Ritualul este benefic pentru a aduce abundenta financiara, bunastare si fericire in casa si in familie. De asemeni se poate face ritual pentru materializarea dorintelor legate de evolutia vietii profesionale si se pot cere daruri divine si ajutor in evolutia spirituala a individului.
Lughnasadh / Lammas este unul dintre cele patru „Sabate Majore”, devenind una dintre cele mai importante zile de pe Roata Wiccan a anului. Este ziua între solstițiul de vară și echinocțiul de toamnă, care marchează începutul sezonului de recoltare. Deși este adesea cea mai fierbinte parte din vară, acesta este și momentul în care primele indicii ale toamnei sunt perceptibile – primele boabe sunt gata să fie recoltate, copacii încep să-și coacă fructele și lumina zilei se scurtează tot mai mult cu fiecare apus de soare. În acest moment, mulțumim pentru abundența sezonului de creștere trecut și așteptăm cu nerăbdare săptămânile rămase de lumină și căldură, în timp ce continuăm să culegem ceea ce am semănat.
Mitologia Wiccan susține că puterea Zeului începe să scadă în acest moment, pe măsură ce zilele se scurtează și culturile sunt gata să fie tăiate. În unele tradiții, Zeul Soare infuzează de fapt boabele cu puterea lui și, astfel, este sacrificat, într-un sens, atunci când cerealele sunt recoltate. Acest boabe sunt apoi folosite pentru a coace prima pâine din recolta anului, care în vremurile anterioare urma să fie luată într-o biserică și așezată pe altar pentru a fi binecuvântată. Acest obicei este un bun exemplu pentru modul în care religiile păgâne și creștinismul au putut să coexiste și chiar să se amestece pentru un timp. Numele „Lammas” vine de fapt din această tradiție, luată dintr-o veche expresie anglo-saxonă, care înseamnă „masă de pâine”.
Ritualurile lammas sunt legate de recoltare și recunoștință și de recunoașterea manifestărilor intențiilor noastre care s-au desfășurat până acum în cursul anului. Prepararea painii este o modalitate obisnuita de a marca sarbatoarea, deoarece reprezinta aducerea semintelor de intentie la finalizare (in manifestare). Se poate face de asemeni, o păpușă de porumb tradițională făcută din paie – pentru a fi folosită în ritual și magie. O sărbătoare Lammas ar trebui să implice cu siguranță pâine, precum și fructe și legume târzii de vară, porumb și alte feluri de mâncare. Lucrarile de magie legate de asigurarea abundenței și o casă fericită sunt deosebit de puternice în acest moment al anului.
Un alt nume pentru Lammas este Lughnasa, după sărbătorirea celebrului festival celtic. Lughnasa îl onorează pe zeul Lugh, care este asociat cu Soarele (numele său se traduce aproximativ ca fiind „strălucitor”), precum și multe abilități și talente, inclusiv construirea, turnătoria, poezia și magia. Legenda irlandeză declară că festivalul a luat naștere cu Lugh însuși, când a organizat o sărbătoare funerară și o competiție sportivă pentru a-și onora mama adoptivă, Tailtiu. Ea a murit din cauza epuizării după ce a curățat câmpiile Irlandei, astfel încât oamenii puteau să crească culturi. Lugh a fost, de asemenea, un mare războinic și multe grupări păgâne celebrează această sărbătoare cu jocuri competitive în plus față de festivitățile legate de recoltă. Cei ce urmează tradițiile celtice pot să-și concentreze festivitățile asupra mulțumirilor pentru abilitățile și talentele lor, precum și pentru recolta de cereale, dar accentul este pus pe recunoștință.
«De Crăciun sărbătorim Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos…»
Oamenii contemporani grăbiţi ignoră misterul care învăluie cele două sărbători îngemănate la 25 decembrie, în solstiţiul de iarnă, ca doi brazi într-o tulpină, ca doi ochi într-o lumină: – sărbătoarea gazdă a lumii vechi – ziua Moşului Crăciun /naşterea Soarelui nebiruit Mithra – sărbătoarea găzduită – ziua Naşterii Pruncului Sfânt al lumii creştine.
Sărbătorirea Crăciunului a fost prima oară consfinţită la Roma în 354 e.n. Cum în biblie nu exista o dată corespunzătoare naşterii lui Iisus Cristos iar Cultul soarelui – considerat păgân, era adânc înrădăcinat în conştiinţa maselor, Papa Liberius a decis ca la 25 decembrie, adică ziua naşterii lui Sol Invictus Mithras, să suprapună marea sărbătoare a creştinătăţii – Naşterea lui Iisus Christos.
. 1. Semnificaţia sărbătorii arhaice şi posibilele origini ale cuvântului Crăciun.
. 1.1. Moş Crăciun, bătrân ca Timpul însuşi, este o divinitate arhaică, reprezentarea folclorică a lui Saturn senex, numit şi Deus Daciae, supranumit şi Omul, Cronos, Zalmoxe, Zeul Moş. Saturnaliile – serbate la 25 decembrie şi având origine carpatică – au precedat cu multe secole fondarea Romei. In timpul Saturnaliilor, cei bogaţi făceau daruri celor săraci pentru a cinsti epoca de aur a libertăţii, când Saturn împărăţea peste toată lumea cunoscută.
Crăciun este masca milenară a unui cioban zeu-moş, creatorul a toate câte sunt, pe chipul căruia timpul a încremenit:«Şezi, Crăciun, sfînt bătrân şi ridică pe Sion», «E ziua lui Crăciun, lui Moş Crăciun cel Bătrân». El aducea daruri: caş, urdă, mere, nuci, colaci şi vin: «C-aşa-i legea din bătrâni,/ Din bătrâni, din oameni buni,/ Să se dea la sânt Crăciun/ Un colac şi-un vinaţ bun».
.
Nu există nici o legătură între Moş Crăciun multimilenar al tradiţiei şi Santa Claus, imaginea gazetărească sau cea de marketing lansată în anii ‘30 de compania Coca-Cola,moşul în tunică purpurie cu guler alb, simbolizând licoarea roşie cu spumă albă de larg succes.
. 1.2. Crăciunul era cea mai importantă sărbătoare a erei pre-creştine. După vechile calendare, creştinii au sărbătorit mai mult de un mileniu Anul Nou în ziua de Crăciun: la Roma în Cancelaria papală era folosit şi în secolele XIV-XVII, sub numele de stilus curiae Romanae, în Germania până în secolul al XVI-lea, în Anglia din secolul al VII-lea până în secolul al XIII-lea, în Franţa numai în 1564 s-a hotărât începerea Anului Nou la 1 ianuarie, în Rusia schimbarea s-a făcut sub Petru cel Mare, în Ţările Române până la sfârşitul secolului al XIX-lea.[5] La românii din Banat şi Transilvania, şi în prezent ziua de 1 ianuarie se numeşte Crăciunul Mic, nu Anul Nou.
. 1.3. Din ţinuturile acoperite de păduri şi nea, împânzite de sihăstrii, coborau an de an în satele din văi asceţi bătrâni în cojoace miţoase, cu desagii plini de crengi sfinte de vîsc, considerat panaceu, leac pentru toate bolile oamenilor (de inimă, de oase, epilepsie, astm, otrăvire, tumori, sterilitate) şi chiar pentru animale (contra viermilor în nas la miei şi mai ales a scorbutului, fiind bogat în vitamina C, ca vitele să nu-şi piardă dinţii şi să fie nevoiţi să le
taie). Vîscul conţine viscotoxină, viscoli, amine, aminoacizi, vitamina C şi E etc. Vîscul, planta miraculoasă veşnic verde, a cărui rădăcină nu atinge pământul, era atârnat sus la grindă, ca talisman care apără sănătatea şi casa. Când se usucă, vîscul devine ca aurul, de unde şi numele cărţii lui G.J. Frazer Creanga de aur . Poate cu aceste crengi verzi cu bobiţe albe colindătorii binecuvântau creştetul oamenilor de Anul Nou în obiceiul sorcovei.
.
Astfel, una din originile cuvântului Crăciun ar putea fi sărbătoarea « crăcilor de aur » sacre, iar Moşul cu crăci să fi primit de la săteni numele de Moş Crăciun, cum presupune cercetătorul Gabriel Gheorghe în studiul citat.
. 1.4. Crăciunul măsoară totodată rădăcinile adânci ale civilizaţiei europene, atingând perioada unui cult solar autohton (focul fiind simbolul soarelui, al luminii divine). Strămoşii românilor, consideraţi de Marija Gimbutas[7] (cercetătoare la U.C.L.A. – USA) drept cea mai veche civilizaţie europeană, Old European Civilisation -6.500-3.500 î.Hr., erau un popor stabil, care îşi construia aşezări şi trăia din agro-păstorit (când restul Europei zăcea
pentru încă trei milenii sub gheţurile glaciaţiei Riss-Wurm), ştiind să preţuiască soarele şi neavând nevoie să împrumute un cult solar din alte părţi ale lumii.
.
Prin urmare, în Europa solarismul este mai vechi decât cultul, presupus oriental, al lui Mithra, cum observă Petru Caraman. El aduce ca probe datini răspândite la aproape toate popoarele Europei (români, germani, sârbo-croaţi, bulgari, greci etc.): rostogolirea roţilor de foc din crăci aprinse pe costişă, colacii de Crăciun care imita forma soarelui, arderea butucului în noaptea de Crăciun (la sârbi : badnjak, badnje veče).
.La români în nopţile solstiţiului de iarnă roţi de car îmbrăcate în crengi şi paie erau aprinse şi se dădeau de-a dura de pe înălţimi la vale, împrăştiind scântei pe ogoare ca să le facă roditoare. Tinerii alergau pe lângă roţi, bătând din tălăngi şi chiuind: „Păzea că vine roata de foc/ cu belşug şi noroc;/ Păzea că vine soarele/ şi vă arde picioarele,/ păzea, păzea”. Era o sărbătoare a focului de iarnă, admirabil descrisă de James Frazer (capitolul „Sărbătorile focului”: Chapter 63. The Interpretation of the Fire-Festivals. Section 2. The Solar Theory of the Fire-festivals): „Buşteanul Crăciunului, care ocupă un loc atât de important în sărbătoarea populară, avea la origine rolul să ajute soarele aflat în chinurile renaşterii în miezul iernii să-şi reaprindă lumina ce părea că se stinge.”
.
Hora sacră în jurul rugului aprins la Crăciun se desfăşura în sensul mişcării soarelui pe cer. La români hora e un joc religios, relict heliolatric, prin care oamenii se rugau pentru cele trebuitoare. Ridicând mâinile în dans preamăreau soarele, iar bătând pământul cu picioarele cereau rod bun pe ogoare, în livezi şi grădini: „Bate hora din picioare/ să răsară iarăşi soare;/ bate hora tot pe loc/ să răsară busuioc”.
.
In albaneză crencia sau kercü,-ni este craca, butucul sau buturuga care se aprinde în noaptea de Crăciun, cum arată E. Çabej Julia Maria Cristea relevă datini similare. În Franţa cea mai semnificativă tradiţie, la sate, este cea a „buturugii de lemn”, care este arsă la foc mic, în căminul, soba, sau în curtea fiecărei case, iar după sărbătoarea Crăciunului, cenuşa rămasă este împrăştiată pe câmp, pentru a aduce noroc şi o recoltă bogată. La oraş se face doar o prăjitură specială cu aspect de buturugă, numită “buche de noel”.În Scandinavia şi în nordul Germaniei se aprinde, prin tradiţie, unui foc uriaş din lemn, în noaptea de Crăciun.
.
În Grecia o tradiţie veche, păstrată şi acum cu sfinţenie, este aprinderea în noaptea de Crăciun a celui mai masiv trunchi de copac, denumit Christoxylo. Timp de 12 nopţi (24 decembrie – 6 ianuarie) este ţinut aprins Focul de Crăciun, menit să ardă spiriduşii răi, numiţi Kalikanzari, care în acest interval de timp devin foarte activi.
.
In Italia timp de 12 zile între Crăciun şi Epiphania (Bobotează) în cămin trebuie să ardă un trunchi de frasin, simbolizând pomul de Crăciun. Sorin Paliga observă că paralela Crăciun-butuc este întâlnită şi în cazul formei italiene ceppo, care înseamnă atât „Crăciun”, cât şi „butuc, buturugă”, deci sărbătoarea Crăciunului
este de fapt sărbătoarea butucilor, a crăcilor aprinse de Crăciun.
.
Aceeaşi moştenire spirituală precreştină e atestată de Joan Sabin şi la britanici: cazanele cu catran arzând purtate pe creştet de englezi la Allandale în Northumberland, cu care e aprins un rug uriaş în noaptea dintre ani, sau mingile de foc făcute din sârma împletită, umplută cu aşchii şi rumeguş muiate în parafină (swinging fireballs), aprinse la miezul nopţii şi rotite deasupra capului de scoţieni în Stonehaven.
Iată alte ilustrări de la români: «In noaptea de Crăciun nu trebuie să se stingă focul. Se pune în această noapte un buştean în foc, numindu-se buşteanul Crăciunului»; «cenuşa buşteanului care arde în noaptea Crăciunului e împrăştiată prin grădini pentru rodirea lor»; «La Crăciun cerul este deschis». O altă credinţã spune cã anul care începe va fi luminos şi spornic pentru familiile care în noaptea Anului Nou vor ţine lampa aprinsã pânã la
ziuã.
. 1.5. Românii din Bucovina cred că Dumnezeu a lăsat colindele ca în fiecare an toţi oamenii să audă numele cel sfânt al Domnului şi să lase răutaţile. Când colindele nu vor mai răsuna pe pământ, lumea va încăpea pe mîna diavolilor.
Se cuvine o menţiune aparte despre datina umblatului în colindeţe în Transilvania: colindătorii, numiţi piţărăi, îşi pregătesc nişte ciomege din crăci de alun, «pe care le despoaie de coajă, le înfăşură cu tei, în formă de spirală, le udă şi le pun la fum, spre a ieşi pestriţe», apoi se adună în seara de Ajun, fac un foc, joacă hore, cântă şi spun poveşti până la miezul nopţii, când încep să colinde pe la gazde:
.
”Bunã sara lui ajun,/ Da-i mai bunã a lui Crãciun./ Dã-mi şi mie un pizărău,/ Cã-s pruncul lui Dumnezeu.” Stăpânul casei băga în traista fiecărui copil câte un pizărău, adică un colăcel făcut din făină de grâu, apoi arunca pe jos mere, nuci şi bani din metal, iar copiii se înghesuiau să le adune. «Când intră în casă răscolesc focul din vatră cu colindèţele lor, adică cu ciomegele, ca să arză astă noapte focul până la ziuă (…)
.
Colindătorii pleacă şi mulţămesc pentu darurile primite cu aceste cuvinte: Noi ieşim şi Dumnezeu intră. Săteanul nostru român ţine foarte mult la datina umblatului în colindeţe si fiecare îşi trimite odrasla în cel puţin trei ani de-a rândul, căci în popor se crede că a umblat în colindeţe şi Domnul Hristos.».
.
Tudor Pamfile menţionează acelaşi obicei şi în nordul Olteniei: “ se alege un vătav, care se chiamă vătrai, fiindcă el intră întâiu în casa omului şi bodicăie cu colinda în foc… Când piţărăii au venit la casa omului, omul îi bagă in curte pe toţi şi scoate o coţovaică, – coajă de dovleac, – cu seminţe de cânepă, in, porumb, grâu, seminţe de dovleac şi i le dă vătraiului. Vătraiul ia cu mâna, aruncă în toate părţile, pe casă, pimniţi şi zice :Să crească,/ Să înmulţească,/ La mulţi ani ca sa înflorească !/ Câte cuie pe casă,/ Atâţia galbeni pe masă, / La anul şi la mulţi ani! Atunci
iese cu desagii şi le dă la toţi pe rând piţărăi. Piţărăi se dă : covrigi, simigi, boabe fierte, pere, mere, colivă, ţuică fiartă, vin şi altele.”
.
Colindeţele – aceste toiege din beţe, nuiele sau crăci cu ornamente pirogravate, folosite pentru ritualul scormonitului în focul de Crăciun puteau de asemenea să contribuie la denumirea Crăciunului. Romulus Vulcănescu aminteşte şi bâtele magico-rituale cu cap de cal care simbolizau razele soarelui în dansul căluşarilor. El menţionează cultul cailor solari în Europa de vest sub formă de Pferd-Ritters la germani, cheval jupon la francezi şi hobby horse la englezi,[21]
precum şi dansul căiuţilor în solstiţiul de iarnă în România. Dansul căluşarilor a fost pus în legătură şi cu dansul antic al collisaliilor. In Oltenia se juca un «căluş de iarnă» la malul Dunării pe gheaţă. In dansul lor ritual, bărbaţii purtau toiege- mascoide din lemn cu capete de cai albi – cai solari, cu care alungau duhurile rele din pământ şi din văzduh.
. 1.6. Consacrarea rituală a bradului în sărbătorile solstiţiului de iarnă este anterioară erei creştine, aşa cum demonstrează cercetătorul Romulus Vulcănescu în studiul Mitologie română[22]: «In paleo-folclorul român bradul ca arbore cosmic e consemnat într-o descriere impresionantă: Sus în vârful muntelui / creşte bradu’ brazilor,/ de mare şi înfoiat / tot ceru’ l-a îmbrădat, / soarele în cetini,/ luna între ramuri / mii şi mii de stele, / între rămurele. (…)
.
Bradul a fost şi este prezent în ceremonii şi rituri proprii vieţii săteanului român ». Bradul este arbore de naştere, de înfrăţire simbolică între noul născut şi un brăduţ; este arbore de nuntă (stâlpul de nuntă pe care se leagă năframa, busuiocul şi plosca de vin care se înmânează miresei); arbore de judecată (bradul de jurământ şi bradul justiţiar); arbore funerar care ajută sufletul în marea trecere peste apa sâmbetei sau Marea Neagră, arbore de pomană de care atârnă colaci şi mere; arbore de bun augur în colinde şi coloana cerului, axis mundi, având coroana în ceruri şi rădăcinile în pământ. Creatorul lumii a izbit cu toiagul în apele primordiale şi ele s-au deschis în locul acela şi s-a ridicat falnic un brad fosforescent, picurând stropi de apă luminoasă.
.
Obiceiul de a împodobi la solstiţiul de iarnă, uşile, ferestrele şi casa cu crengi de brad sau pin, în credinţa că ele aduc noroc, viaţă lungă, prosperitate şi fertilitate, datează cu mult înaintea creştinismului. La popoarele nordice ramurile de brad cu care se împodobeau iarna casele, erau un mijloc de a lupta împotriva demonilor şi duhurilor rele, care, se credea că în perioada răscrucii dintre ani, umblau printre oameni. Totodată, faptul că rămâneau întotdeauna verzi, era o speranţă în renaşterea luminii şi venirea primăverii. Acelaşi rol îl are în Germania şi Austria tradiţia „Coroanei de Advent”, făcută din crengi de brad, cu lumânări care se aprind pe rând în decembrie, până în seara de ajun.
. 1.7. Cultul soarelui a fost asimilat în sărbătoarea creştină a Crăciunului. Grecii, egiptenii, sirienii serbau pe 25 decembrie naşterea Soarelui. In Egipt, fiul lui Isis, împărăteasa cerurilor, se naşte chiar în preajma solstiţiului de iarnă. Yule este numele caldeean pentru copil sau prunc. Însuşi numele popular al sărbătorii Crăciunului la britanici – Yule-day, îi dovedeşte originea păgână. Strămoşii anglo-saxonilor numeau data de 25 decembrie Yule-day sau Ziua-Pruncului, iar noaptea din ajun Noaptea-Mamei, cu mult înainte de a ajunge în contact cu creştinismul.
.
În Imperiul Roman în anul 274 e.n. împăratul Lucius Domitius Aurelianus a ridicat la Roma un templu dedicat lui Sol Invictus – Zeul Soare nebiruit, apărător al imperiului, şi a decis celebrarea cultului Soarelui ca un cult oficial de stat: dies natales Solis invicti. Pentru cinstirea soarelui învingător se aprindeau focuri enorme,ca reprezentări
pământene ale zeului celest. Noul născut era personificat la egipteni ca un prunc, care era arătat mulţimii la miezul nopţii, ca prilej de bucurie: «Fecioara a născut, lumina creşte!». Sărbătoarea solstiţiului de iarnă, denumită în spaţiul germanic Julfest, (la englezi Yule) era ţinută în toate ţările Europei de nord, în strânsă legătură cu fertilitatea şi cultul morţilor prin petreceri şi ospeţe cu mâncăruri abundente, cortegii de măşti etc.
. 1.8.Prin naşterea lui Mithra: “lumea cea veche sărbătorea creşterea luminii, care biruieşte forţele întunericului”[27]. Mithra era cunoscut drept Domn al Adevărului şi al Luminii Cereşti.. Ecouri ale mithraismului se găsesc în unele colinde româneşti, unde Iisus îmbracă toate atributele lui Mithra (venerat atât în Dacia, unde s-au găsit 280 monumente, cât şi în Moesia Inferior – 90 monumente): „şi pe faţa fiului/ scrisă-i raza soarelui”.[28] Ecouri apar şi în onomastica românilor: Mitra, Mitrea, Mitru, Mitre, Mitran, Mitrică, Mitrancă, Mitrofan, Mitroi, Mitruş, Mitrelea, Mitrescu, Mitrican, Mitrici, Mitrin, Mitriev, Mitrovici, Mitruţoiu (chiar tatăl meu se numea Mitruţă).
. 1.9. În studiul Geneza creştinismului popular al românilor, Nelu Zugravu afirmă că „Nemurirea şi postexistenţa propovăduite de Zalmoxe ar fi putut anticipa şi pregăti creştinismul” [30]. Dobândirea nemuririi însemna şi un cod de legi morale: pietate, abstinenţă, puritate, curaj. Geto-dacii foloseau incineraţia, ca sufletul să supravieţuiască
purificat în cer, lângă Cel Preaînalt, părintele luminilor, eliberat de învelişul trupului corupt.
. 2. Împrejurările în care a fost instituită Sărbătoarea Naşterii Domnului
Troparul zilei specifică sensul acestei sărbători a Natalităţii (Nascere Domini): Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru… Biserica a încercat să-şi apropie sărbătoarea Crăciunuluicu rădăcini milenare, «necreştină, dar prăznuită de o populaţie cu trăire creştină», dedicând-o Naşterii Mântuitorului, numit Soarele Dreptăţii.
. 2.1. Textul din Noul Testament (Matei 1, 18) este următorul: Cristi autem generatio sic erat (Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost). Cuvântul grec genesis (naştere) a fost tradus in latină, în Vulgata, cu generatio, – onis (generare, naştere din părinţi) sinonim cu “natalis”.După Ovid Densuşianu, Al. Graur şi Al.Rosetti, apelativul Crăciun derivă din latinescul creatio. Dar limba Bisericii nu a întrebuinţat şi pe creatio, pornindu-se de la sensul lui creare, de “faire naitre du neant”. Prin urmare este un nonsens să legi etimologic numele Crăciun de termenul creatio,-onis, fiindcă termenul “creare” nu are sensul de “naştere”. Iisus Hristos S-a născut din veci din Tatăl, fiind de o fiinţă cu Tatăl, şi “la plinirea vremii” s-a născut cu trupul, fără de păcat, din Fecioara Maria şi de la Duhul Sfânt, aşa cum se afirmă în Crez: “născut, nu făcut, cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”.
. 2.2. Din latinul natalis avem însă în română cuvântul nat, de unde expresia: Tot satul îşi are natul, adică fiecare cu obârşia lui, cu generaţia ( generatio-onis) neamului său. Cuvântul nat ( natus) nu are legătură cu Crăciunul, ca în limbile romanice apusene.
. 2.3. Al. Graur mai derivă Crăciun şi din latinul calatio, care însemna “chemare”, şi anume chemarea pe care o lansau preoţii la zi întâi a fiecărei luni, de unde şi numele de kalendae, care se dădea primelor zile ale lunii (cu derivatul calendar, cărindar). Dar Crăciunul nu e la zi întâi şi nu presupune nici o chemare.
. 2.4. In textele bisericeşti româneşti numele Crăciun a fost eludat secole întregi (XVI, XVII, XVIII), datorită încărcăturii păgâne a sărbătorii, care asocia la Naşterea Domnului un alai de personaje de neînţeles cu măşti de Moşi, Cioban, Mut, Plugari, Ţigan, Căiuţi, Capră/Ţurcă, Urs. De exemplu în Cazania de la Govora – 1642 şi în Cazania lui Varlaam – 1643, numele sărbătorii Crăciunului a fost înlocuit cu “Sărbătoarea Născutului”. În schimb în
texte laice apare şi ca nume al sărbătorii: mitropolitul Sucevei, Ghedeon, şi mai mulţi boieri mulţumesc în scris craiului Gh. Racoţi pentru un ajutor în bani, “ pe care se îndatoreau a-i răspunde până în ziua Crăciunului”[35]. Gheorghe Mihăilă îl găseste atestat în sec. al XII-lea: crăciun (1198).
. 2.5. Datinile străvechi ale Crăciunului asociate la sărbătoarea împărătească a Naşterii Mântuitorului au persistat de-a lungul secolelor până în zilele noastre în ciuda interdicţiilor. Actul de martiraj al Sfântului Cračun, judeţul Constanţa) menţionează practicarea acestei sărbători de enoriaşi din toate categoriile sociale în secolul al IV-lea,« în ziua calendelor lui ianuarie…îmbrăcaţi în piei de capră… urmând obiceiul păgânilor, deşi se numesc creştini»[37].
Acelaşi lucru se semnala şi în vestul Europei. In 742 Sfântul Bonifaciu scria Papei Zaharia (pontif între 741-752), scandalizat că la Roma, de Anul Nou, creştinii, deghizaţi în animale după obiceiul păgânilor, cântau şi dansau ziua şi noaptea, chiar pe treptele bazilicii Sf. Petru, refuzau din superstiţie să împrumute vecinilor foc sau unelte din fier. În spaţiul germanic la carnavalul Julfest apare personajul Julbock. Acesta este un ţap confecţionat din paie, legat cu o fundă roşie. În mitologia ţărilor nordice, zeul tunetelor Thor – denumit şi Donner, alerga pe bolta cerului într-o şaretă trasă de ţapi, iar la solstiţiul de iarnă Thor se cobora printre oameni. Ţapul lui Thor a devenit în ţările scandinavice un simbol al Crăciunului. În Finlanda, Moş Crăciun este numit Joulupukki, cuvânt derivat de la
Julbock.
.
Conducătorii bisericii au luat poziţie şi împotriva obiceiului păgân de a face daruri pe 25 decembrie (obicei care îşi trage originea din Saturnalii, când cei bogaţi făceau daruri celor sărmani în cinstea vârstei de aur a libertăţii, când Saturn stăpânea toată lumea cunoscută).
. 2.6. Iată un exemplu cum la români sărbătoarea moştenită a fuzionat firesc cu creştinismul: «Se spune că Moş Crăciun a găzduit şi ospătat pe Ioan Sântioan. Cică Ioan Sântioan a călătorit cu Maica Domnului şi cu Hristos şi s-au abătut la casele lui Moş Crăciun. După ce s-au ospătat şi au băut, Ioan Sântioan a zis lui Moş Crăciun : Noi bem şi ospătăm şi nu ne întrebăm cine e mai mare dintre noi. Moş Crăciun i-a răspuns: Mare eşti, Doamne, de mărire, de când te-ai născut. Dar eu m-am pârlejit (am fost de faţă – cu acest prilej,n.n.) şi team sprijinit în poala de veşmânt şi n-ai dat de pământ». Parcă asistăm la Întâmpinarea Domnului de dreptul Simeon bătrânul (sărbătorită în calendar la data de 2 februarie), în ritualul punerii înaintea Celui Preaînalt a Pruncului Sfânt, Fiul Omului, întâi născut din Preacurata Fecioară Maria şi de la Duhul Sfânt.
. 2.7. «Creştinismul popular, afirmă Nelu Zugravu, s-a născut din convieţuirea religiilor în momentul de formare si ascensiune a religiei Mântuitorului în Imperiul Roman, din similitudinea practicilor, din supravieţuirea mitologiilor ancestrale, din revalorizarea simbolurilor preistorice şi din creştinarea unor divinităţi, credinţe şi cutume antice.». Întrucât sărbătoarea Crăciunului era prea adânc înrădăcinată în mentalitatea populară pentru a fi înlăturată, biserica a hotărât să o păstreze închinând-o Naşterii Mântuitorului. Ion Ghinoiu observă cum creştinismul a vehiculat numeroase practici precreştine pe care, fără să vrea şi fără să ştie, le poartă cu el. Fără creştinism multe credinţe şi superstiţii nu ar fi ajuns până în secolul XXI.
.
Practicile religioase au fost preluate prin tradiţie, fără să existe îndrumări scrise privind de exemplu închinatul spre răsărit, orientarea estică a mormintelor, a altarului bisericilor şi a icoanelor în casă, palma deschisă cu degetele răsfirate în chip de raze (simbol solar) cu care preoţii invocă duhul sfânt şi binecuvântează credincioşii, tămâiatul,
aprinsul lumânărilor şi candelei, primirea şi transmiterea luminii de Paşti, stropirea cu apa sfinţită, pomenile etc.
.
Istoricul Socrate Scolasticul, citat de cercetătorul Nelu Zugravu susmenţionat arată că nici apostolul Petru, nici evangheliştii nu au impus celor convertiţi cum să celebreze sărbătorile: «Căci nici Mântuitorul, nici Apostolii n-au impus pentru aceasta nici un precept şi n-au stabilit nici o pedeapsă contra celor ce le-ar comite… Apostolii n-au cugetat niciodată să prescrie sărbători. Ei n-au avut grijă decât să recomande pietatea».[44] Mântuitorul însuşi
a spus: «N-am venit să stric, ci să împlinesc».
. 2.8. La primele popoare creştinate, numele sărbătorii arată exclusiv evenimentul creştin al naşterii Domnului, fără trimitere la străvechea sărbătoare pre-creştină: latină- Natales, italiană– Natale, spaniolă– Navidad, portugheză– Natal, provensală– Nadal, franceză- Nativité/ Nöel, engleză- Nativity/Christmas, rusă- Rozdjestvó, ucraineană –
Rizdvò, polonă– Bože Narozdenie, sârbă-croată-slovenă– Bozic, bulgară –Bozik, cehă– Vanoce, slovacă – Vianoce.
Petru Caraman, studiind răspândirea geografică a cuvântului Crăciun îl găseşte numai la români şi la locuitorii din imediata vecinătate a graniţelor etnice româneşti: la ucrainienii carpatici Kerečunj večery, la slovaci tot Kračun (numai la cei din est), la unguri Karácson, cu acelaşi sens ca şi la români. Deci reiese că pretutindeni cuvântul e împrumutat de la români.
.
In concluzie constatăm că la toate popoarele Europei elementele asociate sărbătorii multimilenare a Crăciunului fac parte dintr-un sistem coerent de reprezentare mitico-rituală a lumii, care dovedeşte continuitatea a unei credinţe monoteiste în Dumnezeul Luminii şi al Dreptăţii. Pretutindeni apare aceeaşi dezvoltare spirituală: cultul solar al Crăciunului este absorbit organic în sărbătoarea creştină a Naşterii Domnului, o dovadă convingătoare despre
comunitatea de origine a popoarelor europene.
.
Această origine este autohtonă, strict europeană şi nu indo-europeană cum s-a susţinut în mod eronat. De ce? Deoarece cultul soarelui este axiomatic legat de agricultură, iar cercetări arheologice recente precum şi datările cu C14 au dovedit că agricultura îşi nu are originea în ţinutul arid al Indiei, ci în bazinul carpato-dunărean situat in inima Europei. Munţii Carpaţi au fost habitatul primitiv al arienilor care au populat India, aşa cum dovedesc cercetătorii britanici în The Cambridge History of India. Autohtonii carpato-dunăreni practicau agricultura încă din epoca pietrei (7800 î.Hr.), arând pământul cu plug din corn de cerb şlefuit şi placat cu silex. S-au descoperit semnificative depozite de graminee carbonizate în gospodăriile neolitice. Cercetările arheologice ale Grupului de lucru Schela Cladovei –Lepenski Vir efectuate între 1990-2000 au dus la concluzia că agricultura a
început la Porţile de Fier.
.
In acelaşi timp, cercetătorul italian Marco Merlini sesizează cu justeţe că recunoaşterea internaţională a primordialităţii civilizaţiei carpato-dunărene are repercusiuni culturale importante asupra identităţii spirituale comune a popoarelor care locuiesc bătrânul continent Europa: „Teorema clasică Ex Oriente lux este schimbată în Ex Occidente lux (…). Aceasta aduce o îmbogăţire şi expansiune a matricei istorice şi culturale pe care se bazează identitatea noastră europeană, pentru că civilizaţia Dunării este acum considerată ca una din „mamele” culturii europene moderne.”
.
In ceea ce priveşte tema prezentului studiu, sărbătoarea solară a Crăciunului este una din mărcile de străvechime ale neamului românesc şi ale spiritualităţii europene.
https://dezvoltarespirituala.ro/wp-content/uploads/2023/04/craciun-oferte-karanna.jpg6401024adminhttps://dezvoltarespirituala.ro/wp-content/uploads/2025/07/logo-transparent.pngadmin2023-04-04 23:14:222023-04-04 23:14:22SARBATOAREA DE CRACIUN – inainte şi după Hristos
În conformitate cu Cartea Urantiei, Urantia este autenticul nume al planetei pământ. Cartea , care susține a fi o revelație dată planetei pământ, a fost publicată în 1955, cu presupuși autori de ființe cerești în colaborare cu un medic numit William S. Sadler, care trăia în apropiere de Chicago. Un grup de voluntari din acea epocă ,cunoscuți sub numele de Comision de contact, s-au reunit sub conducerea acestui medic pentru a colabora în recepția Carții Urantia. S-au ascuns intenționat numele tuturor oamenilor implicați în proiect pentru a împiedica apariția de viitori „sfinți”.
Părţi din Carte
Partea I
Universul Central şi Supraunversurile
Sponsorizat de un Corp din Uversa de Personalităţi ale Superuniversului acţionînd prin autoritatea Celor Vechi de Zile din Orvonton
Partea a II a
Universul local
Prezentat de un Corp din Nebadon al Universului Local Personalităţi activând cu autoritatea lui Gabriel al Salvingtonului
Partea a III a
Istoria Urantia
Aceste capitole au fost prezentate de un Corp de Personalităţi ale Universului Local acţionând prin autoritatea lui Gabriel din Salvington.
Partea a IV a
Viaţa şi învăţăturile lui Iisus
Acest grup de capitole a fost garantat de o comisie de doisprezece mediani ai Urantiei care acţionează sub supravegherea unui Melchisedec conducător de revelaţie.
Baza acestei povestiri a fost furnizată de un median secundar care a fost cândva însărcinat cu supravegherea supraumană a Apostolului Andrei
FRAGMENTE CARTE:
(1.5) 0:0.5 Lumea voastră, Urantia, este una din numeroasele planete locuite similare, care formează universul local al Nebadonului. Acest univers, împreună cu alte creaţii similare, formează suprauniversul Orvontonului, a cărui capitală este Uversa, locul de unde vine comisia noastră. Orvontonul este unul din cele şapte suprauniversuri evolutive ale timpului şi spaţiului care învăluie universul central al Havonei, creaţia fără început şi fără de sfârşit a perfecţiunii divine. În inima acestui univers etern şi central se găseşte neclintita Insulă a Paradisului, centrul geografic al infinitului şi lăcaşul Dumnezeului etern.
(1.6) 0:0.6 Cele şapte universuri în evoluţie, împreună cu universul central şi divin, sunt numite de noi, în general, marele univers; acestea sunt creaţiile organizate şi locuite în prezent. Ele sunt toate o parte a maestrului univers, care îmbrăţişează de asemenea universurile spaţiului exterior, nelocuite, dar aflate în curs de mobilizare.
Insula Paradisului- Paradisul, fără nici o altă însuşire, este Absolutul controlului materialgravitaţional al Primei Surse-Centru. Paradisul este lipsit de mişcare şi este singurul lucru staţionar din universul universurilor. Insula Paradisului are o amplasare în univers, însă nu are o poziţie în spaţiu. Această Insulă eternă este sursa efectivă a universurilor fizice – trecute, prezente şi viitoare. Insula nucleară de Lumină provine din Deitate, însă nu se poate spune că ea este Deitate. Creaţiile materiale nu sunt nici o parte a Deităţii; ele sunt o consecinţă a acesteia.
(7.11) 0:4.13 Paradisul nu este un creator; este un controlor unic al unor numeroase activităţi ale universului, mai mult ceva care controlează decât care reacţionează. De la un capăt la altul al universurilor materiale, Paradisul influenţează reacţiile şi conduita tuturor fiinţelor care au de-a face cu forţa, energia şi puterea, însă Paradisul în sine este unic, exclusiv şi izolat în universuri. Paradisul nu reprezintă
24.1) 1:2.3 Actualitatea existenţei lui Dumnezeu este demonstrată în experienţa umană prin prezenţa divină interioară, Veghetorul spiritului trimis din Paradis pentru a trăi în mintea muritoare a oamenilor, şi pentru ai ajuta să dezvolte un suflet nemuritor destinat să supravieţuiască etern. Prezenţa acestui Ajustor divin în mintea umană este revelată prin trei fenomene experienţiale:
(24.2) 1:2.4 1. Capacitatea intelectuală de a-l cunoaşte pe Dumnezeu – conştiinţa de Dumnezeu.
(24.3) 1:2.5 2. Imboldul spiritual de a-l găsi pe Dumnezeu – căutarea lui Dumnezeu .
(24.4) 1:2.6 3. Dorinţa lăuntrică ca personalitatea să fie asemeni lui Dumnezeu – dorinţa sinceră de a face voia lui Dumnezeu.
(24.5) 1:2.7 Existenţa lui Dumnezeu nu va putea fi niciodată dovedită prin experienţe ştiinţifice, nici prin deducţii logice ale raţiunii pure. Nu putem realiza ceea ce este Dumnezeu decât în domeniile experienţei umane. Cu toate acestea, adevăratul concept al realităţii lui Dumnezeu este rezonabil pentru logică, plauzibil pentru filozofie, esenţial pentru religie şi indispensabil oricărei speranţe de supravieţuire a personalităţii.
(24.7) 1:2.9 Teoretic vă puteţi gândi la Dumnezeu ca fiind Creatorul, şi el este într-adevăr creatorul personal al Paradisului şi al universului central al perfecţiunii. Însă universurile timpului şi spaţiului sunt toate create şi organizate de corpurile paradisiace ale Fiilor Creatori. Tatăl Universal nu este creatorul personal al universului local al Nebadonului. Universul în care trăiţi este creaţia Fiului său Mihail. Cu toate ca Tatăl nu creează personal universurile evolutive, el le controlează în multe din relaţiile lor universale şi în anumite manifestări ale lor de energii fizice, mentale şi spirituale. Dumnezeu Tatăl este creator personal al universului Paradisului şi, în asociere cu Fiul Etern, creatorul tuturor celor celorlalţi Creatori personali ai
universurilor.
(26.1) 1:3.7 În experienţa lăuntrică a omului, mintea se îmbină cu materia. O astfel de minte legată de materie nu poate supravieţui decesului muritorului. Pentru a adopta tehnica de supravieţuire, trebuie să se efectueze ajustările voinţei umane şi transformările minţii muritoare prin care un intelect conştient de
Dumnezeu se lasă învăţat treptat şi, în cele din urmă, condus de spirit. Din această evoluţie a minţii omeneşti de la asocierea cu materia la uniunea cu spiritul, rezultă o transmutare a fazelor potenţial spirituale ale minţii muritoare în realităţi morontiale ale sufletului nemuritor. Mintea umană subjugată
materiei este sortită să devină din ce în ce mai materială şi, în consecinţă, să sufere în cele din urmă anihilarea personalităţii. Mintea care s-a lăsat dominată de spirit este sortită să devină din ce în ce mai spirituală şi să atingă în cele din urmă unitatea ultimă cu spiritul divin care supravieţuieşte şi o călăuzeşte, şi
în felul acesta să atingă supravieţuirea şi veşnicia existenţei personalităţii.
(26.2) 1:3.8 Eu vin din Etern şi m-am întors de nenumărate ori în prezenţa Tatălui Universal. Cunosc actualitatea şi personalitatea Primei Surse-Centru, Tatăl Etern şi Universal. Ştiu că Marele Dumnezeu, fiind absolut, etern şi infinit, este de asemenea bun, divin şi îngăduitor. Cunosc adevărul marilor afirmaţii:
„Dumnezeu este spirit” şi „Dumnezeu este iubire,” şi aceste două însuşiri sunt revelate universului în modul cel mai desăvârşit în Fiul Etern.
(26.5) 1:4.3 Când veţi fi terminat aici jos, când vă veţi fi încheiat parcursul terestru în forma voastră temporară, când veţi fi sfârşit călătoria voastră de încercare din trup, când ţărâna care compune tabernaculul muritor se va fi „întors în pământul de unde provine”, atunci, conform revelaţiei, „Spiritul care vă locuieşte se va întoarce la Dumnezeul care l-a dăruit”. Un fragment din Dumnezeu, o parte integrantă a divinităţii se află în fiecare fiinţă muritoare a acestei planete. Acest fragment nu vă aparţine încă printr-un drept de posesie, însă el este menit anume pentru a fi una cu voi dacă supravieţuiţi existenţei muritoare.
(36.6) 2:3.1 Dumnezeu este drept; prin urmare, el este just. „Domnul este drept în toate căile sale.” „Nu am făcut fără motiv tot ceea ce am făcut, spune Domnul.” „Judecata Domnului este cu totul adevărată şi dreaptă.” Justeţea Tatălui Universal nu poate fi influenţată de faptele şi de realizările creaturilor sale, „căci nu există nedreptate în Domnul nostru Dumnezeu, nici deosebire de persoane, nici acceptare de daruri.”
(36.7) 2:3.2 Cât este de inutil şi de pueril să se pretindă de la un asemenea Dumnezeu să îşi modifice hotărârile sale imuabile, pentru a evita justele consecinţe ale operării înţeleptelor lui legi naturale şi ale justelor lui porunci spirituale. „Nu vă amăgiţi. Dumnezeu nu se ia în derâdere, căci ce va semăna un om, aia va şi culege.” Este adevărat, chiar şi atunci când această dreptate face să se strângă recolta faptelor rele, această dreptate divină este întotdeauna moderată de îndurarea. Înţelepciunea infinită este arbitrul etern care determină proporţiile de dreptate şi de milostenie care vor fi împărţite în orice circumstanţă dată. Ceea mai mare pedeapsă (care este în realitate o consecinţă inevitabilă) pentru nelegiuire şi pentru rebeliune deliberată contra guvernării lui Dumnezeu, este pierderea existenţei ca supus individual al acelei guvernări. Rezultatul final al păcatului intenţionat este anihilarea. În ultimă analiză, indivizii care sunt identificaţi cu păcatul s-au distrus pe ei înşişi, devenind întru totul ireali prin faptul că au adoptat inechitatea. Cu toate acestea, dispariţia efectivă a acestor creaturi este întotdeauna amânată până când rânduiala stabilită a dreptăţii curentă în universul respectiv a consimţit pe deplin la aceasta.
(37.1) 2:3.3 Încetarea existenţei este de obicei decretată la judecata regatului sau a regatelor, care are loc într-o epocă de distribuire. Pe o lume aşa cum este Urantia, ea are loc la sfârşitul unei distribuiri planetare. În astfel de momente, încetarea existenţei poate fi decretată prin acţiunea coordonată a tuturor tribunalelor de jurisdicţie, mergând de la consiliul planetar, trecând prin curţile Fiului Creator, până la tribunalele judecăţii ale Celor Îmbătrâniţi de Zile. Decizia de disoluţie pleacă de la curţile superioare ale suprauniversului ca urmare a unei confirmări neîntrerupte a acuzaţiei provenind din sfera de rezidenţă a răufăcătorului. Şi apoi, când sentinţa de anihilare a fost confirmată sus, execuţia are loc printr-un act direct al judecătorilor care se găsesc în sediul suprauniversului şi care activează de acolo.
(37.2) 2:3.4 Când această sentinţă este definitiv confirmată, fiinţa identificată cu păcatul devine instantaneu ca şi cum nu existase. O astfel de soartă nu comportă nici o reînviere; ea este perpetuă şi eternă. Factorii energetici vii ai identităţii se dizolvă, prin transformările timpului şi prin metamorfozele spaţiului, în potenţialele cosmice din care au apărut anterior. Cât despre personalitatea celui nelegiuit, ea se găseşte privată de un vehicul vital continuu din pricina nereuşitei creaturii în alegerile şi în deciziile finale care i-ar fi asigurat viaţa eternă. Când îmbrăţişarea continuă a păcatului de către mintea asociată culminează în autoidentificarea completă cu nelegiuirea, atunci, după încetarea vieţii şi disoluţia cosmică, această personalitate izolată este absorbită în suprasufletul creaţiei şi devine o fracţiune a experienţei evolutive a Fiinţei Supreme. Ea nu mai apare niciodată ca personalitate. Identitatea sa devine ca şi cum n-ar fi existat niciodată. Dacă este vorba de o personalitate locuită de un Ajustor, valorile spirituale ale experienţei supravieţuiesc în realitatea Ajustorului care continuă să existe.
Documentare & Articole: Lumea de Dincolo – Intre Stiinta si Mit
Experienţe de moarte clinică (EMC):
Ce este o EMC? Este o experienţă a vieţii după moarte, care are loc, atunci când persoana este moartă din punct de vedere clinic. Este vorba de o detaşare de trup, şi de o existenţă în afara trupului în mod conştient.
Nu trebuie să confundăm aceste experienţe, cu cele în stare de comă, în stări excepţionale la graniţa dintre moarte şi viaţă, sau cu cele sub influenţa unor substanţe, sau cu cei ce au experimentată răpiri sufleteşti, după cum spune Pavel: „Cunosc un om în Hristos, care, acum patrusprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer(dacă a fost în trup nu ştiu; dacă a fost fără trup, nu ştiu: Dumnezeu ştie). Şi ştiu că omul acesta (dacă a fost în trup sau fără trup, nu ştiu: Dumnezeu ştie), a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte, care nu se pot spune şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească.” (2Corinteni 12:2-4; vezi şi 1Corinteni 5:3,4).
Atunci când vorbesc de EMC, mă refer la oamenii declaraţi morţi de medici sau personal medical competent, şi care după un timp mai lung sau mai scurt, au revenit la viaţă.
Atât cei ce au avut experienţe pozitive, sau negative, descriu: detaşarea de trup, începutul unei existenţe în afara corpului, de multe ori ei privesc corpul neînsufleţit, cât şi personalul medical care încercă reanimarea persoanei. Mai târziu persoana dacă a fost bună se simte că pluteşte / se ridică, trece printr-un tunel, şi se întâlneşte cu o fiinţă de lumină: Isus sau un înger, sau chiar din clipa detaşării de trup este întâmpinat şi înconjurat de îngeri (comp. cu Luca 16:22), aceea persoană apoi, e posibil să vadă anumite secvenţe din paradis, sau se întâlneşte cu fiinţe dragi sau cunoscute decedate. Comunicarea cu fiinţa de lumină sau cu sufletele celor cunoscuţi este fie verbală, fie non-verbală, printr-un fel de telepatie.
Cei ce au experienţe negative declară, cum sunt preluaţi de demoni, din clipa morţii, sau simt că sunt traşi sau alunecă în jos, simt un întuneric dens şi înfricoşător (Matei 8:12; 22:13; 25:30); alţii ajung la o poartă a iadului şi sunt preluaţi de o fiinţă oribilă, sau văd un loc al torturii, al flăcărilor, al ţipetelor sau durerilor, unii văd anumite persoane cunoscute, necredincioase, chinuindu-se în foc, sau fiind chinuiţi de fiinţe demonice, sau experimentează chinul de a fi sfâşiaţi, zgâriaţi de mii de fiinţe care parcă îi străpung fiinţa cu ghearele lor. Experienţe pot fi de la caz la caz diferite, însă păstrează acelaşi tipar, cei buni, un loc frumos, de unde nu mai doresc să plece, o fiinţă de lumină sau mai multe, iar cei răi chinul în forme mai grave sau mai puţin grave.
În general Fiinţa de lumină care este prezentă lângă cei drepţi, sau vine ulterior şi îi scapă din ghearele demonilor, din întuneric sau din flăcări pe cei ce au ajuns în acel loc, le arată viaţa de pe pământ, sau secvenţe cu faptele făptuite în trup, după care îi spune că trebuie să se întoarcă pe pământ, i se mai acordă astfel o şansă, ca cei drepţi să devină şi mai drepţi, şi cei nedrepţi să se pocăiască, unii dintre ei primesc chiar un mesaj pentru omenire sau pentru biserică.
Toţi cei care au revenit înapoi, şi au descris raiul sau iadul, au simţit un sentiment al veşniciei, nu au simţit trecerea timpului ca pe pământ.
Ei revin în corp, şi când se trezesc (învie) în lumea aceasta, află că au fost declaraţi morţi, dar că din fericire au revenit la viaţă. Unii au revenit la viaţă şi după câteva zile nu doar după ore. Am auzit de un caz ce a revenit la viaţă după nouă zile, altul după trei sau patru, altul după o zi, etc.
Trebuie amintit faptul că unii dintre cei ce au experimentat moartea clinică, nu au o asemenea experienţă a raiului sau a iadului. O posibilă explicaţie ar fi, că nu-şi amintesc, ca şi situaţia cu visurile. Toţi oamenii visează în fiecare noapte, acest lucru este demonstrat ştiinţific, însă nu toţi îşi amintesc visul dimineaţa, decât o mică parte.
O altă explicaţie ar fi că Dumnezeu nu a dorit ca acei oamenii să aibă, detaşarea de trup, ştiind că vor reveni la viaţă în scurtă vreme.
Scepticii, materialiştii, necredincioşii, anihiliştii, care neagă viaţa după moarte, au încercat să explice acest fenomen, dând tot felul de explicaţii, şi născocindu-se multe teorii care încearcă se explice aceste experienţe.
În general se dau următoarele explicaţii la experienţele de moarte clinică, cu continuarea vieţii după moarte, ele sunt: 1) halucinaţii induse de durere sau medicamente; 2) resturi de amintiri din experienţa naşterii; 3) reacţia creierului la nivele modificate de dioxid de carbon; 4) împlinirea psihologică a unor dorinţe, speranţa unui cer; 5) autosugestie; 6)experienţe induse de droguri sau de diferite anestezice; 6) atacuri de apoplexie în lobii temporali; 7) pierderi senzoriale.
Sunt aceste explicaţii satisfăcătoare? Dacă cercetăm acest fenomen experimentat de mii de persoane, ne dăm seama că aceste explicaţii nu satisfac, ele nu dau răspunsuri la anumite cazuri reale concludente, ca de pildă:
De exemplu, ele nu pot explica cum ar putea nişte oameni cu creierul mort, să descrie ulterior cu amănunte exacte şi amănunţite încercările personalului medical de a-i reanima. Astfel dintr-un studiu pe 25 de pacienţi cu cunoştinţe medicale, care au fost rugaţi să descrie manevrele ce se fac atunci când un medic încearcă să reanimeze un pacient care este în comă sau mort clinic, aproape toate persoanele (23 din 25) au făcut greşeli mari de descriere a procedurilor de reanimare. Pe de altă parte, nici unul din pacienţi morţi clinic n-au făcut greşeli în descrierea a ceea ce s-a petrecut cu ocazia reanimării lor. Asemenea studii dovedesc că oamenii aceştia au fost cumva în afara trupurilor lor, aşa cum au pretins, şi au privit ce se întâmplă.
Există probe care arată şi mai bine existenţa după moarte, desprinderea sau ieşirea din trup şi deplasarea la o anumită distanţă de trup. Astfel o mamă, după ce a intrat în moarte clinică, a ieşit din trup, şi a plutit spre coridor, unde şi-a văzut fetiţa adusă de o cunoştinţă pe holul spitalului, şi a văzut că fusta ei nu era asortată cu bluza. După câteva minute, mama a revenit trup, şi a revenit la viaţă. După ce şi-a recăpătat conştiinţa, ea a spus personalului medical de ce fetiţa ei este aşa prost asortată ca îmbrăcăminte. Medicul a apostrofat asistenta că a lăsat fetiţa să fie văzută de mama ei. Însă aceasta s-a scuzat şi a spus că fetiţa nu a intrat la mama ei. Iar mama a precizat că a văzut-o din postura de suflet. Ne întrebăm ce halucinaţii putea să-i arate mamei cu ce este îmbrăcată fetiţa ei? Sau mai degrabă cu adevărat această mamă a experimentat viaţa după moarte şi ieşirea din trup.
Un alt caz, a unei femei aduse de urgenţă la spital, unde a venit pentru prima oară, a simţit că fiind în sala de operaţie, că s-a detaşat de trup, a început să se ridice în sus, prin ziduri, şi a ajuns pe acoperişul spitalului, unde zăcea aruncat un tenis (pantof) de culoare roşie. După ce şi-a revenit din moarte clinică, a spus personalului medical că pe acoperişul spitalului este un pantof roşu. Lucru confirmat ulterior, când o persoană din cadru spitalului a mers pe acoperiş şi a găsit pantoful roşu. Întrebare pentru sceptici: Cum putea, halucinaţiile, inconştientul, sau sedativele, sau anestezicul să-i permită să vadă o realitate fizică, şi nu anumite imagini ireale? Cum de a văzut femeia pantoful roşu fiind prima oră în acel spital, decât doar dacă a experimentat o ieşire din trup cu adevărat?
Alte cazuri indică o întâlnire cu fiinţe dragi care au decedat, însă curios, ele au decedat după ce a decedat cei cu experienţa cu moartea clinică, deci nu avea de unde să ştie că au decedat, deoarece când au intrat în comă, acele persoane erau în viaţă. Când se trezesc la viaţă abia atunci află, că persoanele cu care s-a întâlnit au decedat imediat după ei. Cum ar fi putut să ştie de decesul rudelor lor, decât că s-a întâlnit cu ele, având în vedere că ele au decedat după ce persoana în cauză a intrat în comă?!
Unii chiar descriu cu lux de amănunte împrejurările în care au decedat rudele lor, sau anumite evenimente la sute de kilometri distanţă. Cu siguranţă că nu anestezicul sau halucinaţiile sau dereglările unor substanţe din creier au putut face ca aceştia să aibă acces la aceste informaţii din timpul morţii lor, ci doar dacă au experimentat cu adevărat, ieşirea din trup de după moarte clinică.
Cu siguranţă că nu aceste mărturii sunt fundamentul credinţei noastre, ci Cuvântul lui Dumnezeu, însă aceste experienţe întăresc Cuvântul lui Dumnezeu, fiind asemănătoare cu anumite descrieri ale Bibliei, deoarece oamenii care au experimentat moartea clinică, au descris asemănător cu Biblia: paradisul, Noul Ierusalim, îngerii, etc. Iar cei necredincioşi, au descris asemănător, iadul, flăcările, demonii, întunericul, chinul, etc.
Textul intergal al cartii :
http://exm.uv.ro/documente/iad.html
UN ROMÂN S-A ÎNTÂLNIT CU DUMNEZEU ÎN RAI! Fostul ateu dezvăluie CUM ARATĂ EL şi ÎNGERII | VIDEO-MĂRTURIE
Gavril Bărnuţiu este din judeţul Satu Mare şi nu demult a trăit una dintre cele mai importante experienţe din viaţa sa. Fără să creadă în existenţa Sa, românul s-a convins că dincolo de această lume este, totuşi, Dumnezeu. Intrat în moarte clinică după ce s-a îmbolnăvit brusc, Gavril Bărnuţiu a găsit calea credinţei după ce a cunoscut lumea de dincolo de noi.
Într-un filmuleţ postat pe YouTube, românul povesteşte cum a trecut prin infern şi prin Rai, cum şi-a întâlnit părinţii morţi şi cum a fost salvat de către îngeri. De asemenea, acesta descrie cu amănunte senzaţionale felul în care arată Raiul, Dumnezeu şi îngerii.
„Şi de-odată uitându-mă aşa în stânga am văzut o poartă mare şi poarta aceea exact aşa era cum era corpul meu, toate culorile erau pe poarta aceea. Eu m-am uitat apoi în mormânt. Mă miram de corpul meu. Ştiam că acela a fost corpul meu şi acuma ce fel de corp am. Şi îmi zice îngerul din dreapta: vezi aşa se petrece cu oricine moare. Corpul putrezeşte în pământ, iar sufletul primeşte un corp ca şi al nostru – au zis îngerii – sau ca şi a celora din iad, corpuri de demoni – aşa mi-au zis îngerii. Iar tu – au zis către mine – tu ai primit un corp de musafir al iadului şi-al raiului pentru necredinţa ta. Acum vino, nu te teme. Trebuie să vezi o părticică din Rai. Mi-am îndreptat privirile spre poarta aceea mare care s-a descuiat în două părţi. Când am ajuns la poartă, ei trăgeau de mine să intru şi mie mi-era frică. Şi am zis: cum să mă duc eu acolo în strălucirea aceea mare, în frumuseţea aceea care o văd – o vedeam din poartă – cum să intru eu acolo, eu nu sunt vrednic. Dar îngerii, îngerii mă trăgeau de mâini, vino nu te teme. Ei au văzut şi au ştiut că eu mă tem. Vino nu te teme, au zis către mine şi când am păşit pragul înăuntru la un moment dat, eu nu am mai simţit ca aici când păşeşti de-afară în casă tot materie sub picioare. Deja eu păşeam, dar păşeam în aer. Exact cum ai pune mâinile aşa în aer, aşa simţeam. Deci nu simţeam materie sub picioare. Dar o bucurie ce-a pătruns în mine, nu se poate explica în cuvinte omeneşti exact cum scrie în Biblie. Acolo aşa este: cum ochiul omului n-a văzut, urechile n-a auzit la inima omului nu s-a suit. Deci la un moment dat cum am intrat curios acum, în strălucirea aceea mare, în frumuseţea aceea mare, acum curios să văd, curios să aud, acolo cum este, acolo în Raiul lui Dumnezeu. Eu doar o părticică am văzut acolo. Eu n-am văzut tot Raiul lui Dumnezeu. Când voi primi corpul de moştenitor şi voi merge acolo, atunci voi vedea tot Raiul lui Dumnezeu, când voi fi moştenitor. Eu am fost musafir”, a spus bărbatul originar din judeţul Satu Mare.
.
„Şi îngerii mi-au zis: aici sunt toate faptele tale rele înregistrate. Adevărul este că dacă oamenii înregistrează, Dumnezeu cu atât mai mult înregistrează toate faptele bune şi rele. Şi-acuma după ce ei mi-au spus „aici sunt toate faptele tale rele”, după ce m-am gândit eu, că precis mă vor alunga în iad, va trebui să recunosc că eu nu sunt vrednic să fiu aici. Ei au zis: nu aşa cum gândeşti tu. Deci ei ştiau gândul meu. Şi adevărul este, îngerii ştiu gândul nostru cât şi Domnul Iisus şi Dumnezeu. Dar acum, ei mi-au zis: aici sunt toate faptele tale rele înregistrate iar la uşa din faţă, că eu eram în holul acela mare, iar la uşa din faţă este lăcaşul pregătit pentru tine şi rudeniile tale”, a mai completat Bărnuţiu.
.
„La un moment dat tatăl meu era pe patul din stânga, mama pe dreapta, pe patul din dreapta. Aş fi vrut să vorbesc cu tata dar îngerii mi-au zis: lasă-l să se odihnească, nu ai voie să vorbeşti cu el. Atunci, l-am lăsat pe tata şi mi-am îndreptat privirea spre mama pe patul din dreapta, zic: „Dumneata ce faci aici, măicuţă?” Ea mi-a zis: „Eu am venit să vă văd pe voi, dar mai ales pe tine, cum te vei naşte astăzi din nou””, a precizat cel care a trăit această experienţă spirituală.
.
Gavril Bărnuţiu şi-a amintit şi detalii legate de felul în care erau îmbrăcaţi cei din jurul său: „Îmbrăcămintea Domnului Iisus şi a îngerilor era perfect albă, părul alb, alb, aşa când s-au întors într-o parte părul era într-una cu îmbrăcămintea şi n-am văzut aripi – că m-au întrebat mulţi: n-ai văzut nu aveau aripi îngerii? Nu ştiu, mama a visat îngeri, dar cu aripi. Eu n-am văzut aripi la îngeri deşi i-am văzut. Şi din spate n-am văzut că aveau aripi. I-am văzut haină albă de sus până jos şi părul acela alb, alb şi înfăţişarea aceea puţin galbenă foarte strălucitoare. Până la vârsta de 34 de ani jumătate a trebuit să-mi văd toate faptele rele. Vreau să spun că am trecut prin faţa fiecărei uşi şi-a trebuit să-mi văd corpul la vârsta de 16 ani, aşa cum în restaurant după ce am terminat profesionala în Lupeni, am fost repartizat în Petroşani şi-acolo inginerul a ţinut ziua lui şi ne-a chemat la restaurant. Am văzut cum acolo cântam noi românii la o masă separat cântam bineînţeles melodii populare, iar la altă masă ungurii cântau ungureşte. Şi voiau să ne interzică să cântăm noi româneşte şi s-a iscat o bătaie şi eu decât să mă bat am ieşit afară şi-am fugit. Exact cum s-a petrecut, aşa am văzut acum primul caz, în timpul cât am fost declarat mort”.
.
„În iad am văzut tunelul acela care zic că avea 100 de metri adâncime şi-apoi am văzut lumea iadului şi flăcările acelea care se înălţau până sus la cer şi toţi aceia cu mâinile ridicate venind spre mine şi strigau după apă şi ajutor. Toţi aceia veneau. Acum aici am văzut tunelul acela dar fără sfârşit, fără capăt şi deodată am văzut că din adâncime vine un nor la aproximativ 10-15 metri în faţa mea norul acela s-a desfăşurat şi-am văzut exact un bărbat – exact cum te văd pe dumneata în faţa mea. Aşa l-am văzut pe Dumnezeu. Cu deosebire că El avea 20 de metri înălţime. Avea vreo 5-6 metri lăţime. Era un corp ce n-am văzut în viaţa mea aşa de mare. Acum am crezut că El v-a zbiera la mine: locul tău nu este aici, locul tău este în iad. Pleacă din faţa mea. Dar El n-a zbierat, El n-a strigat nici cu ton ridicat la mine. Aşa de blând şi îngerii vorbeau aşa de blând că nu m-aş fi săturat nicio dată şi în veci să-i aud. Dar Dumnezeu când mi-a vorbit aşa de blând, mi-a zis „Vino, nu te teme, ai avut păcate cât nisipul mării dar acum prin sângele iubitului Meu fiu Iisus toate sunt şterse iar de Mine sunt iertate”. N-am ştiut ce să zic. De bucurie tot mă pregăteam să-i zic ceva sau să nu-i zic, tot m-am temut că dacă-i voi zice ceva poate va zbiera la mine. „Nu te teme, am hotărât să mergi în lume”, mi-a spus, „pentru familia ta şi-atâtea suflete care doresc mântuirea”. „Du-te, spune la toţi aceea cu care vei avea ocazia să vorbeşti ce-ai văzut şi ce-ai auzit dar mai mult ca atât să le spui la toţi căci în curând harul se va lua şi lumea se va sfârşi. Du-te, nu te teme. Duhul Meu este mereu cu tine”. Atunci, deodată am simţit că a venit peste mine un aer răcoritor şi imediat m-am văzut în corpul acesta”.
.
Şi-acum, îngerii au intrat în Rai, eu m-am trezit în morgă, m-am trezit acolo. Sigur că a venit soţia din oraş. Ea s-a dus să facă cumpărături, să pregătească pentru înmormântare şi-a venit înapoi. Şi când a venit acolo la uşa de la morgă, văzându-mă viu, m-a întrebat: „Tu eşti Gavrilă?” Am zis „Da””, a încheiat Bărnuţiu povestea vieţii sale.
https://dezvoltarespirituala.ro/wp-content/uploads/2023/04/descarcare1.jpg223226adminhttps://dezvoltarespirituala.ro/wp-content/uploads/2025/07/logo-transparent.pngadmin2023-04-01 23:12:232023-04-01 23:12:23Documentare & Articole: Lumea de Dincolo – Intre Stiinta si Mit
Conform vechii zicale, „Azi e Dragobetele, se saruta fetele”. In fiecare an pe 24 februarie romanii de pretutindeni sarbatoresc Dragobetele.
In mitologia romaneasca, Dragobete era zeul tineretii, al veseliei dar si al iubirii. Ziua in care romanii sarbatoresc Dragobetele coincide cu sarbatoarea Aflarii Capului Sfantului Ioan Botezatorul.
Totusi, aceasta sarbatoare este puternic inradacinata in cultura romana. Dragobetele este un personaj transmis din generatie in generatie de la vechii daci, transformat mai apoi intr-un protector al tinerilor si patron al iubirii.
Conform unor legende populare, Dragobetele este chiar fiul babei Dochia, un tanar chipes si iubaret care obisnuia sa seduca toate femeile care ii ieseau in cale. Totusi, in zilele noastre, Dragobetele reprezinta pentru romani simbolul suprem al dragostei autohtone.
Celebrarea Dragobetelui se bucura de o simbolistica aparte, extrem de bogata si interesanta. Acesta reprezinta atat inceputul, cat si sfarsitul, inceperea unui nou anotimp, moment in care natura incepe sa prinda viata, dar si sfarsitul desfraurilor lumesti deoarece incepe Postul Sfant al Pastelui.
In vremurile de demult si in unele zone chiar si in prezent, de Dragobete tinerii imbracati in faine frumoae obisnuiau sa se adune in paduri si sa culeaga buchete cu primele flori ale primaverii. Culesul floilor se facea cu voie buna dar si cu cantece si un fel de joc numit zburatorit.
La ora pranzului fetele obisnuiau sa fuga catre sat in timp ce baietii le fugareau in incercarea lor de a le prinde si de a le saruta. Daca baiatul era drag fetei, aceasta se lasa prinsa si sarutata. Semnificatia sarutului in acest caz era un echivalent al logodnei si al infiriparii iubirii dintre cei doi. Seara logodna se anunta in cadrul comunitatii satului si a membrilor celor doua familii. Participantii la sarbatoare, in concordanta cu traditia erau considerati binecuvantati in acel an, bucurandu-se de toate din belsug, fiind feriti de boli. O superstitie din popor spune ca persoanele care nu sarbatoreau aceasta zi erau pedepsiti sa nu poata iubi in acel an.
Daca de Dragobete vremea se prezenta mohorata, iar ziua era friguroasa, ploioasa sau ningea, tinerii se adunau intr-o casa unde sa petreaca, sa lege prietenii sau sa se tina de jocuri.
In unele zone ale tarii tinerele aruncau unele acuzatii pentru farmecele de uraciune facute impotriva rivalelor in iubire. Tinerii baieti obisnuiau sa isi cresteze putin bratul in forma unei cruci, atingandu-si taieturile si rostind juramantul de a ramane toata viata frati de sange.
Tot in aceasta zi batranii din sat se preocupau mai mult decat de obicei de animalele din ograda. Cei in varsta credeau ca in ziua de Dragobete pasarile isi aleg perechea pe viata. Tot in aceasta zi sacrificarea animalelor este interzisa.
Acum mult timp, exista obiceiul conform caruia tinerele necasatorite sa stranga zapada putina care se mai gasea, numita si „zapada zanelor”. Apa aparuta in urma topirii acestei zapezi ar fi avut proprietati magice cand venea vorba de iubire, de descantece de iubire, dar si de ritualurile de infrumusetare. Mai mult, conform datinilor stravechi, aceasta zapada a aparut un urma surasului zanelor. Tocmai de aceea fetele obisnuiau sa isi clateasca chipul cu aceasta apa, pentru a deveni la fel de frumoase precum zanele.
O superstitie spunea ca fetele care nu se intalneau in aceasta zi cu o persoana de sex masculin nu aveau parte intreg anul de iubire. Mai mult, in unele sate se credea ca toate fetele care ajung sa atinga un barbat dintr-un sat invecinat vor fi indragostite tot timpul anului.
In unele regiuni din tara se obisnuia ca in aceasta zi sa se scoata din pamant radacini de spanz pe care oamenii le foloseau pe post de leac pentru vindecarea unor boli.
De asemenea, conform traditiei, in aceasta zi barbatii trebuie sa fie in relatii cordiale cu toate femeile. In aceasta zi barbatilor nu le era permis sa necajeasca femeile sau sa se certe cu ele. In caz contrar acestia ar fi avut parte de o primavara plina de ghinion si un an greu. Pentru ca iubirea dintr-un cuplu sa ramana vie de-a lungul anului, tinerii trebuie neaparat sa se sarute in ziua de Dragobete.
Tot in aceasta zi, lucrul capului, tesutul, cusutul si toate treburile grele de pe langa gospodarie nu sunt permise. Totusi, in aceasta zi este permisa curatienia deoarece se considera ca aceasta este aducatoare de prospetime si de spor.
In ziua de Dragobete atat flacaii, cat si tinerele nu au voie sa planga. Conform traditiei, persoanele care plang in aceasta zi vor avea parte de necazuri si suparari in lunile care vor urma.
Beltaine este ziua de 1 mai si este serbarea sexualitatii, a casatoriei sfinte dintre Barbatul Rosu si Fecioara Verde celebrata in cadrul ritualului Stalpului de Arminden.
Casatoriile intre muritori sunt considerate nefaste, fiind legate de blestemul Regelui lunii mai.
Noaptea precedenta lui Beltaine este Noaptea Walpurgiei. Walburg este un nume teuton pentru Mama Pamant. Aceasta seara celebreaza aducerea primaverii de catre Wodan si Freya (zei nordici) si se aprinde focul.
Noaptea Walpurgiei este privita ca noaptea nebuniei, cand granita intre lumi este foarte subtire. In antichitate, aceasta sarbatoare era inchinata zeului Hades, zeul Infernului.
În vechile vremuri celtice, tinerii își petreceau toată noaptea în pădurea „A-Maying” și apoi dansau în jurul falpului Maypole a doua zi dimineață. Cuplurile căsătorite mai în vârstă aveau voie să-și scoată verighetele (și restricțiile pe care le presupun) pentru această noapte. Dimineața era un moment magic pentru „apa sălbatică” (rouă, izvoare curgătoare și parauri), care este colectata și folosita pentru a face baie pentru a aduce sau pastra frumusețea sau pentru a bea in scopul de a mentine sau aduce sănătatea.
De Beltaine se fac ritualuri de dezlegare sau legare cununii, de iubire, pentru sex si pentru fertilitate.
Beltaine simbolizează ocazia când tânărul Zeu reinviat a ajuns la maturitate și se reîntâlnește cu Zeița, care din nou rămâne însărcinată cu Zeul. O sărbătoare a fertilității.
Deoarece Beltaine era considerat un timp sacru de unitate între zei și zeițe, muritorii nu trebuiau să se căsătorească în luna mai. Se crede că aduce ghinion și dizarmonie celor care s-au căsătorit (din proprie experienta confirm traditia).
Focurile (bonfire) sau mai mult cunoscute sub denumirea de „Balefires”, joacă un rol important în orice festival, iar Beltaine nu face excepție, fie că se dansează în jurul focului, căldură, privirea focului (un obicei vechi), dasul in jurul focului sau săriturile peste si prin foc, focurile sunt întotdeauna prezente in acest ritual.
CORESPONDENTE
Nume asociate: Ziua de mai, Bhealtainn, Vara Celtica, Pastele de Mai, Marele Rit, Zanele de Vara, Floralia, Walurgisnacht, Sfarsitul Iernii.
Simboluri: flori, ghirlande de flori, lactate, târguri, căsătoria zeităților (căsătoriile sacre), Zeul cu Coarne, Omul verde, potirul și athame-ul, Marele Rit, simboluri și alimente asociate iubirii, simboluri de fertilitate, inimi, focuri, clopote , coroane de rege și regina, coronițe de gălbenele care simbolizează dragostea și puterea.
Zeitati: Toate Zeițele Mame, Zeițele Flori și ale Fertilitatii, Cernunnos, Zeii iubirii, Fertilitatii și Vânătorii.
“Când Steaua albastră Kachina va răsări în Rai, va aparea a cincea lume”
O straveche profetie a indienilor Hopi spune: „cand steaua albastra Kachina va rasari in Rai, va aparea a cincea lume”.
Numele Hopi pentru steaua Sirius este Steaua Albastra Kachina. Aceasta va fi ziua purificarii, când aceasta stea va dansa în piață și-si va scoate masca.
Cele noua semne ale profetiei
Profetia Hopi vorbeste de doua Kachinas gemene – alba si albastra.
Acesta este primul semn: am spus despre sosirea oamenilor cu pielea alba, ca Pahana, dar care nu traiesc ca Pahana – oameni care au luat pământul care nu le apartinea si care si-au lovit inamicii cu tunetul (arme).
Acesta este al doilea semn: pământurile noastre vor vedea venind rotile de tors pline cu voici (masini).
Acesta este al treilea semn: un ciudat animal, ca un bivol dar cu coarne foarte lungi, va invada in numar mare paminturile (vite cu coarne mari).
Acesta este al patrulea semn: pământul va fi strabatut de serpi din fier (caile ferate).
Acesta este al cincilea semn: pământul va fi strabatut in zig-zag de o uriasa pânză de paianjen (liniile de curent si telefonie).
Acesta este al saselea semn: pământul va fi strabatut in zig-zag cu râuri de piatra care vor face picturi in soare (soselele si mirajele pe care le produce soarele ca efect al stralucirii sale).
Acesta este al saptelea semn: veti auzi marea intunecata serpuind si multe vietuitoare murind din cauza ei (deversarile de petrol).
Acesta este al optulea semn: veti vedea multi tineri purtând parul lung ca oamenii nostri, venind si alaturindu-se triburilor noastre, învățând din intelepciunea noastra (curentul hippy).
Aceste este al noualea si ultimul semn: veti auzi de locurile din Rai, de deasupra pământului care vor cadea cu un zgomot puternic.
Va aparea Steaua Albastra. Foarte curând dupa aceasta ceremoniile populatiei Hopi vor inceta.
Marea distrugere care va cutremura lumea
Semnificatia marii distrugeri este aici: lumea se va cutremura in toate partile.
Oamenii albi se vor lupta cu cei de pe alte meleaguri – aceia obsedati de prima lumina a intelepciunii.
Vor fi multe coloane de fum si foc cum omul alb a facut in desert, nu departe de aici. Cei care vor sta si locui in locurile tribului Hopi vor fi in siguranta.
Apoi va mai trece mult timp pana la reconstructie. Si curând, foarte curând dupa aceea, Pahana se va intoarce. El va aduce lumina celei de-a cincea lumi.
El va planta semintele intelepciunii in inimile noastre. Poate ca acum aceste seminte au fost plantate. Acestea vor netezi calea spre aparitia celei de-a cincea lumi.
Roca Profetiei Hopi din Grand Canyon
Langa rezervatia Hopi din Arizona se gaseste o stanca de gresie pe care se afla gravata o inscriptie a trecutului, prezentului si viitorului. Acest loc este mai cunoscut ca Roca Profetiei Hopi.
Piatra povesteste celor din tribul Hopi ca a aparut din pământ pe suprafata pământului. Amplasarea actuala este in Marele Canion.
Migratii ciudate ale stancii care prevestesc sfârșitul
Povestea descrie cum Stanca Profetiei arata cum liderii clanului Hopi au migrat in patru directii, apoi s-au intors spre stanga – formand simbolul zvasticii.
Clanurile care au urmat migratia in patru directii – apoi s-au intors spre stanga – au format inversul simbolului zvasticii.
Dupa calatoria in patru directii ei s-au intors la centru. Când vor atinge centrul va fi sfârșitul varstei a patra.
Omul cu doua inimi trebuie sa se hotarasca
Stânca Profetiei Hopi povesteste clar despre existenta a doua inimi individuale.
Persoana cu doua inimi este cea care gindeste cu capul mai curând decât cu inima. Se face referire la functionarea predominanta a partii stangi a creierului care coordoneaza gândirea analitica.
Persoana care gândește cu inima utilizeaza partea dreapta a creierului, cea responsabila de gândirea intuitiva.
Frecvent, omul modern este neechilibrat din cauza ca traieste intr-o societate dominata de gândirea analitica a partii stangi a creierului.
Roca Profetiei Hopi arata ca oamenii cu doua inimi au sansa sa aleaga sa gandeasca cu inima sau sa continue sa gândească numai cu capul.
Daca vor alege ultima varianta, aceasta va conduce la autodistrugere; daca insa vor alege sa gândească cu inima, ei s-ar putea intoarce, treptat, spre modul natural de supravietuire.
Cele trei lumi cutremurate ne reamintesc ca suntem frati
Pe Piatra Profetiei Hopi sunt trei cercuri care reprezinta trei lumi cutremurate.
Creatorul va produce trei lumi nesigure, cutremuratoare, pentru a reaminti oamenilor despre inrudirea noastra.
Prima lume nesigura va fi reorganizata cand gândacul de pe panglica se va agita in aer.
Aceasta este interpretat ca fiind un avion. Avioanele au fost prima oara folosite in timpul primului razboi mondial. Deci, acest razboi poate insemna prima lume nesigura, cutremurata.
A doua lume nesigura va fi reorganizata cand omul va folosi simbolul migratiei Hopi (zvastica) in razboi. Deci, al doilea razboi mondial este a doua lume nesigura.
A treia lume nesigura va fi reorganizata de acoperirea cu o manta rosie.
Ar putea sa insemne aparitia comunismului in Rusia, China?
Nu se stie exact cine a scris-o,nici de cand circula printre credinciosii din Prahova.Cert este ca s-a raspandit ca lumina,ca lumea o cauta pentru puterile ei. Se spune ca norocosii care intra in posesia Rugaciunii scapa de boli, de griji, de necazuri, de farmece si blesteme, li se implinesc cele mai grele dorinte.
Este foarte important ca aceasta rugaciune sa fie facuta impreuna cu un preot. Impreuna, trebuie sa aleaga o zi in care se tine post, curatenie trupeasca si sufleteasca.
1.Rugaciunea se face in genunchi.Se iau 40 de lumanari- dar numai de la biserica,nu din magazine ca acelea nu au efect – pe care le aprinzi.Lumanarile trebuie sa arda complet.Pentru fiecare lumanare, se zice de patru ori “ Tatal nostru ”.
Deci pentru 40 de lumanari se zice “ Tatal nostru “ de 160 de ori.
Credinciosul trebuie sa inceapa rugaciunea inainte de miezul noptii, in asa fel incat sa nu treaca cu rugaciunile in ziua urmatoare. La sfarsit cand ceara lumanarilor s-a topit,Se spune RUGACIUNEA LUMANARILOR APRINSE. Separat ,si numai o singura data. Daca preotul e anuntat, face si el rugaciunea in biserica, pomeneste pomelniculcelui care se roaga si toate cererile si necazurile lui.
2.Dupa aceasta noapte, se tin post de curatenie sufleteasca si trupeasca sapte zile.In fiecare zi se aprind cate sase lumanari si pentru fiecare lumanare aprinsa se spune “ Tatal nostru “. La sfarsit si separat se spune RUGACIUNEA LUMANARILOR APRINSE, in timp ce preotul se roaga si el in biserica.
3.Dupa cele sapte zile, timp de sase saptamani, miercurea si vinerea se aprinde cate o lumanare si se spune de patru ori “ Tatal nostru “.Apoi iarasi se spune o singura data RUGACIUNEA LUMANARILOR APRINSE.
Resturile lumanarilor arse se duc la biserica ,unde oficiaza preotul care a dat ajutor.Toti cei care fac aceasta rugaciune trebuie sa aiba credinta si sa participe la cat mai multe slujbe de Sfinte Masluri.Ritualul se poate face si fara preot, dar e mai bine sa faca si el rugaciuni, caci se indeplineste mai repede ceea ce doresti.
Se spune ca puterile RUGACIUNII LUMANARILOR APRINSE SUNT CU ATAT MAI MARI CU CAT CEL CARE DETINE RUGACIUNEA O IMPARTE MAI MULTOR OAMENI.
Trebuie doar sa crezi in DUMNEZEU.Cu sufletul urgisit pus in palma, cu credinta de mantuire in gand, oricine este primit in dreapta TATALUI CERESC si ajutat.Oricine se roaga este ascultat.
RUGACIUNEA LUMANARILOR APRINSE
“ Doamne, asa cum arde lumanarea mea de repede, luata din sfanta biserica, tot asa sa-mi ajute Dumnezeu,Maica Precista si toti sfintii, ca sa piara tot atat de repede toate facaturile, spurcaciunile, toate relele, si patimile, blestemele si lucrurile diavolesti, farmecele, descantecele, mestesugurile si uneltele diavolesti de la locul unde stau, de la casa mea, din familia mea, de la cei bantuiti de patimi ( bautura, cafea, tutun, curvie, jocuri de noroc,
neascultare si nesupunere, injuraturile de cele sfinte, minciuna ), din capul meu, din trupul meu, din sufletul meu, din familia mea.Doamne, ajuta-ma sa-mi recapat sanatatea, linistea,iubirea, sporul si prosperitatea casei, a
serviciului, a locului unde lucrez, sa fiu bine vazut, sa fiu ferit de accidente si de relele intamplari, eu si casa mea, familia si colaboratorii de la munca. Doamne sa se departeze vrasmasii si sa se imblanzeasca , sa am soarta
buna de la Dumnezeu, sa mi se dezlege cununiile si facaturile, sa fiu ferit de argintul viu si lucrurile vrajitoresti sa nu aiba putere asupra mea. Doamne, fereste casa mea de ura si invidie, de certuri si batai, de boli molipsitoare, de betii de anturaj prost.
Doamne , fereste familia mea si sufletele noastre de toate incercarile si rautatile, si da-ne Doamne, sanatate, impliniri, realizari si viata fara primejdii.
Doamne, intareste-ma si pastreaza-mi credinta stramosilor, credinta crestinilor. Doamne, ocroteste pe parintii mei, pe fratii mei si pe surorile mele ( se spun numele lor ) si dezleaga blestemele viilor si mortilor cazute asupra noastra. Si lumineaza mintea si soarta copiilor nostrii, da-le spor la invatatura si reusita in viata.Doamne, vegheaza si intareste tineretul si copii celor de-un neam si o credinta cu noi. Doamne, ai grija de toti copii si intelepteste si pe copii mei ( toate numele pentru care se roaga credinciosul ).
Doamne, da-ne painea cea de toate zilele si linistea ta cea sfanta! Doamne, sa se implineasca toate rugaciunile noastre! Doamne, ajuta-ne! Doamne, iarta-ne! Doamne, miluieste-ne! Doamne, fie-ti mila de noi! Doamne al puterilor fii cu noi! Amin! “
În 1982 am murit de cancer în faza terminală. Boala mea era inoperabilă şi orice fel de chimioterapie pe care mi-ar fi prescris-o nu ar fi făcut altceva decât să mă transforme, din ce în ce mai mult, într-o legumă. Mi se dăduseră între şase şi opt luni de viaţă. În anii ‘70 eram un consumator ahtiat de informaţii şi mă întristam din ce în ce mai mult din cauza crizei nucleare, a crizei ecologice şi aşa mai departe. Aşa că, în lipsa unei baze spirituale, am început să cred că natura făcuse o greşeală şi că noi eram, de fapt, asemenea unui organism canceros aflat pe planetă. Percepeam oamenii că fiind un soi de cancer şi cu asta m-am ales. Asta m-a ucis. Aveţi mare grijă cum vedeţi lumea. Acest lucru se răsfrânge asupra voastră, mai ales dacă viziunea voastră este negativă. Acest lucru m-a dus pe mine la moarte. Am încercat diverse metode alternative de vindecare, dar nimic nu mi-a folosit. Aşa că am stabilit că totul era, de fapt, între mine şi Dumnezeu. Nu mă mai confruntasem niciodată până acum cu Dumnezeu, de fapt nu avusesem niciodată de-a face cu El. Nu aveam niciun fel de preocupări spirituale la vremea respectivă, dar am început o călătorie pentru a afla despre spiritualitate şi despre modurile alternative de vindecare. M-am apucat să citesc tot ce se putea despre subiectul respectiv, pentru că nu voiam să am vreo surpriză dincolo. Aşa că am început să citesc despre diverse religii şi filosofii. Toate erau foarte interesante şi mi-au dat speranţa că exista ceva dincolo.
.
Îmi amintesc că m-am trezit într-o noapte, acasă, pe la 4:30 şi am ştiut că venise timpul. Asta era ziua în care aveam să mor. Aşa că mi-am chemat câţiva prieteni şi mi-am luat la revedere. Mi-am trezit îngrijitoarea şi i-am spus. Făcusem o înţelegere cu ea că îmi va lăsa cadavrul în pace şase ore, pentru că citisem că se întâmplă tot soiul de lucruri interesante atunci când mori. Am adormit la loc.Următorul lucru pe care mi-l amintesc este începutul unei experienţe tipice în apropierea morţii. Dintr-o dată, am fost perfect conştient că stăteam în picioare, dar corpul meu era aşezat în pat. În jurul meu era un fel de întuneric. Mă simţeam mai viu în afara corpului decât în viaţa obişnuită. Totul era atât de viu, încât puteam vedea fiecare cameră din casă. Puteam vedea şi acoperişul casei, împrejurimile ei şi chiar dedesubtul casei.
.
Era o Lumină care strălucea. M-am întors spre Lumină, care era foarte asemănătoare celei descrise de alţi oameni în experienţele lor din apropierea morţii. Era atât de minunată. Este tangibilă, o poţi simţi. Este ademenitoare; vrei să te duci spre ea, aşa cum te-ai arunca în braţele tatălui său mamei tale ideale. Pe măsură ce am început să mă mişc către Lumină, am ştiut intuitiv că, dacă merg către Lumina, voi muri. Aşa că mergeam spre Lumină şi spuneam: „Te rog să aştepţi un minut; stai doar o secundă. Vreau să mă gândesc la asta, aş vrea să-ţi vorbesc înainte să plec”. Spre surprinderea mea, în acel punct, întreaga experienţă s-a oprit. Vă puteţi controla experienţa de după moarte. Nu vă aflaţi într-un vârtej incontrolabil. Aşa că dorinţa mea a fost respectată şi am avut o discuţie cu Lumina. Lumina lua permanent diferite forme, Iisus, Buddha, Krishna, mandale, imagini şi semne arhetipale. Am întrebat-o: Ce se întâmplă aici? Te rog, Lumină, explică-mi. Chiar vreau să ştiu care este realitatea situaţiei. Nu pot pune exact în cuvinte, pentru că era un fel de comunicare telepatică.
.
Lumina mi-a răspuns. Informaţia care mi-a fost transferată era că, în timpul experienţei tale de după moarte, credinţele tale sunt cele care dau forma feedback-ului pe care îl primeşti în faţa Luminii. Dacă eşti budist sau catolic sau fundamentalist, primeşti feedback legat de ceea ce era credinţa ta. Ai ocazia să o priveşti şi să o examinezi, dar majoritatea oamenilor nu o fac. După cum mi-a revelat mie Lumina, mi-am dat seama că ceea ce vedeam cu adevărat era matricea Sinelui nostru Superior. Cu toţii avem un Sine Superior, sau o parte suprasufletească a fiinţei noastre. El mi s-a revelat în cea mai adevărată formă energetică a sa. Singurul fel în care o pot descrie cu adevărat este că Fiinţa Sinelui Superior este mai mult un canal. Nu arăta aşa, dar este o conexiune directă la Sursă, pe care o avem fiecare dintre noi. Suntem direct conectaţi la Sursă. Aşa că Lumina îmi arăta matricea Sinelui Superior. Eu nu eram angajat în nicio religie anume. Prin urmare, asupra acestei stări de fapt primeam feedback în timpul experienţei mele după moarte.
.
Continuând să cer Luminii să mă lămurească, să-mi explice, am înţeles ce este matricea Sinelui Superior. Avem o reţea în jurul planetei, la care sunt conectate toate Individualităţile Superioare. Este precum o companie grozavă, un nivel următor, subtil de energie care ne înconjoară, nivelul spiritului, ca să spunem aşa. Apoi, după câteva minute, am mai cerut lămuriri. Chiar doream să ştiu despre ce este vorba în Univers şi, de data asta, eram gata să plec. Am spus: Sunt gata, ia-mă! Atunci, Lumina s-a transformat în cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată: o mandala de suflete umane de pe această planetă. Adusesem aici viziunea mea negativă a ceea ce se întâmplă pe planetă. Aşa că am întrebat Lumina, rugând-o să mă lămurească şi am văzut, în această mandala magnifică, cât de frumoşi suntem cu toţii în esenţa noastră, în nucleul nostru. Suntem cele mai frumoase creaţii.
.
Sufletul uman, matricea umană pe care o formăm împreună este absolut fantastică, elegantă, exotică, orice. Nu pot spune destul despre felul în care mi s-a schimbat părerea despre Fiinţele umane în acel moment. Am spus: O, Doamne, nu ştiam cât suntem de frumoşi! La orice nivel, sus sau jos, în orice formă v-aţi afla, voi sunteţi cea mai frumoasă creaţie. Revelaţiile primite de la Lumina continuau fără oprire. Apoi am întrebat Lumina: Asta înseamnă că Omenirea va fi salvată? Atunci, asemenea unei explozii de trâmbiţe cu o ploaie de lumini spiralate, Marea Lumină a vorbit: Ţine minte asta şi nu uita niciodată; voi vă salvaţi, voi vă răscumpăraţi şi voi vă vindecaţi. Aţi făcut-o întotdeauna. O veţi face întotdeauna. Aţi fost creaţi cu puterea de a face asta, încă dinainte de începutul lumii.
.
În acea clipă am înţeles şi mai mult. Am înţeles că AM FOST DEJA SALVAŢI, şi ne-am salvat pe noi înşine, pentru că am fost proiectaţi să ne corectăm, asemenea întregului Univers al lui Dumnezeu. La asta se referă “a doua venire”. I-am mulţumit Luminii lui Dumnezeu, din toată inima. Cel mai bun lucru pe care am putut să-I spun au fost următoarele cuvinte simple de mulţumire: O, dragă Dumnezeule, dragă Universule, dragă Sine Superior, Îmi Iubesc Viaţa. Lumină părea să mă aspire şi mai profund. Era ca şi cum Lumina m-ar fi absorbit complet. Lumina Iubirii este ceva de nedescris. Am intrat într-un alt tărâm, mai profund decât cel precedent, şi am devenit conştient de ceva mai mult, mult mai mult. Era un şuvoi enorm de Lumină, vast şi plin, adânc în Inima Vieţii. Am întrebat ce era. Lumina mi-a răspuns: Acesta este fluviul vieții. Bea din această apă bogată, după dorinţa inimii. Aşa am făcut. Am luat înghiţituri, una după alta. Să bei Viaţa însăşi! Eram în extaz. Atunci Lumina a spus: Ai o dorinţă. Lumina ştia totul despre mine, trecutul, prezentul şi viitorul. Da! am şoptit.
.
Am cerut să văd restul Universului, dincolo de sistemul nostru solar, dincolo de toate iluziile omeneşti. Lumina mi-a spus atunci că pot să merg odată cu Şuvoiul. Am făcut-o şi am fost purtat prin Lumină, către capătul tunelului. Am simţit şi am auzit o serie de explozii sonice foarte blânde. Ce mai goană! Dintr-o dată, mi s-a părut că sunt lansat de pe planetă, pe acest şuvoi de Viaţă. Am văzut Pământul dispărând. Sistemul solar, în întreaga lui splendoare, a trecut uşor pe lângă mine şi a dispărut. Cu o viteză mai mare decât cea a luminii am zburat prin centrul Galaxiei, absorbind din ce în ce mai multă cunoaştere, pe măsură ce înaintam. Am aflat că această Galaxie şi întreg Universul sunt pline de diferite forme de VIAŢĂ. Am văzut multe lumi. Vestea bună este că nu suntem singuri în Univers! Pe măsură ce călătoream pe şuvoiul de conştienţă prin centrul Galaxiei, şuvoiul se desfăcea în extraordinare valuri fractalice de energie. Supraaglomerările Galaxiei, cu toată înţelepciunea lor străveche, zburau pe lângă mine. Primul gând a fost că mergeam undeva, chiar călătoream. Dar apoi mi-am dat seama că, pe măsură ce şuvoiul se mărea, propria mea conştienţă se extindea şi ea, pentru a cuprinde tot ce era în Univers! Toată creaţia trecea pe lângă mine. Era o minune de neimaginat! Eram cu adevărat un Copil Minune; un prunc în Lumea minunilor! În acel moment, m-am regăsit într-o tăcere profundă, dincolo de limitele liniştii. Puteam vedea sau percepe VECIA, dincolo de Infinit. Eram în Vid. Eram în pre-creaţie, înainte de Big Bang (Marea Explozie). Trecusem dincolo de începutul timpului/ Primul Logos/ Prima Vibraţie. Eram în Ochiul Creaţiei. Am simţit că atingeam Faţa lui Dumnezeu. Nu era un sentiment religios. Pur şi simplu, am fost una cu Viaţa şi Conştienţa Absolută. Când spun că am putut vedea sau percepe veşnicia, spun că am putut experimenta modul în care Creaţia, în întregimea ei, se autogenerează. Era fără început şi fără sfârşit. Acesta e un gând care îţi lărgeşte mintea, nu-i aşa?
.
Oamenii de ştiinţă percep Big Bang-ul asemenea unui eveniment unic, ce a dat naştere Universului. Am văzut, în timpul experienţei mele de viaţă după moarte, că Big Bang a fost doar unul dintr-un număr infinit de alte Big Bang-uri care creează Universuri, încontinuu şi simultan. Singurele imagini care se pot apropia oarecum de asta, în termeni umani, ar fi acelea create de supercomputerele ce folosesc ecuaţii de geometrie a fractalilor. Oamenii din antichitate ştiau toate astea. Ei spuneau că Dumnezeu crease periodic noi Universuri, expirând şi recrease alte Universuri, inspirând. Aceste epoci erau numite Yuga. Ştiinţa modernă a numit asta Big Bang. Mă aflam în conştienţa absolută, pură. Puteam vedea sau percepe toate marile explozii Big Bang sau Yuga, cum se creau şi se recreau. Am intrat instantaneu, simultan, în toate. Am văzut că absolut fiecare părticică a creaţiei are, la rândul său, puterea de a crea. Este foarte dificil de explicat. Încă nu am cuvinte să descriu lucrul ăsta.
.
Mi-au trebuit ani întregi, după ce m-am întors din experienţa mea în preajma morţii, să găsesc cuvinte care să descrie experienţa Vidului. Pot să vă spun acum aşa: Vidul este mai puţin decât nimic şi totuşi, mai mult decât orice există! Vidul este zero absolut, haosul ce dă naştere tuturor posibilităţilor. Este Conştienţa Absolută, cu mult mai mult decât Inteligenţa Universală. Vidul este golul sau nimicul dintre manifestările fizice. Este SPAŢIUL dintre atomi şi componentele lor. Ştiinţa modernă a început să studieze acest spaţiu. Ea îl numeşte punctul Zero. Ori de câte ori se încearcă să fie măsurat, instrumentele depăşesc scală, sau, cum s-ar spune, tind spre infinit. Până acum nu a fost găsită o modalitate de a măsura, cu precizie, infinitul. În corpul vostru şi în Univers există mai mult spaţiu zero decât orice altceva! Ceea ce misticii denumesc Vid, nu este un vid. Este atât de plin de energie, un alt fel de energie, care a creat tot ceea ce suntem. Totul, începând de la Big Bang, este vibraţie, de la primul Cuvânt care este prima vibraţie. Biblicul EU SUNT în realitate are un semn de întrebare după el. EU SUNT- Ce sunt eu? Astfel, creaţia este Dumnezeu care explorează Sinele lui Dumnezeu, în orice fel imaginabil, într-o explorare continuă prin fiecare dintre noi. Am început să văd, în timpul experienţei mele în preajma morţii, că tot ceea ce există este Şinele, literalmente Sinele vostru, Sinele meu. Totul este marele Sine. De aceea ştie Dumnezeu chiar şi atunci când cade o frunză. Lucrul acesta este posibil pentru că, oriunde te-ai afla, acolo este centrul Universului. Oriunde se află orice atom, acela este centrul Universului. Există Dumnezeu în acela şi există Dumnezeu în Vid.
.
Atunci când exploram Vidul, în timpul experienţei mele în preajma morţii, şi toate acele Yuga sau creaţii, mă aflam complet în afara timpului şi spaţiului, aşa cum le cunoaştem noi. În această stare extinsă am descoperit că, de fapt, creaţia înseamnă Conştienţa Absolută Pură, sau Dumnezeu, care intră în Experienţa Vieţii, aşa cum o ştim noi. Vidul însuşi este lipsit de experienţă. Este înaintea vieţii, înainte de prima vibraţie. Dumnezeirea înseamnă mai mult decât Viaţă şi Moarte. Prin urmare, există chiar mai mult de experimentat în univers decât Viaţa şi Moartea! Când am înţeles acest lucru, încheiasem cu Vidul şi doream să mă întorc la Creaţia sa, sau Yuga. Părea lucrul cel mai normal de făcut. Atunci m-am întors brusc prin cea de-a doua Lumină, sau Big Bang, şi am auzit mai multe explozii de catifea. Am mers pe şuvoiul conştienţei, înapoi prin întreaga Creaţie, şi ce mai călătorie a fost! Supraaglomerările Galaxiilor au trecut prin mine, aducându-mi şi mai multă înţelegere. Am trecut prin centrul Galaxiei noastre, care este o gaură neagră. Găurile negre sunt marile procesoare sau reciclatoare ale Universului.
.
Ştiţi ce se află de cealaltă parte a unei găuri negre? Suntem noi; Galaxia noastră, care a fost reciclată dintr-un alt Univers. În întreaga ei configuraţie energetică, Galaxia arăta asemenea unui oraş fantastic al luminilor. Toată energia de pe această parte a Big Bang-ului este Lumină. Fiecare subatom, atom, stea, planetă, chiar şi conştienţa însăşi sunt alcătuite din Lumină şi au o frecvenţă şi/sau o particulă. Lumina este vie. Totul este alcătuit din Lumină, chiar şi pietrele. Aşa că totul este viu. Totul este alcătuit din Lumină lui Dumnezeu; totul este foarte inteligent. Atunci când eram purtat pe şuvoi, am putut vedea, în cele din urmă, că se apropia o Lumină imensă. Am ştiut că era Prima Lumină; Matricea Luminoasă a Sinelui Superior a Sistemului nostru Solar. Apoi, întregul nostru Sistem Solar a apărut în Lumină, însoţit de una dintre exploziile acelea de catifea. Am putut vedea toată energia pe care o generează acest Sistem Solar şi este un spectacol incredibil de Lumină! Am putut auzi Muzica Sferelor. Sistemul nostru Solar, asemenea tuturor corpurilor cereşti, generează o matrice unică de Lumină, sunet şi energii vibraţionale. Civilizaţiile avansate de pe alte sisteme stelare pot detecta în Univers Viaţa, aşa cum o ştim noi, după amprenta energetică şi vibraţională a matricei. Este o joacă de copii. Copilul minune al Pământului (Fiinţele umane) face chiar acum o grămadă de zgomot, asemenea copiilor care se joacă în curtea Universului.
.
Lumina mi-a explicat că nu există moarte; suntem Fiinţe nemuritoare. Suntem vii dintotdeauna! Am înţeles că facem parte dintr-un sistem natural viu, care se reciclează permanent. Nu mi s-a spus niciodată că trebuie să mă întorc. Am ştiut că va trebui. Era firesc, după tot ceea ce văzusem în timpul experienţei mele în preajma morţii. Nu ştiu cât timp am fost cu Lumina, în timp uman. Dar a venit momentul în care am înţeles că toate întrebările mele îşi primiseră răspuns şi că întoarcerea mea era iminentă. Când spun că toate întrebările mele căpătaseră răspuns dincolo, chiar asta vreau să spun. Toate întrebările mele au primit răspuns. Fiecare om are o viaţă diferită şi întrebări diferite, la care caută răspuns. Unele dintre întrebările noastre sunt universale, dar fiecare dintre noi explorează acest lucru pe care îl numim Viaţă în felul său personal unic. Aşa se întâmplă cu orice formă de viaţă, de la munţi, până la orice frunză din vreun copac. Acest lucru este foarte important pentru noi, cei din acest Univers. Pentru că totul contribuie la Imaginea Generală, la deplinătatea Vieţii. Noi suntem, literalmente, Dumnezeu care explorează Sinele lui Dumnezeu, într-un Dans infinit al Vieţii. Unicitatea noastră sporeşte întreaga Viaţă. Când am început întoarcerea către ciclul vieţii, nu mi-a trecut nicio clipă prin minte, nici nu mi s-a spus, că mă voi întoarce în acelaşi trup. Am avut încredere deplină în Lumină şi în procesul Vieţii. Atunci când şuvoiul s-a unit cu marea Lumină, am cerut să nu uit niciodată revelaţiile şi sentimentele legate de ceea ce am învăţat dincolo. A urmat un da. L-am simţit ca şi cum sufletul mi-ar fi fost sărutat.
.
Apoi am fost dus înapoi prin Lumina în tărâmul vibraţional. Întregul proces s-a repetat, cu şi mai multe informaţii care mi-au fost transmise. M-am întors acasă şi mi s-au dat lecţii din experienţa mea în preajma morţii, legate de mecanismul reîncarnării. Mi s-au dat răspunsuri la toate micile mele întrebări: Cum se face asta? Cum se face ailaltă? Am ştiut că mă voi reîncarna. Pământul este un mare procesator de energie şi conştiinţa individuală se dezvoltă din asta, în fiecare dintre noi. Mă gândeam la mine ca devenind om pentru prima dată, şi eram fericit să fiu aşa. Din ceea ce am văzut, aş fi fericit să fiu şi un atom în acest Univers. Un atom. Aşa că, să fiu o parte umană a lui Dumnezeu‚ asta este cea mai minunată binecuvântare. Este o binecuvântare dincolo de orice ne închipuim noi că poate fi o binecuvântare. Pentru fiecare dintre noi, să fim partea umană a acestei experienţe este ceva teribil şi magnific. Fiecare dintre noi, oriunde şi oricum ar fi, ratat sau nu, este o binecuvântare pentru planetă, exact în locul în care se află.
.
Am trecut prin procesul reîncarnării, aşteptându-mă să ajung un bebeluş undeva. Dar mi s-a dat o lecţie despre cum evoluează identitatea şi conştienţa individuală. Am fost atât de surprins când am deschis ochii. Nu ştiu de ce, pentru că o înţelesesem, dar a fost totuşi o surpriză atât de mare să mă întorc în acest corp, înapoi în camera mea, cu cineva care mă privea, plângând în hohote. Era infirmiera mea. Ea renunţase să mai spere după o oră şi jumătate după ce mă găsise mort. Corpul meu era rigid şi inflexibil. S-a dus în cealaltă cameră. Atunci m-am trezit şi am văzut lumina afară. Am încercat să mă ridic şi să mă duc spre ea, dar am căzut din pat. Infirmiera a auzit zgomot, a venit în fugă şi m-a găsit pe podea. Când mi-am revenit, am fost foarte surprins şi, în acelaşi timp, plin de veneraţie faţă de ceea ce mi se întâmplase în timpul experienţei mele în preajma morţii. La început, toate amintirile călătoriei mele pe care le am acum, încă nu existau. Continuăm să alunec din lumea asta şi întrebam într-una: Trăiesc? Lumea asta părea mai ireală decât cealaltă. După trei zile mă simţeam din nou normal, mai clar şi totuşi diferit de felul în care mă mai simţisem vreodată în viaţă. Amintirile experienţei mele au revenit mai târziu. Nu vedeam nimic rău în nicio Fiinţă umană pe care o văzusem vreodată. Înainte, eram cu adevărat plin de prejudecăţi. Credeam că mulţi oameni erau nişte rataţi. De fapt, credeam că toţi, în afară de mine, erau nişte rataţi. Dar acum am scăpat de toate astea.
.
Cam după 3 luni un prieten mi-a sugerat să fac nişte analize, aşa că m-am dus să mă scaneze şi aşa mai departe. Mă simţeam cu adevărat bine şi mă temeam să nu primesc veşti proaste. Mi-l amintesc pe medicul de la clinică privind scanările dinainte şi cele după, zicând: Ei bine, nu mai este nimic aici. Am spus: “Cu adevărat este un miracol”. El a răspuns: “Nu, astfel de lucruri se mai întâmplă, se numesc remişii spontane.” Părea destul de neimpresionat. Dar aici era vorba de un miracol şi eu eram impresionat, chiar dacă nimeni altcineva nu era. În timpul experienţei mele în preajma morţii am coborât în ceea ce s-ar putea numi Iad şi a fost foarte surprinzător. Nu am văzut Satana sau răul. Coborârea mea în Iad a fost o coborâre în mizeria umană, în ignoranţa şi întunericul lipsei de cunoaştere. A părut a fi o eternitate jalnică. Dar fiecare dintre milioanele de suflete din jurul meu avea o mică stea de Lumină, care îi stătea oricând la dispoziţie. Dar nimeni nu părea să-i acorde atenţie. Erau atât de prinşi în propria durere, traumă şi suferinţă. Dar, după ceea ce mi-a părut o eternitate, am început să chem Lumina aceea, asemenea unui copil care îşi strigă părinţii în ajutor.
.
Atunci, Lumina s-a deschis şi a format un tunel care a venit direct la mine şi m-a izolat de toată frica şi durerea. Asta este, în realitate, Iadul. Aşa că, ceea ce facem este să învăţăm să ne ţinem de mână, să ne apropiem unii de alţii. Porţile Iadului sunt acum deschise. Ne vom uni, ne vom prinde de mâini şi vom păşi împreună afară din Iad. Lumina a venit la mine şi s-a transformat într-un Înger auriu, imens. Am spus: Eşti Îngerul Morţii? Mi-a transmis că era suprasufletul meu, matricea Sinelui meu Superior, o parte foarte veche a noastră. Apoi am fost dus în Lumină. Curând, ştiinţa noastră va cuantifica spiritul. Va fi minunat, nu-i aşa? Reuşim să facem acum dispozitive care sunt sensibile la energia subtilă, sau la energia spiritului. Fizicienii folosesc acceleratoare de particule pentru a zdrobi atomii şi a vedea din ce sunt formaţi. Au ajuns până la nivelul quarcilor şi aşa mai departe. Ei bine, într-o bună zi vor ajunge până la acel lucru mic ce ţine totul laolaltă şi îl vor numi: Dumnezeu. De abia acum începem să înţelegem că şi noi creăm, pe parcurs ce avansăm. Cum am văzut aievea, în timpul experienţei mele am ajuns pe un tărâm unde există un punct în care ne transmitem întreaga cunoaştere acumulată şi începem să creăm următorul fractal, următorul nivel. Avem puterea de a crea, pe măsură ce explorăm. Acesta este Dumnezeu, care se extinde prin noi.
De la întoarcerea mea, am trăit experienţa Luminii în mod spontan şi am învăţat cum să ajung în acel spaţiu aproape oricând în timpul meditaţiei mele. Fiecare dintre voi poate face asta. Nu este nevoie să muriţi sau să aveţi o experienţă în preajma morţii pentru a face acest lucru. Sunteţi dotaţi pentru asta, aveţi deja tot ce vă trebuie. Corpul este cea mai minunată Făptură de Lumina din câte există. Corpul este un Univers de Lumină incredibilă. Spiritul nu ne forţează să anulăm acest corp. Nu asta se întâmplă. Nu mai încercaţi să deveniţi Dumnezeu; Dumnezeu devine voi. Aici. L-am întrebat pe Dumnezeu: “Care este cea mai bună religie de pe planetă? Care este cea corectă?” şi Dumnezeirea a spus, cu multă iubire: “Nu-mi pasă.” A fost o graţie incredibilă. Când Dumnezeirea a spus nu-mi pasă, am înţeles imediat că e treaba noastră să ne pese. Este important, pentru că noi suntem Fiinţele cărora le pasă. Contează pentru noi, iar în asta rezida importanţa. Aici avem ecuaţia energiei în spiritualitate. Dumnezeului Absolut nu îi pasă dacă eşti protestant, budist sau orice altceva. Toate reprezintă faţetele unui întreg. Mi-aş dori ca toate religiile să-şi dea seama de asta şi să se lase unii pe alţii în pace. Nu e vorba de sfârşitul religiilor, ci că vorbim despre acelaşi Dumnezeu. Trăiţi şi lăsaţi-i şi pe alţii să trăiască. Fiecare are o altă viziune. Şi toate fac parte din imaginea globală; toate sunt importante.
.
Am trecut dincolo, în timpul experienţei mele în preajma morţii, plin de temeri legate de deşeurile toxice, rachetele nucleare, creşterea explozivă a populaţiei şi de distrugerea pădurii amazoniene. M-am întors, iubind fiecare problemă. Iubesc deşeurile nucleare. Iubesc norul uriaş în formă de ciupercă; acesta reprezintă cea mai sfântă mandala pe care am manifestat-o până acum, ca un arhetip. El, mai mult decât orice religie şi filozofie de pe Pământ, ne-a adus împreună, dintr-o dată, la un nou nivel al conştienţei. Ştiind că am putea arunca planeta în aer de 50 de ori, sau de 500 de ori, realizăm în cele din urmă, poate, că ne aflăm cu toţii aici, împreună. Pentru o perioadă de timp, a fost nevoie să se adune mai multe bombe. Atunci am început să spunem: nu mai vrem aşa ceva. Acum ne aflăm, de fapt, într-o lume mai sigură decât a fost ea vreodată, şi va deveni şi mai sigură. Aşa că m-am întors din experienţa mea în preajma morţii iubind deşeurile toxice, pentru că ne fac să ne apropiem unii de alţii. Aceste lucruri sunt atât de mari. După cum ar spune Peter Russel, aceste probleme sunt acum de dimensiunea sufletului. Avem soluţii de dimensiunea sufletului? DA! Tăierea pădurii amazoniene va încetini şi, în cincizeci de ani de acum încolo, vor fi mai mulţi copaci pe planetă decât au fost demult. Dacă vă ocupaţi de ecologie, faceţi-o în continuare; sunteţi acea parte din sistem care devine conştientă. Faceţi-o cu toată puterea, dar nu fiţi deprimaţi. E o parte din ceva mult mai mare.
.
Pământul se află în plin proces de îmblânzire. Nu va mai fi niciodată un loc atât de sălbatic cum era altădată. Vor rămâne locuri sălbatice măreţe, rezervaţii în care natura să prospere. Grădinăritul şi rezervaţiile vor constitui preocupările viitorului. Creşterea populaţiei a ajuns foarte aproape de optimul energetic care să determine o schimbare a conştienţei. Această schimbare în conştienţă va conduce la schimbări în domeniul politicii, banilor şi energiei. După ce am murit o dată, trecând prin experienţa în preajma morţii şi întorcându-mă, respect cu adevărat viaţa şi moartea. În experienţele noastre cu ADN-ul s-ar putea să fi deschis poarta unui mare secret. În curând, vom putea trăi în acest corp cât de mult vrem. După ce veţi fi trăit în jur de 150 de ani, veţi simţi intuitiv că vreţi să schimbaţi canalul. Să trăieşti o veşnicie într-un singur trup nu este la fel de creativ ca şi reîncarnarea, ca şi transferul energiei în acest vortex fantastic de energie în care ne aflăm. Vom vedea cu adevărat înţelepciunea vieţii şi morţii şi ne vom bucura de ea. După cum stau lucrurile, suntem vii dintotdeauna. Acest corp în care vă aflaţi a fost viu dintotdeauna. El vine dintr-un şuvoi de Viaţă care îşi are originea în Marea Explozie (Big Bang) şi chiar dincolo de ea. Acest corp dă viaţă vieţii următoare, atât ca energie densă, cât şi subtilă. Acest corp este viu deja de o veşnicie.
Sursa: www.efemeride.ro https://www.evolutiespirituala.ro/povestea-unei-experiente-in-preajma-mortii/?feed_id=30950&_unique_id=6422ad552216b
https://dezvoltarespirituala.ro/wp-content/uploads/2023/03/Povestea-unei-experiente-in-preajma-mortii-1.jpg6381280adminhttps://dezvoltarespirituala.ro/wp-content/uploads/2025/07/logo-transparent.pngadmin2023-03-28 11:03:242023-03-28 11:03:24Povestea unei experiențe în preajma morții
Viziunea crucii de la Podul Milvian. „Convertirea” lui Constantin pusă la îndoială. Este discutată istoria găsirii de către Elena a „adevăratei” cruci.
UN FACTOR IMPORTANT CARE a contribuit la adorarea simbolului crucii în cadrul bisericii romano-catolice a fost renumita „viziune a crucii” şi ulterioara „convertire” a lui Constantin.
În timp ce Constantin şi soldaţii săi s-au apropiat de Roma, s-au aflat în faţa a ceea ce este cunoscut drept Bătălia de la Podul Milvian. Potrivit obiceiului acelei vremi, haruspicii (ghicitori ce foloseau mijloace precum citirea din măruntaiele animalelor aduse ca jertfă) au fost solicitaţi să-şi dea sfatul. (Biblia relatează cum regele Babilonului a urmat aceeaşi practică: „Căci regele Babilonului a stat la răscruce, la capătul celor două drumuri, ca să folosească ghicirea: el şi-a scuturat săgeţile, şi-a consultat idolii, s-a uitat la ficat” – Ezechiel 21:21). În cazul lui Constantin, i s-a spus că zeii nu-i vor veni în ajutor, că va suferi o înfrângere în acea bătălie. Dar atunci, într-o viziune sau într-un vis, după cum a istorisit el mai târziu, i-a apărut o cruce şi cuvintele: „învinge în numele acestui semn”.
În următoarea zi – 28 octombrie 312 – el a mers la luptă în spatele unui stindard care înfăţişa crucea. A fost victorios în acea bătălie, şi-a înfrânt rivalul şi şi-a mărturisit convertirea.
Se recunoaşte totuşi la modul general că viziunea despre cruce a lui Constantin s-ar putea să nu fie adevărată din punct de vedere istoric. Singura sursă de unde au preluat istoricii această relatare este Eusebiu. Dar chiar dacă Constantin a avut într-adevăr această viziune, oare trebuie să presupunem că Isus Cristos a fost Iniţiatorul ei? Oare Prinţul Păcii 1-ar fi însărcinat pe un împărat păgân să-şi facă un stindard militar cu o cruce pe el, pentru ca să cucerească şi să ucidă în numele acelui semn?
Imperiul Roman (al cărui Cezar a devenit Constantin) a fost descris în Scriptură ca o „fiară”. Daniel a văzut patru fiare mari care reprezentau patru imperii modiale – Babilonul (un leu), Medo-Persia (un urs), Grecia (un leopard) şi Roma. Cea de-a patra fiară, Imperiul Roman, a fost atât de groaznică, încât a fost simbolizată de o fiară diferită de celelalte (Dan.7:l-8). Nu avem nici un motiv să presupunem că i-ar fi spus Cristos lui Constantin să cucerească în semnul crucii pentru a duce mai departe sistemul fiarei de la Roma.
Dar dacă viziunea nu a fost de la Dumnezeu, cum putem explica convertirea lui Constantin? De fapt, convertirea sa este pusă sub semnul întrebării. Chiar dacă el a avut de a face cu instituirea anumitor învăţături şi obiceiuri în Biserica din acea vreme, realitatea arată limpede că nu a fost convertit cu adevărat – nu în sensul biblic al cuvântului. Istoricii admit că, „după înseşi standardele din vremea aceea, convertirea lui a fost numai cu numele”.
Cel mai limpede indiciu că el n-a fost convertit cu adevărat este faptul că după convertirea lui a comis câteva crime – inclusiv uciderea propriei sale soţii şi a propriului său fiu! Conform Bibliei, „nici un ucigaş nu are viaţă eternă rămânând în el” (l Ioan 3:15).
Prima căsătorie a lui Constantin a fost cu Minervina, cu care a avut un fiu numit Crispus. A doua lui soţie, Fausta, i-a născut trei fiice şi trei fii. Crispus a devenit un remarcabil soldat şi ajutor pentru tatăl său. Cu toate acestea, în anul 326 – la foarte scurt timp după ce a condus conciliul din Niceea – a dat ordin ca fiul său să fie omorât. Potrivit tradiţiei, Crispus a făcut dragoste cu Fausta. Cel puţin aceasta a fost acuzaţia Faustei. Dar aceasta putea să fi fost metoda ei de a-l înlătura din cale, pentru ca unul dintre fiii ei să poată avea pretenţia la tron! Mama lui Constantin l-a convins totuşi că soţia lui „a cedat fiului său”. Constantin a dat ordin ca Fausta să fie înecată într-o baie supraîncăzită. Cam în acelaşi timp a pus să-1 ciomăgească până la moarte pe fiul surorii sale şi să-l sugrume pe soţul ei – cu toate că promisese că-i va cruţa viaţa.
Aceste lucruri sunt rezumate în următoarele cuvinte din The Catholic Encyclopedia: „Chiar şi după convertirea sa, el a provocat executarea cumnatului său Licinius şi a fiului acestuia, precum şi a lui Crispus, propriul său fiu din prima căsătorie, şi a soţiei sale, Fausta. După citirea acestor fapte de cruzime este greu de crezut că acelaşi împărat putea să fi avut uneori simţăminte blânde şi tandre; dar natura umană este plină de contradicţii”.
Constantin a arătat într-adevăr creştinilor numeroase dovezi ale favorii sale, a abolit moartea prin crucificare, şi persecuţia care devenise atât de crudă la Roma a încetat. Dar a luat el oare aceste decizii doar din convingeri creştine, ori a avut motive politice? Cităm din nou The Catholic Encyclopedia: „Unii episcopi, orbiţi de splendoarea de la curte, au mers până acolo încât să-l preamărească pe împărat ca pe îngerul lui Dumnezeu, ca pe o fiinţă sacră, şi să profeţească că el, asemenea Fiului lui Dumnezeu, va domni în cer. Prin urmare, s-a susţinut faptul că numai din motive politice a favorizat Constantin creştinismul, iar el a fost considerat ca un despot,iluminat’ care s-a folosit de religie doar ca să-şi impună politica”.
Aceasta a fost concluzia binecunoscutului istoric Will Durant în privinţa lui Constantin. „A fost oare convertirea lui sinceră – a fost oare un act de convingere religioasă, sau o lovitură perfectă a oportunismului politic? Probabil cea din urmă. Rareori s-a conformat el cerinţelor ceremoniale ale închinării creştine. Scrisorile sale adresate unor episcopi creştini arată limpede că puţin i-a păsat de diferenţele teologice care agitau creştinătatea – deşi dorea să suprime controversele în interesul unităţii imperiului. De-a lungul domniei sale i-a tratat pe episcopi ca pe ajutoarele sale politice; i-a convocat, le-a prezidat conciliile şi a fost de acord să impună acea opinie aleasă de majoritate. Un adevărat credincios ar fi fost mai întâi creştin şi după aceea om de stat; în cazul lui Constantin a fost exact invers. Creştinismul era pentru el un mijloc, nu un scop”.
Persecuţiile nu distruseseră credinţa creştină. Constantin ştia aceasta. În loc ca imperiul să fie permanent divizat – păgânii fiind în conflict cu creştinii – de ce să nu facă paşii necesari ca să amestece elemente din ambele religii, se gândea el, şi prin aceasta să aducă o forţă unită imperiului? Existau asemănări între cele două sisteme religioase. Nici măcar crucea nu era un factor de dezbinare, căci în acea vreme era folosită de creştini; dar nici „pentru cei din armata lui Constantin care se închinau lui Mitra nu putea crucea să fie o jignire, căci ei luptaseră mult timp sub un stindard care purta o cruce mitraică de lumină”.
Creştinismul lui Constantin a fost un amestec (sincretism – n.tr.). Deşi a dat ordin ca statuia sa să fie îndepărtată din templele păgâne şi a renunţat să i se aducă jertfe, totuşi oamenii au continuat să vorbească despre divinitatea împăratului. În calitatea lui de pontifex maximus, el a continuat să protejeze închinarea păgână şi să-i apere drepturile. Când a inaugurat Constantinopolul în anul 330, a avut loc o ceremonie pe jumătate păgână şi pe jumătate creştină. Carul de luptă al zeului soare a fost pus în piaţă, iar deasupra lui o cruce. Pe monede făcute de Constantin se putea vedea crucea, dar şi reprezentări ale lui Marte sau Apolo. Deşi mărturisea că este creştin, continua să creadă în formule magice păgâne pentru protecţia recoltelor şi pentru vindecarea bolilor. Toate aceste lucruri sunt subliniate în The Catholic Encyclopedia. Cu toate acestea, practica lui Constantin – noţiunea de amestec – a fost în mod clar metoda prin care Biserica catolică s-a dezvoltat, s-a îmbogăţit şi a dobândit bunuri.
Mama lui Constantin, Elena, când a avut aproape optzeci de ani, a făcut un pelerinaj la Ierusalim. Legenda ne spune că a găsit acolo trei cruci îngropate – una, crucea lui Cristos, şi celelalte două, cele pe care au fost crucificaţi tâlharii. Crucea lui Cristos a fost identificată prin faptul că făcea minuni de vindecare la indicaţia lui Macarie, episcopul Ierusalimului, în timp ce celelalte două nu făceau.
Un articol din The Catholic Encyclopedia spune: „O bucată din Adevărata Cruce a rămas la Ierusalim închisă într-o raclă de argint; restul, împreună cu cuiele, trebuie să i se fi trimis lui Constantin. Unul din cuie a fost prins în coiful împăratului, şi unul în frâul calului său, făcând să se împlinească, conform spuselor multor Părinţi, ceea ce fusese scris de profetul Zaharia:Ceea ce este pe frâul calului va fi sfânt Domnului’ (Zah.14:20)!8 Acelaşi articol, cu toate că încearcă să susţină învăţăturile generale ale Bisericii cu privire la cruce, admite că relatările despre descoperirea crucii variază şi că această tradiţie (care de fapt a apărut mulţi ani mai târziu) s-a bazat în mare parte pe legendă.
Faptul că Elena a vizitat Ierusalimul în anul 326 pare să fie corect din punct de vedere istoric. Dar istoria descoperirii de către ea a crucii n-a apărut decât în 440 – cu 114 ani mai târziu!9 Ideea că crucea originară mai era încă la Ierusalim după aproape 300 de ani de la crucificare pare foarte îndoielnică. Pe lângă aceasta, legile evreieşti cereau ca, după crucificare, crucile să fie arse.
Să presupunem că cineva ar găsi adevărata cruce. Acest fapt ar fi foarte interesant, desigur; dar acea bucată de lemn ar avea oare vreo valoare? Nu, căci crucea şi-a împlinit deja scopul. Ne amintim că „Moise a făcut un şarpe de aramă şi l-a pus pe o prăjină, şi s-a întâmplat că dacă un şarpe a muşcat pe un om, dacă el privea şarpele de aramă, trăia” (Num.21:9). Acesta era o prefigurare, o imagine (tip) a felului în care a fost înălţat Cristos prin moarte (Ioan 3:14). Dar după ce şarpele de aramă şi-a împlinit menirea, israeliţii l-au păstrat şi au făcut un idol din el! Astfel că, după secole, Ezechia „a făcut ceea ce era corect. a distrus idolii şi a zdrobit în bucăţi şarpele de aramă pe care-l făcuse Moise: căci în zilele acelea copiii lui Israel ardeau tămâie înaintea lui” (2. Re. 18:1-4). Ezechia a acţionat „corect” – nu numai prin distrugerea idolilor păgâni – ci şi prin distrugerea a ceea ce rânduise Dumnezeu, căci acum ajunsese să fie folosit într-un mod superstiţios şi idolatru. Pe aceeaşi bază, dacă ar mai exista crucea originală, nu ar fi nici un motiv pentru a face din ea un obiect de închinare. Iar dacă n-ar mai exista putere în crucea originară, cu cât mai puţin ar exista putere într-o simplă bucată de lemn care are forma acesteia?
La fel cum egiptenii păgâni au înălţat obeliscuri, nu numai ca simbol al zeului lor, ci pentru că în unele cazuri se credea că însăşi imaginea lui posedă puteri supranaturale, tot aşa au ajuns unii să considere crucea. Nu-l ajutase ea oare pe Constantin în lupta de la Podul Milvian? Nu făcuse crucea minuni pentru Elena? Ea a ajuns să fie considerată ca o imagine care era în stare să sperie duhurile rele. Era purtată ca talisman. Era pusă pe vârful turlelor bisericilor pentru a opri trăsnetele – şi totuşi, datorită poziţiei ei înalte, tocmai ea era cea care atrăgea trăsnetele! Folosirea crucii în casele particulare se presupunea că păzeşte de necaz şi boală. Multe bucăţi de lemn – chipurile bucăţi din crucea „originală” – au fost vândute şi schimbate ca protectoare şi talismane.
https://dezvoltarespirituala.ro/wp-content/uploads/2023/03/sfintii_constantin_si_elena_social.jpg223400adminhttps://dezvoltarespirituala.ro/wp-content/uploads/2025/07/logo-transparent.pngadmin2023-03-25 11:53:202023-03-25 11:53:20CONSTANTIN şi CRUCEA
Una dintre zeitatile cele mai intalnite pe altarele templelor din China este Quan Yin (cunoscuta si sub formele fonetice de Kwan Yin, Kuanyin; si in pinyin, Guanyin). In sanskrita, numele ei este Padma-pâni, sau „Nascuta din Lotus”. Quan Yin, singura dintre zeii buddhisti este mai degraba iubita decat temuta si este in acelasi timp un model de frumusete chineza. Privita de catre chinezi ca zeita a clementei, ea a fost initial masculina, pana la inceputul secolului 12, iar de atunci a evoluat de la prototipul ei Avalokiteshvara, „imparatul milos al iluminarii complete”, un bodhisattva indian care a ales sa ramana pe Pamant pentru elibera de suferinta, decat sa se bucure de extazul Nirvanei. Una dintre multele povesti din jurul zeitatii Quan Yin este aceea in care era un buddhist, care prin o iubire imensa si sacrificiu in timpul vietii, a primit dreptul de a intra in Nirvana dupa moarte. Totusi, ca Avlokiteshvara, atunci cand s-a aflat in fata portilor Paradisului, a auzit un strigat de durere de pe Pamantul de dedesubt.
Intorcandu-se pe Pamant, a renuntat la recompensa extazului etern, insa in schimb a primit nemurirea in inimile celor suferinzi. In China are multe nume si este cunoscuta ca „marea compasiune, marea clementa, salvarea de la tristete, salvarea de la durere, auto-existenta, mii de brate si mii de ochi, etc.” In plus, ei i se mai spune si Zeita Marii de Sud – Arhipelagul Indian – si a fost deseori comparata cu Fecioara Maria. Ea este una dintre San Ta Shih, sau Cele Trei Fiinte Marete, recunoscute pentru puterea lor asupra regatului animalelor sau ale fortelor naturii. Acestei trei Bodhisattva sau P’u Sa, asa cum sunt cunoscute in China sunt Manjusri (Skt.) sau Wên Shu, Samantabhadra sau P’u Hsien si Avalokitesvara sau Quan Yin.
Quan Yin este forma prescurtata a unui nume care inseamna Cel care Vede si Aude Plansul din Lumea Oamenilor. Titlul ei chinezesc inseamna „Ea care intotdeauna observa si asculta sunetele”, adica cea care asculta rugaciunile. Cateodata avand 11 capete, ea este supranumita Sung-Tzu-Niang-Niang, „doamna care aduce copiii”. Ea este zeita fecunditatii dar si a clementei. Venerata in special de carte femei, aceasta zeita aduce alinare celor tulburati, bolnavilor, celor pierduti, senililor si celor nenorocosi.
Popularitatea ei a crescut atat de mult de-a lungul secolelor incat a devenit si protectoarea negutatorilor pe mare, a fermierilor si a calatorilor. Ea mangaie sufletele in Lumea de jos si este invocata in ritualurile de dupa inmormantare, pentru a elibera sufletul decedatului de chinurile purgatoriului (nota: desigur, daca exista credinta in asa ceva). Sunt temple in toata China, dedicate acestei zeite si este venerata de catre femei din China de Sud mai mult decat de cele din nord, in cea de-a 19 zi a lunilor (nota: ciclurilor lunii, nu a lunilor calendaristice) a doua, a sasea si a noua. (De exemplu este un obicei constant la nastere in Foochow, prin care o familie care are o fata maritata din a 15 a zi a anului anterior, care inca nu a nascut inca un mostenitor de sex masculin, trimite acesteia de la rude, un dar intr-o zi norocoasa intre a 5 a si a 14 a luna noua.
Darurile trimise sunt urmatoarele: un lampion cu imaginea Zeitei Compasiunii, Quan Yin, purtand un copil in bratele ei si inscriptia „Fie ca Quan Yin sa iti aduca in dar un fiu”; stridii intr-un vas din pamant; prajituri cu orez; portocale si usturoi). Inchinatorii cer si si ei fii, bogatie si protectie. Ea poate aduce copii (de obicei baieti, insa daca mama cere o fiica, aceasta va fi foarte frumoasa), poate proteja de tristete, ghida marinarii si pescarii (de unde avem imaginea ei „parcurgand valurile” in multe reprezentari) si ii poate face nefolositoare sulita unui inamic in lupta.
Templul ei principal se afla pe Insula Putuoshan, din Chusan Archipelago, langa coasta Zhejiang, langa Ningbo, loc foarte important de pelerinaje, un loc sacru pentru buddhisti, veneratia pentru Quan Yin fiind principala caracteristica a locului, mai ales ca se spune ca zeita chiar a locuit acolo pentru o perioada de 9 ani, conducand sub numele de Regina Marilor de Sud. Numele complet al insulei este P’u t’o lo ka, de la Muntele Pataloka, unde Zeita, in transformarea ei din Avalokiteshvara, priveste in jos, catre umanitate. Miao Feng Shan (Muntele Varfurilor Miraculoase) atrage multi pelerini, ce folosesc zuruitori si artificii in rugaciunile lor pentru a atrage atentia ei. In 847, primul templu al lui Quan Yin a fost construit pe insula. Pana in 1702, P’u Tuo era casa a 400 de temple si a trei mii de calugari si era destinatia a nenumarati pelerini. (Pana in 1949, totusi, P’u Tuo mai era gazda a doar 140 de manastiri si temple)
Una dintre zeitatile cele mai intalnite pe altarele templelor din China este Quan Yin (cunoscuta si sub formele fonetice de Kwan Yin, Kuanyin; si in pinyin, Guanyin). In sanskrita, numele ei este Padma-pâni, sau “Nascuta din Lotus”. Quan Yin, singura dintre zeii buddhisti este mai degraba iubita decat temuta si este in acelasi timp un model de frumusete chineza. Privita de catre chinezi ca zeita a clementei, ea a fost initial masculina, pana la inceputul secolului 12, iar de atunci a evoluat de la prototipul ei Avalokiteshvara, “imparatul milos al iluminarii complete”, un bodhisattva indian care a ales sa ramana pe Pamant pentru elibera de suferinta, decat sa se bucure de extazul Nirvanei. Una dintre multele povesti din jurul zeitatii Quan Yin este aceea in care era un buddhist, care prin o iubire imensa si sacrificiu in timpul vietii, a primit dreptul de a intra in Nirvana dupa moarte. Totusi, ca Avlokiteshvara, atunci cand s-a aflat in fata portilor Paradisului, a auzit un strigat de durere de pe Pamantul de dedesubt.
Intorcandu-se pe Pamant, a renuntat la recompensa extazului etern, insa in schimb a primit nemurirea in inimile celor suferinzi. In China are multe nume si este cunoscuta ca “marea compasiune, marea clementa, salvarea de la tristete, salvarea de la durere, auto-existenta, mii de brate si mii de ochi, etc.” In plus, ei i se mai spune si Zeita Marii de Sud – Arhipelagul Indian – si a fost deseori comparata cu Fecioara Maria. Ea este una dintre San Ta Shih, sau Cele Trei Fiinte Marete, recunoscute pentru puterea lor asupra regatului animalelor sau ale fortelor naturii. Acestei trei Bodhisattva sau P’u Sa, asa cum sunt cunoscute in China sunt Manjusri (Skt.) sau Wên Shu, Samantabhadra sau P’u Hsien si Avalokitesvara sau Quan Yin.
Nicio alta figura din panteonul chinezesc nu apare intr-o mai larga varietate de imagini, despre care se spune ca sunt mii de incarnari diferite sau manifestari. Quan Yin este de obicei prezentata ca o femeie gratioasa, desculta, imbracata in robe frumoase, albe, avand o boneta alba pe cap si purtand un mic vas plin de roua sfanta. (Totusi, in forma ei Lamaistica, reprezentarile in bronz din secolul 18 din China si Tibet, ea apare deseori complet goala).
Ea este inalta si subtire, o figura a gratiei infinite, trasaturile ei gratioase insufland privitorului sublima lipsa a egoului si compasiunea, care au transformat-o in zeitatea favorita dintre toate figurile divine. Poate sa stea pe un elefant, pe un peste, ingrijind un copil, sa tina un cos, avand sase sau o mie de brate, unul sau opt capete, unul deasupra celuilalt, patru, optsprezece sau patru zeci de maini, cu care ea intotdeauna alunga suferinta celor nefericiti.
Deseori este prezentata calarind un animal mitologic, numit Hou, care seamana intr-un fel cu un leu buddhist si simbolizeaza suprematia exercitata de catre Quan Yin asupra fortelor naturii. Picioarele ei goale reprezinta calitatea ei consistenta. Pe altarele publice, Quan Yin este frecvent flancata de catre doi acoliti, la piciorul ei drept un tanar fara camasa, cu bratele inclestate in rugaciune, cunoscut sub numele de Shan-ts’ai (Tanarul de Aur), iar la piciorul stang, o tanara tinandu-si cu sfiala mainile in interiorul manecilor, cunoscuta sub numele de Lung-nü (Fecioara de Jad). Principala sarbatoare a ei are loc in fiecare an in a 19 a zi al celei de-a doua luni selenare.
Totusi, ea este fericita cu trei sarbatori, nouasprezece a celei de-a doua, celei de-a sasea si celei de-a noua luni. Sunt multe metamorfoze ale acestei zeite. Ea este un model de frumusete chineza, iar a spune unei femei sau unei tinere fete ca este o Kwan Yin este cel mai mare compliment care poate fi facut pe altarul gratiei si minunatiei.
Potrivit unei legende foarte vechi, numele ei era Miao Shan si era fiica unui print indian. Tanara si linistita, ea a ales sa urmeze calea sacrificiului de sine si a virtutii si a devenit un pios discipol al lui Buddha, primind dreptul la accesarea constiintei buddhice, insa alegand sa ramana sa serveasca umanitatea. Pentru a reusi sa-l converteasca pe tatal ei, care era orb, ea l-a vizitat infatisandu-se ca un strain, deghizata, si l-a informat ca daca ar inghiti unul dintre globurile oculare ale copiilor lui, atunci vederea i-ar fi restaurata. Copiii lui nu ar fi acceptat acest sacrificiu, in acest sens ea a creat un ochi, pe care tatal ei l-a inghitit si vederea i-a fost restaurata. Apoi l-a convins pe acesta sa se alature unei comunitati buddhiste, aratandu-i prostia si vanitatea unei lumi in care copiii nu si-ar sacrifica nici macar un ochi pentru binele unui parinte. https://www.evolutiespirituala.ro/legenda-zeitei-compasiunii-quan-yin/?feed_id=29690&_unique_id=641e540adbc3e
În timpurile îndepărtate, marii iniţiaţi comunicau discipolilor Adevărul.
Azi, marile Lumini ale lumii spirituale comunică celor chemaţi Adevărul. Astfel aflăm că în natura înconjurătoare există o diversitate de materii eterice, de diferite grade, a căror fineţe este atât de mare, încât simţurile fizice nu sunt în stare să ni le reveleze. Aceste materii sunt animate deunde vibratorii , diferite de cele care animă materia vizibilă, tangibilă, în sânul lor existând o infinitate de vieţuitoare, de aceeaşi compoziţie cu mediul unde trăiesc.
Aceste afirmaţii, ca şi multe altele, sunt primite azi de lumea savantă cu neîncredere, ba chiar cu ironie, invocând întrebarea: „De ce nu se poate proba existenţa acestor materii şi forţe, de ce nu pot fi văzute, auzite şi pipăite de toţi oamenii?”
Răspunsul la această întrebare este următorul: Lumile hiperfizice, cu materiile şi forţele lor, nu pot fi văzute şi simţite, nu se poate lua cunoştinţă de existenţa lor, pentru că oamenii nu dispun deocamdată decât de organele de simţ necesare perceperii lumii fizice.
Este adevărat că omul are în fiinţa sa – pe lîngă organele de simţ fizice – şi organe de simţ impresionabile de prezenţa materiilor invizibile şi a entităţilor spirituale vieţuitoare în mediile hiperfizice, dar aceste simţuri dorm, stau latente în fiinţa noastră. Numai când aceste simţuri superioare vor fi puse în activitate, când vor fi chemate la viaţă, omul va deveni un medium între Cer şi pământ. Din acel moment el va auzi, simţi şi vedea materii şi fiinţe animate de alte forţe decât cele fizice.
Cu alte cuvinte, lumea hiperfizică este pentru om la fel cum este lumea culorilor pentru omul născut orb. El va auzi sunetele, va simţi cald sau rece, va pipăi lucrurile moi sau tari din lumea fizică, dar nu va avea nici o idee despre ceea ce înseamnă roşu, albastru sau verde. Mintea sa nu are posibilitatea să definească peisajele, perspectivele şi culorile, deoarece nu a avut niciodată un organ capabil de a primi vibraţiile luminii, care, sosind pe scoarţa cerebrală, se transformă în noţiuni de culori şi forme. In mintea orbului din naştere, lumea vizibilă de către un om sănătos nu provoacă nici o noţiune corespunzătoare; însă cu toate că nu o vede, ea există.
Faptul că cea mai mare parte din omenire nu vede fiinţele, materiile din lumile hiperfizice, nu este im argument că ele nu există. Dacă printr-o„minune” sau operaţie, orbul din naştere ar dobândi vederea, la început n-ar pricepe nimic, ar rămâne uluit, dar treptat, făcându-şi educaţia vizuală a imaginilor sosite pe cortex, ajunge să ia pe deplin cunoştinţă şi de acest domeniu necunoscut lui până atunci.
La fel s-ar întâmpla cu oricare dintre oamenii care dobândesc vederea spirituală. Dacă graţie unor evenimente neprevăzute, unei educaţii sau practici speciale, omul ajunge să-şi dezvolte simţurile superioare ale lumilor suprafizice, ar vedea forme şi ar auzi sunete neinteligibile la început, dar încetul cu încetul, obişnuindu-se cu ele, le va înţelege şi distinge unele de altele.
Pentru cunoaşterea acestei lumi invizibile se cer ani de zile de observaţii şi o continuă educaţie. Se petrece acelaşi fenomen ca în lumea fizică. Toţi oamenii au ochi; cei sănătoşi văd lucrurile şi fiinţele, dar oare toţi cunosc natura, funcţia şi rostul lor în angrenajul universului? Sunt necesari ani de studii pentru a le cunoaşte, deosebi şi afla rostul în decorul vast al naturii.
Unii oameni afirmă:„Deoarece noi, deocamdată, nu simţim, auzim sau vedem aceste lumi invizibile, înseamnă că nu a sosit timpul să le cunoaştem. Când va veni vremea, se vor dezvolta treptat şi simţurile superfizice din noi şi atunci le vom cunoaşte. La ce bun să ne batem capul cu ele de pe acum? Să terminăm cu deplina cunoaştere a lumii fizice, şi apoi omenirea va trece şi la cunoaşterea lumilor necunoscute”.
Argumentul este puternic în aparenţă, însă greşit în fond, şi iată de ce. Să presupunem că suntem chemaţi neapărat într-o ţară îndepărtată, unde va trebui să trăim mulţi ani. Ei bine, se cade să cunoaştem din vreme condiţiile în care vom trăi acolo, mediul şi influenţa lui asupra noastră. Bineînţeles că ajungând acolo, ne vom adapta, vrând-nevrând, acelui mediu, dar oare nu este mai bine să cunoaştem din vreme noile condiţii şi să ne pregătim pentru ele? Evident că da.
Aşa fiind, nu numai că nu este de prisos, dar chiar se impune să cunoaştem lumile invizibile, deoarece cunoscându-le din timp vom şti cum să ne comportăm atunci când dezbrăcând haina carnală, trupul, vom pătrunde în aceste lumi, unde ne vom desfăşura existenţa în forme noi de viaţă. Pregătiţi ca atare vom fi scutiţi să rătăcim ani şi ani în neştiinţă şi să pierdem astfel o vreme îndelungată până să ne obişnuim iarăşi cu „noua” noastră patrie spirituală, veche din veşnicia veacurilor fără număr.
În afara acestui motiv esenţial, se cade să luăm cunoştinţă de aceste lumi şi pentru faptul că ceea ce vedem pe pământ nu este decât efectul unor cauze aflate în lumea invizibilă. Aşa de exemplu: un om simplu constată cum telefonul transmite voci de la un loc la altul, vede cum tramvaiul circulă pe străzi, vede efectul, dar cauza care le pune în funcţiune – electricitatea – nu o vede, nu o cunoaşte. Acelaşi raport există şi între lumea fizică şi cea hiperfizică . Noi nu vom ajunge să cunoaştem pe deplin lumea fizică, lumea efectelor, până nu vom avea cunoştinţe despre lumea invizibilă, hiperfizică – domeniul cauzelor tuturor fenomenelor, lucrurilor şi fiinţelor vizibile pe pământ.
Ori de câte ori o problemă este complexă prin natura ei, se cade să se vină cu exemple cât mai numeroase. Iată un arhitect decis să proiecteze o casă . Acest om nu va îngrămădi material peste material, fără nici o ordine, fără necesitate şi în cantităţi de prisos. Mai întâi se foloseşte de gândirea şi imaginaţia sa,îşi croieşte în minte o formă de casă, cu o anumită distribuţie, cu un anumit aspect şi dimensiuni. După aceea aşterne pe hârtie ceea ce croise mental, şi încetul cu încetul, urmărindu-şi imaginaţia, face pe hârtie un plan. După acest plan, începe construcţia – realizarea fizică a unei concepţii. Cu alte cuvinte, întâi a fost o creaţie mentală, ideală, apoi a urmat realizarea ei într-o imagine, într- o formă aşternută pe hârtie, într-un proiect, şi în fine – realizarea ei în lumea fizică, cu material fizic. Ideea aparţine Lumii divine; imaginea, planul, aparţine lumii astrale; iar construcţia fizică aparţine lumii fizice.
Casa, opera fizică este trecătoare, pieritoare. Un foc, un cutremur o poate rade de pe suprafaţa pământului. Proiectul aşternut pe hârtie se poate distruge şi el, dar arhitectul are în minte imaginea casei, care nu se va distruge niciodată . Omul fizic, personalitatea creatoare va pieri şi ea, dar imaginea, creaţia sa mentală, va dura în vecii vecilor în lumea invizibilă, unde s-a imprimat ca pe o placă fotografică.
într-adevăr, universul este plin de o sumă de materii extraeterate, numite fluide. Aceste fluide au, printre alte însuşiri, calitatea de a fixa pe ele imaginile, ideile emise de oameni, îngeri, supraîngeri şi alte entităţi spirituale. Cu alte cuvinte, în spaţiile infinite se găsesc arhivele naturii, unde se imprimă toate gândurile, evenimentele şi sentimentele omenirii, fie întrupate, fie destrupate.
Tot ce există pe pământ – aer, apă, munţi şi câmpii, flora şi fauna, totul are influenţă asupra omului. Dar în afară de influenţele lumii vizibile, asupra fiecăruia din noi se exercită influenţe şi mai mari, şi mai puternice – influenţele lumilor invizibile. Noi suntem, la un moment dat, rezultatul influenţei mediului vizibil şi invizibil asupra noastră, şi al muncii depuse de spirit – stăpânul trupului – potrivit evoluţiei sale.
Să nu credem că ştim tot ce ne înconjoară. Chiar în lumea fizică – tangibilă, vizibilă şi cercetată cu simţurile noastre – se petrec o mulţime de fenomene de care rămânem neştiutori, pentru că simţurile noastre mărginite nu ni le fac cunoscute. De exemplu, se află înaintea noastră o statuie. Undele luminoase căzute pe această formă se reflectă şi vin la ochii noştri, de unde sunt transmise la centrul văzului aflat pe cortex, de aici la suflet, şi prin intermediul sufletului conştiinţa noastră, spiritul, traduce aceste vibraţii în culoare şi formă .
Dar oare cunoaştem noi totul despre această lumină? Nu, şi iată de ce. Se ştie că lumina ce scaldă cu vibraţiile ei suprafaţa pământului, vine de la soare. Dacă facem să treacă printr-o prismă o rază de lumină, vom vedea că ea se descompune în mai multe fâşii colorate, care întâlnind un ecran, ne dau spectrul solar, compus din şapte culori: roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo şi violet. Noi atât vedem cu ochii. Cu toate acestea, adevărul este că fâşia de lumină mai dă naştere, trecând prin prismă, şi altor culori, unele înaintea roşului – infraroşu, şi altele dincolo de violet – ultraviolet. Într-adevăr, dacă punem o lentilă în dreptul spaţiului gol dinaintea roşului şi aşezăm în focarul acestei lentile o bucată de fosfor, vom vedea că fosforul se aprinde, deoarece razele obscure, invizibile ochiului nostru, trecând prin lentilă, s-au concentrat, s-au manifestat sub formă de căldură, aprinzând fosforul. Prin urmare, înaintea roşului există unde vibratorii producătoare de căldură.
Dacă punem la finele spectrului un paravan şi alături de el o placă unsă cu o soluţie de cianură de potasiu, vom vedea cum această placă se va lumina sub acţiunea razelor ultraviolete.
Aşadar, există în razele soarelui culori infraroşii şi ultraviolete, invizibile ochilor noştri, dar sesizabile prin efectele lor.
După cum ochiul nostru nu vede decât între anumite limite, urechea noastră nu aude decât sunetele produse în aer cu o frecvenţă între 32-36.000 de vibraţii pe secundă. Or în natura fizică înconjurătoare se produc vibraţii de o frecvenţă mai înaltă de 36.000 Hz şi mai joase de 32 Hz; dar urechea noastră nu le percepe, nu le aude, ca şi cum n-ar exista.
De aici tragem concluzia că suntem scăldaţi din toate părţile de vibraţii – unele transmise prin aer, altele transmise prin eter – de care însă nu avem cunoştinţă, pentru că nu deţinem organe potrivite recepţionării lor.
Aşa de exemplu electricitatea – ale cărei unde se transmit prin eter – are de la 1.046.000 până la 35.000 milioane vibraţii pe secundă. Fluidul electric ce se scurge pe firele electrice nu este văzut de ochiul nostru, pentru că vibraţiile sale au o frecvenţă foarte mare. Dar imediat ce curentul electric întâmpină o rezistenţă în drumul său – un filament de bec electric – numărul vibraţiilor prin eter scade între 350 milioane şi 760 milioane de vibraţii pe secundă, filamentul devine luminos şi ochiul nostru vede lumina.
Până în prezent se cunosc 63 categorii de vibraţii, din care fac parte undele hertziene, undele nancy, undele x, y etc. Din acestea, noi nu percepem decât opt categorii, prin urmare avem cunoştinţă de prea puţin.
Să presupunem că nervul optic n-ar dispune de sensibilitatea dobândită până în prezent; desigur n-am avea nici o cunoştinţă de lumina soarelui, atmosfera din jurul nostru fiind întunecată. Să presupunem acum că nervul ochiului ar fi impresionabil de undele electrice; în acest caz noi am vedea totul în jurul nostru, graţie luminii emise de electronii care ne înconjoară din toate părţile. Astfel n-ar mai fi pentru noi, nici noapte, nici zi, ci o lumină continuă, atâta vreme cât electronii vor fi mânaţi mereu în vârtejul infinit de rapid al mişcării lor de rotaţie şi revoluţie.
Având în vedere acest principiu, înţelegem facultatea văzului şi auzului spiritual a unor persoane numite clarvăzătoare sau lucide.
Cu toţii primim vibraţii din lumea hiperfizică, dar rămânem nesimţitori la acţiunea lor, deoarece conştiinţa noastră nu răspunde la influenţa lor, nu sesizează sosirea lor. Clarvăzătorii, lucizii, primind aceste vibraţii, le înţeleg, conştiinţa lor ia act de prezenţa lor, şi ei văd fenomene, fiinţe, materii şi forţe la a căror descriere rămânem pe gânduri.
Evident că şi între lucizi există diferite grade: unii văd binişor, alţii bine şi alţii foarte bine, la fel ca în cazul văzului fizic comun. Pentru aceşti oameni, vederea în lumea invizibilă este un act involuntar – privesc şi văd. Ei pot vedea şi cu ochii deschişi şi cu ochii închişi, ceea ce denotă o independenţă între vederea fizică şi cea spirituală . Ei văd cartea pe care o au în mână, dar în jurul ei, prin ea şi dincolo de ea văd lumea invizibilă.
În această lume, luminoasă prin ea însăşi, prin care circulă valuri de materii subtile, se vede o mişcare deosebit de rapidă în toate direcţiile. Prin urmare lumea invizibilă este şi ea materială, animată de numeroase forţe, desfăşurate conform unor anumite legi. Aceste materii sunt de diferite densităţi, formate fiecare din particule eterice de anumite dimensiuni şi constituţii, materii dispuse unele deasupra altora, conform fineţii lor, dar în acelaşi timp pătrunzându-se rând pe rând, cele mai fine pe cele mai grosolane, sau cu particule mai mari.
În peregrinarea lui pe calea evoluţiei, timp de mii şi milioane de ani, omul abia a ajuns să-şi dezvolte inteligenţa. Graţie acestei inteligenţe, el face azi descoperiri din ce în ce mai numeroase şi mai uimitoare. După scurgerea a mii şi mii de ani şi veacuri, omul va deveni mai bun şi mai înţelept, iubind tot ceea ce-l înconjoară. În fine, când evoluţia omenească va fi spre sfârşit, pe lângă o înaltă inteligenţă şi o bunătate îngerească , omul va dobândi puteri deosebite, forţe divine. Atunci se va termina evoluţia omenirii pe această planetă. Masa umanităţii înaintată astfel, ridicată până la termenul final al existenţei sale terestre, va trece pe un alt corp ceresc, pentru a -şi continua diurnul evolutiv infinit, iar cei înapoiaţi, întârziaţii, vor fi trecuţi prin întrupări, pe un alt glob, de aceeaşi natură cu Pământul, ca să-şi continue drumul neterminat.
Constatăm că evoluţia omului necesită multe secole, şi totuşi fiecare dintre noi poate grăbi sau scurta durata acestei evoluţii. Aceasta presupune o metodă specială, o hotărâre nestrămutată, sacrificii mari, adică viaţa sfinţilor, a marilor mistici sau a yoghinilor. Prin alimentaţie şi meditaţie, prin retragerea departe de vâltoarea lumii, prin sfinţenia, iubirea şi jertfa manifestată pentru tot ce a creat Tatăl şi prin rugăciunile lor nesfârşite, aceşti oameni ajung să-şi activeze spiritul, dezvoltă forţele latente ascunse în adâncul lor, se iluminează şi dobândesc puteri divine şi cunoştinţe ignorate de omenire. Din rândul acestor oameni ieşeau savanţii de altădată, întemeietorii unei ştiinţe vaste, din care s-a oferit omenirii numai atât cât putea pricepe şi avea nevoie pentru avansarea ei.
Bietul savant de azi se străduieşte să ştie ce este eterul, cum este constituit atomul. Se zbate în ipoteze asupra vieţii, a constituţiei lui, dar nu va cunoaşte tainele vieţii decât în ziua în care îşi va ilumina fiinţa printr-o viaţă morală, corectă, conformă legilor divine – de blândeţe şi iubire pentru tot ce există în jurul său. Numai atunci spiritul său va lucra puternic prin cuirasa, prin învelişul său trupesc, şi va vedea cu ochii spiritului atomul mare cât roata plugului, îi va vedea constituţia, va înţelege viaţa şi evoluţia ei. Numai atunci când trupul său, când sistemul său cerebral va ajunge să vibreze ca şi atomul, savantul modern va ajunge să cunoască mai mult. Atunci nu va mai exista pentru el nici un mister privitor la atom. Va cunoaşte rând pe rând toate materiile invizibile, toate foiţele ce lucrează asupra lor şi toate cauzele fenomenelor petrecute în natură.
Reducând totul la materia fizică şi la legile ce o stăpânesc, savantul de azi nu poate, tocmai datorită acestui materialism feroce, să se înalţe în sfere mai înalte, să cunoască materii, legi, forţe şi fiinţe mai subtile, decât cele cunoscute în jurul său din copilărie.
In antichitate, cei dotaţi cu inteligenţă, cei pregătiţi de natură, se puneau sub conducerea unui mare preot, sfânt în conduita lui şi versat în cunoştinţe oculte şi ale naturii. Acesta, timp de 20-30 de ani, îi povăţuia pe discipoli, le descria şi arăta experimental tot ceea ce se referă Ia om şi natură. In tot acest timp discipolii, erau ţinuţi în locuri retrase, în plină natură, feriţi de influenţele lumii, de gândurile ei josnice, de pornirile ei pătimaşe, de influenţele ei magnetice. Somnul, alimentaţia, băile şi exerciţiile fizice, antrenamentele mentale şi rugăciunile, toate erau reprezentate şi executate cu scrupulozitate. An de an, se dezvolta în ei vederea în lumea invizibilă şi auzul în lumea tăcerii, a celor fără glas.
Când discipolul dobândea aceste două instrumente de cercetare a naturii, dincolo de materia tangibilă şi analizabilă, marele guru, iniţiat sau preot, începea să-i descrie lumea fizică şi lumea hiperfizică. Ii făcea cunoscută matematica, biologia, chimia şi aşa, rând pe rând, tot ce înconjoară pe om, natura întreagă. Odată intrat în stăpânirea lor, trecea la studiul foiţelor şi materiilor superfizice, a materiilor eteriforme, a fiinţelor invizibile ochilor fizici. Când – după ani de zile – îşi însuşea întreg acest domeniu, trecea la cunoaşterea originii şi a creaţiei universurilor, a vieţii şi a tuturor fiinţelor.
După aceea îşi încheia cariera de discipol cu aflarea celor mai înalte cunoştinţe îngăduite unui muritor – noţiuni referitoare la Creatorul lumilor şi atributele Sale.
Din ziua când a reuşit să-şi înfrâneze simţurile şi dorinţele, să-şi ordoneze gândurile, să respingă influenţele semenilor săi, el ieşea în lume, păşea în mijlocul omenirii, devenea la rândul său o mare lumină spirituală.
De acum înainte, cunoscător a ceea ce există pe pământ şi în Ceruri, el poate să -şi lase trupul pe pat, la umbra unui copac, într-un loc retras, iar împreună cu o parte din sufletul său să iasă şi să se îndepărteze de trup, să se ridice în spaţiu, ca un nor nevăzut, şi acolo să vadă, să cerceteze, să audă şi să primească sfaturile marilor Lumini spirituale, înaltele entităţi spirituale diriguitoare ale evoluţiei lucrurilor şi fiinţelor de pe planeta noastră.
În această fază, iniţiatul posedă puteri deosebite; poate face ceea ce omul numeşte „minuni”. El se ridică în aer, merge pe suprafaţa apei, stă în mijlocul flăcărilor, se face invizibil, vindecă boli şi face o serie nesfârşită de fapte, pentru că ştie să mânuiască toate materiile, cunoaşte secretul legilor ce le guvernează, realizând — asemenea unui mic creator — orice doreşte. Vai lui dacă o va face din vanitate sau împotriva semenilor săi!
Un asemenea om era privit – cum ar fi privit şi azi – ca un supraom, respectat de toţi. De la aceşti iniţiaţi au rămas până în zilele de azi ceea ce se mai cunoaşte, ca tradiţie, despre lumea superfizică.
Bazat pe documente secrete din arhivele europene, inclusiv din cea a Vaticanului, „Dosarele secrete ale Inchiziţiei” arată povestea incredibilă a luptei de 500 de ani a Bisericii Catolice pentru a rămâne singura religie creştină din lume. În secolul al XII-lea, Biserica Catolică a înfiinţat Inchiziţia, un „serviciu” special care avea ca scop lupta împotriva tuturor celor care călcau în afara dogmelor şi regulilor stabilite de Biserică, într-un cuvânt ereticii. În scurt timp, Inchiziţia s-a transformat într-o instituţie poliţienească, aplicându-le torturi groaznice tuturor celor care erau etichetaţi drept eretici. Acest film documentar face o trecere în revistă a istoriei Inchiziţiei în Franţa, în Spania secolului alXV-lea, în Italia renascentistă şi chiar şi în secolul al XIX-lea.
Inchiziție (din latină inquirere, a cerceta; inquisitio, cercetare) este o formă a procesului penal din epoca Evului Mediu târziu, formă diferită de cea a dreptului roman, în vigoare în Europa Occidentală până în sec. al XIII-lea. Într-un proces intentat de inchiziție („ex officio“) erau prezentate metodele (procedurile) ca servind interesele obștești și salvării sufletului acuzatului.
Metodele de investigație ale inchiziției urmăreau descoperirea așa numitului „adevăr”; pentru obținerea acestei dovezi, se foloseau până și schingiuirea acuzatului în fața unor martori, recunoașterea vinii acuzatului fiind scopul principal al investigațiilor, dovezile obiective fiind neglijate. Acest proces lua în considerare numai declarațiile unor martori, care se bazau pe declarațiile altor martori, astfel procesul putând dura timp îndelungat, sfârșitul procesului se termina cu o sentință în care acuzatul putea fi numai nevinovat sau vinovat cu recunoașterea vinii.
Varianta tradusa in romana a disparut de pe internet, asa ca atasez varianta in engleza:
Prezentare Wikipedia
Inchiziția bisericească
În timpurile vechi ale creștinismului numai episcopii puteau să ia măsuri contra ereticilor. În perioada următoare când creștinismul devine religie de stat, cei care propovăduiau învățături străine, neacceptate de creștinism, au fost urmăriți și condamnați ca eretici. După edictul dat în anul 380 de împăratul roman Teodosiu I (Theodosius cel Mare (347-395), primul condamnat a fost teologul Prisciliano de Avila (340-385), care în anul 385 a fost executat în Trier ca eretic.
Punerea la încercare a lui Hiob de către: Satan care varsă asupra lui suferințele (William Blake)
Inchiziția începe să funcționeze mai eficient prin anii 1100, la apariția în Italia și sudul Franței a religiei dualiste antifeudale (care amenința scindarea bisericii catolice) propagată de misionarii bogomili, religie care stă la baza religiei lombarde din regiunea Milano, adepții acestei religii fiind urmăriți ca eretici.
Transformarea inchiziției într-o instituție se va petrece prin secolul XIII, folosindu-se interpretări din biblie cu citate vechi, cel mai des citat fiind teologul antic Augustin de Hipona (354-430) care susținea că ereticii numai cu forța pot fi aduși pe calea cea bună spre biserică.
Au avut loc în această perioadă diferite condamnări ale ereziilor, ca de exemplu excomunicarea și lăsarea sufletului păcătos în seama diavolului, ca apostolul Pavel[necesită citare] (în noul testament).
Alt pretext de condamnare cita spusele lui Isus: „Dacă nu rămîne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădița neroditoare, și se usucă; apoi mlădițele uscate sînt strînse, aruncate în foc, și ard” (Ioan: 15, 6). Inchiziția a aplicat aceste cuvinte din biblie cuvânt cu cuvânt, ca atare.
În perioada timpurie a creștinismului, existau învățături ca „Montanism” ce provenea de la Marcion din Asia Mică (85-160) sau „Maniheism”, întemeiată de persianul Mani (216-277) în care religia era impregnată de influența gnostică, învățături care au fost condamnate de biserica catolică drept eretice.
Deja prin secolul II și III exista un consens în creștinism ca o variantă de religie care va fi numită învățătura Sf. Ireneus din Smirna, Galia (135-202) dar va fi respinsă.[formulare evazivă]
În secolul IV la Primul conciliu de la Niceea (325) s-au întâlnit episcopii din lumea creștină pentru a hotărî care învățătură va fi definitiv acceptată, și după controverse intense, se despart unele grupări de învățătura religioasă general acceptată. Pe atunci în afară de excomunicare, biserica nu avea alte posibilități de sancționare.
Împăratul Constantin I (Constantin cel Mare) este cel care face legătura între religie și stat folosind metodele de represiune ale statului pentru extirparea ereziei, și printr-o astfel de măsură a împăratului va fi exilat Arius după Primul conciliu de la Niceea, considerat ca un pericol pentru biserică. Din motive asemănătoare a exilat episcopul Atanasiu din Alexandria, un dușman înverșunat al Arianismului, numeroși episcopi ortodocși.
La început teologul Augustin de Hipona, care a avut dispute înverșunate cu „donatiștii” (o fracțiune creștină nord-africană), a încercat metoda convingerii, mai târziu el va recomanda utilizarea forței prin maximele sale: „compelle intrare“ și „temperata severitas”, care va deveni treptat mai severă utilizând biciuirea și în cazurile extreme pedeapsa cu moartea. Aceste metode ale teologului din perioada antică târzie vor fi preluate de inchiziție. Dintre ele, două argumente ale lui Augustin vor fi mai frecvent utilizate:
unuia care s-a rătăcit, arată-i calea cea bună, dacă el refuză să o urmeze, atunci obligă-l ca o dovadă de iubire creștinească a aproapelui tău. Ereticii sunt oi rătăcite pe care păstorul creștin cu toiagul și ciomagul le aduce înapoi în turmă. Tortura este legitimă, pentru că ea nu strică sufletul, ci numai carnea păcătoasă. În consecință era mai bine ca un eretic să fie ars, decât să urmeze un drum greșit.
Ereticul are posibilitatea de a alege între: întoarcerea pe calea cea dreaptă, adevărată a bisericii cu dragoste și încredere în Dumnezeu sau cea de schingiuire cu pierderea vieții.
Inchiziția a trecut însă cu vederea o precizare a lui Augustin și anume „Corrigi eos volumus, non necari, nec disciplinam circa eos negligi volumus, nec suppliciis quibus digni sunt exerceri” – „noi vrem ca să-i corectăm, să-i avem îndreptați și nu omorâți, noi dorim izbânda educației creștine și nu moartea lor meritată” sau afirmația lui „Johannes Chrysostomos” (Ioan Gură de Aur) „Condamnarea la moarte a unui eretic este o greșeală ireparabilă” această părere este împărtășită și de Ambrosius din Milano și Martin din Tours.
Evul Mediu
În Evul Mediu a luat naștere, în paralel la Roma și în partea centrală a Franței, o biserică cu caracter organizat. Chiar după împărțirea Franței, regii sau împărații rămân legați de creștinism și biserică, iar grupările care se distanțau de aceasta erau privite ca un pericol pentru unitatea bisericii și în general a ordinii.
Astfel, Heinrich der Löwe (Henric Leul) se oferă în anul 1147 să întreprindă o cruciadă contra slavilor de Elba, creștinați parțial. De asemenea, până în 1150 are loc botezarea forțată a evreilor, care a fost ulterior interzisă prin „Decretum Gratiani”.
Prigonirea și executarea la moarte a ereticilor, de către autoritățile feudale a existat deja în Franța, Germania și Italia cu secole în urmă. Procesul ad-hoc al unui eretic fiind urmarea unei declarații a unui martor. În anul 1184 a fost alcătuită o comisie pentru cercetarea cazurilor de erezie, aceasta fiind o reacție a mișcării religioase a katharilor (curaților, între sec. XI-XIV, pornită din sudul Franței), împotriva cărora s-au întreprins câteva cruciade și care au fost prigoniți sau arși pe rug ca eretici.
La Conciliul din Tours, ținut în 1163 de Papa Alexandru III, s-a accentuat necesitatea unei pedepse adecvate celor care se abat de la calea adevărată arătată de biserică. Astfel, papa Lucius III (1181–1185) în colaborare cu Frederic I, Sfânt Împărat Roman (Barbarossa) la Conciliul din Verona (1183), prin Bula papală „Ad Abolendam” hotărăște modul în care va fi pedepsit un eretic (excomunicarea defiintivă, cu pierderea tuturor drepturilor și proprietăților).
În anul 1199, papa trimite doi călugări cistercieni cu o împuternicire deplină de a supune katharii din sudul Franței. În 1215, Conciliul al IV-lea Lateran a hotărât împotriva celor eretici, osândindu-i la pierderea avutului, excomunicare și interzicerea îngropării în pământ sfințit.
În Cruciada Albigensiană (1209–1229), organizată de Papa Inocențiu al III-lea, papa pretinde regelui Filip al II-lea al Franței (1180-1223) să întreprindă măsuri contra nobililor care au acceptat religia kathară. Regele Franței, având relații încordate cu Sfântul Imperiu Roman, refuză ducerea la îndeplinire a cererii papei. Astfel, papa solicită ajutorul grofului Raimund VI. von Toulouse, care prin refuzul lui provoacă excomunicarea papală. La 22 iulie 1209, trupele trimise în ajutorul cruciaților ocupă localitatea Béziers, urmând porunca „Caedite eos! Novit enim Dominus qui sunt eius” „Să fie toți omorâți, Dumnezeu cunoaște pe aleșii săi”. Locuitorii vor fi măcelăriți (20 000 de morți), după care urmează Carcassonne, care capitulează și cei rămași se refugiază în păduri (aproape 500 de bătrâni, bolnavi sau copii). 400 din ei sunt spânzurați și o sută sunt lăsați să părăsească orașul goi, despuiați de haine, („au luat cu ei numai păcatele lor”).
În anul 1224, împăratul Frederic a elaborat un edict de ardere a ereticilor, erezia fiind considerată ca o jignire adusă monarhului pentru care era prevăzută pedeapsa cu moartea. Acest edict fiind acceptat de papa Grigore al IX-lea (1167-1241) cu condiția ca numai biserica să poată hotărî care eretic este recidivant și nu mai poate fi convertit; astfel, papa refuză să accepte declararea ca eretic a orașului Milano care s-a răzvrătit împotriva împăratului.
La hotărârea Conciliului din Toulouse (1229) s-au înăsprit măsurile de pedepsire a ereticilor prin descoperirea locurilor unde aceștia s-au refugiat. Celor care le ofereau adăpost sau pomană, le erau dărâmate casele, confiscate bunurile, sau periclitate viețile. Pentru a obține informațiile necesare s-a recurs la încurajarea denunțurilor secrete.
„Chestionarea penibilă” Motivul însărcinării dominicanilor cu combaterea ereziei este explicat prin faptul că erezia apare mai ales în rândul populației sărace, unde dominicanii aveau cele mai bune contacte. Astfel, în anul 1235, inchiziția este considerată oficială de către papă.
Printre metodele de investigație a inchiziției era „chestionarea penibilă” care consta de fapt din diferite metode de tortură a acuzatului, prin care se căuta îndepărtarea influenței viciilor lumești și obținerea unei mărturisiri. Împăratul Frederic al II-lea ordonă în 1238 pedeapsa cu moartea prin arderea pe rug a ereticilor, iar în anul 1252 interogarea prin schingiuire pentru aflarea adevărului, metodă uzuală a justiției din aceea vreme. La sfârșitul secolului al XIII-lea, inchiziția funcționa ca instituție deja în mai multe regiuni din Europa apuseană.
Formarea inchiziției
Teologul italian Toma de Aquino (Tommaso d’Aquino) (1225-1274) a stabilit teoretic prin fraza „Accipere fidem est voluntatis, sed tenere fidem iam acceptam est necessitatis” – „pentru acceptarea și păstrarea credinței este necesară o hotărâre liberă și voluntară”, piatra de temelie a inchiziției din Evul Mediu. Pedeapsa aplicată pentru erezie cere teologul să fie excomunicarea sau pedeapsa cu moartea. În anul 1231, papa Grigore al IX-lea (1167-1241) formează o comisie permanentă pentru combaterea ereziei, formată mai ales din călugări ai ordinului dominican. Pedeapsa pe care o cere papa Grigore al IX-lea este închisoarea pe viață a ereticilor recidiviști.
Procesele intentate de inchiziție s-au extins și asupra vrăjitoarelor. Un acuzat avea, de exemplu, libertatea de a-și acuza la rândul lui unii dușmani, și dacă acuzarea lui se dovedea reală avea șanse de grațiere. Majoritatea cazurilor de erezie nu erau pedepsite cu moartea, ci prin pedepse ca: obligația de a lua parte la slujbe, pelerinaje, cruciade, pedepse financiare, sau legarea de stâlpul infamiei. Inchiziția din evul mediu s-a limitat geografic la Europa centrală și sud-vestică, în Anglia sau peninsula Scandinavă fiind numai cazuri izolate.
Inchiziții
Istoricii deosebesc patru manifestări diferite ale Inchiziției creștine:
Inchiziția medievală (1184–sec. XVI), care include Inchiziția episcopală (1184–anii 1230) Inchiziția papală (anii 1230) Inchiziția spaniolă (1478–1834) Inchiziția portugheză (1536–1821) Inchiziția romană (1542 – c. 1860)
Articole:
1. INCHIZITIA
Radu Cerghizan
Inchizitia a fost o instanta judecatoreasca instituita de biserica catolica, prin decretul Papei Gregor IX in anul 1231, in scopul depistarii si reprimarii sângeroase a asa-zisilor „eretici”. Sarcina interogatoriilor, persecutiilor, torturilor si arderilor pe rug a fost preluata de catre ordinele calugaresti ale Franciscanilor si Dominicanilor. In fruntea inchizitiei a stat un Mare Inchizitor. Inchizitia a constituit una din cele mai grave erori savârsite de Biserica Romano-Catolica, care a dus la crime pe scara de masa impotriva umanitatii. Dupa ce Romano-Catolicismul si-a consolidat puterea in Evul Mediu, cetatenii cu vederi liberale, care nu se aliniau cu dorintele, nu intotdeauna biblice, ale Bisericii oficiale, au inceput sa fie priviti ca „eretici”, ca inamici ai societatii. La doi ani dupa masacrarea ereticilor albigenzi, Papa Grigore IX publica documentul apostolic Excommunicamus (20 aprilie 1231) prin care anunta infiintarea unui tribunal supranational care sa judece cazurile de erezie. Intentia Papei Grigore IX stabilea ca obligatorie efectuarea unei anchete care sa confirme sau sa infirme temeinicia acuzatiei de erezie. Tribunalul a primit numele de inchizitie (l.lat. inquisitio = cercetare, ancheta). Inchizitia a functionat mai mult in tarile din sudul si vestul Europei, in special in Spania si a inceput a judeca pe toti aceia care au ncercat sa raspândeasca printre credinciosi invataturi asa-zise false in materie religioasa, in dauna credintei. Biserica a considerat firesc sa aiba si ea un for care sa ceara socoteala celor care se amestecau in probleme religioase fara a fi – dupa parerea ei – competenti; aceasta a fost Inchizitia. Ea a jucat un mare rol mai ales in istoria Evului Mediu. Condamnarile care s-au facut se datoreaza principiilor considerate optime pentru a apara ordinea publica lezata prin invataturile asa-zise eretice. Când era semnalata prezenta ereziei intr-o regiune, se anunta o ancheta: ori se deplasa tribunalul la fata locului, ori erau convocati suspectii, in corpore, la centru. Când era vorba de cazuri particulare, celui in cauza i se trimitea o citatie prin parohia teritoriala. Neprezentarea la locul stabilit in termen de 30 de zile atragea dupa sine excomunicarea, fapt care reducea sansele la proces. Adus in fata Tribunalului, suspectul era pus sa jure ca va spune adevarul, dupa care era interogat si un notar consemna intrebarile si raspunsurile. Mijloacele dure de constrângere fizica erau folosite in cazul in care cel anchetat refuza sa raspunda la intrebari. Asa-zisul eretic care isi retracta erorile primea o sanctiune ispasitoare, dupa gravitatea constatata arbitrar. Categorii de pedepse degradante date de Inchizitie inculpatilor: – posturi indelungate, opere de binefacere, zidirea unei biserici, pelerinaje la locurile sfinte. – participarea la celebrari liturgice comunitare stând intr-un colt al bisericii, descult si cu o lumânare aprinsa in mâna. – purtarea unui semn distinctiv, cusut pe haine, ori purtarea unor vesminte de culoare speciala. – amenzi, confiscarea bunurilor, interdictia indeplinirii anumitor functii publice. – inchisoarea pe un timp determinat sau pe viata. – condamnarea la moarte. Cei care aveau legaturi cu diferite secte ori cu eretici erau excomunicati. Când un eretic refuza sa retracteze sau când recidiva, Tribunalul inchizitorial il incredinta judecatorului civil, care, de regula, ii pregatea rugul. Majoritatea inchizitorilor au dat Inchizitiei o fata monstruoasa (Thomas de Torquemada, Conrad de Marbourg, Robert cel Mic, Pierre Cauchon, Jean le Maitre, Bernard Gui s.a.), compromitând masiv Biserica. Au existat si inchizitori ceva mai corecti, unii dintre ei fiind declarati ulterior de Biserica chiar sfinti (Sf. Petru din Verona, Sf. Fidelis de Sigmaringen, Sf. Ioan Capistran). Biserica a declarat sfinti si martiri si pe unii dintre cei pe care Inchizitia i-a chinuit, condamnat la ani grei de temnita sau i-a ars pe rug (Tereza de Avila, Ioana d’Arc, arhiepiscopul de Toledo s.a.). Oricât ar parea de straniu, Biserica Romano-Catolica nu a renuntat formal la Inchizitie decât in 1908, prin reorganizarea eclesiastica produsa sub papa Pius al X-lea. Dar nici pâna azi Biserica Romano-Catolica nu a condamnat Inchizitia ca institutie criminala.
2. 10 lucruri de ştiut despre… Inchiziţie
Inchiziţia a reprezentat unul dintre episoadele dure ale Evului Mediu şi ale istoriei Bisericii Catolice. Iată zece lucruri despre ce a reprezentat şi modul în care a acţionat ea.
Inchiziţia a fost tribunalul ecleziastic care avea în sarcină reprimarea ereziei.
Inchiziţia medievală a apărut între secolele al XII-lea şi al XIII-lea pentru a combate răspândirea ereziei catare şi valdenze, deci a oricărei forme de heterodoxie doctrinară sau morală.
În timpul Evului Mediu, în tribunalul diocezei, lângă episcop stătea inchizitorul, cu puteri justiţiare precise, stabilite direct de către Pontif.
Sancţiunile dictate de inchizitor erau puse în practică de către puterea civilă, „braţul secular” al Bisericii.
În 1478, o bulă pontificală autoriza în Spania, instituirea unui Consiliu pentru combaterea ereziei.
Mecanisemele inchiziţiei spaniole au fost create de Isabela I de Castilia şi Ferdinand de Aragon, în 1480, constituindu-se un organism independent de coroană, care utiliza procedee secrete şi tortură justiţiară, concentrându-se asupra aşa-numiţilor marranos şi moriscos – evrei convertiţi şi musulmani din teritoriile recucerite.
Dacă aceste categorii, marranos şi moriscos, erau recunoscute ca fiind vinovate, persoanele erau condamnate la închisoare sau expulzare, iar bunurile lor erau confiscate.
Ulterior, inchiziţia spaniolă a persecutat protestanţii şi toate formele de convertire religioasă între catolici.
Autoritatea inchiziţiei spaniole s-a extins în timpul inchizitorilor generali Torquemada (1483-1498) şi Jimenez (1507-1517) în toate teritoriile spaniole, fiind cuprinse şi coloniile din America şi statele europene supuse Madridului.
Până la abolirea ei, în 1834, inchiziţia spaniolă a devenit tot mai mult un instrument de eliminare a oricărui tip de deviere politică, socială şi culturală.
Asemănătoare celei spaniole, inchiziţia romană, a fost instituită împotriva protestanţilor de către Papa Paul al III-lea, în 1542, fiind încredinţată lui G.P. Carafa (viitorul Paul al IV-lea).
Reorganizată de Sixtus al V-lea, în 1588, inchiziţia romană a devenit un important instrument al Contrareformei, eliminând protestantismul din Italia şi condamnând gândirea filosofică şi ştiinţifică.
3. Începuturile inchizitiei – crestinişmul, de la martiri la tortură
Biserica creştină a fost fondată pe moartea pe Cruce şi Învierea lui Iisus Hristos. Orice biserică sau facţiune creştină va spune acest lucru ca primordial în definiţia sa. Diferenţele apar ulterior în formulări dogmatice, în tradiţie, în cult, în practici etc.
Totuşi cum s-a ajuns ca de la Cel care a propovăduit iubirea de aproape şi a preferat să moară răstignit în locul unei facile fugi sau a protecţiei venită pe fondul unei eventuale revolte populare, dar şi în numele Lui să se producă sute de ani atrocităţi fără margini în perioada Inchiziţie? Sfânta Scriptură (Biblia) vorbeşte în Noul Testament despre iubire, dragoste de aproape, iertare, dar şi despre atrocităţi care vor avea loc în Numele Lui. Scripturile le condamnă şi nu pomenesc nicăieri de necesitatea unui război sau a unor persecuţii pe care creştinii ar trebui să le facă. Cu toate acestea, sute şi mii de oameni au ars pe rug, au fost torturaţi în cele mai oribile moduri cu putinţă de personalul Bisericii catolice în perioada Inchiziţiei. Nici cealaltă Biserică, cea Ortodoxă, nu poate spune că nu a încuviinţat persecuţii: ale musulmanilor, evreilor şi schismaticilor de orice fel (chiar şi catolici uneori). Însă organizarea de care s-a dat dovadă în Occident este una macabru de exemplară. O modificare majoră în istoria creştinismului Până în secolul al IV-lea creştinismul era o religie urbană, răspândită pe tot cuprinsul Imperiului Roman, uneori tolerată de autorităţi, alteori persecutată. Începând cu împăratul Nero şi până la Diocleţian, predecesorul lui Constantin cel Mare, întâlnim destul de multe campanii generale de persecutare a creştinilor din imperiu. Aceştia erau de cele mai multe ori socotiţi drept ţapi ispăşitori pentru multe evenimente neplăcute. Cel mai cunoscut este arderea Romei, act săvârşit de fapt de Nero. Pe cei mai mulţi dintre aceşti martiri creştini morţi în secolele aminite îi întâlnim la loc de cinste în calendare. Ei sunt consideraţi sfinţi pentru că au avut curajul să îl mărturisească pe Hristos chiar şi cu preţul vieţii.
Venirea lui Constantin cel Mare la tron, reunificarea Imperiului separat de Dioclețian, legenda cu semnul crucii apărut în ziua de dinainte de confruntarea finală cu Maxențiu, rivalul său care domnea în Răsărit, dorința împăratului de a-și consolida Imperiul, toate acestea au dus, în anul 312, la edictul de la Milan, prin care creștinismul devine religie permisă în Imperiu. Ulterior, împăratul s-a implicat și mai mult în treburile Bisericii, încercând să pună capăt disputelor între creștinii arieni (subordonaționiști – Cele trei Persoane ale divinității Tatăl, Fiul și Sfântul Duh nu ar fi egale, Fiul fiind subordonat Tatălui) și ceilalți creștini, care considerau cele Trei Persoane egale. Din acest motiv a fost convocat primul Sinod Ecumenic, ținut la Niceea în 325. Împăratul Constantin I este cel care face legătura între religie și stat, folosind metodele de represiune ale statului pentru extirparea ereziei. Printr-o astfel de măsură a împăratului va fi exilat Arius, după Primul conciliu de la Niceea, considerat ca un pericol pentru biserică. Din motive asemănătoare a fost exilat episcopul Atanasiu din Alexandria, un dușman înverșunat al Arianismului, precum și alți numeroși episcopi ortodocși.
Implicarea tot mai mare a împăratului roman se vede o dată cu venirea pe tron a lui Teodosie cel Mare. Acesta, împreună cu împreună cu Sfântul Ambrozie al Milanului, face din creștinism unica religie a Imperiului. Devenind religie de stat, creștinismul are acces nelimitat și direct la foarte multă putere și la instrumentele deținute de stat, dar preluând pe deplin și modul acestuia de exprimare: persecuția până la anihilare a celor care nu sunt de acord cu edictele imperiale.
Astfel, ereticii, cei care nu propovăduiesc ceea ce biserica stat aprobă, sunt nu doar prigoniți, ci și uciși. Primul în istorie condamnat pentru părerile sale, altele decât cele oficiale, a fost teologul Prisciliano de Avila (340-385). Acesta, în anul 385, a fost executat în Trier ca eretic. Până la edictul din 380 a lui Teodosie cel Mare, cea mai severă pedeapsă a Bisericii era anatema – afurisirea, scoaterea în afara Bisericii. Comunitatea de creștini nu-l mai recunostea pe eretic ca aparținând de ea, acesta nu avea voie să intre în Biserică etc, dar sub nicio formă nu era ucis. Exemple de erezii sunt multiple până în secolul IV, în perioada timpurie a creștinismului: existau învățături ca „Montanismus” ce provenea de la Marcion din Asia Mică (85-160) sau „Maniheismus”, întemeiată de persianul Mani (216-277) în care religia era pregnată de influența gnostică, învățături care au fost condamnate de biserică drept eretice.
Ulterior anului 380, toate formele de exprimare religioasă diferite de cele ale Bisericii oficiale au fost interzise, iar practicanții lor persecutați. Unii își găsesc refugiu în teritoriile pe care popoarele migratoare le controlează. Cei mai mulți aleg convertirea în locul excluderii sociale sau chiar a morții. Pentru a înlesni oarecum trecerea și Biserica ”încreștinează” unele zile de sărbătoare păgâne (Crăciunul este exemplu cel mai cunoscut, dar și Boboteaza este continuatoarea unei tradiții romane mai vechi). În prima etapă vedem că acțiunile s-au îndreptat cu precădere spre convertirea păgânilor. Venirea valurilor de migratori păgâni până în secolul X a concentarat atenția clerului superior în această direcție. Ereticii din interior erau văzuți ca niște bolnavi spirituali, iar acțiunile de persecuție nu merg decât foarte rar până la lichidarea lor. După stabilizarea Europei, dar și după ruptura dintre cele două mari scaune patriarhale (Roma și Constantinopol, în 1054), lucrurile au început să intre pe o altă turnură. Dacă Biserica Ortodoxă patronată încă de împărat și-a menținut linia descrisă mai sus față de eretici, în Apus lucrurile devin mult mai fanatice.
Începuturile Inchiziției și argumentele acestora
Inchiziția începe să funcționeze prin anii 1100, la apariția în Italia și sudul Franței a religiei dualiste antifeudale (Bogomilism), care amenința scindarea bisericii catolice.
Deși transformarea Inchiziției într-o instituție se va petrece prin secolul XIII, folosindu-se interpretări din Biblie și citate din teologul antic Augustinus din Hippo (354-430) (care susținea că ereticii numai cu forța pot fi aduși pe calea cea bună spre biserică), constatăm că acțiunile de persecuție și violențele sunt mult mai timpurii.
Astfel, Heinrich der Löwe (Henric Leul) se oferă în anul 1147 să întreprindă o cruciadă contra slavilor de Elba creștinizați parțial. Alt exemplu din secolul al XII-lea este botezarea forțată a evreilor, care a fost ulterior interzisă prin „Decretum Gratiani”.
Exact ca în vreme prigoanei creștinilor, condamnarea la moarte a ereticilor de către autoritățile feudale din Franța, Germania și Italia se făcea printr-un proces ad hoc, urmare a unei declarației venite de la un martor. În anul 1184 a fost alcătuită o Comisie pentru cercetarea cazurilor de erezie, aceasta fiind o reacție a mișcării religioase a katharilor (curaților între sec. XI-XIV) pornită din sudul Franței, împotriva cărora s-au întreprins câteva cruciade. De asemenea, katharii au fost prigoniți și arși pe rug ca eretici.
La început, papalitatea a fost luată prin surprindere de zelul acestor acțiuni și a încercat să impună o parte din vechile măsuri. La Concilul din Tours (1163) ținut de Papa Alexandru III, s-a accentuat necesitatea unei pedepse adecvate pentru cei ce se abat de la calea adevărată arătată de biserică. Astfel, papa Lucius III (1181–1185), în colaborare cu Frederic I, Sfânt Împărat Roman (Barbarossa), la Concilul din Verona (1183), prin Bula papală „Ad Abolendam” se hotărăște modul în care va fi pedepsit un eretic (excomunicarea defintivă, cu pierderea tuturor drepturilor și proprietăților).
În anul 1199, Papa trimite doi călugări cistercieni cu o împuternicire deplină de a supune katharii din sudul Franței. Concilul al IV-lea Lateran a hotărât în 1215 împotriva celor osândiți de erezie de pierdere a avutului, excomunicare și interzicerea îngropării în pământ sfințit.
În paralel, Papa Inocențiu al III-lea, care origanizează cruciada Albigensiană (1209–1229), oferă și un model monstruos de persuasiune a ereticilor: la 22 iulie 1209 trupele catolice ocupă localitatea Béziers, urmând porunca „Caedite eos! Novit enim Dominus qui sunt eius” „Să fie toți omorâți, Dumnezeu cunoaște pe aleșii săi”. Locuitorii orașului vor fi așadar măcelăriți (20 000 de morți). La puțin timp urmează orașul Carcassonne ,care capitulează, locuitorii refugiindu-se în păduri. Din cei rămași aproape 500 de bătrâni, bolnavi sau copii, 400 sunt spânzurați și o sută sunt lăsați să părăsească orașul goi, despuiați de haine, luând cu ei „numai păcatele lor”.
Arderea pe rug
Intrigile politice și interesele suveranilor au folosit de multe ori în Evul Mediu limbajul și instrumentele ecleziastice pentru înlăturarea adversarilor. Decretul de ardere pe rug a ereticilor vine chiar în contextul disputelor între Frederic al II-lea, împăratul Sfântului Imperiul Roman, cu orașul Milano. Frederic a elaborat un edict de ardere a ereticilor, erezia fiind considerată ca o jignire adusă monarhului pentru care era prevăzută pedepsa cu moartea. Acest edict a fost acceptat de papa Gregor IX (1167-1241), cu condiția ca numai biserica să poată hotărî care eretic este recidivant și nu mai poate fi convertit. Papa va refuza să accepte declararea ca eretic a orașului Milano, care se răzvrătise împotriva împăratului.
La hotărârea Conciliui din Toulouse (1229), s-au înăsprit măsurile de pedepsire a ereticilor prin descoperirea locurilor unde s-au refugiat, a celor care le ofereau adăpost sau pomană. Casele le erau dărâmate, bunurile confiscate, iar oamenii puteau fi chiar uciși. Pentru a obține informațiile necesare, s-a recurs și la încurajarea denunțiilor secrete.
Motivul însărcinării dominicanilor cu combaterea ereziei este explicată prin faptul că erezia apare mai ales în rândul populației sărace, unde dominicanii aveau cele mai bune contacte. Astfel, în anul 1235 inchiziția este declarată oficială de către papă.
Printre metodele de investigație ale Inchiziției se număra „chestionarea penibilă”, care consta de fapt din diferite metode de tortură a acuzatului, prin care se căuta după cele spuse îndepărtarea influenței viciilor lumești și obținerea unei mărturisiri. Impăratul Friedrich II ordonă în 1238 pedeapsa cu moartea prin arderea pe rug a ereticilor, în anul 1252 cu interogarea prin schingiuire pentru aflarea adevărului, metodă uzuală a justiției din aceea vreme. La sfârșitul secolului XIII inchiziția funcționa ca instituție deja în mai multe regiuni din Europa apuseană.
Teologul italian Toma de Aquino (Tommaso d’Aquino) (1225-1274) a stabilit teoretic prin fraza „Accipere fidem est voluntatis, sed tenere fidem iam acceptam est necessitatis” – „pentru acceptarea și păstrarea credinței este necesară o hotărâre liberă și voluntară” piatra de temelie a inchiziției din Evul Mediu. Pedeapsa aplicată pentru erezie, cere teologul, să fie excomunicarea sau pedeapsa cu moartea. În anul 1231 formează papa Grigorie al IX lea o comisie permanentă pentru erezie, subordonată mai ales călugărilor din ordinul dominican. Pedeapsa pe care o cere papa Gregor pentru eretici este închisoarea pe viață, cu o pedeapsă maximă pentru eretici recidivanți.
„Noi vrem ca să-i corectăm, să-i avem îndreptați și nu omorâți, noi dorim izbânda educației creștine și nu moartea lor meritată”
Între argumentele folosite adesea în justificarea acțiunilor Inchiziției sunt acțiunile teologului antic Augustin de Hipona, care a avut dispute înveșunate cu „donatiștii” (o fracțiune creștină nord-africană). Acesta a încercat metoda convingerii, dar mai târziu el va recomanda utilizarea forței prin maximele sale: „compelle intrare“ și „temperata severitas”, care va deveni treptat mai severă utilizând biciuirea și în cazurile extreme pedeapsa cu moartea. Totuși Inchiziția a trecut cu vederea o precizare a lui Augustinus, și anume „Corrigi eos volumus, non necari, nec disciplinam circa eos negligi volumus, nec suppliciis quibus digni sunt exerceri” – „noi vrem ca să-i corectăm, să-i avem îndreptați și nu omorâți, noi dorim izbânda educației creștine și nu moartea lor meritată” sau afirmația lui Ioan Gură de Aur „Condamnarea la moarte a unui eretic este o greșeală ireparabilă”, această părere fiind împărtășită și de Ambrosius din Milano și Martin din Tours.
Procesele inchiziţiei s-au extins ajungând uneori să depăşească orice imaginaţie. Vânătoarea de vrăjitoare, denunţarea duşmanilor proprii drept eretici, interzicerea oricăror practici medicinale suspecte de vrăjitorie etc sunt câteva din zonele unde Inchiziţia a acţionat. În pofida atrocităţilor petrecute, cele mai multe dintre condamnarile ereticilor nu vizau decât mai rar moartea. Pedepsele constau în a lua parte la slujbe, pelerinaje, cruciade, pedepse financiare, sau legarea de stâlpul infamiei.
www.historia.ro
4. CRIME ÎN NUMELE CREDINŢEI. Cum a acţionat unul dintre CELE MAI SANGEROASE INSTRUMENTE de reprimare a SUTE DE MII de oameni
Un tribunal special, încredinţat călugărilor dominicani şi franciscani pentru a-i judeca pe ultimii eretici din Languedog…Organizat la „sugestia” Papei Grigore al IX-lea, în 1231.
Acesta era actul de naştere al Inchiziţiei, nume ce provenea de la Inquisitio, cuvânt din limba latină: înseamnă „cercetare” sau „anchetă”. Intenţia Papei era ca temeinicia acuzaţiilor să se stabilească pe baza unor anchete minuţioase care să confirme sau să infirme actele de erezie. Inchiziţia se va transformat, treptat, într-un instrument sângeros de reprimare a sute de mii de oameni, mai mult sau mai puţin vinovaţi de ceva anume, iar „înfiinţarea sa a constituit una dintre cele mai grave erori săvârşite de Biserica Romano- Catolică”, după cum notează unii dintre istorici. Diverse pedepse În prima parte a existenţei sale, Inchiziţia a început să judece pe toţi aceia care încercau să răspândească printre credincioşi învăţături aşa zise false în materie religioasă, în dauna credinţei. Când era semnalată prezenţa ereziei într- o regiune, se anunţa o anchetă: ori se deplasau inchizitorii la faţa locului, ori se trimiteau citaţii nominalizate. Adus în faţa Tribunalului, suspectul era pus să jure că va spune adevărul, după care era interogat, iar un notar consemna întrebările şi răspunsurile. Mijloacele de constrângere fizică erau folosite doar în cazul în care acuzatul refuza dialogul. În funcţie de gravitatea faptei, pedepsele erau diverse: posturi îndelungate, opere de binefacere, pelerinaje la locuri sfinte, purtarea unui semn distinctiv cusut pe haine, participarea la slujbe în colţul bisericii, desculţ şi cu o lumânare în mână, confiscarea averii, închisoarea şi condamnarea la moarte. Cei care aveau legături cu diferite secte erau excomunicaţi. Când un eretic refuza să retracteze, sau când recidiva, Tribunalul inchizitorial îl încredinţa judecătorului civil, care, de regulă, îi pregătea rugul sau spânzurătoarea. Torturi odioase La anchetă trebuiau să participe cel puţin doi martori, deşi judecătorii rareori ţineau cont de această chestiune. Principiul era ca mărturia să nu vină de la un excomunicat, însă acest lucru nu era respectat. Sfera de activitate a Inchiziţiei s-a lărgit odată cu trecerea timpului, focalizându- se pe vrăjitoare şi prostituatele. Începe o perioadă mai mult decât neagră: răzbunări perfide, interese, victime nevinovate, denunţuri mincinoase, poliţe politice sau economice. Nimeni nu cerceta dacă acuzaţiile erau sau nu calomnioase: cine denunţa primul, putea fi sigur că inamicul său va fi ucis. Tortura a fost introdusă la 20 de ani de la fondarea Inchiziţiei. La început tortura era considerată atât de odioasă, încât clericilor nu le era permis să asiste. Ea trebuia întreruptă pentru a permite inchizitorului să îşi continue ancheta. Regula generală spunea că la tortură se putea apela o singură dată, însă în realitate acest procedeu era repetat până ce nefericitul eretic spunea ce dorea să audă inchizitorul… Treptat, multe dintre reguli aveau să fie încălcate odată cu apariţia manualului Malleus Maleficarum, un ghid al inchizitorului, lucrare străbătută de un fanatism sinistru, care a introdus instrumente de tortură groaznice. Iată cum descria învăţatul teolog J. Weyer un asemenea episod: „Mulţimea stă şi priveşte cum sunt transportate vrăjitoarele cu căruţa jupuitorilor de vite spre locul execuţiei. Adeseori, toate membrele le sunt schilodite de cazne, sânii sfâşiaţi atârnă ca nişte zdrenţe, una are braţele rupte, alta are gambele zdrobite ca ale tâlharilor răstigniţi. Nu se pot ţine pe picioare, deoarece labele picioarelor le- au fost strivite de menghină. Acum, călăii le leagă de nişte stâlpi în jurul cărora sunt rânduite lemne ce vor fi aprinse pentru a le accentua chinurile morţii”… Peste 500.000 de oameni arşi pe rug Numărul victimelor Inchiziţiei a fost uriaş. Au fost arşi pe rug peste 500.000 de oameni. Dintre afacerile judiciare care au dus la pedeapsa capitală, unele au avut răsunet deosebit, aşa cum a fost cazul Ioanei D’Arc, judecată la Rouen, în 1431. Tribunalul inchizitorial a acuzat-o pe “Fecioara din Orleans” de “uneltire cu diavolul”, numai pentru faptul că purta haine bărbăteşti, avea părul tuns scurt şi prevestise viitorul strălucit al regelui Franţei. La fel s-a întâmplat şi cu mareşalul Gilles De Retz, care sub o groaznică tortură, a “recunoscut” că a necinstit şi ucis sute de fecioare şi copii – mărturisire de care şi inchizitorii s-au speriat, arzându- l pe rug pentru a nu se dovedi că îşi pierduse minţile din cauza chinurilor. Inchiziţia a fost suprimată în 1808 de către Napoleon Bonaparte, dar a rămas o pată neagră în istoria lumii, lista crimelor făcute în numele credinţei fiind neîncăpătoare.
5. Inchiziția spaniolă: lupta împotriva evreilor și musulmanilor
În regatul Aragonului, primul tribunal inchizitorial a fost înființat în secolul al XIII-lea, printr-un act al Papei Grigore al IX-lea. Se întâmpla în timpul ereziei albigense, care a dus la înflorirea Inchiziției în sudul Franței și zona Pirineilor. Însă Inchiziția nu a „prins” în Spania în această perioadă, așa cum a făcut-o în alte părți ale Europei catolice. Treptat, influența acestei instituții a scăzut și, până în secolul al XV-lea, ea nu mai însemna aproape nimic.
De aceea, istoria Inchiziției spaniole – cea mai cunoscută dintre toate – se desfășoară într-un alt cadru temporal decât în Franța, Germania sau Italia. Ea va cunoaște perioada de apogeu câteva secole mai târziu, și nu în Evul Mediu, ci în epoca modernă timpurie.
În regatul Castiliei, nu a existat niciodată un tribunal al Inchiziției papale; supravegherea comunității cădea în sarcina episcopilor. În perioada evului mediu, elita catolică castiliană nu a fost prea interesată de problemele ereziei. Evreii și musulmanii erau tolerați și puteau să-și urmeze legile și obiceiuril tradiționale în probleme domestice. Exista însă o anumită discriminare, la nivelul legii: potrivit legislației, evreii și musulmanii erau inferiori catolicilor.
Inchiziția spaniolă și fervoarea acesteia pot fi atribuite naturii multi-religioase a societății spaniole de după Reconquista. Maurii, cuceritori ai peninsulei iberice în 711, au stăpânit regiunea până în secolul al XIII-lea, când avansul creștinilor îi împinge în granițele restrânse ale Granadei. Ei vor rezista aici până în anul 1492, an ce marchează oficial sfârșitul Reconquistei. Practic însă, lupta spaniolilor împotriva maurilor nu se oprește aici. În ciuda promisiunilor inițiale, făcute de regii Spaniei și stabilite prin tratate oficiale, maurii vor fi în continuare persecutați.
Persecutarea evreilor
Spania post-Reconquista s-a vrut a fi o societate a coexistenței pașnice dintre creștini, evrei și musulmani. Realitatea era însă alta. Lungul război de recucerire a peninsulei a dus la apariția și dezvoltarea unei identități și unități naționale spaniole definite prin elementul religios. Cum lupta s-a purtat împotriva unui dușman de altă religie, ea a creat o coeziune socială în jurul religei creștine. Astfel, după sfârșitul Reconquistei, identificarea unui nou dușman de altă religie – Evreul – și apariția unui nou val de antisemitism nu a fost un fenomen neobișnuit.
Activitatea înfloritoare a Inchiziției începând cu secolul al XV-lea își are originea în câteva evenimente de la sfârșitul secolului al XIV-lea. În acea perioada, în unele zone ale Spaniei a izbuncit un val de antisemitism concretizat prin organizarea unor pogromuri. Spre exemplu, în iunie 1391, la Sevilia, sute de evrei au fost omorâți, iar sinagoga din oraș a fost distrusă. Mai mulți evrei au fost uciși și în alte orașe, precum Valencia și Barcelona.
Ca o consecință directă a acestor pogromouri, are loc o convertire în masă a populației evreiești din Spania. De cele mai multe ori, convertirea se făcea forțat, sub amenințările Bisericii Catolice.
Botezul forțat contravine legii catolice și, teoretic, orice persoană obligată la botez putea reveni la vechea credință. Această dispoziție a fost însă interpretată după bunul plac al clericilor: astfel, se considera că o persoană care accepta botezul sub amenințarea morții sau a violenței se convertea totuși voluntar, astfel că i se interzicea revenirea la credința inițială, în cazul de față la iudaism.
Oricum, mulți evrei convertiți au preferat să-și urmeze noua religie, crezând că așa vor fi în siguranță. Asta a dus la apariția, începând cu secolul XV, a unui nou grup social: conversos sau noii creștini. Aceștia, scăpând de restricțiile ce le fuseseră impuse din cauza apartenenței la iudaism, au putut primi poziții importante în administrație și guvern, câștigând din ce în ce mai multă influență la Curte. Spre exemplu, bancherul Gabriel Sanchez, cel care finanțează călătoria lui Columb către „Indii”, era un converso.
Renașterea Inchiziției spaniole începe în anii 1477-1478, când bigota regină Isabela a fost convinsă de un călugăr dominican că mulți din noii creștini păstrează, de fapt, religia iudaică. Monarhii spanioli vor decide introducerea Inchiziției în Castilia pentru descoperirea și pedepsirea acestor cripto-evrei și cer, în acest sens, sprijinul Papei. Regele Ferdinand a încercat să obțină de la Papa Sixtus al IV-lea înființarea unui Inchiziții controlate nu de Roma, ci de monarhia spaniolă, amenințând chiar cu retragerea sprijinului militar (în acea perioadă, Papalitatea se temea de pericolul otoman).
La început reticent, Papa a acceptat în cele din urmă o Inchiziție spaniolă aflată sub controlul regilor. Asta însemna, de fapt, că monarhii erau cei care numeau inchizitorii.
Primii inchizitori sunt desemnați în septembrie 1480. Este vorba de Miguel de Morillo și Juan de San Martín. Un an mai târziu, se organizează și prima ceremonie cunoscută sub numele de auto-da-fé, în urma căreia șase oameni vor și executați prin ardere pe rug. Începe, de aici, dezvoltarea Inchiziției spaniole. Până în anul sfârșitului Reconquistei, tribunale inchizitoriale vor fi înființate în toate marile orașe ale regatului castilian: Ávila, Córdoba, Jaén, Medina del Campo, Segovia, Sigüenza, Toledo, și Valladolid. Extinderea Inchiziției în Aragon a fost oprită, pentru scurtă vreme, printr-o bulă papală, dar în 1483 va fi numit și un Inchizitor al Aragonului. Este vorba de Tomás de Torquemada, Inchizitor General al Aragonului, Valenciei și Cataluniei, cel care va organiza, într-o manieră brutală, dar eficientă, Inchiziția spaniolă.
Începe, astfel, vânătoarea de cripto-evrei. Torquemada a stabilit o serie de proceduri prin care se ajungea de la descoperirea „vinovaților” la pedepsirea acestora. Procesul se desfășura astfel: Inchiziția acorda o perioadă de 30 de zile în care suspecții își puteau recunoaște vina. În același timp, inchizitorii trebuiau să adune dovezi și mărturii de la vecinii suspecților. În baza căror dovezi puteai fi acuzat că ești evreu: lipsa fumului în horn în zilele de sâmbătă (semn al respectării sabatului), refuzul de a consuma carne de porc sau achiziționarea cărnii de la un măcelar convertit etc.
Inchizitorii nu aveau nicio problemă în a folosi tortura pentru obținerea mărturiilor; cei care își mărturiseau vina (fictivă sau nu) puteau scăpa cu viață, dar cei care ulterior intrau din nou în vizorul inchizitorilor pentru aceeași „crimă” erau executați.
Inchiziția spaniolă a obținut, încă din primii ani, foarte multă autoritate. Confruntat cu elanul inchizitorilor iberici, pe care nu îi putea controla, Papa Inocențiu al VIII-lea a încercat, în 1484, să permită acuzaților să facă apel la Roma împotriva deciziilor Inchiziției. Regele spaniol a ripostat însă, în 1484 și apoi din nou, în 1509, printr-un decret prin care persoanele care făceau apel la aceste proceduri fără permisiunea monarhilor erau condamnate la moarte (și la confiscarea averii). Astfel, Inchiziția a ajuns să fie singura instituție a cărui autoritate se întindea în toate regatele monarhiei spaniole.
Inchiziția spaniolă a fost foarte activă mai ales pe o perioadă de cincizeci de ani, între 1480 și 1530. Istoricii propun, pentru această perioadă, diverse statistici ale proceselor, condamnărilor și execuțiilor. Henry Kamen, spre exemplu, vorbește de circa 2000 de persoane executate (în baza autos-da-fé înregistrate), majoritatea fiind conversos de origine evreiască. Mai mult, el spune că 91,6% din cei judecați în Valencia între 1484 și 1530, și 99,3% din cei judecați în Barcelona între 1484 și 1505 erau evrei la origini.
Istoricii au argumentat că represiunea împotriva acestor conversos nu a avut baze exclusiv religioase, ci și sociale. Dacă până la convertire evreii erau discriminați și nu puteau urca pe scara socială, după convertire aceștia au putut accede la funcții importante în stat și au putut strânge averi importante. Ar fi, așadar, vorba și de o anumită invidie a vechii aristocrații spaniole împotriva unor noi creștini considerați oportuniști. Aceeași aristocrație a avut și de câștigat de pe urma confiscării bunurilor tuturor celor condamnați de Inchiziție.
Expulzarea evreilor
Am văzut că Inchiziția spaniolă s-a născut din dorința de a-i depista pe evreii convertiți la creștinism care își păstrau, de fapt, vechea credință. Acest scop, de apărare a ortodoxiei noilor convertiți, își pierde însă sensul în momentul în care regii decid expulzarea evreilor din țară. Măsura este motivată ca fiind necesară din cauza suferințelor cauzate creștinilor (inclusiv a conversos) în urma contactului cu evreii, aceștia din urmă încercând, prin diferite metode, să-i abată pe creștini de credința lor.
Decretul de expulzare (cunoscut drept decretul de la Alhambra) e dat în ianuarie 1492. Cele mai recente estimări ale specialiștilor, bazate pe analiza atentă a documentelor oficiale și a estimărilor din epocă privind comunitățile evreiești, vorbesc de aproximativ 40.000 de emigranți (la o populație de 80.000).
Alți mii de evrei s-au botezat în lunile premergătoare expulzării. N-ar fi o exagerare să presupunem că cei ma mulți dintre ei au luat această decizie pentru a nu fi forțați să plece și nu din dorința sinceră de a se converti. Problema a fost că tocmai din acest motiv ei au intrat în vizorul Inchiziției, care îi suspecta că își continuă practicile iudaice, nerespectând noua credință.
Așadar, noii conversos vor fi victimele persecuțiilor intense de până la 1530. Până în 1560 însă, procentajul lor în procesele Inchiziției scade până la 3%. Pe parcursul următoarelor 2 secole vor mai exista câteva valuri mari de persecuții împotriva evreilor, iar ultimul proces a avut loc tocmai în… 1818, în plină epocă modernă.
Celălalt inamic: maurii
Cealaltă țintă importantă a Inchiziției a fost comunitatea de moriscos, musulmanii convertiți la creștinism după sfârșitul Reconquistei. Oficial, toți musulmanii aflați sub stăpânirea coroanei de Castilia au fost obligați să se convertească în 1502, iar cei din regatul Aragonului în 1526.
Inițial, în ciuda numeroaselor suspiciuni la adresa comunității de moriscos, Inchiziția nu a putut lua măsuri la fel de drastice ca în cazul cripto-evreilor. De ce? Cel puțin în regatele Valenciei și Aragonului, mulți moriscos se aflau sub jurisdicția nobililor, nu a Coroanei în mod direct, iar persecutarea lor putea fi considerată un afront adus nobilimii și, mai mult decât atât, ca lezând interesele economice ale acestei clase sociale.
A doua jumătate a secolului al XVI-lea, sau ultima perioadă a domniei lui Filip al II-lea, a adus o înrăutățire a relațiilor dintre (vechii) creștini și moriscos. După revolta din Granada din 1568-1570, Inchiziția a început să ia măsuri mult mai drastice. Din 1570, tribunalele inchizitoriale din Zaragoza, Valencia și Granada se ocupau mai mult de cazuri ale acestei comunități.
Fiecare aspect al vieții moriscilor – inclusiv limba, vestimentația și obiceiurile sociale – era condamnat ca fiind necivilizat și păgân. Cineva care refuza să bea vin sau să mănânce carne de porc putea fi denunțată Inchiziției. În ochii acestei instituții și ai opiniei populare, chiar și practicile precum consumarea cușcușului, folosirea hennei, aruncarea dulciurilor la nuntă sau dansul pe muzică berberă erau activități necreștine pentru care o persoană putea fi obligată să facă penitențe. Acei morisci care erau creștini sinceri nu puteau să urce pe scara socială și erau expuși criticilor venite și din partea musulmanilor, dar și din partea creștinilor.
La fel ca în cazul evreilor, Coroana a ajuns în cele din urmă la decizia că cea mai bună soluție pentru rezolvarea tuturor problemelor este expulzarea comunității morisce. Factorul demografic a fost unul din argumentele decisive în favoarea expulzării. Juan de Ribera, arhiepiscopul de Valencia, l-a avertizat pe regele Filip al III-lea că, dacă nu ia măsuri imediat, populația creștină va fi depășită numeric de musulmani, deoarece toți moriscii se căsătoreau și aveau mulți copii, în timp ce doar 1/3 sau ¼ in creștini rămâneau celibatari după ce intrau în serviciul militar sau în sânul Bisericii. Moriscii, a spus Ribera, se gândesc numai la reproducere și la supraviețuire, iar cumpătarea lor în materie de alimentație și băutură face ca speranța lor de viață să fie ridicată.
Decizia de expulzare a fost aprobată cu unanimitate de Consiliul de Stat pe 30 ianuarie 1608, deși decretul propriu-zis nu a fost semnat de rege decât pe 4 aprilie 1609. Navele flotei spaniole au fost pregătite în secret, iar lor li s-au alăturat ulterior mai multe nave comerciale străine, inclusiv unele engleze. Pe 11 septembrie, ordinul de expulzare a fost anunțat în orașele din Regatul Valenciei, iar primul convoi a plecat de la Denia pe 2 octombrie, pentru a ajunge la Oran doar trei zile mai târziu. Populația de morisci din Aragon, Castilia, Andaluzia și Extremadura a fost expulzată în următorul an. Majoritatea celor expulzați s-a stabilit în Maghreb sau pe Coasta Berberă, cu precădere în Oran, Tunis, Tlemcen, Rabat, Tetuán și Salé. Mulți au plecat spre Franța, dar după asasinarea lui Henric de Navarra din mai 1610, au fost forțați să emigreze în Italia, Sicilia sau Istanbul.
Trebuie reținut faptul că mai mulți morisci au rămas totuși în Spania și au rămas în continuare în atenția Inchiziției. Cu toate acestea, potrivit lui Kamen, între 1615 și 1700, doar 9% din cazurile judecate de Inchiziție erau împotriva acestei minorități.
Auto-da-fé, sau actul de credință, era ceremonia publică prin care celor aduși în fața tribunalelor inchizitoriale li se aducea la cunoștință sentința. Termenul propriu-zis se referă la ritualul de penitență publică al ereticilor condamnați. Această ceremonie era, în esență, un act religios și nu includea și executarea pedepselor; aceasta avea loc ulterior. Prima astfel de ceremonie a avut loc în 1242, în Franța lui Ludovic al IX-lea. În Spania, prima auto-da-fé are loc în 1481, iar șase din oamenii care au participat la ea au fost ulterior executați.
Tomas de Torquemada, „părintele” Inchiziției spaniole, făcea parte din ordinul dominicanilor. El i-a fost sfetnic și duhovnic reginei Isabela încă din copilărie, fapt ce explică influența sa asupra politicii religioase a cuplului Isabela-Ferdinand. Torquemada era convins că prezența comunităților de marranos (evrei convertiți),moriscos (musulmani convertiți), evrei și mauri era o amenințare la adresa vieții sociale și religioase a Spaniei. Astfel, el trebuie să fi jucat un rol important în decizia Coroanei de a-i expulza pe evrei din Spania.
www.historia.ro
6. Cât de brutală a fost Inchiziţia Spaniolă?
De la începuturile sale până în prezent, criticii instituţiei Inchiziţiei au caracterizat-o drept omnipotentă şi opresivă până la extrem, asociată cu un număr impresionant de execuţii. Din anii ’50 însă s-a adoptat o atitudine revizionistă faţă de clasica imagine infernală a Inchiziţiei, o analiză mai nepărtinitoare arătând că instituţia avea mai puţină putere decât altele.
Conversii forţate, torturi fără seamăn, orori de neimaginat, execuţii înspăimântătoare – cam aceasta era şi este în continuare imaginea generală când pomenim Inchiziţia. Protestanţii au înflorit însă mult realitatea pentru a căpăta un avantaj în timpul conflictelor cu catolicii din secolul al XVI-lea. În 2572, 1200 de protestanţi olandezi sunt măcelăriţi de trupele cattolice spaniole. În 1588 Filip al II-lea trimite Invincibila Armada asupra Angliei. Pentru a câştiga aderenţi protestanţii atrăgeau mereu atenţia asupra reuşitelor terifiante ale instituţiei căreia oricine îi putea cădea victimă.
A fi împotriva inchiziţiei însemna a fi împotriva papei şi regelui Spaniei. La 1820, când Spania plănuieşte recuperarea fostelor sale colonii, istoricii anglofoni insistă tot pe regimul terorii şi intoleranţa religiei catolice care a distrus mii de vieţi. Învăţaţii evrei insistă şi ei asupra aceleiaşi imagini oribile şi a unui plan de exterminare a tot ce contravenea ideologiei teologice şi politice a Inchiziţiei. Desigur, adevăr în toate acestea există. Inchiziţia era un organism persecutor, acuzatul nu era informat exact cu privire la natura ofensei, era torturat prin varii metode şi ars pe rug dacă tortura nu avea efect şi uneori chiar dacă avea.
Dar ceea ce lipseşte din critica oponenţilor o reprezintă acţiunea altor tribunale poate chiar mai brutale sau sadice decât Inchiziţia. Această instituţie nu era unicat la începuturile Europei moderne, când indivizii erau persecutaţi din cauza credinţelor religioase tot timpul. Lordul Burghley de exemplu justifica tortura catolicilor pentru că refuzau să se autoincrimineze. În vreme ce Inchiziţia spaniolă a condamnat la moarte în jur de 100 de oameni în perioada 1559-1566, perioadă invocată ca printre cele mai sângeroase, autorităţile engleze sub Regina Ana au executatde trei ori mai mulţi eretici, iar cele olandeze de zece ori mai mulţi. Rapoartele inchiziţionale nuanţează părerile opozanţilor.
Nu întotdeauna tribunalul confisca averea inculpatului. Lucrarea “Medieval Iberia: Readings from Christian, Muslim and Jewish (ed. Olivia Constable) prezintă mai multe cazuri în care inculpatului nu I se confisca proprietatea şi scăpa doar cu o amendă. Totodată, acuzatul avea uneori ocazia să se apere aducând martori care să-I probeze inocenţa. Rapoartele prezentate de Sara Tilghman în “Mad for God” oferă de asemenea o viziune nuanţată. De fapt, instituţia intervenea mult mai rar decât se credea în viata cotidiană. Adesea inchizitorii rămâneau ore în şir în birouri examinând cazuri nerezolvate, mai degrabă decât să dea buzna în casele oamenilor şi să-i asalteze cu acuzaţii. De pildă la tribunalul din Cuenca se aresta cam un eretic la şase luni şi rareori era executat, preferându-se pedepse cu incarcerarea (şi nu pe perioade lungi) sau internarea în azil de nebuni dacă inculpatul persista în credinţa eronată.
Înainte de atitudinea revizionistă cu privire la instituţie, istorici precum Cecil Roth sau Henry Charles Lea insistau asupra legendei unuei organizaţii monolitice nemiloase care teroriza complet umanitatea. Sunt desigur cazuri în rapoartele inchizitorii când inculpatul sfârşeşte ars pe rug sau deposedat de avere, dar în la fel de multe cazuri pedepsele erau infime. Dacă ne axăm doar pe execuţii ne facem o impresie lacunară despre Inchiziţia care nu a fost de fapt responsabilă de toate persecuţiile religioase din epocă. Nu neagă nimeni politica de discriminare şi metodele de intimidare ale acesteia, dar faptele au fost mult amplificate pentru a da conferi mult mai multă putere instituţiie decât era cazul.
Inchizitorii prezentaţi în literatură drept monştrii însetaţi de sânge achitau prizonierii mai des decât îi condamnau la moarte. Manualele Inchiziţiei permiteau folosirea torturii, dar asta nu înseamnă că ea era aplicată constant şi sistematic. Trebuie să facem diferenta între nişte situaţii prescriptive şi practicarea lor sistematică. Cercetătorii care s-au ocupat de problemă au descoperit că inchizitorii spanioli se foloseau mult mai rar de procedeele infernale invocate în literatură, ba mai mult, în secolul al XVII-lea unii dintre judecători renunţă complet la ele. La tribunalul din Valencia, între anii 1566-1609, dintre 3075 de acuzaţi numai 2 sunt arşi pe rug, ceilalţi fiind biciuiţi sau amendaţi. Alte statistici care analizează acţiunile a 19 tribunale în perioada 1540-1700 conchid că aproximativ 2% dintre acuzaţi au fost executaţi.
În plus, inchizitorii nici nu erau foarte numeroşi. Fiecare regiune aveau cam 2-3 inchizitori, alături de câţiva funcţionari subordonaţi. Devci pentru peninsula Iberică avem cam 30-40 de inchizitori. Un număr destul de mic pentru a instaura regimul terorii. Alt mit care tot circula, acela al oficialilor învăluiţi de mantia inviolabilităţii, este demontat de faptul că fără mărturiile şi susţinerea comunităţilor, acţiunile Inchiziţiei nu aveau niciun rezultat. Este vorba deci şi de o fervoare generală care facilita iniţiativele tribunalului inchizitor. Şi fiecare comunitate avea interese diferite. În vreme ce majoritatea locuitorilor din Toledo susţinea prezenţa inchizitorilor şi era dornică să-şi denunţe adversarii politici, în Catalonia judecătorii erau slab toleraţi şi nu rareori aruncaţi după gratii. În bună parte, comunităţile nu erau însă împotriva Inchiziţiei, poate pentru că intruziunea în viaţa personală nu era atât de mare precum se credea. Uneori Inchiziţia se pare că a fost chiar conciliantă, dacă ne referim la tribunalul din Valencia care îi proteja pe evreii care se converteau la creştinism sau la protestele unora dintre inchizitori precum Juan Roco Campofrio împotriva discriminării rasiale.
Prin urmare, natura Inchiziţiei Spaniole este unul dintre multele exemple de manevrare a istoriei în funcţie de interesele politice. Desigur că instituţia nu a fost arhetip al justiţiei. Dar nici nu a fost răul încarnat pe pământ. Criticii acesteia i-au amplificat mult aspectele negative pentru a discredita Spania şi catolicismul. Inchiziţia nu a fost mereu invincibilă şi exagerată în intoleranţă. Există o distanţă între ideologia instituţiei, care într-adevăr promovează anihilarea devierilor de la credinţă, şi practica concretă, care se baza mai mult pe amenzi şi incarcerare decât pe tortura sistematică şi execuţia la cea mai mică suspiciune.
Mai degrabă decât o instituţie omnipotentă care teroriza, poate că ar fi mai corect să considerăm Inchiziţia o versiune instituţionalizată a prejudecăţilor comune din societatea spaniolă, răsărită din aceeaşi societate care îi împărtăşea sau respingea valorile. Inchizitorii când exploatau mentalităţile sociale trimiţându-I în mizerie pe unii, când mai moderau atitudinile extreme. Mai mult decât să folosim instituţia pentru a condamna politicile spaniole, ar trebui să o înţelegem în termenii unui model care a formalizat fricile şi prejudecăţile cetăţenilor. Cum a ajuns Spania de la o societate cosmopolită în care coexistau creştini, musulmani şi evrei la una care prefera intoleranţa? De ce a devenit credinţa o crimă? Cu aceste întrebări în minte ar trebui privită Inchiziţia ca fenomen al bigotismului instituţionalizat.
www.historia.ro
7. Ereticii persecutaţi de Biserică: Inchiziţia împotriva creştinilor
“Biserica avea mare încredere în pedeapsa corporală ca remediu pentru revolta spirituală”. (W. Woods, “A History of the Devil”).
Unii dintre cei mai faimoşi eretici vizaţi de Inchiziţie erau catharii, de orientare gnostică şi dualistă, ducând la extrem opoziţia dintre bine şi rău. Ei considerau că toată lumea vizibilă este opera diavolului, considerând chiar naşterea şi viaţa rele. Lumea materială este o temniţă în care sunt aruncate sufletele (reîncarnate de mai multe ori) care aparţin lui Dumnezeu, care se pot mântui printr-un ascetism radical. Punctul de atracţie principal al credinţei îl constituie absenţa credinţei într-un infern după moarte. În ciuda practicilor extreme precum înfometarea, catharii se situau pe un dublu nivel de moralitate: o morală strictă pentru Perfecţi şi una mai laxă pentru Auditorii.
Catharii nu erau foarte numeroşi, în jur de 5-10% din populaţia din Languedoc, dar pentru că se ocupau cu precădere de comerţ şi cămătărie erau foarte bogaţi şi influenţi, în ciuda jurământului de sărăcie. Nu atât diferenţele doctinare îi supărau pe catolici, cât puterea sectei. I-am fi găsit răspândiţi prin sudul Spaniei, Italiei, pe valea Rhonului, prin Alpi, Germania de sud, Flandra şi chiar Anglia, Bulgaria sau Bosnia. Printre fundamentele credinţei catharilor, cunoscuţi şi sub numele de albigenzi, se află munca, asimilată unei adevărate rugăciuni. Catharismul a avut succes pentru că Biserica Catolică se opunea dezvoltării capitalismului, în sensul de relaţii economice deschise, condamnând cămătăria şi împrumuturile. Mai mult, catharii nu erau foarte dornici să plătească atâtea taxe Bisericii, o structură închisă şi lipsită de simţul realităţilor cotidiene.
Perfecţii cathari, cel puţin în teorie, se erijau în imitatori absoluţi ai lui Iisus şi ai moralei eseniene. Refuzau să depună jurăminte pentru a nu-l aduce pe Dumnezeu în chestiunile materiale, condamnau orice formă de avere, predicau atenţia faţă de săraci. Un sentiment de protest similar regăsim şi în sânul Bisericii Catolice, născându-se ordine monastice precum cistercienii, dominicanii, franciscanii, dar acestea păstrau totuşi legăturile cu catolicismul şi îi împărtăşeau multe dintre politici.
Încă din secolul al XI-lea, împărăteasa Theodora a II-a condamnă la moarte un mare număr de paulicieni, eretici tot dualişti, care fac o distincţie între Dumnezeul creator al cerului şi pământului şi Dumnezeul creator al sufletelor şi resping Vechiul Testament, pretinzând că nu a existat o întrupare a lui Iisus care ar fi doar un inger. În 1118 Alexios Comnenul tratează bogomilismul, paulicianismul combinat cu tendiţele reformatoare ale Bisericii slave, cu aceeaşi severitate. Probabil persecuţiile acestea au cauzat oarecum exodul ereziilor în Occident.
În 1022, regele Robert al II-lea cel Pios al Franţei, temându-se pentru siguranţa regatului şi al sufletelor din el, ordonă arderea pe rug a 13 cetăţeni de vază la Orleans, câştigând simpatia mulţimii. 10 dintre ei se declară fideli principiilor cathare şi sunt etichetaţi drept maniheişti. Maniheismul, una dintre cele mai importante religii din Orientul Mijlociu, apărut în secolul al III-lea, a avut o influenţă definitorie asupra multor erezii medievale. Cel mai important principiu maniheist este cel al dualității. Mani propovăduia că încă de la începuturile creației, au coexistat două naturi opuse – întunericul și lumina. Pacea și liniștea erau apanajul luminii, pe când în întuneric existau constante frământări. Universul este rezultatul temporar al unui atac al întunericului asupra luminii, din mixtura cărora a luat naștere Spiritul Viu, o emanație alcătuită din lumină și întuneric. Maniheismul a făcut eforturi însemnate pentru a include în sfera proprie, principiile tuturor religiilor cunoscute în epocă. Un element cheie îl reprezintă non-omnipotența puterii lui Dumnezeu, negarea perfecțiunii infinite a divinității, acesta având o natură duală, compusă din două părți egale dar opuse (Bine-Rău).
Crestini impotriva crestinilor
Persecuţiile împotriva ereticilor difereau cumva de vânătorile de vrăjitoare (interogare, tortură, pedepsire). Lucrurile trebuie nuanţate, pentru că nu întotdeauna era vorba de represiuni sistematice şi raţiunile erau şi religioase, şi politico-economice. În 1045, episcopul de Chalons, Roger, observă că secta se răspândeşte în dioceza sa şi îi cere sfatul lui Wazo, episcopul de Liege. Wazo îl îndeamnă să nu aplice forţa pentru că este contrar principiilor creştine. Un caz opus este acela din iarna lui 1051, când câţiva eretici îşi găsesc sfârşitul la spânzurătoare pentru că împăratul Henric al II-lea doreşte să prevină rebeliunile din Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană datorate şi propagării ‘leprei eretice’.
În 1076 un cathar este condamnat la ardere pe rug de către episcopul de Cambrai. Altora li se dă posibilitatea alternativei convertirii la catolicism. Majoritatea preferă să moară. Astfel de cazuri singulare puteau rezulta în revolte populare. De exemplu, în 1114, episcopul de Soissons arestează o multime de eretici, dar în vreme ce solicită sfatul unui sinod adunat la Beauvais, un grup de creştini dau năvală în temniţă, îi iau pe acuzaţi şi îi ard ei înşişi. În 1144 o altă mulţime creştină furioasă atacă pe catharii întemniţaţi la Liege, pe care episcopul spera să-I convertească. Acesta reuşeşte cu greu să-I salveze pe câţiva din mâinile plebei. Ceva similar se petrece şi la Köln, unde arhiepiscopul încearcă să-I aducă înapoi în Biserică şi creştinii furibunzi îi asaltează ei înşişi pe cathari. Mulţi reprezentanţi ai Bisericii se opuneau de altfel pedepsei cu moartea. Peter Canter susţinea că un om poate fi considerat eretic după a treia negare a credintei sale, după care acesta nu trebuie omorât, ci cel mult aruncat în temniţă. Bernard de Clairvaux spunea şi el că aceştia trebuie convinşi prin persuasiune, nu prin violenţă. Pentru apologeţii legilor ecleziastice nu Biserica este responsabilă pentru acţiunile împotriva sectanţilor, ci autorităţile civile. Unele rapoarte ne arată că pedepsele Bisericii nu erau într-adevăr atât de dure, altele în schimb dovedesc contrariul.
Oricum, din secolul al XII-lea creşte teama autorităţilor bisericeşti deoarece catharismul se răspândeşte în cote alarmante, ameninţând poziţia de putere a acestora. Credinţa că ereziile se combat cel mai bine tăindu-le din rădăcini prinde contur. În 1183 are loc o campanie vastă de masacrare condusă de ducele Filip de Flandra şi arhiepiscopul de Reims, care au condamnat în egală măsură oameni de rând, nobili, clerici, cavaleri, ţărani, femei, confiscând numeroase proprietăţi. Între 1183 şi 1206 episcopul Hugo de Auxerre se poartă similar cu neo-maniheiştii. Şi regele Filip August al Franţei execută cathari la Troyes în 1200 şi la Nevers în 1201, trei ani mai târziu mai mulţi la Paris. Raymond de Toulouse dă şi o lege prin care formalizează arderea ereticilor. În 1197, Petru Catolicul, rege al Aragonului, dă un edict prin care schismaticii sunt expulzaţi din regat sub ameninţarea cu moartea.
Legislaţia ecleziastică ocoleşte pedepsele capitale, dar prevederile sunt dure şi aici. Alexandru al III-lea cere la Conciliul de la Lateran din 1179 ca liderii seculari să le confişte proprietăţile şi să-I arunce în închisoare pe cei care tulbură ordinea publică. În 1148 un acord între Frederic Barbarossa şi papa Lucius al III-lea stipulează investigarea fiecărei comunităţi, depistarea schismaticilor şi aducerea lor la curtea episcopală în vederea excomunicării şi predării autorităţilor civile. Pedepsele includeau exilul, exproprierea, arderea casei inculpatului, excluderea sa din comunitate, dar rareori moartea.
Iniţial de investigarea ereziilor se ocupau episcopii. Alarmaţi de răspândirea rapidă a catharismului şi a influenţei albigenzilor, papii emit instrucţiuni tot mai stringente la adresa lor. Albigenzii erau o ramură mai radicală a catharilor, condamnau înavuțirea și averile, iar teologic negau patimile lui Isus Cristos, cele șapte sacramente creștine, crucea, Judecata de Apoi, Infernul, Purgatoriul și Paradisul, fiind și iconoclaști consecvenți. Refuzau cea mai mare parte a scrierilor Vechiului Testament. Biserica Catolică o identificau cu femeia stacojie care apare în Apocalipsa Sf. Ioan. Drept urmare, în 1209 papa Inocenţiu al III-lea işi pierde cumpătul şi începe să predice necesitatea unei cruciade împotriva albigenzilor. Ca şi în cazul cruciadelor anti-musulmane papa oferea indulgenţe participanţilor şi ameninţa conducătorii seculari cu excomunicarea dacă refuzau să-şi purifice teritoriile de erezii, dar şi cu pierderea vasalilor ale căror pământuri treceau în mâinile Bisericii. Instrucţiunile au fost confirmate la conciliul de la Lateran din 1215, la care participă 71 de arhiepiscopi şi 400 de episcopi. 20.000 de mii de creştini se arată nerăbdători să –şi salveze sufletele şi să se îmbogăţească în urma unor crime legalizate şi justificate moral.Era pentru prima dată când un papă sancţiona un război sfânt împotriva altor creştini.
Catharii deveniseră ţinta oricăror abominaţii. În 1211 castelul din Caberet e distrus şi toţi ocupanţii sunt ucişi. Când capitulează Marmaude sunt măcelăriţi 5000 de bărbaţi, femei şi copii. Secta apostolicilor, care reveniseră la obiceiuri simple eseniene dispare şi ea. Fondatorul, Gerhardt Sagarellus din Parma, e ars de viu în 1300. Succesorul său Dulcino de Navarra moare sfâşiat. În primele trei decenii ale secolului al XIII-lea inchiziţia papală nu există ca instituţie, dare există inchiziţia ca formă a procesului penal. Erezia era o crimă noţională, definită de autorităţile ecleziastice ca trădare a lui Dumnezeu, deci trebuia abordată aşa cum autorităţile laice o făceau cu trădătorii. Acuzaţiile împotriva cărora era greu să te aperi aduceau profituri considerabile Bisericii, care se înstăpânea asupra proprietăţilor inculpaţilor. Rescriptul lombard din 1224 este prima lege care formalizează arderea pe rug ca pedeapsă pentru erezie, folosită însă şi anterior dar nu ca practică-standard. Se instituţionalizează astfel şi inchiziţia ca sistem de persecuţie şi interpretare a legii.
www.historia.ro
8. Cruciada împotriva albigenzilor
Albigenzi = Sectă creştină rigoristă şi antiecleziastică, apărută în sudul Franţei, în oraşul Albi (lat. Albigenses), datând din sec. XII
Au trecut patru ani de când a fost cucerit Constantinopolul de către cruciaţi. Într-o predică rostită pe 10 martie 1208, papa Inocenţiu al III-lea declară că există într-o ţară creştină eretici „mai răi decât sarazinii“ şi lansează o chemare la arme şi la cruciadă. Cuvintele servesc la definirea unui nou duşman, furnizând o justificare pentru combaterea lui.
Erezia catară
Care este motivul acestei chemări la cruciadă? Acesta poartă un nume, catarism. Pământurile contelui de Toulouse, Raymond al VI-lea, vărul regelui Franţei, sunt, într-adevăr, din ce în ce mai mult câştigate de erezia catară [Sectă creştină din Europa apuseană (sec. XI-XIV), înrudită cu bogomilismul, care respingea ierarhia catolică şi considera proprietatea privată ca un păcat]. Pe 14 ianuarie 1208, legatul papei, fratele Pierre de Castelnau, a fost asasinat la Saint-Gilles de către un ofiţer al lui Raymond al VI-lea.
Acest pretext de cruciadă ascunde şi altele. Contele de Toulouse lasă impresia că guvernează o ţară în care puterea Bisericii se află într-un continuu declin, el fiind mulţumit de această stare de lucruri. Chiar înainte de asasinarea legatului, papa luase decizia de a întreprinde o operaţiune militară de mare anvergură pentru destituirea lui Raymond al VI-lea. Într-o scrisoare, Inocenţiu al III-lea atribuie regelui Franţei rolul de executor al cruciadei şi de apărător al adevăratei religii: “Tu eşti cel care trebuie să-l goneşti prin forţă pe contele de Toulouse de pe pământurile pe care le ocupă şi să-l smulgi din mâinile sectanţilor pentru a-l reda unor buni catolici care să fie capabili, sub fericita ta domnie, să servească cu credinţă Domnului“.
În realitate, catarismul, apărut în secolul al X-lea în Bulgaria sub numele de bogomilism, s-a dezvoltat mult pe teritoriul contelui de Toulouse, favorizat de altminteri şi de decadenţa clerului din Languedoc, potrivit însăşi constatărilor papei: „Nişte orbi, nişte câini care nu mai ştiu nici să latre, nişte simoniaci care scot la mezat dreptatea, îl declară nevinovat pe bogat şi îl condamnă pe sărac. Ei nu respectă nici măcar legile Bisericii: acumulează beneficii şi încredinţează demnităţile ecleziastice şi sacerdotale unor preoţi nedemni, unor copii analfabeţi. De aici şi insolenţa ereticilor, de aici şi dispreţul seniorilor şi al poporului faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserică. În această regiune, prelaţii au ajuns bătaia de joc a laicilor. Dar cauza întregului rău sălăjluieşte în arhiepiscopul de Narbonne: acest om nu cunoaşte un alt Dumnezeu în afara banilor, are doar o pungă în locul inimii“ (Inocenţiu al III-lea, Epistole).
Începând cu secolul al XII-lea, catharismul a devenit o religie semioficială, deşi persecutată, care posedă tradiţiile sale, ierarhia sa. Este fondat pe un dualism care, pe linia maniheismului, proclamă separarea spiritului de materie, dând o altă semnificaţie opoziţiei dintre bine şi rău. Enunţă ideea, complet străinã unui creştin, că lumea materială nu a fost niciodată creată de Dumnezeu, ci de Satana. Din această cauzãă omul este o creatură a cărui înveliş carnal reprezintă opera Demonului, sufletul însă fiind insuflat de Dumnezeu. Fiecare suflet nu aspiră decât spre o reintegrare cu Spiritul, iar omul care duce o viaţă dreaptă se va reîncarna într-un corp mai capabil să-i favorizeze progresul spiritual. Iisus a coborât în lumea impură a creaţiei din milă pentru sufletele prinse în capcana materiei, dar Fiul lui Dumnezeu nu se încarnează, el nu este decât o viziune, el se „adumbreşte“, iar moartea lui pe cruce nu este, în consecinţă, decât un joc al aparenţelor. Demonul, care este prinţul acestei lumi, a distrus opera lui Iisus până într-atât încât o falsă biserică, Biserica de la Roma, s-a substituit Bisericii creştine autentice, care este catară. Biserica de la Roma este prostituata Babilonului, Fiara, ale cărei precepte sunt legate de rituri şi de sacramente pur materiale, eliminând Spiritul.
De asemenea, crucea este instrumentul Diavolului, imaginile sfinte, idolii şi relicvele, nişte bucăţi putrede de materie. Orice crimă, care lipseşte sufletul de posibilitatea reconcilierii cu Spiritul, fiind cel mai rău dintre acte, meseria armelor este prohibită şi trebuie ca fiecare om să renunţe la bunurile materiale. Nimeni nu poate fi mântuit, adică reconciliat cu Spiritul Sfânt, dacă nu face parte din Biserica catară şi nu a primit binecuvântarea din partea unuia dintre reprezentanţii ei, potrivit ritului consolamentum. Acest rit nu este pur simbolic; el reprezintă, pentru catari, o putere supranaturală, care face într-adevăr să coboare Spiritul Sfânt asupra persoanei beneficiare. Noul perfect este un „om în altă haină“, el poartă veşmântul negru al fraţilor săi (care se va limita la o funie înnodată de gât, când se vor dezlănţui persecuţiile) şi îşi cedează tot avutul comunităţii. De acum înainte va duce o viaţă rătăcitoare şi abstinentă, consacrată rugăciunii, predicilor şi operelor de caritate, în compania altui perfect care a fost desemnat de diaconul sau episcopul local. Aceşti perfecţi reprezintă în ochii poporului nişte „oameni buni“, atât de mare este autoritatea lor morală şi bunătatea. Contele de Toulouse, întâlnindu-l într-o zi pe unul dintre aceştia, mutilat şi prost îmbrăcat, va mărturisi: „Mi-ar plăcea mai mult să fiu ca acest om, decât rege sau împărat“.
Biserica de la Roma este atacată în mod direct de doctrina catară. Fiindcă ceea ce este ameninţat de religia „oamenilor buni“ nu reprezintă doar posesiunile materiale, privilegiile, structura intimă a Bisericii, ci însuşi ansamblul de doctrine formate în decursul secolelor.
Biserica de la Roma încearcă la început să-i convertească pe eretici. Dominique de Guzman este însărcinat de papă să realizeze convertiri cât mai multe. Însoţit de episcopul de Osma, porneşte pe drumurile prăfuite din Languedoc şi ia parte la numeroase conferinţe contradictorii cu catarii, la Servian, Béziers, Carcassonne, Verfeil, Montréal, Fanjeaux, Pamiers. Rezultatele lui Dominique sunt slabe, iar enervarea predicatorului creşte determinându-l să profereze ameninţări: „De atâţia ani v-am rostit doar cuvinte de pace. Am predicat, am implorat, am plâns. Dar, aşa cum se spune vulgar în Spania: acolo unde nu merge cu vorbă bună, merge cu bâta. Iată că acum îi ridicăm împotriva voastră pe prinţi şi pe prelaţi; aceştia, vai! vor mobiliza naţiuni şi popoare, şi multă lume va pieri de sabie. Turnurile vor fi distruse, zidurile dărâmate, iar voi veţi fi reduşi la servitute. Astfel va învinge forţa acolo unde blândeţea a dat greş.“
Dar aceste ameninţări îndepărtează şi mai mult populaţia din Languedoc de Biserica Romană. Eşecul misiunii lui Dominique face ca apelul la cruciadă să fie mai violent şi mai exaltat. Peste tot nu se găsesc decât predicatori ai noului război sfânt. Episcopii reiau cuvântul papei. Misionarii proclamă prin bisericile Franţei marea mizerie a unei ţări pradă ereziei. Propaganda funcţionează din plin, contaminează şi conferă legitimitate chemării la sânge şi crimă. „Răul progresează prin contagiere. El se transmite de la om la om şi se îmbogăţeşte cu precepte şi convingeri ale răului.“
În predicile cruciadei, Languedoc este prezentat ca o ţară străină care nu este un aliat fidel al coroanei Franţei ci, dimpotrivă, un vecin prea puţin sigur, ce nu s-ar da în lături să favorizeze politica regelui Angliei (Raymond al VI-lea fiind şi cumnatul acestuia) sau a împăratului. În ciuda declaraţiei de supunere a contelui de Toulouse, care se declară fiu supus al Bisericii şi gata să accepte toate condiţiile papei, în ciuda ceremoniei de recunoaştere publică a abaterilor care au avut loc la Saint-Gilles în 1209, pregătirile de cruciadă continuă.
Armata cruciaţilor se adună la Lyon. Plecarea este stabilită pentru 24 iunie, în ziua de Sfântul Ioan. La data respectivă, o armată importantă de mai multe mii de oameni călări şi pe jos, soldaţi şi cavaleri, pelerini se pune în mişcare şi coboară pe valea Rhonului. Prima ţintă a armatei cruciate este Raimond-Roger Trencavel, viconte de Béziers şi de Carcassonne. Asediul se desfăşoară în faţa oraşului Béziers, fapt care nu-i impresionează deloc pe locuitorii cetăţii.
Ziua de 22 iulie începe lipsită de griji: asediaţii, care au refuzat să-i predea pe concetăţenii lor eretici, contemplă de la înălţimea zidurilor nenumăratele corturi şi bivuacuri ale armatei cruciaţilor, agitaţia soldaþilor şi a pelerinilor în zdrenţe, dezordinea care pare să domnească în tabăra adversă. Dar sentimentul de invulnerabilitate este de o asemenea natură încât generează inconştienţă şi frică, ceea ce va fi suficient pentru a răsturna situaţia şi a pecetlui în câteva ore soarta unei bătălii care se anunţa totuşi de lungă durată. Mai mulţi soldaţi din garnizoană ieşiseră, într-adevăr, din oraş pentru a-i sfida mai uşor pe vrăjmaşi, dând dovadă de o imprudenţă fatală.
Un cruciat care le ieşise în întâmpinare a fost ucis şi aruncat în râul Orb, ceea ce i-a înfuriat pe asediatori şi i-a împins spontan spre răzbunare. Căpetenia mercenarilor francezi, profitând de situaţie, dă semnalul de luptă. Cruciaţii pornesc în goană, resping micul grup venit să-i sfideze, obligându-l să facă calea întoarsă. Urlând şi vociferând, dau năvală în urma lui şi pătrund în oraş, cucerind una dintre porţi, în vreme ce grosul armatei cruciate porneşte asediul. Lupta se generalizează. Combatanţii se bat pe metereze, în timp ce soldaţii francezi din diverse bande, care au de acum drumul liber, reuşesc să pătrundă în Béziers, ucigând, sfârtecând, jefuind.
În scurt timp, oraşul Béziers cade în mâinile cruciaţilor. Strigătele de groază se unesc cu dangătul de alarmă şi clopotele bisericilor, urletele înfrângerii răsună peste tot. Zadarnic locuitorii oraşului se refugiază în bisericile ale căror uşi sunt forţate de asediatori. Femei, copii, preoţi, bolnavi, sunt masacraţi fără milă. Curând cetatea ajunge o grămadă de cadavre, iar pe străzi se preling şuvoaie de sânge.
O frază, atribuită căpeteniei cruciadei, abatele de Câteaux Arnaud-Amaury, de către germanul Cesar de Heisterbach, fără îndoială apocrifă, a străbătut istoria şi rezumă intenţiile asediatorilor: „Omorâţi-i pe toţi! Domnul îi va recunoaşte pe ai săi!“ Masacrul este necruţător: într-o scrisoare adresată papei, abatele de Cateaux anunţă că „fără menajamente pentru sex şi pentru vârstă, aproape douăzeci de mii de oameni au fost trecuţi prin ascuţişul sabiei“.
Masacrului îi succede tâlhăria, fără ca toate acestea să impresioneze pe cineva. La scurt timp, infanteriştii, deposedaţi de prada lor de cavalerii cruciaţi, care îşi vor şi ei partea lor de victorie, dau foc oraşului, devenit rapid un uriaş incendiu. Chiar de la început, cruciada împotriva albigenzilor a căpătat gustul cenuşii.
Armata cruciaţilor îşi continuă drumul şi pe 1 august ajunge sub zidurile oraşului Carcassonne apărat de vicontele Raimond-Roger Trencavel. Cetatea rezistă, dar, în acele zile fierbinţi de august, setea îi devorează pe asediaţi. Deasupra oraşului domneşte o duhoare pestilenţială, răspândită de cadavrele care acoperă pământul. Vicontele angajează zadarnic tratative cu cruciaţii. Situaţia asediaţilor se înrăutăţeşte. Vicontele e luat prizonier şi cetatea trebuie să capituleze. Aceasta este rapid părăsită de locuitorii ei, care şi-au salvat viaţa, dar şi-au pierdut întregul avut. Suzeranitatea pământurilor casei Trencavel este oferită lui Simon de Montfort, conte de Leicester în Anglia. Cât despre Raimond-Roger Trencavel, acesta moare după trei luni de captivitate, pe 10 noiembrie 1209, de dizenterie.
Simon de Montfort, noul stăpân al domeniului Béziers, nu s-a oprit până nu şi-a consolidat puterea. Cucerirea continuã. Fortăreaţa Minerve, unde s-a refugiat cel mai mare număr de perfecţi, capitulează în faţa trupelor cruciate, în iunie 1210. Ereticii, care au refuzat să aleagă între abjurare şi viaţă, sunt arşi pe un rug imens, primul dintr-o listă lungă.
Alte măceluri, alte scene ale morţii şi ale apocalipsului jalonează cruciada împotriva albigenzilor. După Béziers, Carcassonne, Simon de Montfort ia cu asalt oraşul Lavaur care capitulează după două luni de lupte crâncene. Masacrul e necruţător. Aimery de Montréal, apărătorul cetăţii, este spânzurat ca trădător împreună cu optzeci dintre cavalerii lui, dintre care multora li se taie beregata, spânzurătoarea prăbuşindu-se. Patru sute de perfecţi, bărbaţi şi femei, după ce au fost scoşi pe o pajişte din faţa castelului, au fost arşi pe un rug imens, cel mai mare care va fi ridicat în timpul cruciadei.
Languedoc se clatină. Armata contelui de Toulouse, sprijinită de armata lui Pierre al II-lea, regele Aragonului, care îşi pierde viaţa în această luptă, este învinsă la Muret, de Simon de Montfort, pe 12 septembrie 1213. Dar, câţiva ani mai târziu, pe 25 iunie 1218, Simon de Montfort, căruia i-au fost atribuite toate pământurile contelui Raimond al VI-lea, va fi ucis, lovit de o piatră, în faţa oraşului Toulouse, asediat de el.
După cruciada lui Ludovic al VIII-lea, fiul lui Philippe Auguste, Raymond al VII-lea încetează orice rezistenţă în 1228. Comitatul Toulouse se reuneşte cu domeniul regal în 1271. Începând cu anul 1229, lupta Bisericii împotriva ereticilor a luat forma Inchiziţiei, încredinţate dominicanilor.
Rezistenţa catară se termină într-un final eroic devenit mit tragic: asediul castelului Montségur, din 13 mai 1243 până în 14 martie 1244. Decorul este grandios, castelul cathar pare să plutească în aer, prins în vârful unei stânci. La poalele muntelui stâncos, Hugues des Arcis a întins corturile armatei lui de cavaleri şi de sergenţi ai armelor franceze.
Garnizoana de la Montségur numără o sută cincizeci de oameni, la care se mai adaugă familiile seniorilor şi ale soldaţilor, precum şi numeroşi perfecţi, adică patru sute cincizeci de persoane. Nu duce lipsă de hrană şi primeşte cu regularitate sprijin şi întăriri, care străbat pe timp de noapte liniile inamice. E condusă de seniorul castelului, Raimond de Perella şi de ginerele său, Pierre-Roger de Mirepoix. În castel sunt refugiate mari personalităţi ale Bisericii catare: episcopul Bertrand Marty, Raimond Aiguilher, care a susţinut predici împotriva Sfântului Dominique cu patruzeci de ani în urmă, diaconii Raimond de Saint-Martin, Guillaume Johannis şi Pierre Bonnet, alături de novici sau de perfecţi, toţi ataşaţi profund de credinţa lor.
Cele două tabere rămân pe aceleaşi poziţii timp de mai multe luni şi rezultatul luptei părea să fie nesigur. Din când în când au loc lupte sporadice, hărţuieli în care, de o parte şi de alta, soldaţi şi cavaleri îşi găsesc moartea. În octombrie, sosesc trupele basce ale armatei asediatoare şi se stabilesc pe îngusta platformă situată la optzeci de metri mai jos de castel, ceea ce le permite să controleze cea mai mare parte a muntelui. În noiembrie, pe această platformã este ridicată o maşină de război care îşi scuipă ghiulelele asupra barbacanei din lemn ce apără castelul. Dar, datorită inginerului Bertrand de Baccalaria, care a reuşit să forţeze liniile, şi catharii dispun de o bombardă care răspunde la tirurile asediatorilor. Totuşi, asediaţii încep să fie răpuşi de oboseală, efectivele lor abia putând să se reînnoiască, fiind nevoiţi să lupte o sută contra zece mii.
În preajma Crăciunului, asediatorii, printr-o mişcare surpriză, pun stăpânire pe barbacană, ajungând la doar câţiva zeci de metri de castel. Apărătorii din Montségur ştiu că de acum înainte partida este pierdută. Matheus şi Pierre Bonnet reuşesc să fugă din fortăreaţă, luând cu ei aur, argint şi o mare cantitate de bani.
Lupta este disproporţionată, disperată. Pierre-Roger de Mirepoix face o încercare să ia cu asalt barbacana ocupată de cruciaţi şi să incendieze bombarda care aruncã, fără oprire, pietre asupra asediaţilor. Catarii sunt respinşi de cruciaţii care încearcă să profite de situaţie şi să forţeze ultimele puncte de rezistenţă ale castelului. Zădărnicie. În timpul acestui asalt fără vreun rezultat, soldaţi din ambele tabere cad în prăpastia stâncoasă. În tabăra catară, răniţii sunt îngrămădiţi în colibe, în timp ce episcopii şi diaconii administrează ultima împărtăşanie muribunzilor.
Raimond de Perella şi Pierre-Roger de Mirepoix, care nu-şi mai fac iluzii asupra sorţii apărătorilor din Montségur, pe 1 martie 1244 încep tratative cu asediatorii. Potrivit acordurilor, în cele din urmă încheiate, castelul urma să fie predat regelui şi Bisericii, iar apărătorii să-şi păstreze dreptul de a rămâne pe loc timp de cincisprezece zile suplimentare pentru schimbul de ostatici. Obţin iertarea pentru greşelile lor trecute. Soldaţii vor putea părăsi castelul, după ce îşi vor mărturisi rătăcirile în faţa inchizitorilor, riscând doar uşoare penitenţe. Cât despre ceilalţi ocupanţi din Montségur, perfecţii şi credincioşii catari, aceştia vor trebui să-şi renege erezia sub pedeapsa de a fi arşi pe rug.
Ultimele zile ale asediului rămân misterioase: episcopul Bertrand Marty şi însoţitorii lui să fi vrut să-şi celebreze pentru ultima oară credinţa? Acest din urmă răgaz să fi fost prin el însuşi un ritual tragic? Să dicteze oare un lent urcuş spre supliciu, care nu-i marcat de resemnare, ci de o elevaţie spirituală?
În fortăreaţa Montségur, într-un ritual ascetic de partaj, cei care vor muri îşi lasă avutul celor care vor supravieţui. Şaptesprezece persoane, şase femei şi unsprezece bărbaţi, cavaleri şi soldaţi, primescconsolamentum care îi trimite iremediabil la moarte. Doar trei perfecţi vor scăpa pentru a pune la adăpost ceea ce mai rămăsese din comoara catară, care va servi la continuarea rezistenţei.
Armistiţiul odată expirat, reprezentanţii armatei cruciate se prezintă la porţile castelului însoţiţi de episcopul de Albi şi de doi inchizitori, fraţii Ferrier şi Duranti. Refuzând să-şi renege credinţa, catari şi perfecţi merg cu bună ştiinţă spre pedeapsă. Familiile sunt separate, Raimond de Perella este obligat să-şi predea soţia şi fiica mai mică, Philippe de Mirepoix şi Arpais de Ravat îşi iau rămas-bun de la mama lor, care s-a ridicat la demnitatea de perfectă. În plânsete şi ţipete sfâşietoare, ereticii sunt târâţi cu brutalitate de-a lungul pantei care duce spre poalele muntelui stâncos. Un rug înconjurat de un gard şi de ţăruşi a fost ridicat în grabă, iar aici sunt aruncaţi două sute de catari.
Focul linge paiele, crengile pârâie, mii de scântei se învolburează în jurul trupurilor care se înghesuie unele în altele ca să se apere mai bine; din flăcări răzbat gemete şi ţipete, în timp ce episcopul Bertrand Marty rosteşte câteva rugăciuni. Rugul se aprinde brusc, răspândind o căldură imensă care îi obligă pe călăi şi pe soldaţi să se îndepărteze. Trupurile ard, devin cenuşă. Multă vreme în vale pluteşte un miros acru de ars, un fum negru care întunecă cerul, învârtejindu-se până la zidurile castelului care, totuşi, nu este atins, de parcă ar fi continuat să reprezinte credinţa intactă a perfecţilor.
Michel Faucheux, O istorie a răului. De la tragedii provocate la crime odioase, Bucureşti, Ed. Lider, 2007
We may request cookies to be set on your device. We use cookies to let us know when you visit our websites, how you interact with us, to enrich your user experience, and to customize your relationship with our website.
Click on the different category headings to find out more. You can also change some of your preferences. Note that blocking some types of cookies may impact your experience on our websites and the services we are able to offer.
Essential Website Cookies
These cookies are strictly necessary to provide you with services available through our website and to use some of its features.
Because these cookies are strictly necessary to deliver the website, refuseing them will have impact how our site functions. You always can block or delete cookies by changing your browser settings and force blocking all cookies on this website. But this will always prompt you to accept/refuse cookies when revisiting our site.
We fully respect if you want to refuse cookies but to avoid asking you again and again kindly allow us to store a cookie for that. You are free to opt out any time or opt in for other cookies to get a better experience. If you refuse cookies we will remove all set cookies in our domain.
We provide you with a list of stored cookies on your computer in our domain so you can check what we stored. Due to security reasons we are not able to show or modify cookies from other domains. You can check these in your browser security settings.
Other external services
We also use different external services like Google Webfonts, Google Maps, and external Video providers. Since these providers may collect personal data like your IP address we allow you to block them here. Please be aware that this might heavily reduce the functionality and appearance of our site. Changes will take effect once you reload the page.
Google Webfont Settings:
Google Map Settings:
Google reCaptcha Settings:
Vimeo and Youtube video embeds:
Privacy Policy
You can read about our cookies and privacy settings in detail on our Privacy Policy Page.
