaie fina de aur, pentru ca sunt florile solstitiului de vara, iubitoare de soare, iar viata lor este scurta, de numai doua-trei saptamani, atata vreme cat astrul zilei se afla in taria lui.
Imaginea lor suava le-a facut Doamnele Florilor, Sant-zianele (Sfintele zeite sau zane), poate si pentru ca parfumul lor nu seamana cu al nici unei alte flori si, totusi, il inglobeaza pe al tuturora. Dar in traditia populara, Sanzienele sunt si niste fapturi ireale, fantastice, numite Sfintele, Frumoasele, fapturi luminoase de aer, albe, frumoase, binefacatoare. Din cauza acestei denumiri, sunt adesea confundate cu Ielele, Maiastrele sau Vantoasele, care de regula sunt zane rele. Parerile specialistilor, dar si ale taranilor sunt extrem de amestecate cand este vorba despre Sanziene, incat, pana la urma, totul ramane cat se poate de neclar. Ca sunt diferite de Iele este absolut sigur, pentru ca au numai insusiri bune: fuioare de vant usoare in timpul zilei, noaptea se transforma in zane cu parul galben si rochii albe de abur, ce danseaza sub razele lunii (astrul celor nascuti in aceasta zi) prin gradini, mutandu-se de la un loc la altul, cantand pe sus, cu glasuri nemaiauzit de armonioase.
Pentru ca sunt din alta lume si sunt atat de frumoase, cine le vede nu le crede si cine le-aude nu le raspunde.
Despre ele se stie ca iau glasul cucului, pentru ca incepand de pe 24 iunie, cucul amuteste, pleaca in munte si se transforma in uliu pasaresc, razbunandu-se pe toate celelalte pasari cantatoare. In realitate, ziua exacta cand, cu adevarat, cucul pleaca, pierzandu-si orice speranta de recapatare a glasului, nimeni din lumea oamenilor n-o stie existand si exista o spusa foarte subtila in acest sens: Atunci va sti femeia gandul barbatului, cand va sti ziua cand pleaca cucul.
Uneori, din mila, Sanzienele ii mai dezleaga limba sa cante o data sau de doua ori si dupa 24 iunie, dar bine ar fi daca nimeni nu l-ar auzi, fiindca numai de rau canta atunci, pentru cine-l aude.
Sanziene
La trei zile dupa solstitiul de vara, ziua incepe deja sa scada; orice inceput presupunand si existenta unui sfarsit. Intreaga vegetatie isi pierde cate putin sevele si aromele.
De aceea, ultima zi de culegere a plantelor vindecatoare este ziua de Sanziene, fiind socotita pana la urma si cea mai buna zi din an, florile potentandu-si puterile si mirosurile inainte sa le inceapa declinul. Se spune ca din noaptea zilei de Sanziene, Fata Padurii rupe varfurile florilor, adica le ia puterea si se pisa pe ele, luandu-le mirosurile, ea fiind stapana absoluta a florilor de leac, a florilor rare, a celor magice, a apelor minerale si termale, a vanturilor, a muntilor, a codrilor, putand sa apara fie singura, fie multiplicata. Sanzienele sau sfintele zane ar putea fi ipostaza benefica a Fetii Padurii, Marea Zeita a vegetatiei – fiindca florile de Sanziene intra tot in patrimoniul ei.
Dupa cum se vede, acest cult precrestin a fost foarte puternic din moment ce supravietuieste chiar si in zilele noastre.
Achim, da din mana si-mi povesteste cum era copil normal pana la 11 ani si atunci, deodata, fara sa stie de ce, a ramas asa, fara sa se mai poata misca, fara sa mai creasca. De-asta are inaltimea unui copil si de-asta oasele au inceput sa i se deformeze, si nici un doctor n-a putut spune ce s-a intamplat de fapt.
Bietul Achim a fost paralizat timp de 19 ani, imobil ca un lemn urcat in pat. Abia putea vorbi, durerile ii strabateau trupul ca niste fulgere fara leac, dar atunci, in 1988, dupa ce s-a petrecut minunea, el s-a dat jos si a mers.
Aveam sa aflu ceva mai tarziu ca paralizia inexplicabila a lui Achim s-ar fi declansat intr-o noapte de primavara, cand, copil neastamparat, ar fi deranjat ielele, frumoasele noptii care danseaza in clar de luna, care impletesc coamele cailor si innoada crengile inflorite ale pomilor, si ielele l-ar fi pocit pentru ca le-ar fi vazut dansand. Nici un muritor nu le poate vedea fara a plati pret greu.
Misterele padurii Drocaia
Dincolo de Jiu, intre dealurile din vestul Olteniei, exista o padure plina de arbori seculari si legende stravechi. Iele, clopote care se aud din pamant, izvoare cu puteri fermecate, stejari care cresc intr-un an cat altii in sapte infioara si azi lumea crepusculara a unui sat ingropat in saracie si in uitare.
La granita dintre Campia Bailestilor si-a Blahnitei, pamantul incepe sa creasca si sa dospeasca, transformandu-se in spinari rotunde de deal. Indesite si insirate sub lumina seaca a iernii, par o turma de animale matusalemice, asteptand Judecata de Apoi.
Locul pare fara timp si fara istorie: doar vanturi iuti si vartejuri usturatoare de praf, sate agatate pe sfori de vai, case pipernicite si cateva sperietori mancate pana la ultimul pai, de stolurile flamande de ciori.
Blestemul (copilul crescut de Muma Padurii)
Cand copilul avea doar cativa ani, o parte dintre osteni, condusi de un raufacator, s-au rasculat impotriva parintilor sai, pentru a pune stapanire pe locuri si pe averi. Spre groaza baiatului, care a reusit sa fuga in padure, nelegiuitii i-au omorat parintii chiar langa izvorul Tutur, aproape de mormantul bunicilor. Inainte de a inchide ochii pe veci, nefericita mama a blestemat acele meleaguri ce nu cunoscusera pana atunci rautatea si crima, astfel ca nimeni sa nu se mai bucure de bogatia si frumusetea lor.
Legenda spune ca izvorul a secat vreme de sapte ani, iar pe locul crimei a crescut un gorun care exista si acum. Marimea sa, ce se apropie de inaltimea unui bloc cu mai multe etaje, este de-a dreptul fantastica.
Deschiderea ramurilor face de jur imprejur un cerc cat o poiana, in care pe timpul verii nu creste nimic, nici macar iarba, iar toamna si iarna rasare muschi.
In cei sapte ani cat izvorul a fost secat, aceeasi legenda spune ca baietelul ar fi fost crescut de Muma Padurii, iar ielele au devenit surorile lui. De la el s-au tras, pana in secolul al XIX-lea, cele sapte generatii de haiduci din padurea Drocaia, ale caror sapte capetenii au purtat cu nestramutare acelasi nume: Cretu – in amintirea orfanului salbaticit.
Calauza noastra ofteaza: �Asa s-au amestecat binele si raul pe aceste meleaguri, iar de atunci inainte, parca se da o lupta pe viata si pe moarte intre iubirea intemeietoare si blestemul ce i-a urmat.
Barbatul furat de iele
Satul de astazi imbatraneste si moare vazand cu ochii, desi mai sunt vreo trei sute si ceva de fumuri – cum se spune cand se face numaratoarea familiilor.
Singura legatura cu lumea mare e rata care merge si vine o data pe zi, la si de la Craiova. Aici e capatul liniei. Cand ajunge in Gogosu, rata e insa goala. Nimeni nu pleaca si nu se intoarce de la oras. Iar cand pleaca, pleaca definitiv…
In sat exista doar doua televizoare si tot atatea aparate de radio. Unele case nici nu sunt racordate la curentul electric! De aceea, in bezna noptilor de aici, se vad foarte bine luminile enigmatice care umbla prin padurea Drocaia, din cand in cand.
Oamenii n-au nici macar moara. Se duc sa macine in satul vecin. Trec dealul prin marginea padurii, pe care o ocolesc cu teama, si ajung la Cernatesti, de unde au grija sa se intoarca inainte de lasarea intunericului.
La biserica se fac doar cateva botezuri pe an. In schimb, in fiecare luna au loc trei-patru inmormantari. Sunt sateni care n-au mai iesit din comuna de peste douazeci de ani… In acest loc pierdut si uitat al Olteniei, imparateste o saracie rupta parca din alt veac. Si peste toate, se mai astern si misterele padurii Drocaia, tesand o atmosfera halucinanta, crepusculara, caci satul se invecineaza cu supranaturalul, in fiece zi…
Maria Barbu are 80 de ani si este vaduva de aproape doua decenii. Locuieste in cea mai veche casa din comuna, aflata la final de viata, ca si stapana ei. Femeia are o pensie de 150.000 de lei pe luna… De la mijlocul verii pana spre toamna, se hraneste cu poame salbatice, culese din padure, de unde isi aduna si vreascuri, ca sa nu moara iarna de frig.
Se considera norocoasa atunci cand gaseste prin vreun tufis un iepure mort de batranete sau un fazan degerat. Ii aduce acasa si ii gateste. Acelea sunt singurele zile din an cand se infrupta din carne! In timp ce vorbeste, batrana plange intruna, cu lacrimile siroind pe obraz. Vorbele i se ineaca in suspine cand povesteste ca barbatul ei a disparut in padure, acum aproape douazeci de ani…
L-au furat ielele lui Cretu, ca n-aveam copii, si el era om in putere, tare chipes. L-am visat de mai multe ori, legat de un gorun, cu femei despuiate, care jucau in jurul sau. I-am facut parastase, cu toate ca militia nu mi-a dat hartie ca e mort. L-am rugat pe fostu popa sa facem o slujba de dezlegare in padure, dar mi-a spus ca i-e frica de secretaru de partid si de militian, sa nu ne bage la vrajitorie.
Au facut ancheta lunga si ziceau ca l-or fi omoratara tiganii veniti la furat lemne. Dac-o fi asa, nimeni nu stie unde l-or fi ingropat. Io cred ca l-au furat ielele, ca nu-l dovedeau pe el tiganii la lupta.
Abia dupa Revolutie imi dadura certificatu ca sa pot lua pensie de urmas, da mor de foame, maica. De ce-o fi nimerit omu meu in padure, taman intr-o zi cand stapanea raul?
Povestile Dadei Anica
– Rotita de la carucioara ielelor –
Dada Anica are mai bine de 90 de ani si nu sufera de nici o boala. Ii e ciuda, doar, ca oamenii nu o mai iau in serios cand spune ca ar vrea si ea sa mearga la sapat porumbul sau la pescuit in baltile dintre Borcea si Dunare, asa cum facea in tinerete: „Pe vremea mea, injunghiam campurile, nu alta!” – spune privind cu tristete pe fereastra blocului urias din Capitala, unde locuieste acum, la o nepoata.
Dada Anica s-a nascut in satul de langa Crucea de leac, la Roseti, si a fost botezata de un cioban ardelean care iernase cu turma in satul lor. De cand s-a pomenit copila, Dada Anica isi aminteste ca in fiecare an, de ziua Izvorului Tamaduirii, tot satul, in par, si oameni veniti de aiurea, umpleau campul din jurul Crucii de leac, cautand tamaduirea trupului si a sufletului.
<< Spunea mama mea, care a fost doftoroaia satului, cum se face, de Izvorul Tamaduirii, un mestesug pentru dezlegarea farmecelor si a bolilor, cu rotitele de la "carucioara ielelor".
Mama mea a vazut carucioara ielelor. Intr-o seara, tarziu, de frica tatei, care venise beat acasa, mama s-a ascuns in cotlon, ca era rece, de-acuma, pana ce tata s-ar fi astamparat si ar fi adormit.
Cotlonul era o vatra de caramizi puse in mijlocul tindei, peste care se punea ceaunul in care fierbea mancarea. Deasupra cotlonului era un cos urias, ca o hota, care se ingusta pe masura ce urca spre acoperis. Asa ca mama, ascunsa acolo, vedea pe horn cerul cu stelele. Si, cum sta ea acolo si se uita, a auzit un cantec subtirel si neasemuit de frumos.
Cand, ce crezi? Pe marnea hornului a vazut trei zane mici, ca niste papusi, asa, de-un cot de inalte, care cantau si se roteau intr-o hora, plutind, fara sa atinga cosul.
Femeile batrane din sat spuneau ca acelea sunt ielele si vin in noptile cu luna plina si se rotesc pe deasupra acoperisurilor caselor, cantand asa de frumos, ca un cor de ingeri. Si cine le aude, primeste un dar lecuitor: o rotita de la carucioara ielelor.
Si cand mama s-a dezmeticit din cantecele acelea ce-o fermecasera, s-a pomenit ca ii cade in poala, pe horn, o rotita de lemn, ceva mai mare ca o moneda de 100 de lei, bombata pe ambele parti.
Aceea era o rotita de la carucioara ielelor si cine mai avea in sat asemenea rotite, puneau patru la un loc, intr-un vas cu apa neinceputa, si le lasau noaptea la lumina stelelor, in noaptea dinspre ziua Izvorului Tamaduirii.
Si a doua zi dimineata, scoteau rotitele, isi lua fiecare inapoi rotita lui, si se spalau animalele si oamenii bolnavi, sau care aveau farmece, cu apa aceea, si ei se vindecau. Iar mama mea a zis ca n-a mai auzit niciodata asa cantece frumoase cum cantau ielele acelea.” >>
In mod ciudat, pe masura ce imbatraneste si mai mult, Dadei Anica amintirile din copilarie ii vin mai navalnic si cu tot mai multa claritate, mai clare chiar decat cele ce s-au intamplat cu doar 20 sau 30 de ani in urma.
Daca ai avea timp s-o asculti, ti-ar povesti ore intregi, fara sa se opreasca, despre nazbatiile ei din copilarie, despre lumea fascinanta dintre baltile Dunarii si Baragan, despre oamenii din satul sau.
Chiar daca trupul slab si uscat n-o mai asculta ca in tinerete, cu ochii albastri si iscoditori tot cata sa prinda firul vremii, convinsa fiind ca va trece de suta de ani, asa cum au facut si bunicele si strabunicele sale.
Babu, inteleptul din Gura Raului
La 81 de ani, dupa o viata petrecuta pe varful muntelui, langa oi, Nitu Stef stie randuielile vazute si nevazute ale lumii, de parca ar sta de-a dreapta lui Dumnezeu.
In satele din Marginimea Sibiului, Babu inseamna mos, al batran, un om intelept, credincios, trecut prin toate ale vietii, respectat si stimat. Babu este cel care intelege vremea si timpurile. Cel care stie. Babu este o institutie.
Despre Maiestre
Si eu am auzit odata Maiestrele, numai ca nu le-am vazut. Ca daca le vedeam, nu mai eram aicea sa povestesc. Ba eram pocit sau paralizat. Eram acolo, aproape de sat, cu oile la strunga. Erea pa toamna. Dormeam pa o cojoaca aproape de zorii zilei, cand canta cocosii. Se-mpreuna zorile.
Atunci am auzit ca prin vis un cantec ceresc si cand deschid ochii, vad miscand pe sus ceva, ca un fum. Ca o frunza pe boare mergea de lin. Si-am zis: Astea-s Maiestrele!. Erau sus, cat biserica. Am inchis ochii sa nu le vad. Stiam bine ce-i, din batrani. Si cantaau, cantau cantec ce nu s-o auzit pe asta lume. Cantau de deasupra si eu sedeam asa, cu ochii stransi, in cojoaca, si ascultam. Or cantat pe deasupra, poate jumate de ceas, poate mai mult, pana or rasarit zorile.
Si dupa ce-or rasarit, numa atuncea am deschis si eu ochii. Acuma s-o rait lumea. Duhurile ceresti nu-s ca in alte vremi. S-or dus si nu s-or mai inturna pana-i veac.
La capatul nordic al tarii, in Maramuresul invelit in paduri si in pajisti inmiresmate, traieste un om care a fost in Rai. E prieten cu ingerii, vorbeste cu mortii si aduce mesaje de pe lumea cealalta, fiind rapit in duh de pe vremea cand era doar copil. Astazi, IOAN SURDUC are 68 de ani si o familie numeroasa.
Modest, retras, accepta foarte greu sa vorbeasca, pentru ca nu vrea sa-l manie pe Dumnezeu cu trufia lui. Dorinta lui cea mai mare este sa traiasca in pace, ferit de curiozitatea si zarva lumii, care il asupresc. In casa lui vecina cu cerul, asezata pe-un varf de deal, Ioan Surduc isi asteapta cu seninatate sorocul, pentru a se putea intoarce pentru totdeauna in Rai.
Hora de ingerite
Pe la 12 ani, Ioan Surduc incepea sa semene a „flacaias” si mergea cu vitele la pascut prin poienile inalte de pe dealul Pitpoghirului.
Uneori se auzeau bubuituri indepartate, de la tunuri, dar razboiul nu prea se simtea pe acea vale, izolata la capatul lumii. Intr-o zi tarzie de toamna, cand padurile incepusera sa fie arse de brume, Ionica Surduc a trait minunea vietii sale. Pe neasteptate, el a fost „rapit in duh”, aidoma apostolului biblic!
„Eram pe un plai moale si mangaiam vitele. Soarele ardea bland. Dintr-o data, tot seninul s-a tulburat… A venit peste mine un vartej, plin cu frunze ruginii, care m-a cuprins ca un fior. Dupa cateva clipe, m-am trezit intr-o poiana unde nu mai era toamna. Totul stralucea si am vazut in jurul meu o hora de ingerite! Nici nu stiu cum sa le zic… Erau, parca, pe jumatate zane, pe jumatate ingeri.
Cantau asa de dulce si se leganau in jurul meu, ca nu-mi venea sa cred! Apoi, am vazut in fata mea pe „Fata Padurii”, cum ii ziceam noi, in copilarie, celei mai frumoase zane din povesti, dar Ea semana cu Maicuta Domnului.
Nu stiu daca era asa… Numai mie mi s-a parut, dar asa simteam! Chipul acela avea atata iubire, ca nu l-am uitat toata viata. Apoi, la marginea poienii, in spatele horei de ingerite, l-am vazut pe Nicolae Taficiuc, un consatean, mult mai tanar decat tata, care tinea in mana o firimitura de lumanare, arsa pana la capat. Nu stiu cat a durat totul, dar m-am trezit culcat pe iarba, pe plaiul tomnatic, fara vite!”.
Ionica Surduc a fugit acasa, ingrijorat de soarta vitelor, dar si emotionat de ceea ce se petrecuse cu el. Parca fusese un vis de cateva clipe… Cand a ajuns in batatura, mama-sa a izbucnit in plans si si-a facut sapte cruci, imbratisand flacaiasul.
Atunci a aflat, de-a dreptul uluit, ca fusese dat disparut in sat, de aproape doua zile!! Toti ceilalti trei frati – Petre, Mihai si Nicolae – plecasera sa-l caute, cand au vazut ca se intorc vitele singure acasa, pe inserat, dar nu ii dadusera de urma pe nicaieri, desi colindasera toate dealurile si poienile.
„Primul lucru pe care l-am spus, cu glas tare, de fata cu toti, mi-l amintesc si astazi: „Inseamna ca am fost plecat de pe lumea asta pe lumea cealalta, dar acolo cateva clipe fac cat doua zile…”
Dupa ce le-a povestit mamei si fratilor sai ceea ce i se intamplase, acestia au ramas cu gurile cascate si s-au crucit, caci nu mai era de gluma. In aceeasi seara a venit la ei, plansa si cu o broboada neagra, batrana mama a lui Nicolae Taficiuc, sa-i roage pe baieti sa traga clopotele, fiindca fiul ei murise cu cateva ceasuri mai devreme… De atunci, lui Ioan Surduc i s-a spus „proorocul” si vestea s-a raspandit in tot satul!
[Articol extras din Nexus Magazine, Anul II, Numarul 5 (februarie – martie 2006)]
Profetii – Mitar Tarabih
Mitar Tarabich, un taran de origine sarba din secolul al XIX-lea, a facut niste previziuni referitoare la secolul al XIX-lea si secolul al XX-lea neobisnuit de precise, astfel ca numai timpul va decide daca aceste profetii ale sale referitoare la secolul al XXI-lea sunt la fel de exacte.
Profetii – Mitar Tarabih
Mitar Tarabih (1829-1899), un taran analfabet din micul sat sarbesc Kremna, avea ocazional viziuni profetice. Fiind o persoana religioasa si avand ca nas un preot ortodox local, i-a povestit acestuia despre episoadele sale „de vedere in viitor”.Preotul, Zaharije Zaharich (1836-1918), a consemnat toate acestea intr-un mic carnetel care a fost deteriorat de foc in anul 1943, cand casa sa a fost distrusa de armata bulgara de ocupatie. Acest texte se afla acum in posesia familiei stranepotului lui Zaharich – Dejan Malenkovich. Spre deosebire de profetiile lui Nostradamus (1503–1566), care par a fi criptate cu ultima tehnologie de criptare pe 1024 biti, profetiile lui Tarabich sunt foarte clare.Cea mai cunoscuta profetie a lui Tarabich se refera la o serie de evenimente politice care s-au desfasurat in secolul al XIX-lea in Serbia.
Profetii – Mitar Tarabih
.
El a prezis un sir de evenimente ce au avut loc intr-o perioada de cativa zeci de ani si au dus in final la inlaturarea de la tronul regal al Serbiei a familiei guvernatoare Obrenovich. Aceasta profetie a devenit cunoscuta in Balcani sub numele de „profetia intunecata”, lucrurile desfasurandu-se exact asa cum au fost prezise.Trebuie sa tinem cont de faptul ca cuvintele lui Tarabich sunt traduse din limba sarbo-croata si ca traducerea realizata nu este neaparat in forma finala.
Profetii – Mitar Tarabih
.
Veti putea observa ca anumite fraze dintre ghilimele sunt stangace si neprelucrate, acestea fiind o oglindire precisa a accentului sau rural. Cuvintele lui Tarabih provin din conversatia cu nasul sau Zaharich, asa ca trebuie sa tineti cont de faptul ca orice referire la „tu” sau la „urmasii tai” se refera in la Zaharich (preotul). Cand Tarabich spune „noi” se refera la sarbi, nefacand insa distinctie intre croati, sarbi, slovaci, etc.; pentru el oricine vorbea limba lui era un sarb. De asemenea, e important de observat faptul ca nu stim de fapt cate din profetiile lui Tarabich au fost influentate de propria sa opinie. Unele dintre adjectivele utilizate pentru a descrie oamenii si evenimentele pe care le-a vazut pot fi o reflectare a interpretarii sale specifice omului de la tara asupra acelor evenimente (de exemplu: inteligent, viteaz, cinstit, oribil, napasta, etc).
Profetii – Mitar Tarabih
Profetii si evenimente desfasurate pana la sfarsitul primului razboi mondial (1903-1918)
.
Profetii – Mitar Tarabih
/
„Dupa asasinarea regelui si a reginei [Alexander si Draga Obrenovich], va veni la putere familia Karageorgevichi. Apoi vom incepe din nou un razboi cu turcii. Patru state crestine vor ataca Turcia si granita noastra va fi pe raul Lim. Apoi vom cuceri in sfarsit Kosovo.”
.
Fapte istorice:
• 1903 – Alexander si Draga Obrenovich au fost asasinati de propriile garzi, iar Peter Karageorgevich devine noul conducator al Serbiei.
• 1912 – se declanseaza primul razboi balcanic intre Alianta Balcanica (compusa din Serbia, Grecia, Bulgaria si Muntenegru) si Turcia (Imperiul Otoman). Alianta Balcanica invinge si Serbia isi muta granita pe raul Lim. Serbia obtine Kosovo de la turci.
Profetii – Mitar Tarabih
„Curand dupa acest razboi, va incepe un altul… Marele Razboi, in care se va varsa o multime de sange. Daca acel sange ar fi un rau, o piatra imensa de 300 de kilograme ar fi dusa de curent cu usurinta. O puternica armata de dincolo de rau, de trei ori mai mare decat a noastra, ne va ataca… si va distruge totul in calea ei. Va patrunde adanc in teritoriul nostru… Vremuri grele vor veni asupra noastra… Armata noastra aproape ca va ceda, dar apoi, brusc, un om inteligent, calare pe un armasar negru, va prelua comanda ei si va striga: „Inainte spre victorie camarazii mei! Inainte, frati sarbi! Armata noastra isi va reveni atunci la viata. Spiritul ei de lupta se va trezi si inamicul va fi izgonit departe peste rau…
Profetii – Mitar Tarabih
Fapte istorice:
• 1914 – Imperiul Austro-Ungar a inceput un razboi impotriva Sarbiei dupa ce un nationalist sarb, Gavrilo Princip, i-a asasinat, la Sarajevo, pe mostenitorul tronului austriac, arhiducele Franz Ferdinand si pe sotia acestuia. Acest razboi local s-a dezvoltat rapid, devenind primul razboi mondial (la care au luat parte 32 de natiuni). La inceput, Austria a cucerit cu usurinta partea centrala si de nord a Serbiei, dar in momentul in care generalul Alexandar Mishich – omul calare pe un armasar negru – a preluat comanda, armatele sarbe au reusit sa respinga invadatorii austrieci pana dincolo de raul Drina, inainte de octombrie 1915.
Profetii – Mitar Tarabih
„Apoi, dinspre nord, va veni peste noi o armata si mai mare. Pamanturile noastre vor fi devastate. Multi dintre noi vor muri de foame si de diferite boli. Timp de trei ani Serbia va fi intr-un intuneric total. In acest timp, trupele noastre ranite vor fi peste hotare. Ele vor sta intr-un loc inconjurat de mare si vor fi hranite si ingrijite de prieteni de peste mari. Apoi, dupa ce ranile li se vor vindeca, vor veni acasa cu niste vapoare si vor elibera Serbia si toate teritoriile in care traiesc fratii nostri.”
.
Fapte istorice:
• Germanii si-au inceput atacul dinspre nord si pana in luna decembrie 1915 i-au invins pe sarbi. Armata si guvernul sarb s-au refugiat in 1916 in insulele grecesti Kerkira (Corfu). Acolo s-au regrupat si dupa ce s-au refacut complet, au navigat spre Salonic unde au format un nou front impreuna cu trupele aliate. Dupa multe lupte grele, Serbia a fost in sfarsit libera si s-a reunit cu celelalte natiuni slave din sud (croatii si slovacii), ale caror teritorii au facut parte din Imperiul Austro-Ungar. In timpul ocupatiei germane, un mare numar de oameni din Serbia au murit de foame si de diferite boli.
Profetii – Mitar Tarabih
„Iti voi mai spune inca un lucru parinte: armata invadatoare va intra in Kremna exact in ziua ta de botez, va ramane aici timp de trei ani si va pleca exact in aceasi zi in care a venit – ziua sfantului Luca. Dar tu nu vei vedea sfarsitul razboiului. In ultimul an al acestui macel mondial, vei muri. Aceste doua razboaie, cel cu turcii si cel mare, in care va fi implicata intreaga lume, iti vor lua doi dintre copii – unul inainte si altul dupa moartea ta.”
Profetii – Mitar Tarabih
Fapte istorice:
• Germanii au intrat in Krema in ziua Sf. Luca si satul a fost eliberat dupa trei ani, exact in aceiasi zi. Zaharije Zaharich a murit in 1918, in ultimul an al primului razboi mondial. In acest razboi si-au pierdut viata doi dintre copii sai – unul inainte si celalalt dupa moartea sa.
Previziuni si evenimente desfasurate pana la sfarsitul celui de al doilea razboi mondial (1918–1945)
Profetii – Mitar Tarabih
„Asculta-ma, bunul meu parinte: dupa primul mare razboi, Austria va disparea si Serbia va fi la fel de mare ca un adevarat regat. Vom trai impreuna cu fratii nostri de la nord.”
.
Fapte istorice:
• 1918 – Imperiul Austro-Ungar a fost dizolvat. In decembrie 1918, a fost proclamat un nou stat, intitulat oficial Regatul Sarbilor, Croatilor si Slovenilor. Acest regat a trecut in mod constant prin probleme economice, sociale si politice cauzate in cea mai mare parte de conflictele desfasurate intre diferitele partide politice nationaliste.
„Pentru cativa ani vom trai in pace, armonie si prosperitate. Dar acest lucru nu va dura mult. Oamenii nostri vor fi cuprinsi de o ura veninoasa… Sange va fi varsat… oribil! Nu stiu cand si de ce, dar probabil va fi din cauza acestei uri.”
Profetii – Mitar Tarabih
Fapte istorice:
• Dominatia guvernului de catre sarbi si numarul mare de partide politice, cat si negarea autonomiei croatilor, slovenilor si a altor grupuri minoritare, a dat nastere unor puternice lupte politice in imperiu. Sub conducerea lui Stjepan Radich, croatii si aliatii lor au luptat sistematic impotriva unui sistem centralizat si impotriva conducerii. Prima faza a acestei lupte s-a incheiat in iunie 1928 cand un deputat din Muntenegru a impuscat mortal doi dintre colegii sai parlamentari. Drept razbunare, croatii s-au retras din parlament si au organizat un regim separatist, cu cartierul general in Zagreb. Razboiul civil parea iminent, dar in ianuarie 1929, regele Alexandru (rege sarb) a suspendat constitutia din 1921, a dizolvat parlamentul si toate partidele politice si a impus un control dictatorial.Regele, sperand sa stabileasca astfel o stare de unitate nationala, a abolit apoi provinciile traditionale si a schimbat numele statului in Regatul Yugoslaviei („Tara slavilor din sud”).
Profetii – Mitar Tarabih
„Apoi, cel ce sta pe tronul regatului nostru este ucis, lasand in urma o vaduva si niste orfani. O ruda a acestui ii va lua locul pe tron, incercand sa
conduca corect si sa aiba grija de copiii varului sau. Dar oamenii nu il iubesc si este acuzat de faptul ca este un conducator nedrept. Armata sa il
detroneaza si il arunca in inchisoare. Viata sa va fi salvata de regele si regina Angliei. Apoi, pe tron se va aseza fiul regelui ucis. Dar va conduce doar cateva zile deoarece soldatii sai il vor lua si il vor duce peste mari din cauza ca regatul nostru este din nou invadat de o armata straina, rea. Intreaga Europa se afla sub stapanirea anti-crucii incovoiate.”
Profetii – Mitar Tarabih
Fapte istorice:
• Pe data de 9 octombrie 1934, un terorist macedonian aflat in legatura cu grupurile separatiste croate il ucide pe regele Alexander, aflat pe atunci in Franta, intr-o misiune diplomatica. Fiul regelui, inca tanar, va succeda la tronul Yugoslaviei sub numele de Petru al II-lea. Conducerea statului va fi preluata legal de catre un consiliu de regenta tripartit condus de catre printul Pavle Karageorgevich, un var al regelui decedat. Devenind din ce in ce mai nepopular, Pavle a fost inlaturat de catre armata sa si exilat in Anglia. Al doilea razboi mondial a inceput in 1939. Armata germana a invadat Yugoslavia in aprilie 1941, dar tanarul rege Petru, inpreuna cu guvernul, a fugit din fata hoardelor invadatoare naziste.Cea mai mare parte a Europei a cazut sub ocupatia nazista.
Profetii – Mitar Tarabih
„La inceput Rusia nu va lupta in acest razboi, dar, cand va fi atacata de catre armata cea rea, va intra si ea in razboi. Un tar rosu se afla pe tronul Rusiei.”
Profetii – Mitar Tarabih
Fapte istorice:
• Cand Germania nazista a inceput cel de al doilea razboi mondial, URSS. (Rusia) a ramas neutra. In 22 iunie 1941, mai mult de trei milioane de soldati germani au invadat URSS.-ul.Sub conducerea lui Iosif Stalin, liderului partidului comunist, URSS.-ul a intrat in razboi.
Profetii – Mitar Tarabih
„Aici isi vor face aparitia oameni cu stele in frunte. Ei vor conduce Uzice si aceasta regiune exact 73 de zile, iar apoi, fugind din fata inamicilor, vor trece peste raul Drina. Acestea sunt perioade de foamete si mare rau… Sarbi se vor lupta si se vor macelari unii pe altii. Inamicul invadator se va uita la ura intunecata a sarbilor si va rade de noi. Un om cu ochi albastri, calare pe un cal alb apare in mijlocul poporului nostru. O stea straluceste pe fruntea sa. Armata cea rea il va cauta prin toata tara, prin paduri, peste rauri si peste mare, dar degeaba. Acest om va aduna o puternica armata si va elibera Belgradul de sub ocupatia straina. El va izgoni inamicul din tara noastra si regatul nostru va fi mai mare ca niciodata. Rusia va face o alianta cu alte mari regate de peste mari si impreuna vor distruge anti-crucea incovoiata si vor elibera toate popoarele inrobite din Europa.
Profetii – Mitar Tarabih
Fapte istorice:
• In Yugoslavia, partidul comunist condus de catre Josip Broz Tito – omul cu ochi albastri calare pe un cal alb – a inceput miscarea de rezistenta impotriva germanilor si a italienilor, cat si impotriva nationalistilor extremisti sarbi si croati care erau in razboi unii impotriva celorlalti. Simbolul partidului comunist condus de Tito era o cruce rosie, purtata pe palarie.
• Primul teritoriu eliberat de Tito si armata sa a fost regiunea din jurul orasului Uzice. Acestia au reusit sa ramana aici exact 73 de zile, dupa care au fost nevoiti sa fuga peste raul Drina, in Bosnia. In toata Yugoslavia se duceau lupte de gherila.
• In mai 1945, Germania a fost infranta de catre alianta formata din URSS., S.U.A., Marea Britanie si Franta si pana la sfarsitul anului,
.
Profetii – Mitar Tarabih
Yugoslavia a fost unita. Tito a intrat in Belgrad pe un cal alb si si-a stabilit resedinta la Palatul Regal. Atunci s-a format Yugoslavia comunista, care a dobandit noi teritorii statul vecin Italia.
Profetii si evenimente ce au urmat celui de al doilea razboi mondial (din 1946 pana in prezent)
[Nota editorului: spre deosebire de relatarile de mai inainte, preotul Zacharich vorbeste acum in jurnalul sau direct despre conversatiile cu Mitar
Tarabich.]
Profetii – Mitar Tarabih
„Mitar mi-a spus ca omul cu ochi albastri si cu stea in frunte va strica relatiile indelungate de dragoste cu rusii, fratii nostri crestini ortodocsi. El nu le va fi recunoscator pentru faptul ca el sade pe tronul nostru doar pentru ca ei l-au pus acolo. Aceste rani se vor vindeca repede si vom fi din nou prieteni cu poporul rus, dar niciodata nu vom mai fi sinceri, ci doar de suprafata, prefacandu-ne de dragul altora ca nu intelegem cum ne inselam si ne mintim unii pe altii.”
Profetii – Mitar Tarabih
Fapte istorice:
• In 1948, Tito a refuzat sa accepte ordine de la conducatorul URSS.-ului Iosif Stalin – omul care l-a format politic la inceputurile anilor ‘20 si la trimis inapoi in Yugoslavia pentru a organiza un partid comunist. URSS.-ul l-a denuntat pe Tito, acuzandu-l ca a deviat mult de la politica comunista. Tito a eliminat si executat membrii ai partidului sau care s-au opus deciziei sale. Relatiile cordiale cu URSS-ul au fost reluate in anul 1953, dupa moarte lui Stalin. Relatiile Yugoslaviei cu tarile capitaliste democrate au provocat neincrederi in relatia cu URSS-ul.
Profetii – Mitar Tarabih
„Dupa Marele Razboi, pacea va domni din nou asupra intregului pamant. Multe state noi vor apare… negre, albe, rosi si galbene. Se formeaza un tribunal international care nu permite tarilor sa se lupte una cu cealalta. Acest tribunal va fi deasupra tuturor regilor. Acolo unde se declanseaza un razboi, tribunalul va incerca sa judece cinstit, incercand sa transforme ura si macelul in iubire si pace. Cei norocosi ce vor trai sa vada aceste lucruri vor fi mai mult decat fericiti.”
Profetii – Mitar Tarabih
Fapte istorice:
• In decembrie 1945, au fost fondate Natiunile Unite. Articolul 33-38 din statutul Natiunilor Unite autorizeaza Consiliul de Securitate sa sprijine natiunile aflate in conflict sa isi rezolve neintelegerile prin intermediul unor mijloace pasnice, incluzand aici negocierile, ancheta, medierea, impacarea, arbitrarea si aplanarea judiciara.• Intre anii 1946 si 1970, o multime de tari din Asia, Africa, Orientul Mijlociu si America de Sud si-au obtinut independenta.
Profetii – Mitar Tarabih
„Dupa un timp, anumiti regi mari, cat si unii mici, vor incepe sa simuleze respect fata de tribunal, in timp ce vor face ceea ce doresc… Multe razboaie mici vor incepe datorita acestora… Mii si mii de oameni vor muri, dar nu vor mai fi razboaie mari.”
Profetii – Mitar Tarabih
Fapte istorice:
• Razboiul Coreean (1950–1953), razboiul din Vietnam (1959–1975), razboiul din Afganistan (1979–1988), scandalul contra Nicaraguei si contra Iranului (1979–1989), etc.
Profetii – Mitar Tarabih
„Vor fi cateva razboaie in jurul regatului lui Israel, dar mai devreme sau mai tarziu pacea va ajunge si in acesta zona. In aceste razboaie fratele se va lupta impotriva fratelui, dar apoi vor face pace si se vor saruta intre ei, insa ura lor va ramane… Toate aceste mici razboaie sunt declansate de catre marile regate datorita rautatii acestora; cei care se lupta si se macelaresc intre ei fac acest lucru datorita prostiei lor oarbe.”
Profetii – Mitar Tarabih
.
Fapte istorice:
• In 1947 in Estul Mijlociu a fost fondat statul Israel. In 1967, un razboi – cunoscut ca razboiul de sase zile – a izbucnit intre Israel si statele arabe
vecine. In 1975 a izbucnit un razboi civil in Liban, fiind implicati aici iranieni, sirieni, palestinieni si israelieni.
• Au mai existat si alte razboaie cum ar fi cel dintre Irak si Iran (1980-1988) si cel dintre Irak si Kuweit (1991), etc.
Profetii – Mitar Tarabih
„In tara noastra, pacea si prosperitatea vor dura mult timp. Multe generatii se vor naste si vor muri in pace, afland despre razboi doar din carti, din povesti si din diferite aparitii stranii.”
Profetii – Mitar Tarabih
Fapte istorice:
• In 1965 si 1966, reformele economice din Yugoslavia au dus la ceea ce s-a numit o revolutie economica. Productia totala a industriei a crescut in 1957 cu 70% mai mult decat cea din 1953, iar in anul 1966 era de doua ori mai mare decat cea din 1957. Preturile au fost stabilizate, economiile erau din ce in ce mai constante si productivitatea muncii a crescut cu aproape 70%.• Televiziunea si radioul s-au bucurat de un mare avant in anii 1950 si 1960.
Profetii – Mitar Tarabih
„Regatul nostru va fi puternic, iubit si respectat de toata lumea. Oamenii vor manca numai paine alba si grau intreg doar atunci cand vor dori. Toata lumea va calatori peste tot cu carute fara boi. Oamenii vor calatori pe cer, privind in jos, inspre pamantul nostru, ca si cum s-ar fi catarat pe muntele Tara.”
Profetii – Mitar Tarabih
Fapte istorice:
• A existat o perioada de prosperitate economica, dublata de introducerea masinilor, autobuzelor, vagoanelor si transportului aerian. (Yugoslavia si-a creat propria companie de transport aerian).
Profetii – Mitar Tarabih
„Serbia va prospera cel mai mult in perioada in care va fi guvernata de catre omul cu ochi albastri calare pe un cal alb, cel ce va veni in Serbia aducand un fel de religie noua. El se va urca pe tronul tarii noastre si va fi puternic si sanatos, traind o viata lunga, de aproape o suta de ani. Ii va place foarte mult sa vaneze si odata, in timp ce va fi la vanatoare va cadea intamplator de pe calul sau alb si astfel isi va pierde piciorul. Va muri datorita acestei rani si nu din cauza varstei sale inaintate.”
Profetii – Mitar Tarabih
Fapte istorice:
• Guvernarea lui Tito a adus in Yugoslavia comunismul si o stare de prosperitate economica. Tito a trait 87 de ani (1892-1980). Nu a avut un accident de vanatoare, dar ii placea mult sa calareasca si sa vaneze. Cauza reala a mortii sale a fost diabetul, ce a dus la amputarea piciorului sau.
Profetii – Mitar Tarabih
„Dupa el, tara nostra va fi guvernata de un fel de comisie, dar nu va mai fi niciodata asa cum a fost. Desi oamenii din regatul nostru vor uita de mizerie si de foame si vor trai in mare belsug, fratele va incepe sa urasca si sa gandeasca cu rautate la fratele sau.”
Profetii – Mitar Tarabih
Fapte istorice:
• Dupa moartea lui Tito, Yugoslavia a fost condusa de o „presedentie colectiva” pana in anul 1991. In anii ’80, au existat mari tensiuni in provincia Kosovo, care a devenit autonoma in anul 1968, dupa proteste dezlantuite impotriva conduceri sarbe. Cautand mai multa independenta si cerand o republica separata, majoritatea populatiei de origine albaneza a intrat in conflict cu populatia sarba si cu populatia din Muntenegru.
Profetii – Mitar Tarabih
„In interiorul granitelor noastre si in afara lor un nou popor va aparea. Acesta va creste ca iarba dupa potop. Va fi un popor bun si cinstit si va raspunde la ura noastra cu intelepciune. Vor avea grija unii de altii ca fratii. Iar noi, datorita nebuniei noastre, vom gandi ca stim totul, ca putem face orice si ii vom boteza cu o noua credinta de-a noastra, dar toate acestea vor fi in zadar deoarece acest nou popor va crede doar in el insusi si in nimeni altcineva. Multe necazuri vor veni din aceasta directie, deoarece aceasta noua natiune va fi curajoasa.”
Profetii – Mitar Tarabih
Fapte istorice:
• Dupa ce Parlamentul Croatiei si al Sloveniei a emis declaratiile de independenta din 25 iunie 1991, guvernul federal yugoslav a ordonat armatei ce era majoritar sarba sa ii inabuse pe separationisti. In Slovenia s-a declansat un razboi care a durat 10 zile, soldat cu infrangerea sarbilor. Razboiul din Croatia a durat sapte luni, sfarsindu-se in ianuarie 1992. Aceste secesiuni si declaratia de independenta a Republicii Yugoslave a Macedoniei din septembrie 1991 a marcat de fapt sfarsitul existentei Yugoslaviei. Declaratia de independenta a Bosniei si Hertegovinei din luna martie 1992 si luptele care au decurs de aici au marcat izbucnirea razboiului dintre Bosnia, Croatia si Hertegovina.
Profetii – Mitar Tarabih
„Multe veri va dura acest necaz si nimeni nu va fi capabil sa il stopeze, deoarece acea natiune va creste ca iarba. Cel ce se va naste la multe veri dupa tine va fi cinstit si inteligent; va fi in relatii de pace cu acestia. Noi vom trai in pace – ei acolo, noi aici si acolo.”
Profetii – Mitar Tarabih
Fapte istorice:
• Razboiul dintre Bosnia, Croatia si Hertegovina a durat cinci ani (1991-1995). Unul dintre aspectele semnificative ale acestui conflict a fost implicarea internationala, atat politica cat si militara (prin intermediul NATO). Comunitatea internationala a luat o serie de masuri, incluzand aici initiative de pace si planuri de pace. „Ei acolo, noi aici si acolo”: dupa razboi, populatia de etnie croata a trait doar in Croatia in timp ce populatia de etnie sarba a trait atat in Serbia, cat si in Croatia.
Profetii – Mitar Tarabih
.
„Vezi tu, parinte, atunci cand lumea incepe sa traiasca in abundenta si pace dupa cel de-al doilea mare razboi, toate acestea vor fi doar o iluzie amara, deoarece multi vor uita de Dumnezeu si vor venera doar propria lor inteligenta umana… Si stii tu, nasule, ce este inteligenta umana comparata cu vointa si cunoasterea lui Dumnezeu? Nici macar o singura picatura in ocean.”
Profetii – Mitar Tarabih
Fapte istorice:
• Odata cu dezvoltarea cunoasterii stintifice si a explicarii stintifice logice a fenomenelor considerate anterior ca fiind supranaturale, ateismul a devenit o orientare filozofica mai naturala si mai putin dispretuita.
Profetii – Mitar Tarabih
„Oamenii vor construi o cutie si in interiorul ei va fi un fel de dispozitiv cu imagini, dar nu vor fi capabili sa comunice cu mine cand voi fi mort, desi prin intermediul acestor imagini vor fi asa de aproape de aceasta alta lume, la fel cum sunt de apropiate firele de par de pe capul oamenilor. Cu ajutorul acestui dispozitiv cu imagini, omul va fi capabil sa vada tot ce se petrece in intreaga lume.”
Profetii – Mitar Tarabih
Fapte istorice:
• Inventia televiziunii si a computerului.
• Influenta exercitata de internet si de programele de televiziune CNN, Al-Jazeera, Fox News, CCTV, etc.
• Cautand pe internet cu Google cuvintele „fantoma” si „detector” am ajuns la acest rezultat:
Profetii – Mitar Tarabih
„Detectoare EMF. Detectoarele EMF au fost construite cu scopul de a detecta emisiile electromagnetice ale cuptoarelor cu microunde si ale liniilor electrice de inalta tensiune. Detectoarele EMF alerteaza investigatorii de prezenta fantomelor prin intermediul masurarii distorsiunilor electromagnetice cuprinse intre doi si sapte miligauss. Modelele care sunt cel mai des recomandate de catre cercetatorii in domeniul paranormalului sunt: detectorul de tri-camp EMF si detectorul de tri-camp natural EM.”
„Oamenii vor face gauri in pamant si vor extrage aur, care le va da lumina, viteza si putere, iar Pamantul va varsa lacrimi de tristete, deoarece va fi mult mai mult aur si lumina la suprafata lui decat in interiorul lui. Pamantul va suferi datorita acestor rani deschise. In loc sa lucreze in interior, oamenii vor sapa pretutindeni, in locuri bune si in locuri rele, dar adevarata putere va fi in jurul lor, nefiind capabila sa la spuna: Veniti, luati-ma; nu vedeti ca sunt aici, pretutindeni in jurul vostru?” Doar dupa multe veri oamenii isi vor reaminti de aceasta putere reala si atunci vor realiza ce prosteste a fost sa sape toate acele gauri.”
Profetii – Mitar Tarabih
Fapte istorice:
• Petrolul, cunoscut si ca „aurul negru”, furnizeaza energie pentru automobile, generatoare electrice, avioane, etc. Prospectiunile de descoperire a noi zacaminte petroliere sunt o actiune economica riscanta, dar in anii ’80 tehnicile de explorare au fost perfectionate, desi inca mai exista riscul de a descoperi zacaminte de petrol neviabile din punct de vedere economic. Expertii in domeniu estimeaza ca, pana in anul 2050, vor fi epuizate rezervele mondiale de petrol.
Profetii – Mitar Tarabih
„Aceasta putere va fi de asemenea prezenta in oameni, dar va dura mult timp pana ce oamenii o vor descoperi si o vor utiliza. Oamenii vor trai foarte mult timp fara a fi capabili sa se cunoasca pe ei insisi. Vor fi multi oameni invatati care vor gandi ca stiu totul si ca pot face orice. Ei vor fi de fapt marele obstacol in calea acestei realizari (cunoasterea de sine), dar, odata ce oamenii vor dobandi aceasta cunoastere, vor intelege cat de mult s-au inselat atunci cand au ascultat de invatatii lor. Cand acest lucru se va petrece, oamenilor le va parea rau ca nu au descoperit mai inainte aceasta cunoastere atat de simpla. Oamenii vor face multe lucruri stupide, gandind ca ei stiu totul si pot face orice, desi in realitate nu stiu nimic.
Profetii – Mitar Tarabih
In Orient vor apare oameni intelepti, iar intelepciunea acestora va traversa toate marile si frontierele, dar mult timp oamenii nu vor crede in aceasta intelepciune. Dimpotriva, ei vor declara ca fiind minciuna tot acest adevar. Sufletul lor nu va fi posedat de diavol, ci de ceva mult mai rau. Ei vor crede ca iluzia lor este adevarul absolut, desi nu va fi nici un adevar in capetele lor.Aici, acasa, va fi la fel ca pretutindeni in intreaga lume. Oamenii vor incepe sa urasca aerul curat si toata aceasta frumusete si prospetime divina si se vor ascunde in rancezeala. Nimeni nu ii va forta sa faca acest lucru, ci vor face acest lucru din vointa lor libera.
.
Profetii – Mitar Tarabih
Aici, in Kremna, multe ogoare vor deveni pajisti si multe case vor fi abandonate, dar, apoi, cei care au plecat se vor intoarce pentru a se vindeca respirand aer curat. In Serbia nu va fi posibil sa distingi femeile de barbati. Toti se vor imbraca la fel. Aceasta nenorocire va veni la noi de peste hotare, dar va ramane la noi cel mai mult. Un mire isi va lua o mireasa, dar nimeni nu va sti cine este mirele si cine mireasa. Oamenii vor fi pierduti si din ce in ce mai fara sens pe zi ce trece. Oamenii se vor naste fara sa stie cine a fost bunicul si strabunicul lor. Oamenii vor crede ca stiu totul, dar de fapt nu vor sti absolut nimic.”
Profetii – Mitar Tarabih
Fapte istorice:
• Asa cum se intampla pretutindeni in lume, oamenii parasesc zonele rurale pentru a cauta un serviciu in marile orase. In ziua de astazi mult mai multe femei au parul tuns scurt si poarta pantaloni decat in vremea lui Tarabich. Copii nascuti in afara casatoriei au devenit un lucru obisnuit.
Profetii – Mitar Tarabih
„Sarbii se vor separa unii de ceilalti si vor spune: „Eu nu sunt sarb, eu nu sunt sarb”… Paganii vor patrunde in aceasta natiune si se vor culca cu mamele, sotiile si surorile sarbilor. Acestea vor naste asemenea copii, incat acestia vor fi cei mai slabi urmasi aparuti printre sarbi inca de la inceputul lumii. Doar slabanogi se vor naste si nimeni nu va fi suficient de puternic pentru a da nastere unui erou adevarat.”
Fapte istorice:
• Dupa despartirea Yugoslaviei in Serbia, Croatia, Bosnia, si Kosovo, fortele ONU de mentinere a pacii au stationat in statele balcanice.
Profetii – Mitar Tarabih
Majoritatea dintre acestia erau barbati, astfel ca a existat posibilitatea ca acestia sa intretina relatii sexuale cu femeile din Serbia. Sau acest lucru se poate referi la violurile sistematice si raspandite ce au avut loc in timpul razboiului din Balcani.• Sarbii considera aceste forte de mentinere a pacii drepte invadatori ce s-au aliat in Kosovo cu musulmanii croati, bosnieci si albanezi.
Profetii – Mitar Tarabih
„La un moment dat, vom disparea de pe acest pamant al nostru. Vom merge spre nord, dar, apoi, realizand stupiditatea actiunii nostre, ne vom intoarce. Atunci ne vom destepta si vom izgoni paganii, in numele Domnului, pentru a nu ii mai vedea niciodata.”
Profetii – Mitar Tarabih
Fapte istorice:
• Pana la terminarea razboiului din Balcani, in 1995, economia Serbiei, a Croatiei si a Bosniei erau ruinate si somajul era larg raspandit. Populatia sarba, croata si bosniaca a trebuit sa plece in Germania, Danemarca, Belgia, etc., in nord, pentru a gasi de lucru. In Kosovo, sarbii au devenit refugiati.
• In iunie 2004, existau 200.000 refugiati sarbi din Kosovo – acolo au ramas doar 80.000 de sarbi. In martie 2004, KFOR avea stationati 19.000 de soldati, dintr-un total de 50.000; in iunie 2004, SFOR avea stationati in Bosnia 7.000 de soldati dintr-un total de 60.000.
• In iunie 2004, au aparut stiri din Kosovo conform carora etnicii de origine albaneza ii izgoneau pe etnicii sarbi din Kosovo, utilizand bande dezlantuite ce distrugeau bisericile si casele apartinand sarbilor, in timp ce trupele KFOR asistau neputincioase.
Profetii – Mitar Tarabih
„Intreaga lume va fi amenintata de o boala necunoscuta si nimeni nu va fi capabil sa gaseasca o tratament; toti vor spune „stiu, stiu, deoarece sunt invatat si destept”, dar nimeni nu va sti de fapt nimic. Oamenii vor cauta si vor cauta, dar nu vor fi capabili sa gaseasca tratamentul corect, care, cu ajutorul lui Dumnezeu, va exista pretutindeni in jurul lor si in interiorul lor. Oamenii vor calatori spre alte lumi pentru a descoperi acolo deserturi fara viata, totusi Dumnezeu ii va ierta; ei vor crede ca stiu mai multe decat Dumnezeu insusi. Acolo nu vor gasi nimic cu exceptia pacii eterne a lui Dumnezeu si vor simti cu inima si cu sufletul lor toata frumusetea si puterea lui Dumnezeu.
Profetii – Mitar Tarabih
.
Oamenii vor ajunge pana la Luna si la stele. Ei vor cauta viata, dar nu vor gasi viata asemanatoare cu a noastra. Aceasta va fi acolo, dar ei nu vor fi capabili sa o inteleaga si sa vada ca este viata. Pe cel care merge acolo, Dumnezeu sa il ierte, necrezand in Dumnezeu asa cum se cuvine unei persoane onorabile si decente; cand va veni inapoi va spune: Oh, voi oameni care rostiti numele lui Dumnezeu cu indoiala, mergeti acolo unde am fost eu si atunci veti vedea ce este mintea si puterea lui Dumnezeu.Cu cat oamenii vor sti mai multe cu atat mai putin se vor iubi si avea grija unul de celalalt. Ura va fi atat de mare intre ei incat le va pasa mai mult de diferitele lor dispozitive decat de propriile rude. Oamenii vor avea mai multa incredere in aceste dispozitive decat in cei mai apropiati vecini…Printre oamenii unei natiuni indepartate din nord va apare un om mic care ii va invata pe oameni despre dragoste si compasiune, dar vor fi multi ipocriti in jurul lui, astfel ca va avea multe probleme. Nici macar unul dintre acesti ipocriti nu va dori sa stie ce este gratia umana autentica, dar cartile pline de intelepciune ale acestui om vor ramane si toate vorbele sale se vor pastra, astfel ca oamenii vor vedea apoi cat s-au autoamagit.Cei care vor citi si scrie diferite carti cu numere vor gandi ca ei stiu cel mai mult. Acesti oameni invatati isi vor lasa vietile conduse de catre calculele lor si vor trai si actiona exact cum le spun aceste numere. Printre acesti oameni invatati vor exista oameni buni si oameni rai. Cei rai vor face fapte rele. Vor otravi apa si aerul si vor raspandi molime deasupra marilor, raurilor si pamantului, astfel incat oamenii vor incepe sa moara brusc de diferite boli. Cei buni si intelepti vor vedea ca tot acest efort si munca grea nu valoreaza nimic si ca duce doar la distrugerea lumii si in loc sa caute intelepciunea in numere, vor incepe sa o caute in meditatie.”
Profetii – Mitar Tarabih
Previziuni si evenimente din timpul celui de-al treilea razboi mondial
Profetii – Mitar Tarabih
„Cand vor incepe sa mediteze mai mult vor fi mai aproape de intelepciunea lui Dumnezeu, dar va fi prea tarziu, deoarece cei rai vor devasta deja intregul Pamant si oamenii vor incepe sa moara in numar mare. Apoi oamenii vor fugi din orase la tara si vor cauta muntii celor trei cruci, si acolo, inauntru, vor fi capabili sa respire si sa bea apa. Cei care vor scapa se vor salva pe ei insisi si pe familiile lor, dar nu pentru mult timp, caci o mare foamete va apare. Va exista o multime de mancare in orase si in sate, dar ea va fi otravita. Multi vor manca datorita foamei si vor muri imediat. Cei care vor posti pana la sfarsit vor supravietui, deoarece Sfantul Duh ii va salva si ei vor fi aproape de Dumnezeu. Cel mai mare si mai manios va lupta impotriva celui mai puternic si mai furios! Cand va incepe acest oribil razboi, va fi vai si amar de armata care zboara pe cer; mai bine va fi de cei care lupta pe pamant si in apa.Cei care vor purta acest razboi vor avea oameni de stiinta care vor inventa diferite si neobisnuite ghiulele. Cand acestea vor exploda, in loc sa ucida, vor azvarli o vraja asupra tuturor acelor vieti – oameni, ostiri si vite. Aceasta vraja ii va face sa doarma si vor dormi in loc sa lupte, iar dupa aceasta isi vor reveni in simtiri.Noi nu vom lupta in acest razboi, dar altii vor da batali deasupra capetelor noastre. Oameni in flacari vor cadea din cer deasupra Pozegai [oras din Serbia].
Profetii – Mitar Tarabih
La sfarsitul acestui razboi, doar o singura tara, inconjurata de mari mari, la fel de mare ca si Europa noastra [Australia?], va trai in pace, fara nici o problema… Deasupra acesteia nici macar o singura ghiulea nu va exploda! Cei care vor fugi si se vor ascunde in muntii celor trei cruci vor gasi adapost si vor fi salvati, pentru a trai dupa acea in abundenta, fericire si iubire, deoarece dupa aceea nu vor mai fi razboaie…”
Profetii – Mitar Tarabih
Nota editorului:
Neo, autorul acestui articol, considera ca drepturile de autor pentru acest articol ar trebui sa le apartina lui Mitar Tarabich, Zaharije Zaharich si persoanei care a tradus aceste profetii din limba sarba in limba engleza. Cititorii pot sa consulte un articol mai vechi: The Prophetic Visions of Mitar Tarabich („Viziunile profetice ale lui Mitar Tarabich”), care a fost publicat in NEXUS, vol. 3, nr. 3.
Prima perioada semnificativa a Lemuriei a inceput in jurul anului 200.000 BC, la putin timp dupa un ciclu precesional de 25.920 de ani. Acel ciclu precesional a determinat disparitia a mai mult de jumatate din populatia Pamantului, datorita cutremurelor masive si a schimbarilor climatice.
Perturbatiile electromagnetice au determinat fragmentarea si desprinderea unor suprafete de uscat, creand terenuri fertile pentru etape incipiente de dezvoltare a unor noi civilizatii. Sufletele atrase de taramul Lemuriei erau in general oameni pasnici, unii originari din Pleiade si unii din Sirius sau Orion.
Continentul Lemuriei a devenit de o suprafata aproximativ echivalenta cu a Australiei, fiind localizat la aproximativ aceeasi longitudine dar ceva mai la nord. Ceea ce multi istorici nu realizeaza este faptul ca diverse civilizatii au continuat sa existe pe celelalte continente in aceasta prima perioada a Lemuriei, chiar daca vibratia lor nu era asa de elevata ca a civilizatiei Lemuriei. Lemuria a fost numita ulterior Tara Mu. Era locuita de aproximativ o jumatate de miliard de oameni, aproximativ jumatate din populatia planetei la acea vreme.Dupa aproximativ 3 cicluri precesionale, fluctuatiile electromagnetice au fost iarasi foarte puternice, astfel incat, toate continentele exceptand Lemuria au fost inundate.
Cele mai multe suflete care si-au parasit corpurile fizice in acea catastrofa s-au reincarnat in Lemuria, astfel incat, populatia acesteia s-a marit intr-un ritm ametitor. Aceasta a determinat inceputul celei de a doua perioade a Lemuriei, aproximativ intre anii 122.000 BC si 100.000 B.C. In zona de varf a acestei perioade, populatia Lemuriei a atins nivelul de 1 miliard de oameni.
Acesti oameni nu erau orientati tehnologic, avand o natura tribala, bucurandu-se de muzica si ritmuri, traind in orase mari pe linia coastei.
Aproximativ in anul 100.000 B.C. (anii sunt usor rotunjiti pentru a fi mai usor de retinut), cometa Annanhutak (mentionata in scrierile vechi sub diverse nume. Conform Sferelor de Lumina, aceasta cometa va trece din nou prin sistemul solar in jurul anului 2017 – vezi mesajele mai vechi. Va provoca fluctuatii EM puternice, folosibile in procesul ascensiunii.
Nivelul de cataclisme geofizice si schimbari climatice depinde de liberul arbitru uman si a unor actori mai putin vizibili) a trecut foarte aproape de planeta, coada ei maturand atmosfera Pamantului, ceea ce a provocat o racire dramatica a climei. Oamenii din Lemuria erau obisnuiti cu climatul cald, tropical, cand, deodata, temperatura a scazut cu aproximativ 30 grade celsius in cateva ore. Cei mai multi au murit inghetati. Cei care au intuit ce urmeaza, au incercat sa fuga pe mare.
Multi s-au inecat. Putini care au scapat au incercat sa construiasca orase submarine dar nu au reusit. Exista multe legende ale marii provenind din acea perioada. Continentul Lemurian s-a scufundat in cele din urma in mare datorita furtunilor electromagnetice ce au urmat trecerii cometei.
Au fost foarte putini supravietuitori care au migrat spre ceea ce acum numim India, Indonezia, Australia si mai tarziu Hawai si Filipine.La nivel de suflet, lectia Lemuriei a fost urmatoarea: aspectul emotional, foarte dezvoltat in Lemuria, trebuia echilibrat cu intelectul (care lipsea de la majoritatea locuitorilor din Mu).
Daca oamenii din Lemuria ar fi dezvoltat stiinta, logica si rationamentul, ar fi avut tehnologia necesara sa supravietuiasca racirii accentuate a climei.Ceea ce nu a fost relevat inainte si a fost blocat ca informatie catre pamanteni, este faptul ca civilizatia Draco (originara din Alfa Draconis) a provocat traiectoria foarte apropiata de pamant a cometei. Printr-o serie de explozii nucleare in spatiu, ei au fortat trecerea cometei prin imediata vecinatate a planetei, urmarind distrugerea civilizatiilor pamantesti. Planul era sa puna stapanire pe Pamant ca fiind noua lor planeta (pe langa lacomie si temperament razboinic, alt factor al venirii lor aici a fost distrugerea lumilor din care ei isi trageau originea..).
Draco au avut un succes partial. Cu toate acestea, aterizarea pe planeta in corpurile lor native a fost o incercare deosebit de grea, mult mai grea decat daca s-ar fi incarnat ca si suflete in formele umane nascute aici. Este de ajuns sa stim ca gravitatia si compozitia atmosferei Pamantului le-a facut viata foarte grea in corpurile lor reptiliene. Astfel, au suferit mutatii si corpurile s-au marit, iar ei au ramas in numar mic.
Aceasta a fost ultima perioada care a dat nastere la legendele noastre cu dragoni.. (Draco au mai incercat sa preia Pamantul cu cateva milioane de ani inainte dar nu au reusit din aceleasi motive evocate aici).
Draconienii, genul care nu se da batut cu una cu doua, au petrecut muti ani in laboratoarele din navele lor spatiale manipuland mostre de ADN pana cand au reusit sa creeze un hibrid draco-uman. Secretul hibridului consta in injectarea de ADN reptilian in cerebelul uman, ceea ce crea mutatii rapide in intregul corp.Aceasta parte a anatomiei umane se numeste si astazi creier reptilian.
Caracteristicile implantului au fost comportamentul agresiv si competitiv precum si sindromul lupta sau fugi. Mutatia Draco impreuna cu combinatii de ADN din Orion au dat mare potenta caracteristicilor mentionate mai sus, dominand intregul organism.Astazi, aproximativ 80% din ADN-ul uman este de origine din Orion, sau, sa spunem hibrid Draco/Orion.
Ceea ce numesc unii „natura umana” este rezultatul manipularilor ADN-ului uman originar (pleiadean) de catre Draco si a incarnarilor subsecvente de suflete din Orion. ADN-ul Pleiadean, de care Sferele de Lumina erau atat de mandre (in termenii dimensiunilor inalte) a fost redus ca pondere in cele din urma la 20%. (cu toate acestea, exista o minoritate de oameni care a pastrat caracteristici ADN pleiadeene majoritare. Acei oameni nu agreeaza competitia si razboiul, ci cooperarea si buna intelegere).
Mult timp dupa ce razboaiele din constelatia Orion au luat sfarsit (mai mult de 100.000 de ani in urma), majoritatea factiunilor ce au migrat spre Pamant au ramas in mentalitate razboinica (lumea de astazi).
Daca ne uitam in jurul nostru, vedem nuantele acestui comportament in militarismul „civilizat”, patriotismul nationalist, tendinta de ostilitate precum si in obiceiurile barbare.Sferele de Lumina doresc sa adauge unele detalii despre oamenii din Lemuria. Exista date cum ca acestia traiau numai cu lumina solara, fara a avea nevoie de hrana. Informatia nu este corecta.
Oamenii din Lemuria depindeau major de mari si oceane pentru a-si asigura hrana. Au fost numai cateva suflete din acea perioada care au invatat sa traiasca numai cu lumina (asa cum exista si acum, dar au o viata foarte grea datorita poluarii fizice si energetice).Exista de asemenea informatii cum ca oamenii din Lemuria s-au incrucisat cu creaturi marine. Informatia este de asemenea eronata.
Oamenii din Mu procreau in modul pe care il cunoastem foarte bine. Legendele cu Sirene provin din perioada Pangeei (ulterior Pangeei, datorita rezultatelor dezastruase ale incrucisarilor intre specii, a fost dat un Pact Divin care interzicea acest fapt. Multe creaturi ciudate au luat nastere in Pangeea).
Pentru a trage concluziile finale despre Lemuria, sa rezumam :Civilizatia a inceput sa se organizeze incapand cu aprox. 200.000 B.C. si a continuat pana aproximativ 100.000 B.C. Nu a fost o societate tehnologica, ci una mai degraba tribala. Cu toate acestea, oamenii din Lemuria s-au elevat foarte mult in domeniul artistic.
Ei au fost ceea ce am numi o societate bazata pe emisfera dreapta a creierului, oameni spontani. Au avut ritualuri, tobe, instrumente muzicale. Dansau si se concentrau mult pe arta. Erau in general oameni pasnici si iubitori, dar, foarte naivi in multe privinte. Din acest motiv nu au vazut semnele prevestitoare ale disparitiei civilizatiei lor.
Grupuri din Orion si Alfa Draconis au invadat societatea din Lemuria, contribuind la distrugerea ei. Astfel, acestia au blocat evolutia Lemuriei, care ar fi putut duce la o eventuala salvare a ei. Trecerea cometei a produs racirea extrem de rapida a vremii, cei mai multi oameni din Lemuria murind inghetati. In perioada Lemuriei, oamenii erau 3D si 4D. In unele cazuri, ei au fost calauziti de ghizi din 5,6 si 7D, care le-au transmis invataturi deosebite. Cu toate acestea, bariera de frecvente joase din jurul Pamantului nu a favorizat obtinerea unei adevarate iluminari.
Lemuria a fost distrusa din motivul ignorantei locuitorilor sai, la care s-a adaugat manipularea fortelor intunecate din sistemele stelare mentionate. Daca cei din Lemuria ar fi fost echilibrati in interior (emotie si intelect, Inima si Minte), nu ar fi atras forte externe, la randul lor dezechilibrate..
LEMURIA
Cand Lemuria s-a scufundat, a avut loc o inversare a polilor si Atlantida s-a ridicat din mare. Cei 1.000 de maestrii nemuritori ai Scolii de Mistere din Naacal din Lemuria s-au indreptat spre Atlantida, mai precis catre una din insulele Atlantidei, numita Undal.
Primul lucru pe care l-au facut cand au ajuns pe insula Undal, a fost construirea unui zid care strabatea mijlocul insulei de la nord spre sud. Acest zid care avea o inaltime de circa 12 metri si o latime de sase metri impartea insula in doua zone astfel incat sa nu poti trece dintr-o parte in alta.
Apoi, acesti maestri nemuritori au ridicat un zid mai mic de la est catre vest, divizand astfel insula in patru parti. Aceasta structura este o replica a mintii omenesti, care se divide in doua emisfere despartite de corpus callosum. Emisfera stanga, masculina, este bazata pe logica.
Cea dreapta, feminina, este bazata pe experienta sau intuitie. Dar partea masculina are dealtfel un aspect feminin sau experimental asociat cu el, iar partea feminina are un aspect masculin, logic, asociata cu ea. Acestea sunt cele patru cvadrante ale mintii oemnesti.
Cand maestrii au terminat munca de divizare a insulei, jumatate din ei s-au asezat in partea masculina, jumatate in cea feminina. Maestrii care erau pe partea stanga au devenit ganditori logici, iar cei de pe partea dreapta au devenit ganditori intuitivi. Apoi ei au proiectat pe insula principala cele 10 tipare ale Copacului Vietii, astfel ca vortexuri de energie au inceput sa se roteasca spre zece locuri si i-au adus pe lemurieni in Atlantida.
Fiecare persoana a fost atrasa catre un anumit vortex asociat cu natura interioara a persoanei respective. Lemurienii care s-au asezat in zona care se intinde de la Lacul Titica pana la Muntele Shasta au simtit nevoia de a emigra catre Atlantida. Ei au fost atrasi spre Atlantida de catre vortexurile de energie create de catre maestrii nemuritori.
Din nefereicire, tiparul evolutionar al Lemuriei era construit astfel incat lemurienii si-au dezvoltat doar natura interioara asociata doar cu 8 vortexuri din cele 10 ale Copacului Vietii. Lemurienii au migrat spre opt din cele zece locuri, care au devenit orase mari, dar cele doua vortexuri ramase au devenit vacante. De aici a aparut o mare problema la inceput.
Vortexurile de energie vacante au sfarsit prin a atrage doua rase de extraterestri nepoftiti care s-au unit cu constiinta noastra umana si au devenit o parte a tiparului nostru evolutionar. Prima rasa extraterestra au fost evreii, ale caror origini erau necunoscute, dar ei nu constituiau o problema.
De fapt, in multe aspecte ei ne-au ajutat pentru ca au adus informatii avansate pe care noi nu le detineam. Problema a fost cu cea de-a doua rasa extraterestra. Aceasta rasa a venit de pe Marte, nu de pe planeta Marte pe care noi o stim sau care a existat atunci, ci de pe planeta Marte din urma cu 1 milion de ani. In acel timp Marte era o frumoasa planeta, cu viata pe toata suprafata ei si nu moarta, asa cum a devenit mai tarziu.
Dar locuitorii martieni sufereau de pe urma efectelor rebeliunii luciferiene, iar lumea lor a fost distrusa de aceasta rebeliune. Dar problema martiana nu a fost creata de Lucifer insusi ci mai degraba de un tip similar de trasatura morala. Ii spun acestei probleme „Rebeliunea luciferiana”, chiar daca Lucifer nu a fost implicat decat in revolta recenta, cunoscuta de noi.
Datorita ratei mici de supravietuire a Draco dupa distrugerea Lemuriei, procentajul de oameni care are ADN pur reptilian majoritar a ramas foarte mic. Cele mai multe colonizari ce s-au facut dupa anul 100.000 B.C si inainte de Atlantida au fost realizate de Consiliile din Rigel si Betelguese din constelatia Orion.
– Conspiratia Romana Pentru Inventarea lui Iisus Christos –
Titlul filmului de astazi ar putea starni respingere sau neincredere, sunand destul de senzationist sau bombastic, gandul zburandu-ne la Dan Brown si la cartea lui, insa va invitam cu caldura sa-i acordati timp, sa-l parcurgeti cu atentie, pe indelete si sa intelegeti poate, ca in mare masura, acesta are partea lui de dreptate. Filmul este realizat pe baza cartii cu acelasi nume, iesita initial in 2005 si adaugata si revizuita in 2011, o carte scrisa de Joseph Atwill, acesta aparand si in film.
Filmul vine pentru noi cu niste completari exceptionale, revelatoare care ne confirma inca odata ceea ce gandim si noi despre povestea lui Iisus Christos. Desi in film, cercetatorii care apar ajung la concluzia ca Iisus nu a existat absolut de loc, ca e un personaj 100% inventat de romani, noi nu suntem la fel de radicali, insa suntem absolut convinsi ca povestea, mitologia din jurul acestui personaj a fost modificata, inflorita, adaugita, taiata (in special de romani si nu numai), ajungand in forma actuala pe care o stim cu totii din Biblie. Inca mai credem ca a existat totusi un personaj cu calitati exceptionale in acea perioada (posibil chiar in zona Tracica, poate chiar in Dacia), un personaj a carui poveste a fost furata, ciuntita si adaptata astfel incat romanii (si mai tarziu biserica) sa controleze masele de oameni, populatia cucerita in special, sa-i linisteasca, sa-i adoarma si totodata, inconstient sa-i faca sa venereze si sa adore indirect pe „zeul” roman, cezarul Romei (imparatul, care trebuia sa fie zeu in ochii oamenilor, inclusiv in ochii evreilor cuceriti).
Filmul aduce noi dovezi greu de combatut si de ignorat, niste argumente care noua ni se par de exceptie. Corelatiile, paralelele dintre povestea lui Iisus din Biblie si povestea lui Titus Flavius (unul dintre imparatii romani), scrisa de Josephus Flavius, sunt mai mult decat coincidente.
Despre ce este vorba pe scurt, in film:
1) Ni se demonstreaza ca povestea lui Iisus este una fictiva, o combinatie de povesti si mitologii de la mai multi lideri mesianici din trecut, in esenta fiind o mitologie solara.
2) Dinastia Flavienilor, din dorinta de a arata ca si ei sunt zei (ei nu au ajuns la putere prin descendenta obisnuita ci prin preluarea in forta a puterii imperiale) a inventat o poveste mirobolanta. Ei au inventat aceasta mitologie a lui Iisus care profeteste a doua venire a „fiului omului” care se refera de fapt la dinastia imparatilor romani flaviani. Deci a doua venire s-a intamplat deja acum aproximativ 1900 de ani, (sau mai bine zis la aprox 40 de ani de la asa zisa moarte a lui Iisus din anul 33 e.n ) si aceasta reprezenta venirea la putere a „zeului” de la Roma, imparatul Vespasian Flavius (cel care a implinit practic „ profetiile” lui Iisus legate de a doua venire – distrugerea Ierusalimului, inconjurarea acestuia cu un zid, si moartea unei generatii de oameni de dupa „inaltarea” lui).
3) Un nepot al lui Titus, devine papa, intre 92 si 99 e.n., Papa Clement I (Titus Flavius Clemens sau Clement din Alexandria) din acest moment devenind evidenta pentru oricine mai crede altceva, influenta flaviana asupra bisericii in general si asupra crestinismului in particular. Acesta este considerat practic parintele tuturor bisericilor crestine, inclusiv cea ortodoxa, fiind venerat ca un sfant martir. In biografiile lui Clement I rareori se mentioneaza (aparent „intamplator” binenteles) faptul ca acesta ar fi ruda de sange cu imparatul roman, insa citind cu atentia dinastia Flaviana , veti vedea ca face intr-adevar, parte din familie, impreuna cu Flavia Domitilla, prima sfanta a bisericii, venerata si de biserica romana-catolica si cea ortodoxa. Deci este mai evident decat oricand ca este o „afacere” de familie.
Sunt multe multe alte idei in film si in carte, ce merita studiate cu atentie, acestea fiind doar 3 dintre ele care ne-au ramas in minte la o trecere rapida prin memorie …
Va lasam pe voi sa studiati mai mult in aceasta directie si va rugam frumos sa nu ne credeti pe cuvant. Si noi inca mai cercetam subiectul si evoluam in cunoastere pe masura ce mai studiem una sau alta. Nu suntem istorici, insa unele aspecte sunt mult prea evidente si pentru omul de rand care nu a aprofundat aceasta istorie.
Una dintre bilele negre oferite acestui film este sustinerea ideii ca teoria evolutionista nu ar fi combatuta si cu argumente stiintifice de catre creationisti. Exista argumente stiintifice si pro si contra evolutionismului, nu numai argumente dogmatice cum crede Atwill si ca si in cazul de fata, e bine sa ne pastram mintea deschisa si sa analizam toate doveziile existente, fara a avea idei preconcepute despre orice.
Tindem sa ne aliniem concluziilor oferite de cercetatorii din acest film care suna asa (preluare din transcriptul filmului):
„Eu unul nu vreau sa subminez aspectele pozitive ale crestinismului Exista aspecte pozitive si in crestinism si in alte religii Problema aici sunt pretentiile istorice pe care le au aceste religii.” – Dr. Rod Blackhirst (Lector in Studii Religioase la Universitatea Trobe din Australia)
In mod traditional dogma religioasa a interzis cercetarea descoperirilor istorice sau includerea unor anumite descoperiri stiintifice in invatatura lor, cerandu-le urmasilor sai sa creada orbeste ce li se spune si sa nu accepte dovezile descoperite
„Traim intr-un timp (poate este o noua renastere intelectuala) in care oameni s-au saturat de structura societatii si in care observam fraude majore in inima pietei noastre financiare si in inima industriei si le-a ajuns …Parerea mea este ca avem inca o frauda … Cea mai mare frauda, cea din inima crestinismului …si este vremea ca oameni care au dovezi sa iasa si sa puna aceasta informatie nu numai la dispozitia cercetatorilor si jurnalelor academice ci si publicului care vrea sa stie, la scara larga. ” – John Hudson (analist literar si autor al artii „La Revedere Iisus”)
Este sanatos ca oameni sa auda mai multe pareri pana sa isi faca singuri o parere. Si teoriile prezentate de cercetatorii nostri fac parte din acea diversitate de opinii.
„Cand aud ca povestea lui Iisus este un mit, oamenii simt ca le iei ceva. Cand intrebi oameni de ce cred in povestea lu Iisus? Adesea iti vor spune de biblie samd Daca ii intrebi `ai studiat Biblia istoric vorbind, te-ai uitat la dovezi?` iti vor spune ca nu au facut-o, deci nu acesta este motivul real. Adevaratul motiv este ca oamenii au o relatie cu Iisus. `Am o relatie personala cu Iisus si asta nu vreau sa pierd`.
Acesta este un motiv bun sa fi Gnostic si un motiv rau sa fi Literalist. ” – Timothy Freke (ca-autor al ”Misterele lui Iisus” si ”Iisus si zeita pierduta”.
Gnosticii precum si religile pagane credeau ca mitul omului care moare si invie era o alegorie care trebuia folosita pentru dezvoltarea personala. Sa moara fata de natura lor inferioara si sa invie catre natura LOR SUPERIOARA.
Literalistii au pus control pe mitul original si l-au modelat astfel incat sa ia puterea de la individ si sa o dea unei autoritati centrale. Redescoperirea miturilor originale le ofera oamenilor libertatea sa isi aleaga o credinta care li se potriveste.
„Unii crestini au dezvoltat credinta lor personala, ca Iisus este o forta, o energie, o putere in interiorul lor. Asa au interpretat ei povestea. Povestea a devenit, din nou, ceea ce de fapt a fost la inceput, o alegorie. Eu nu am nici o problema cu Christosul din Interior. Eu am o problema cu militanti bisericii. Ceea ce ameninta omenirea este religia organizata, inregimentata, rigida aflata in mars luata atat de in serios ca vei manifesta cele mai rele percepte ale ei.”
– KENNETH HUMPHEREYS (istoric si autor al cartii „Iisus nu a existat niciodata”)
Daca analizam toate religiile lumii vom observa ca exista un numitor comun care leaga toate credintele si toti oamenii. Si din aceasta conexiune noi putem sa facem alegerile care acum au devenit atat de critice pentru viitorul nostru.
„As vrea sa ma concentrez asupra originlor ideilor religioase. Se pare ca sunt foarte unificatoare in ciuda diviziunilor care se vad la suprafata. Ar fi foarte de ajutor pentru intreaga umanitate sa realizeze ca exista aceasta unitate de esenta. Originle religiilor au la baza venerarea Naturii, studierea soarelui a lunii a stelelor, planetelor. La aceste lucruri s-au uitat oamenii cu reverenta si veneratie timp de mii de ani.
Si este foarte important sa ne intoarcem la acele radacini. Distrugerea planetei este deasemenea legata de idei religioase. Asta ar putea ajuta la restaurarea echilibrului pe planeta intr-un mod foarte profund si semnificativ.”- D.M Murdoch / ACHARYA S – Mistic si autor al cartii ”Conspiratia Christ”
Supravietuirea umanitati depinde de studierea istoriei dintr-o alta perspectiva pentru a fi mai clari asupra faptelor istorice si sa continuam sa onoram miturile ce ne ofera cea mai mareata intelepciune.
„Important este ce zice mitul si nu ce sa intamplat cu adevarat…. iar istoria reala este mult prea complexa pt omul de rand sa o inteleaga.” – Prof. Robert Eisenman , C.S.U.L.B (autor al cartilor „JAMES fratele lui Iisus” si „Codul Noului Testament”)
Este foarte important pentru cultura noastra ca oameni sa inteleaga deunde se trage crestinismul si asta este o urgenta. Puteti pasi pe aceasta cale si trage aceste concluzii. Avem dovezi clare ca Crestinismul a fost o inventie a romanilor, pentru a linisti oameni si popoarele cucerite. Si acest lucru este important pentru ca ne da o alta cale de a intelege guvernele.
Cum functioneaza guvernul, uneltele folosite, scopul pe care il are prin difertele operatiuni de propaganda.
Si daca te uiti la influenta pe care o are dogma in mass media de astazi poti vedea cu usurinta ca este in crestere.
Mi-ar place sa determin acesti extremisti sa ia in considerare posibilitatea ca descoperirile mele sunt corecte.
Desi exista mult bine in crestinism trebuie sa intelegem cum conducatorii s-au folosit de religie ca sa ne controleze si o fac in continuare si azi. Eu sper ca oamenii sa fie mai sceptici cand oameni guvernului il folosesc pe Dumenzeu la interpretarea legilor sau se folosesc de armaghedon pentru a crea politici guvernamentale.
Flaviani au introdus un mesaj secret in evanghelii, pe care il putem intelege acum dintr-o noua lumina.” – Joseph Atwill
„Vei cunoate adevarul si adevarul te va elibera!”
Sursa: fymaaa.blogspot.ro
DOCUMENTAR CAESAR’S MESSIAH – The Roman Conspiracy to Invent Jesus
PUTETI SA ACHIZITIONATI CARTEA SI/SAU DVD-UL DE AICI.
https://dezvoltarespirituala.ro/wp-content/uploads/2023/03/iisus_hristos_01710800.jpg347620adminhttps://dezvoltarespirituala.ro/wp-content/uploads/2025/07/logo-transparent.pngadmin2023-03-09 18:22:262023-03-09 18:22:26DOCUMENTAR MESIA CEZARULUI – Conspiratia Romana Pentru Inventarea lui Iisus Christos
În 1982 am murit de cancer în faza terminală. Boala mea era inoperabilă şi orice fel de chimioterapie pe care mi-ar fi prescris-o nu ar fi făcut altceva decât să mă transforme, din ce în ce mai mult, într-o legumă. Mi se dăduseră între şase şi opt luni de viaţă. În anii ‘70 eram un consumator ahtiat de informaţii şi mă întristam din ce în ce mai mult din cauza crizei nucleare, a crizei ecologice şi aşa mai departe. Aşa că, în lipsa unei baze spirituale, am început să cred că natura făcuse o greşeală şi că noi eram, de fapt, asemenea unui organism canceros aflat pe planetă. Percepeam oamenii că fiind un soi de cancer şi cu asta m-am ales. Asta m-a ucis. Aveţi mare grijă cum vedeţi lumea. Acest lucru se răsfrânge asupra voastră, mai ales dacă viziunea voastră este negativă. Acest lucru m-a dus pe mine la moarte. Am încercat diverse metode alternative de vindecare, dar nimic nu mi-a folosit. Aşa că am stabilit că totul era, de fapt, între mine şi Dumnezeu. Nu mă mai confruntasem niciodată până acum cu Dumnezeu, de fapt nu avusesem niciodată de-a face cu El. Nu aveam niciun fel de preocupări spirituale la vremea respectivă, dar am început o călătorie pentru a afla despre spiritualitate şi despre modurile alternative de vindecare. M-am apucat să citesc tot ce se putea despre subiectul respectiv, pentru că nu voiam să am vreo surpriză dincolo. Aşa că am început să citesc despre diverse religii şi filosofii. Toate erau foarte interesante şi mi-au dat speranţa că exista ceva dincolo.
.
Îmi amintesc că m-am trezit într-o noapte, acasă, pe la 4:30 şi am ştiut că venise timpul. Asta era ziua în care aveam să mor. Aşa că mi-am chemat câţiva prieteni şi mi-am luat la revedere. Mi-am trezit îngrijitoarea şi i-am spus. Făcusem o înţelegere cu ea că îmi va lăsa cadavrul în pace şase ore, pentru că citisem că se întâmplă tot soiul de lucruri interesante atunci când mori. Am adormit la loc.Următorul lucru pe care mi-l amintesc este începutul unei experienţe tipice în apropierea morţii. Dintr-o dată, am fost perfect conştient că stăteam în picioare, dar corpul meu era aşezat în pat. În jurul meu era un fel de întuneric. Mă simţeam mai viu în afara corpului decât în viaţa obişnuită. Totul era atât de viu, încât puteam vedea fiecare cameră din casă. Puteam vedea şi acoperişul casei, împrejurimile ei şi chiar dedesubtul casei.
.
Era o Lumină care strălucea. M-am întors spre Lumină, care era foarte asemănătoare celei descrise de alţi oameni în experienţele lor din apropierea morţii. Era atât de minunată. Este tangibilă, o poţi simţi. Este ademenitoare; vrei să te duci spre ea, aşa cum te-ai arunca în braţele tatălui său mamei tale ideale. Pe măsură ce am început să mă mişc către Lumină, am ştiut intuitiv că, dacă merg către Lumina, voi muri. Aşa că mergeam spre Lumină şi spuneam: „Te rog să aştepţi un minut; stai doar o secundă. Vreau să mă gândesc la asta, aş vrea să-ţi vorbesc înainte să plec”. Spre surprinderea mea, în acel punct, întreaga experienţă s-a oprit. Vă puteţi controla experienţa de după moarte. Nu vă aflaţi într-un vârtej incontrolabil. Aşa că dorinţa mea a fost respectată şi am avut o discuţie cu Lumina. Lumina lua permanent diferite forme, Iisus, Buddha, Krishna, mandale, imagini şi semne arhetipale. Am întrebat-o: Ce se întâmplă aici? Te rog, Lumină, explică-mi. Chiar vreau să ştiu care este realitatea situaţiei. Nu pot pune exact în cuvinte, pentru că era un fel de comunicare telepatică.
.
Lumina mi-a răspuns. Informaţia care mi-a fost transferată era că, în timpul experienţei tale de după moarte, credinţele tale sunt cele care dau forma feedback-ului pe care îl primeşti în faţa Luminii. Dacă eşti budist sau catolic sau fundamentalist, primeşti feedback legat de ceea ce era credinţa ta. Ai ocazia să o priveşti şi să o examinezi, dar majoritatea oamenilor nu o fac. După cum mi-a revelat mie Lumina, mi-am dat seama că ceea ce vedeam cu adevărat era matricea Sinelui nostru Superior. Cu toţii avem un Sine Superior, sau o parte suprasufletească a fiinţei noastre. El mi s-a revelat în cea mai adevărată formă energetică a sa. Singurul fel în care o pot descrie cu adevărat este că Fiinţa Sinelui Superior este mai mult un canal. Nu arăta aşa, dar este o conexiune directă la Sursă, pe care o avem fiecare dintre noi. Suntem direct conectaţi la Sursă. Aşa că Lumina îmi arăta matricea Sinelui Superior. Eu nu eram angajat în nicio religie anume. Prin urmare, asupra acestei stări de fapt primeam feedback în timpul experienţei mele după moarte.
.
Continuând să cer Luminii să mă lămurească, să-mi explice, am înţeles ce este matricea Sinelui Superior. Avem o reţea în jurul planetei, la care sunt conectate toate Individualităţile Superioare. Este precum o companie grozavă, un nivel următor, subtil de energie care ne înconjoară, nivelul spiritului, ca să spunem aşa. Apoi, după câteva minute, am mai cerut lămuriri. Chiar doream să ştiu despre ce este vorba în Univers şi, de data asta, eram gata să plec. Am spus: Sunt gata, ia-mă! Atunci, Lumina s-a transformat în cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată: o mandala de suflete umane de pe această planetă. Adusesem aici viziunea mea negativă a ceea ce se întâmplă pe planetă. Aşa că am întrebat Lumina, rugând-o să mă lămurească şi am văzut, în această mandala magnifică, cât de frumoşi suntem cu toţii în esenţa noastră, în nucleul nostru. Suntem cele mai frumoase creaţii.
.
Sufletul uman, matricea umană pe care o formăm împreună este absolut fantastică, elegantă, exotică, orice. Nu pot spune destul despre felul în care mi s-a schimbat părerea despre Fiinţele umane în acel moment. Am spus: O, Doamne, nu ştiam cât suntem de frumoşi! La orice nivel, sus sau jos, în orice formă v-aţi afla, voi sunteţi cea mai frumoasă creaţie. Revelaţiile primite de la Lumina continuau fără oprire. Apoi am întrebat Lumina: Asta înseamnă că Omenirea va fi salvată? Atunci, asemenea unei explozii de trâmbiţe cu o ploaie de lumini spiralate, Marea Lumină a vorbit: Ţine minte asta şi nu uita niciodată; voi vă salvaţi, voi vă răscumpăraţi şi voi vă vindecaţi. Aţi făcut-o întotdeauna. O veţi face întotdeauna. Aţi fost creaţi cu puterea de a face asta, încă dinainte de începutul lumii.
.
În acea clipă am înţeles şi mai mult. Am înţeles că AM FOST DEJA SALVAŢI, şi ne-am salvat pe noi înşine, pentru că am fost proiectaţi să ne corectăm, asemenea întregului Univers al lui Dumnezeu. La asta se referă “a doua venire”. I-am mulţumit Luminii lui Dumnezeu, din toată inima. Cel mai bun lucru pe care am putut să-I spun au fost următoarele cuvinte simple de mulţumire: O, dragă Dumnezeule, dragă Universule, dragă Sine Superior, Îmi Iubesc Viaţa. Lumină părea să mă aspire şi mai profund. Era ca şi cum Lumina m-ar fi absorbit complet. Lumina Iubirii este ceva de nedescris. Am intrat într-un alt tărâm, mai profund decât cel precedent, şi am devenit conştient de ceva mai mult, mult mai mult. Era un şuvoi enorm de Lumină, vast şi plin, adânc în Inima Vieţii. Am întrebat ce era. Lumina mi-a răspuns: Acesta este fluviul vieții. Bea din această apă bogată, după dorinţa inimii. Aşa am făcut. Am luat înghiţituri, una după alta. Să bei Viaţa însăşi! Eram în extaz. Atunci Lumina a spus: Ai o dorinţă. Lumina ştia totul despre mine, trecutul, prezentul şi viitorul. Da! am şoptit.
.
Am cerut să văd restul Universului, dincolo de sistemul nostru solar, dincolo de toate iluziile omeneşti. Lumina mi-a spus atunci că pot să merg odată cu Şuvoiul. Am făcut-o şi am fost purtat prin Lumină, către capătul tunelului. Am simţit şi am auzit o serie de explozii sonice foarte blânde. Ce mai goană! Dintr-o dată, mi s-a părut că sunt lansat de pe planetă, pe acest şuvoi de Viaţă. Am văzut Pământul dispărând. Sistemul solar, în întreaga lui splendoare, a trecut uşor pe lângă mine şi a dispărut. Cu o viteză mai mare decât cea a luminii am zburat prin centrul Galaxiei, absorbind din ce în ce mai multă cunoaştere, pe măsură ce înaintam. Am aflat că această Galaxie şi întreg Universul sunt pline de diferite forme de VIAŢĂ. Am văzut multe lumi. Vestea bună este că nu suntem singuri în Univers! Pe măsură ce călătoream pe şuvoiul de conştienţă prin centrul Galaxiei, şuvoiul se desfăcea în extraordinare valuri fractalice de energie. Supraaglomerările Galaxiei, cu toată înţelepciunea lor străveche, zburau pe lângă mine. Primul gând a fost că mergeam undeva, chiar călătoream. Dar apoi mi-am dat seama că, pe măsură ce şuvoiul se mărea, propria mea conştienţă se extindea şi ea, pentru a cuprinde tot ce era în Univers! Toată creaţia trecea pe lângă mine. Era o minune de neimaginat! Eram cu adevărat un Copil Minune; un prunc în Lumea minunilor! În acel moment, m-am regăsit într-o tăcere profundă, dincolo de limitele liniştii. Puteam vedea sau percepe VECIA, dincolo de Infinit. Eram în Vid. Eram în pre-creaţie, înainte de Big Bang (Marea Explozie). Trecusem dincolo de începutul timpului/ Primul Logos/ Prima Vibraţie. Eram în Ochiul Creaţiei. Am simţit că atingeam Faţa lui Dumnezeu. Nu era un sentiment religios. Pur şi simplu, am fost una cu Viaţa şi Conştienţa Absolută. Când spun că am putut vedea sau percepe veşnicia, spun că am putut experimenta modul în care Creaţia, în întregimea ei, se autogenerează. Era fără început şi fără sfârşit. Acesta e un gând care îţi lărgeşte mintea, nu-i aşa?
.
Oamenii de ştiinţă percep Big Bang-ul asemenea unui eveniment unic, ce a dat naştere Universului. Am văzut, în timpul experienţei mele de viaţă după moarte, că Big Bang a fost doar unul dintr-un număr infinit de alte Big Bang-uri care creează Universuri, încontinuu şi simultan. Singurele imagini care se pot apropia oarecum de asta, în termeni umani, ar fi acelea create de supercomputerele ce folosesc ecuaţii de geometrie a fractalilor. Oamenii din antichitate ştiau toate astea. Ei spuneau că Dumnezeu crease periodic noi Universuri, expirând şi recrease alte Universuri, inspirând. Aceste epoci erau numite Yuga. Ştiinţa modernă a numit asta Big Bang. Mă aflam în conştienţa absolută, pură. Puteam vedea sau percepe toate marile explozii Big Bang sau Yuga, cum se creau şi se recreau. Am intrat instantaneu, simultan, în toate. Am văzut că absolut fiecare părticică a creaţiei are, la rândul său, puterea de a crea. Este foarte dificil de explicat. Încă nu am cuvinte să descriu lucrul ăsta.
.
Mi-au trebuit ani întregi, după ce m-am întors din experienţa mea în preajma morţii, să găsesc cuvinte care să descrie experienţa Vidului. Pot să vă spun acum aşa: Vidul este mai puţin decât nimic şi totuşi, mai mult decât orice există! Vidul este zero absolut, haosul ce dă naştere tuturor posibilităţilor. Este Conştienţa Absolută, cu mult mai mult decât Inteligenţa Universală. Vidul este golul sau nimicul dintre manifestările fizice. Este SPAŢIUL dintre atomi şi componentele lor. Ştiinţa modernă a început să studieze acest spaţiu. Ea îl numeşte punctul Zero. Ori de câte ori se încearcă să fie măsurat, instrumentele depăşesc scală, sau, cum s-ar spune, tind spre infinit. Până acum nu a fost găsită o modalitate de a măsura, cu precizie, infinitul. În corpul vostru şi în Univers există mai mult spaţiu zero decât orice altceva! Ceea ce misticii denumesc Vid, nu este un vid. Este atât de plin de energie, un alt fel de energie, care a creat tot ceea ce suntem. Totul, începând de la Big Bang, este vibraţie, de la primul Cuvânt care este prima vibraţie. Biblicul EU SUNT în realitate are un semn de întrebare după el. EU SUNT- Ce sunt eu? Astfel, creaţia este Dumnezeu care explorează Sinele lui Dumnezeu, în orice fel imaginabil, într-o explorare continuă prin fiecare dintre noi. Am început să văd, în timpul experienţei mele în preajma morţii, că tot ceea ce există este Şinele, literalmente Sinele vostru, Sinele meu. Totul este marele Sine. De aceea ştie Dumnezeu chiar şi atunci când cade o frunză. Lucrul acesta este posibil pentru că, oriunde te-ai afla, acolo este centrul Universului. Oriunde se află orice atom, acela este centrul Universului. Există Dumnezeu în acela şi există Dumnezeu în Vid.
.
Atunci când exploram Vidul, în timpul experienţei mele în preajma morţii, şi toate acele Yuga sau creaţii, mă aflam complet în afara timpului şi spaţiului, aşa cum le cunoaştem noi. În această stare extinsă am descoperit că, de fapt, creaţia înseamnă Conştienţa Absolută Pură, sau Dumnezeu, care intră în Experienţa Vieţii, aşa cum o ştim noi. Vidul însuşi este lipsit de experienţă. Este înaintea vieţii, înainte de prima vibraţie. Dumnezeirea înseamnă mai mult decât Viaţă şi Moarte. Prin urmare, există chiar mai mult de experimentat în univers decât Viaţa şi Moartea! Când am înţeles acest lucru, încheiasem cu Vidul şi doream să mă întorc la Creaţia sa, sau Yuga. Părea lucrul cel mai normal de făcut. Atunci m-am întors brusc prin cea de-a doua Lumină, sau Big Bang, şi am auzit mai multe explozii de catifea. Am mers pe şuvoiul conştienţei, înapoi prin întreaga Creaţie, şi ce mai călătorie a fost! Supraaglomerările Galaxiilor au trecut prin mine, aducându-mi şi mai multă înţelegere. Am trecut prin centrul Galaxiei noastre, care este o gaură neagră. Găurile negre sunt marile procesoare sau reciclatoare ale Universului.
.
Ştiţi ce se află de cealaltă parte a unei găuri negre? Suntem noi; Galaxia noastră, care a fost reciclată dintr-un alt Univers. În întreaga ei configuraţie energetică, Galaxia arăta asemenea unui oraş fantastic al luminilor. Toată energia de pe această parte a Big Bang-ului este Lumină. Fiecare subatom, atom, stea, planetă, chiar şi conştienţa însăşi sunt alcătuite din Lumină şi au o frecvenţă şi/sau o particulă. Lumina este vie. Totul este alcătuit din Lumină, chiar şi pietrele. Aşa că totul este viu. Totul este alcătuit din Lumină lui Dumnezeu; totul este foarte inteligent. Atunci când eram purtat pe şuvoi, am putut vedea, în cele din urmă, că se apropia o Lumină imensă. Am ştiut că era Prima Lumină; Matricea Luminoasă a Sinelui Superior a Sistemului nostru Solar. Apoi, întregul nostru Sistem Solar a apărut în Lumină, însoţit de una dintre exploziile acelea de catifea. Am putut vedea toată energia pe care o generează acest Sistem Solar şi este un spectacol incredibil de Lumină! Am putut auzi Muzica Sferelor. Sistemul nostru Solar, asemenea tuturor corpurilor cereşti, generează o matrice unică de Lumină, sunet şi energii vibraţionale. Civilizaţiile avansate de pe alte sisteme stelare pot detecta în Univers Viaţa, aşa cum o ştim noi, după amprenta energetică şi vibraţională a matricei. Este o joacă de copii. Copilul minune al Pământului (Fiinţele umane) face chiar acum o grămadă de zgomot, asemenea copiilor care se joacă în curtea Universului.
.
Lumina mi-a explicat că nu există moarte; suntem Fiinţe nemuritoare. Suntem vii dintotdeauna! Am înţeles că facem parte dintr-un sistem natural viu, care se reciclează permanent. Nu mi s-a spus niciodată că trebuie să mă întorc. Am ştiut că va trebui. Era firesc, după tot ceea ce văzusem în timpul experienţei mele în preajma morţii. Nu ştiu cât timp am fost cu Lumina, în timp uman. Dar a venit momentul în care am înţeles că toate întrebările mele îşi primiseră răspuns şi că întoarcerea mea era iminentă. Când spun că toate întrebările mele căpătaseră răspuns dincolo, chiar asta vreau să spun. Toate întrebările mele au primit răspuns. Fiecare om are o viaţă diferită şi întrebări diferite, la care caută răspuns. Unele dintre întrebările noastre sunt universale, dar fiecare dintre noi explorează acest lucru pe care îl numim Viaţă în felul său personal unic. Aşa se întâmplă cu orice formă de viaţă, de la munţi, până la orice frunză din vreun copac. Acest lucru este foarte important pentru noi, cei din acest Univers. Pentru că totul contribuie la Imaginea Generală, la deplinătatea Vieţii. Noi suntem, literalmente, Dumnezeu care explorează Sinele lui Dumnezeu, într-un Dans infinit al Vieţii. Unicitatea noastră sporeşte întreaga Viaţă. Când am început întoarcerea către ciclul vieţii, nu mi-a trecut nicio clipă prin minte, nici nu mi s-a spus, că mă voi întoarce în acelaşi trup. Am avut încredere deplină în Lumină şi în procesul Vieţii. Atunci când şuvoiul s-a unit cu marea Lumină, am cerut să nu uit niciodată revelaţiile şi sentimentele legate de ceea ce am învăţat dincolo. A urmat un da. L-am simţit ca şi cum sufletul mi-ar fi fost sărutat.
.
Apoi am fost dus înapoi prin Lumina în tărâmul vibraţional. Întregul proces s-a repetat, cu şi mai multe informaţii care mi-au fost transmise. M-am întors acasă şi mi s-au dat lecţii din experienţa mea în preajma morţii, legate de mecanismul reîncarnării. Mi s-au dat răspunsuri la toate micile mele întrebări: Cum se face asta? Cum se face ailaltă? Am ştiut că mă voi reîncarna. Pământul este un mare procesator de energie şi conştiinţa individuală se dezvoltă din asta, în fiecare dintre noi. Mă gândeam la mine ca devenind om pentru prima dată, şi eram fericit să fiu aşa. Din ceea ce am văzut, aş fi fericit să fiu şi un atom în acest Univers. Un atom. Aşa că, să fiu o parte umană a lui Dumnezeu‚ asta este cea mai minunată binecuvântare. Este o binecuvântare dincolo de orice ne închipuim noi că poate fi o binecuvântare. Pentru fiecare dintre noi, să fim partea umană a acestei experienţe este ceva teribil şi magnific. Fiecare dintre noi, oriunde şi oricum ar fi, ratat sau nu, este o binecuvântare pentru planetă, exact în locul în care se află.
.
Am trecut prin procesul reîncarnării, aşteptându-mă să ajung un bebeluş undeva. Dar mi s-a dat o lecţie despre cum evoluează identitatea şi conştienţa individuală. Am fost atât de surprins când am deschis ochii. Nu ştiu de ce, pentru că o înţelesesem, dar a fost totuşi o surpriză atât de mare să mă întorc în acest corp, înapoi în camera mea, cu cineva care mă privea, plângând în hohote. Era infirmiera mea. Ea renunţase să mai spere după o oră şi jumătate după ce mă găsise mort. Corpul meu era rigid şi inflexibil. S-a dus în cealaltă cameră. Atunci m-am trezit şi am văzut lumina afară. Am încercat să mă ridic şi să mă duc spre ea, dar am căzut din pat. Infirmiera a auzit zgomot, a venit în fugă şi m-a găsit pe podea. Când mi-am revenit, am fost foarte surprins şi, în acelaşi timp, plin de veneraţie faţă de ceea ce mi se întâmplase în timpul experienţei mele în preajma morţii. La început, toate amintirile călătoriei mele pe care le am acum, încă nu existau. Continuăm să alunec din lumea asta şi întrebam într-una: Trăiesc? Lumea asta părea mai ireală decât cealaltă. După trei zile mă simţeam din nou normal, mai clar şi totuşi diferit de felul în care mă mai simţisem vreodată în viaţă. Amintirile experienţei mele au revenit mai târziu. Nu vedeam nimic rău în nicio Fiinţă umană pe care o văzusem vreodată. Înainte, eram cu adevărat plin de prejudecăţi. Credeam că mulţi oameni erau nişte rataţi. De fapt, credeam că toţi, în afară de mine, erau nişte rataţi. Dar acum am scăpat de toate astea.
.
Cam după 3 luni un prieten mi-a sugerat să fac nişte analize, aşa că m-am dus să mă scaneze şi aşa mai departe. Mă simţeam cu adevărat bine şi mă temeam să nu primesc veşti proaste. Mi-l amintesc pe medicul de la clinică privind scanările dinainte şi cele după, zicând: Ei bine, nu mai este nimic aici. Am spus: “Cu adevărat este un miracol”. El a răspuns: “Nu, astfel de lucruri se mai întâmplă, se numesc remişii spontane.” Părea destul de neimpresionat. Dar aici era vorba de un miracol şi eu eram impresionat, chiar dacă nimeni altcineva nu era. În timpul experienţei mele în preajma morţii am coborât în ceea ce s-ar putea numi Iad şi a fost foarte surprinzător. Nu am văzut Satana sau răul. Coborârea mea în Iad a fost o coborâre în mizeria umană, în ignoranţa şi întunericul lipsei de cunoaştere. A părut a fi o eternitate jalnică. Dar fiecare dintre milioanele de suflete din jurul meu avea o mică stea de Lumină, care îi stătea oricând la dispoziţie. Dar nimeni nu părea să-i acorde atenţie. Erau atât de prinşi în propria durere, traumă şi suferinţă. Dar, după ceea ce mi-a părut o eternitate, am început să chem Lumina aceea, asemenea unui copil care îşi strigă părinţii în ajutor.
.
Atunci, Lumina s-a deschis şi a format un tunel care a venit direct la mine şi m-a izolat de toată frica şi durerea. Asta este, în realitate, Iadul. Aşa că, ceea ce facem este să învăţăm să ne ţinem de mână, să ne apropiem unii de alţii. Porţile Iadului sunt acum deschise. Ne vom uni, ne vom prinde de mâini şi vom păşi împreună afară din Iad. Lumina a venit la mine şi s-a transformat într-un Înger auriu, imens. Am spus: Eşti Îngerul Morţii? Mi-a transmis că era suprasufletul meu, matricea Sinelui meu Superior, o parte foarte veche a noastră. Apoi am fost dus în Lumină. Curând, ştiinţa noastră va cuantifica spiritul. Va fi minunat, nu-i aşa? Reuşim să facem acum dispozitive care sunt sensibile la energia subtilă, sau la energia spiritului. Fizicienii folosesc acceleratoare de particule pentru a zdrobi atomii şi a vedea din ce sunt formaţi. Au ajuns până la nivelul quarcilor şi aşa mai departe. Ei bine, într-o bună zi vor ajunge până la acel lucru mic ce ţine totul laolaltă şi îl vor numi: Dumnezeu. De abia acum începem să înţelegem că şi noi creăm, pe parcurs ce avansăm. Cum am văzut aievea, în timpul experienţei mele am ajuns pe un tărâm unde există un punct în care ne transmitem întreaga cunoaştere acumulată şi începem să creăm următorul fractal, următorul nivel. Avem puterea de a crea, pe măsură ce explorăm. Acesta este Dumnezeu, care se extinde prin noi.
De la întoarcerea mea, am trăit experienţa Luminii în mod spontan şi am învăţat cum să ajung în acel spaţiu aproape oricând în timpul meditaţiei mele. Fiecare dintre voi poate face asta. Nu este nevoie să muriţi sau să aveţi o experienţă în preajma morţii pentru a face acest lucru. Sunteţi dotaţi pentru asta, aveţi deja tot ce vă trebuie. Corpul este cea mai minunată Făptură de Lumina din câte există. Corpul este un Univers de Lumină incredibilă. Spiritul nu ne forţează să anulăm acest corp. Nu asta se întâmplă. Nu mai încercaţi să deveniţi Dumnezeu; Dumnezeu devine voi. Aici. L-am întrebat pe Dumnezeu: “Care este cea mai bună religie de pe planetă? Care este cea corectă?” şi Dumnezeirea a spus, cu multă iubire: “Nu-mi pasă.” A fost o graţie incredibilă. Când Dumnezeirea a spus nu-mi pasă, am înţeles imediat că e treaba noastră să ne pese. Este important, pentru că noi suntem Fiinţele cărora le pasă. Contează pentru noi, iar în asta rezida importanţa. Aici avem ecuaţia energiei în spiritualitate. Dumnezeului Absolut nu îi pasă dacă eşti protestant, budist sau orice altceva. Toate reprezintă faţetele unui întreg. Mi-aş dori ca toate religiile să-şi dea seama de asta şi să se lase unii pe alţii în pace. Nu e vorba de sfârşitul religiilor, ci că vorbim despre acelaşi Dumnezeu. Trăiţi şi lăsaţi-i şi pe alţii să trăiască. Fiecare are o altă viziune. Şi toate fac parte din imaginea globală; toate sunt importante.
.
Am trecut dincolo, în timpul experienţei mele în preajma morţii, plin de temeri legate de deşeurile toxice, rachetele nucleare, creşterea explozivă a populaţiei şi de distrugerea pădurii amazoniene. M-am întors, iubind fiecare problemă. Iubesc deşeurile nucleare. Iubesc norul uriaş în formă de ciupercă; acesta reprezintă cea mai sfântă mandala pe care am manifestat-o până acum, ca un arhetip. El, mai mult decât orice religie şi filozofie de pe Pământ, ne-a adus împreună, dintr-o dată, la un nou nivel al conştienţei. Ştiind că am putea arunca planeta în aer de 50 de ori, sau de 500 de ori, realizăm în cele din urmă, poate, că ne aflăm cu toţii aici, împreună. Pentru o perioadă de timp, a fost nevoie să se adune mai multe bombe. Atunci am început să spunem: nu mai vrem aşa ceva. Acum ne aflăm, de fapt, într-o lume mai sigură decât a fost ea vreodată, şi va deveni şi mai sigură. Aşa că m-am întors din experienţa mea în preajma morţii iubind deşeurile toxice, pentru că ne fac să ne apropiem unii de alţii. Aceste lucruri sunt atât de mari. După cum ar spune Peter Russel, aceste probleme sunt acum de dimensiunea sufletului. Avem soluţii de dimensiunea sufletului? DA! Tăierea pădurii amazoniene va încetini şi, în cincizeci de ani de acum încolo, vor fi mai mulţi copaci pe planetă decât au fost demult. Dacă vă ocupaţi de ecologie, faceţi-o în continuare; sunteţi acea parte din sistem care devine conştientă. Faceţi-o cu toată puterea, dar nu fiţi deprimaţi. E o parte din ceva mult mai mare.
.
Pământul se află în plin proces de îmblânzire. Nu va mai fi niciodată un loc atât de sălbatic cum era altădată. Vor rămâne locuri sălbatice măreţe, rezervaţii în care natura să prospere. Grădinăritul şi rezervaţiile vor constitui preocupările viitorului. Creşterea populaţiei a ajuns foarte aproape de optimul energetic care să determine o schimbare a conştienţei. Această schimbare în conştienţă va conduce la schimbări în domeniul politicii, banilor şi energiei. După ce am murit o dată, trecând prin experienţa în preajma morţii şi întorcându-mă, respect cu adevărat viaţa şi moartea. În experienţele noastre cu ADN-ul s-ar putea să fi deschis poarta unui mare secret. În curând, vom putea trăi în acest corp cât de mult vrem. După ce veţi fi trăit în jur de 150 de ani, veţi simţi intuitiv că vreţi să schimbaţi canalul. Să trăieşti o veşnicie într-un singur trup nu este la fel de creativ ca şi reîncarnarea, ca şi transferul energiei în acest vortex fantastic de energie în care ne aflăm. Vom vedea cu adevărat înţelepciunea vieţii şi morţii şi ne vom bucura de ea. După cum stau lucrurile, suntem vii dintotdeauna. Acest corp în care vă aflaţi a fost viu dintotdeauna. El vine dintr-un şuvoi de Viaţă care îşi are originea în Marea Explozie (Big Bang) şi chiar dincolo de ea. Acest corp dă viaţă vieţii următoare, atât ca energie densă, cât şi subtilă. Acest corp este viu deja de o veşnicie.
Sursa: www.efemeride.ro https://www.evolutiespirituala.ro/povestea-unei-experiente-in-preajma-mortii/?feed_id=26525&_unique_id=63ff7b05ed69b
https://dezvoltarespirituala.ro/wp-content/uploads/2023/03/Povestea-unei-experiente-in-preajma-mortii.jpg6381280adminhttps://dezvoltarespirituala.ro/wp-content/uploads/2025/07/logo-transparent.pngadmin2023-03-01 18:19:262023-03-01 18:19:26Povestea unei experiențe în preajma morții
We may request cookies to be set on your device. We use cookies to let us know when you visit our websites, how you interact with us, to enrich your user experience, and to customize your relationship with our website.
Click on the different category headings to find out more. You can also change some of your preferences. Note that blocking some types of cookies may impact your experience on our websites and the services we are able to offer.
Essential Website Cookies
These cookies are strictly necessary to provide you with services available through our website and to use some of its features.
Because these cookies are strictly necessary to deliver the website, refuseing them will have impact how our site functions. You always can block or delete cookies by changing your browser settings and force blocking all cookies on this website. But this will always prompt you to accept/refuse cookies when revisiting our site.
We fully respect if you want to refuse cookies but to avoid asking you again and again kindly allow us to store a cookie for that. You are free to opt out any time or opt in for other cookies to get a better experience. If you refuse cookies we will remove all set cookies in our domain.
We provide you with a list of stored cookies on your computer in our domain so you can check what we stored. Due to security reasons we are not able to show or modify cookies from other domains. You can check these in your browser security settings.
Other external services
We also use different external services like Google Webfonts, Google Maps, and external Video providers. Since these providers may collect personal data like your IP address we allow you to block them here. Please be aware that this might heavily reduce the functionality and appearance of our site. Changes will take effect once you reload the page.
Google Webfont Settings:
Google Map Settings:
Google reCaptcha Settings:
Vimeo and Youtube video embeds:
Privacy Policy
You can read about our cookies and privacy settings in detail on our Privacy Policy Page.
