Cazul Dianei Vaughan, fostă «Mare Preoteasă» a lui Lucifer (II)
În urmaritualului satanic în care însuşi Lucifer a confirmat-o pe Diana ca „MarePreoteasă”, Albert Pike (foto) a semnat decretul din 8 aprilie 1889,prin care a proclamat oficial statutul Dianei de „Maestră Templieră”, acestapunând capăt conflictelor dintre loja Saint-Jacques din Paris şi loja celorUnsprezece, fondată de tatăl ei la Charleston.
Începutul convertirii
Timp de 10 ani de la data confirmării prin ritual camare preoteasă a lui Lucifer, Diana va duce un război împotriva lui Adonai,Dumnezeul creştinilor, cu o ardoare care îl uimea şi pe Albert Pike însuşi, acărui mână dreaptă şi confidentă devenise.
Succesorul lui Albert Pike a fost,începând din 1887, Lemmi, despre care Diana considera că dezonoreazăfrancmasoneria. Aflând că acesta îşi pusese în locuinţă un crucifix răsturnat,pe care inscripţionase cuvintele „glorie lui Satan”, Diana îi vadeclara război, întrucât ea lupta împotriva lui Satan cu la fel de multă ardoarepe cât lupta pentru Lucifer. Însă faptul că ea, în puritatea ei neştiutoare(rămăsese virgină), refuzase să profaneze trupul lui Hristos şi tainaeuharistiei, a atras bunăvoinţa divină, care a intervenit pentru a o salva, prinintermediul Ioanei d’Arc.
Diana se va reîntoarce în Franţa. Aici va cunoaştepovestea Ioanei d’Arc, eroină pentru care va simţi în mod spontan o veneraţieaparte. Pe 7 aprilie 1894, Lemmi ordonă francmasonilor să împiedicesanctificarea Ioanei d’Arc, chestiune care urma să fie analizată la Vatican.Aceasta nu va face decât să amplifice aversiunea Dianei faţă de Lemmi şiveneraţia faţă de Ioana d’Arc. În această perioadă, Diana va citi tot ceea ceera legat de Ioana d’Arc şi va vizita locurile prin care aceasta trecuse. Vamerge chiar la Orleans, unde va intra în camera în care Ioana d’Arc a dormitînainte de bătălie.
Diana scrie: „am îngenuncheat şi m-am rugat lanobila fecioară franţuzoaică din toată inima mea”. Asta se petrecea înoctombrie 1894. Rugăciunea ei a primit răspuns chiar în aceeaşi zi. Seara, pecând Diana se plimba, a zărit o lumină intensă între doi copaci şi, instantaneu,Ioana d’Arc i s-a arătat într-o sublimă viziune. Diana o descrie astfel:„avea armură, dar nu purta arme, şi avea capul descoperit. Figura ei aveatrăsături energice, dar în acelaşi timp era de o blândeţe foarte mare. M-aprivit fără să scoată un cuvânt, în timp ce lacrimile îi curgeau peobraji”.
Acest fapt a bulversat-o pe Diana foarte mult, ea încercând, întimpul apariţiei în această viziune a Ioanei d’Arc, să o întrebe de ce plânge.Aceasta nu i-a răspuns, ci a continuat să o privească foarte intens, cunesfârşită milă, lacrimile şiroindu-i pe obraji. Diana s-a simţit străpunsă deaceastă privire, care îi pătrundea până în ungherele cele mai ascunse alesufletului… A implorat-o să îi vorbească, să îi spună motivul pentru careplânge, întrebând-o chiar dacă plânge din cauza lui Lemmi, care îi profanaamintirea. După ce, fără să spună vreun cuvânt, Ioana d’Arc a privit-o încă odată cu mare tristeţe, a dispărut. Diana, tulburată, nu va înţelege decât maitârziu sensul acestei viziuni.
În aceeaşi seară, Diana îl va invoca peAsmodel, entitatea luciferică despre care ea credea că este un înger de lumină,şi îi va spune acestuia că Ioana d’Arc era devotată lui Lucifer. Auzind aceasta,Asmodel a făcut o adevărată criză de gelozie şi furie, spunându-i scurt că puteasă iubească pe cine vroia ea şi apoi, mânios, s-a făcut nevăzut.
Pe moment,Diana nu a înţeles mesajul Ioanei d’Arc (foto) şi a continuat să fie oadoratoare fidelă a lui Lucifer. Pe 21 ianuarie 1895, la Londra, ea se va decidesă fondeze o revistă intitulată „Palladiumul regenerat şi liber”.Editarea revistei avea un dublu scop: combaterea lui Lemmi şi a cultului luiSatan, pe de o parte, şi pe de altă parte răspândirea peste tot şi în modspecial în Franţa a cultului lui Lucifer, „Bunul Dumnezeu”. În sufletulDianei persista încă o confuzie evidentă între aceste realităţispirituale.
La apariţia primului număr al revistei, catolicii au fostfericiţi să constate scindarea din rândurile sectei masonilor, dar au fosttotodată şocaţi să citească blasfemiile Dianei împotriva euharistiei şi aSfintei Fecioare Maria. Al doilea număr conţinea şi el blasfemii, însă erautotodată publicate instrucţiunile ultra-secrete date de Lemmi, Marele Maestru alfrancmasoneriei, referitor la problema sanctificării Ioanei d’Arc, în 7 aprilie1894.
Numeroşi catolici se vor ruga pentru convertirea acestei tinere careavusese curajul de a-l provoca pe „Marele Maestru” Lemmi şi întreagafrancmasonerie. Un preot chiar i-a scris, încercând să o convingă să nu o maiblasfemieze pe Fecioara Maria.
Diana era atât de bulversată, încât în altreilea număr al revistei, ea promite să nu mai publice lucruri care să aducăprejudicii catolicismului. Face, o dată în plus, elogiul Ioanei d’Arc.Povesteşte despre o crimă comisă în 1891 în cadrul unei loji din Londra, când unnefericit refuzase să profaneze sfânta euharastie şi anunţă totodată că se vaduce să vadă o călugăriţă, prietenă a mamei sale.
Acest al treilea număr alrevistei a apărut în iunie 1895. Începând cu data de 6, cu tot statutul ei de„mare preoteasă”, francmasonii englezi s-au dezis de Diana: „prin acest altreilea număr al revistei v-aţi semnat singură condamnarea. Nu mai aveţi dreptulsă vă mai consideraţi dintre ai noştri”. În aceeaşi zi, pe 6 iunie, ea vadepune un număr al revistei la picioarele unei mici statui a Ioanei d’Arc pecare o avea în cameră. Mişcată de scrisoarea unui preot, care o implora înnumele Ioanei d’Arc să nu o mai blasfemieze pe Maica Domnului, Diana aîngenuncheat pentru prima dată cu ambii genunchi în faţa statuii Ioanei,cuprinsă de un elan irezistibil şi a jurat cu voce solemnă că niciodată nu vamai scrie nici măcar un cuvânt lipsit de respect la adresa Sfintei FecioareMaria, pe care Ioana d’Arc o iubea atât de mult.
„Imediat ce amrostit aceste cuvinte, am fost aruncată cu violenţă în faţă. M-am lovit cu capulde pardoseală. În timp ce încercam să mă ridic, i-am văzut apărând pe Belzebut,Astaroth, Moloch şi Asmodel. Aveau aspectul lor obişnuit, de aşa-zişi îngeri delumină, cu care apăreau în faţa adepţilor palladismului, dar figura lor exprimamânie, adusă la paroxism.” Cum Diana era obişnuită cu înfăţişarea lorluminoasă şi bună faţă de ea, se întreba ce îi făcea să fie mânioşi, căci erapentru prima oară când i se arătau astfel. Aceştia o ameninţau, plini deturbare, ca şi cum ar fi fost un înger al lui Adonai, aşa că Diana a realizat cănu era de glumă. Ei s-au năpustit asupra sa. Sub imperiul sentimentului depericol, Diana a strigat instinctiv: „Ioana, Ioana, apără-mă!” Atunci,cei patru au izbucnit în nişte urlete înspăimântătoare, leii răniţi nu ar fiputut să scoată nişte răgete atât de înfiorătoare. În acelaşi timp, instantaneu,faţa şi forma celor patru „îngeri de lumină” s-a schimbat: Diana i-avăzut, în sfârşit, aşa cum erau ei de fapt: hidoşi, monstruoşi, cu coarne şicoadă. Într-un cuvânt, nişte adevăraţi diavoli. Figura lor exprima turbare şimânie, la care însă se adăuga şi o frică teribilă, care era acum starea lordominantă. Toate acestea au durat nu mai mult de câteva secunde. Imediat după cei-a văzut cu înfăţişarea lor adevărată, de demoni, cei patru ţapi infernali audispărut, scufundându-se undeva în adâncul de dedesubt al tălpii iadului,proferând blesteme înfricoşătoare.
Diana a fostprofund impresionată de această viziune, vocea lăuntrică a conştiinţeispunându-i acum că ea fusese înşelată încă din copilărie. Adevărul ieşea laiveală puţin câte puţin, iar ea a început să înţeleagă că de fapt Lucifer eratotuna cu Satan şi, deoarece nu era posibil să existe doi „Dumnezei airăului”, ea s-a simţit atrasă cu o forţă irezistibilă de unicul Dumnezeuadevărat, Dumnezeul creştinilor, Dumnezeul unic şi de o infinităbunătate.
Francmasonii englezi au somat-o să-şi dea demisia din postul pecare îl deţinea, fiind însărcinată cu propaganda. „Toată viaţa mi-a trecutprin faţa ochilor conştiinţei mele. Nu mai ştiu unde sunt, de unde vin şiîncotro mă îndrept. Aud un strigăt: Eu sunt Adevărul, rămâi cu mine, apoi, esteun murmur în urechea mea: te-a înşelat dintotdeauna, renunţă la el. Cel care teiubeşte cu adevărat nu aşteaptă decât o rugăciune pentru a-şi deschide braţelepentru tine.” Tulburată şi suferind din cauza faptului că nu ştie adevărul,Diana solicită ajutor. Deja în câteva mănăstiri din Franţa se făceau rugăciunipentru sufletul ei.
Pe 8 iunie 1895, Diana a răspuns francmasonilor englezi,dându-şi demisia. Pe 12 iunie, ea se va retrage la o mănăstire, în secret, undeva fi ascunsă şi protejată, întrucât era de aşteptat ca, dezvăluind atât demulte despre înalta francmasonerie, ucigaşii plătiţi să încerce să o lichideze.Imediat, sufletul Dianei a fost cuprins de o pace divină, simţind prezenţa luiDumnezeu foarte profund în urma rugăciunilor intense zilnice.
Avea laacea dată 31 de ani. Pe data de 15 iunie, seara, urma să părăsească mănăstirea.Maica stareţă insistă să o boteze, iar Diana acceptă. Astfel, ea a îngenuncheatşi a renunţat pentru totdeauna la Necuratul, confirmând revenirea ei la credinţaîn adevăratul şi unicul Dumnezeu. În acelaşi moment în care avea loc botezul,părintele Delaporte, de la Sacré-Coeur, îşi dădea ultima suflare. Corespondentuldin Paris al publicaţiei „Catolic Times” scria, în data de 28 iunie că, deşipoate părea ciudat la prima vedere, moartea binecunoscutului misionar de laSacré-Coeur, părintele Delaporte şi botezarea Dianei sunt corelate. Prelatul,autor al unor articole cu conţinut anti-masonic, urmărea cu viu interes situaţiaDianei Vaughan, în speranţa convertirii la creştinism a acestei victime inocentea sataniştilor. Nu numai că depusese eforturi pentru sprijinirea acesteia, darîşi oferise, în rugăciune, propria viaţă lui Dumnezeu, în schimbul convertiriiei, fapt binecunoscut de către prietenii părintelui. În orice caz, după ce Dianaa fost botezată, Delaporte a murit misterios şi subit. În acea noapte, ea vatrece prin încercări grele, fiind torturată de diverse apariţii demoniace şitrezindu-se în dimineaţa următoare cu dureri în întreg trupul. În aceeaşi vară,pe 14 august, se va reîntoarce pentru a petrece câteva zile la mănăstire. Dinnou sosirea ei va fi tăinuită, pentru a fi protejată. Va face un pelerinaj laLourdes între 16 şi 21 august, deghizându-se într-o bolnavă. Nopţile au devenitmai uşoare pentru ea, care se ruga la Sfânta Fecioară Maria să îndepărteze toatechinurile prin care trecea de când se convertise.
Din acel moment, ea se vaangaja într-o luptă contra francmasoneriei, demascând toate atrocităţile şicrimele realizate în cadrul acestei organizaţii satanice. Convertirea ei a fostcelebrată în presa catolică, şi chiar la Vatican, fiind considerată „una dincele mai mari victorii prin graţie divină cunoscute până atunci”, „obinecuvântare cu totul deosebită” (Papa Leon al XIII-lea).
În acelaşitimp, surse de încredere i-au confirmat Dianei că înalta francmasonerie îşitrimisese spioni cu scopul de a afla unde se ascunde. Ea era conştientă defaptul că, dacă era descoperită, soarta sa era pecetluită, căci ar fi fost ucisăcu sânge rece de foştii „fraţi” şi fostele „surori”. De aceea, îşi expediafragmentele de manuscris şi articolele cu deosebite precauţii, cu ajutorul unuicurier de încredere, care se deplasa într-o localitate vecină şi depuneaplicurile la poştă, având grijă ca timbrele lipite pe acestea să nu dezvăluievreun indiciu despre locaţia în care se ascundea Diana.
Dezvăluiri
Înperioada 1895-1897, Diana Vaughan va scrie „Memoires d’uneex-palladiste”, în care va dezvălui o serie de amănunte despre educaţia saîn spiritul adorării Necuratului, despre confirmarea sa ca „mare preoteasă” alui Lucifer, despre ritualurile satanice realizate de înalta francmasonerie,date despre componenţa lojilor funcţionale în acea perioadă, despre membriiacestora, despre locaţiile în care se desfăşoară ritualurile satanice, descriindinclusiv manifestările şi apariţiile terifiante ale entităţilor de acest gen şiale lui Lucifer însuşi şi instrucţiunile date în mod nemijlocit de acestaînalţilor francmasoni pentru războiul „Potrivnicului” contra lui Dumnezeu. Eapublică, de asemenea, şi corespondenţa cu membrii marcanţi ai clerului catolic,care au sprijinit-o pe diverse căi în demersurile sale împotrivafrancmasoneriei, precum şi cu sfânta Tereza de Lisieux (a Pruncului Iisus şi aSfintei Feţe) (foto), care s-a rugat pentru mărturisirea Dianei. Deasemenea, tot ea a pus în scenă chiar şi o piesă care ilustra povestea şocantă a„preotesei” lui Lucifer şi a convertirii sale.
Piesa se numea „Triumfulumilinţei” şi a fost scrisă pentru a o sărbători pe Maica Stareţă Marie dinGonzague. Personajul Diana Vaughan are un rol important în piesă, convertireaacesteia de la satanism la creştinism fiind un eveniment răsunător în Franţasfârşitului de secol al XIX-lea. Sfânta Tereza auzise toată tărăşenia de larudele sale, familia Gurin. Impresionată de cele auzite, sfânta îi va trimiteDianei un portret al Ioanei d’Arc, pe care a scris dedicaţia: „pentru noua Ioanad’Arc.” La rândul său, Diana îi va scrie o scrisoare de mulţumire.
„Triumfulumilinţei” înfăţişează lupta dintre Bine şi Rău şi aportul Arhanghelului Mihailla victoria Binelui, evidenţiată prin convertirea Dianei la creştinism. Piesaprezintă imaginea Bisericii triumfătoare, celebrează umilinţa, ca virtute şisimbolul miresei lui Hristos.
Redăm în continuare câteva dezvăluiri făcute deDiana Vaughan în „Memoriile” sale, cu privire la satanismul înaltei francmasonerii.
O crima abominabilă
Victima afost o tânără novice, o orfană de origine franceză, catolică, ce fuseseîncredinţată spre adopţie unei familii de englezi. A fost acceptată, mai întâi,într-o „lojă prin adopţie”, fiind pregătită ulterior pentru a primiiniţierea în gradele superioare. Triunghiul Londonez, gruparea în care aceastătânără a fost iniţiată, practica câteva ritualuri luciferice, după cum relateazăDiana, care avea mai multe cunoştinţe în rândurile acestei loji. Cel puţinaceasta era situaţia la început, căci ulterior se pare că realitatea a devenitalta. Lemmi a desemnat în fruntea acestor loji un „preot” de origine poloneză,foarte înverşunat împotriva lui Hristos şi care a introdus în practicile lojiiritualuri satanice. Acesta a compus un fel de anti-psalm, închinat Satanei, ceeace i-a adus un anume prestigiu printre apropiaţii lui Lemmi. Influenţa lui acrescut rapid, într-un an el devenind adevăratul conducător al TriunghiuluiLondonez.
Parcurgândcâteva grade de iniţiere, fără să fie însă pe deplin conştientă de pericolulacţiunilor sale, în 1891, avidă de cunoaştere, tânăra fată va solicita iniţiereaîn gradul de maestră templieră. La acea dată, iniţierea deja presupunearealizarea unui ritual satanic, ca probă de admitere, ce consta în profanareatrupului lui Hristos, reprezentat prin ostia oferită de preoţii catolici laeuharistie. Fata a refuzat. Atunci, aceasta a fost legată, veşmintele i-au fostsfâşiate. Mizerabilii au vrut să o omoare imediat. Au lăsat-o suspendatădeasupra podelei, în casa veche în care îşi desfăşurau practicile, şi au plecatîncuind toate uşile, porţile astfel încât, chiar dacă ar fi reuşit să seelibereze, ţipetele ei nu s-ar fi putut auzi din exterior şi nu ar fi pututfugi. Aceştia şi-au dat întâlnire în ziua următoare, pentru a stabili în ce felurma să moară nefericita. La căderea nopţii, au revenit. Erau în total două„surori” şi şapte „fraţi”, printre care şi preotul polonez. Acesta venise cuideea de a aduce nişte ţevi de plumb. Au legat victima de acele ţevi şi aucoborât-o într-o pivniţă nefolosită a casei, plină de şobolani. În acest caz,pedeapsa pentru refuzul de a oficia un ritual satanic a fost o moarte cumplită,fata fiind mâncată de vie de şobolani.
Reptilieni şi magie neagră
Diana reia, în memoriile sale, relatarea consemnată destrămoşul ei, Thomas Vaughan, într-un document existent în biblioteca familiei,referitor la Francesco Bori, un membru al înaltei francmasonerii, a căruimisiune a fost să discrediteze catolicismul. Philalet afirmă că acesta aveadrept consoartă o… salamandră, care se numea Elkbamstar. „A luat o micăsticluţă, pe care o avea tot timpul asupra sa. I-a răspândit conţinutul pe sol.Era sânge. Dar sticluţa părea inepuizabilă. Sângele s-a revărsat, camera a fostinundată. Picioarele noastre se scăldau în lichidul roşiatic. Atunci fratelenostru se întinse în acel sânge, agitând sticluţa în acelaşi timp. Sângele aînceput să se coaguleze, luând formă vie. Arătarea avea capul şi trunchiul defemeie, partea de jos terminându-se într-o coadă imensă de şopârlă. Avea patrupicioare cu gheare. Culoarea sa era roşiatică, asemănătoare focului. Ea s-aaruncat asupra «fratelui Borrus», începând să-l zgârie cu ghearele. Dar acesta,în loc să se ferească, a început să geamă de plăcere, spunând că vrea mai mult,în timp ce sângele-i curgea. Treptat monstrul s-a potolit, cei prezenţi auvăzut-o micşorându-se, până a dispărut. «Fratele Borrus» le-a explicat căaşa-zisa lui soţie îşi făcea apariţia de fiecare dată în aceeaşi manieră.Sângele lui, pe care şi-l păstra în sticluţă, servea salamandrei pentru a prindeformă.”
Acest aventurier, care se dădea drept alchimist la un moment datşi care cutreiera Europa ţinând tot felul de predici în slujba Necuratului, afost prins în cele din urmă de reprezentanţii papalităţii. Va muri ulterior întemniţă, în 1685.
„Alchimie satanică”
În„Memoriile” sale, Diana Vaughan reproduce şi fragmente din lucrarea aparţinândstrămoşului său, Thomas Vaughan, aflată în biblioteca familiei. Iată unul dintreacestea, care probează faptul că, „în numele alchimiei”, al„căutării” Pietrei Filosofale, de fapt goana după aflarea uneimodalităţi de a produce aur şi a trăi cât mai mult, Thomas Vaughan şicontemporani săi, francmasoni de asemenea, erau ghidaţi de entităţi satanice,rătăcind în păienjenişul unor puteri paranormale minore, pe care acestea leofereau temporar, fără să înţeleagă adevăratul sens al ştiinţei milenare aalchimiei, o cale spirituală autentică pentru a ajunge la Dumnezeu.
ThomasVaughan se afla în „laboratorul” său din Amsterdam, distilând azot.„Brusc am fost aruncat la pământ şi am scos un strigăt, neştiind ce mi sepetrece. Totul dispăruse în jurul meu. Când m-am ridicat, camera era goală şipereţii la fel. Şi atunci am auzit un zgomot foarte mare, îndepărtat, care seapropia treptat. Şi pereţii încăperii au început să se lărgească. Astfel, m-amtrezit singur într-o sală imensă, care se extindea în toate direcţiile cuexcepţia înălţimii. Apoi, a apărut un vultur, care îl aducea pe fratele masonMinutatim, pe care îl ştiam în Suedia; apoi, un leu înaripat, pe care se aflacălare fratele Serenus, despre care ştiam că este în Silezia; apoi, un taurînaripat, care îl purta pe fratele Procubans, pe care îl ştiam a se afla în acelmoment în Anglia.”
Diana explică aceste nume, spunând că Minutatim erade fapt baronul Louis van Geer, profesor la colegiul din Stockholm, rozicrucianca şi tatăl său; prin numele de Serenus, Thomas Vaughan îl desemna pe AmosKomenski (mai cunoscut nouă sub numele de John Amos Comenius), iar Procubans eraHenri Blount. „Mai târziu, aceştia îmi vor povesti că s-au simţit ridicaţide la sol instantaneu, în acelaşi timp în care eu fusesem aruncat lapământ”, relatează Thomas Vaughan.
După ce i-au adus în laboratorul luiVaughan, cele trei animale fantastice s-au volatilizat, „fraţii” având alăturiacum, în locul lor, trei demoni, care se numeau Leviathan, Cerber şi Belphegor.„Cei trei demoni au venit spre mine şi mi-au sărutat mâna stângă”,povesteşte în continuare strămoşul Dianei.
Se auzeau tunete şi fulgereşi, brusc, sala s-a umplut de demoni, care şi-au „adus omagiul” luiPhilalet (Thomas Vaughan), numindu-l succesorul Marelui Maestru al lojeiRoza-crucienilor, Valentin Andreae, care murise. Atât Serenus, cât şi ceilalţidoi masoni au sărutat mâna stângă a lui Philalet, în semn de recunoaştere afuncţiei pe care Necuratul i-o oferise acestuia. Apoi, ceilalţi demoni de ranginferior, care umpleau sala, au procedat într-o manieră similară, la îndemnullui Cerber. Vaughan povesteşte de asemenea cum deasupra lor pluteau niştegloburi de foc, care luminau sala, silfide (spirite feminine ale aerului, înmitologia popoarelor germanice) şi gnomi. Simultan, din pereţi se auzea muzică.Demonii şi silfidele au început un dans frenetic, fără a atingesolul.
Într-una din scrisorile sale, „care nu trebuie citită decât demagi”, Vaughan precizează şi alte amănunte despre „fratele” van Geer, alcărui „protector” era demonul Leviathan. Pentru a-şi demonstra „calităţile” demagician, tânărul profesor din Stockholm s-a risipit în bucăţi la voinţă,pronunţând anumite incantaţii de magie neagră. Trupul său s-a răspândit în miide bucăţi, fără a curge nici măcar un strop de sânge. Toate rămăşiţele acestuiaau fost adunate într-un sac. Apoi sacul a fost adus pe un scut antic în mijloculsălii şi depus într-un cerc trasat acolo, în prealabil. Leviathan s-a arătat înacest cerc şi a înconjurat sacul cu rămăşiţe de şapte ori. La al şaptelea tur,sacul a început să se mişte şi „magicianul” a ieşit, cu trupul întreg,reconstituit, cum fusese înainte de „demonstraţie”. Philalet precizeazăcă acesta este motivul pentru care van Geer avea, în cadrul Fraternităţii,numele de Minutatim. Iată deci, că înalta francmasonerie practica magia neagră,obţinând mici „succese” cu ajutorul entităţilor invocate în acestscop.
Satanism precoce
Despre HenriBlount, Vaughan mai menţionează că, în acelaşi an în care Valentin Andreae,marele maestru al Roza-crucienilor a murit, Henri Blount a avut un fiu, pe carel-a numit Charles. Când acesta a împlinit vârsta de 11 ani, tatăl său l-a adusla Amsterdam, pentru a-l prezenta noului mare maestru, Philalet. Acesta, înprezenţa lui Henri Blount şi a lui Amos Komenski, îl va „consacra” pe miculCharles lui Lucifer, care s-a arătat în cadrul ritualului satanic şi a comunicatcelor prezenţi că spiritul lui Valentin Andreae s-a încarnat în Charles Blount.„Acesta va fi succesorul lui Philalet”, a mai spus Necuratul.
În manuscrisulmoştenit de Diana, Thomas Vaughan relatează cum a urmărit „progresele” realizatede Charles Blount. Povestirea care urmează evidenţiază precocitatea satanică atânărului Charles, care avea numai 15 ani la acea dată. Aflându-se în vizită laacesta, Philalet a fost condus de Charles în camera sa, unde acesta i-a arătatun crucifix de lemn, inversat, atârnat de perete, deasupra patului său.Crucifixul era din lemn masiv, sculptat grosolan. Un stilet se afla înfipt înacesta, în locul unde se afla inima Mântuitorului. Philalet i-a spus atunci cătrebuie înţepat buricul, nu inima şi a schimbat locul de străpungere astiletului. Înainte de culcare, în fiecare seară, tânărul Charles Blount aduceanumeroase injurii la adresa lui Hristos şi profana o icoană care se afla deasemenea pe perete la el în cameră, atârnată şi aceasta cu capul înjos.
„Strămoşul meu a lăsat în acest manuscris şi un rezumat alindicaţiilor pe care i le dădea succesorul său. Din ele rezultă că se urmăreadistrugerea bisericii lui Hristos. Totodată, se afirma că lumea asta nu esteîncă pregătită pentru un cult oficial al lui Lucifer. De aceea, trebuie sădistrugă religia prin toate mijloacele posibile, fără a lăsa să se întrevadăadevăratul scop final al demersurilor sale”, precizeazăDiana.
Simboluri
Diana rezumă, în câteva cuvinte,partea esenţială a iniţierii în gradul de maestru:
„Aspirantul, după ceintră în cerc şi ascultă relatarea unei crime al cărei autor este acuzat a fi,se supune jocului membrilor Lojii. La finalul relatării, este lovit în acelaşimod în care a fost lovită victima şi este culcat în cerc, fiind acoperit de ungiulgiu. Pe cap îi este aşezată o creangă de salcâm. Fraţii se perindă dintr-oparte în alta a încăperii; ei simbolizează «bunii» masoni, constructori aiTemplului lui Solomon, în căutarea arhitectului lor martir. În fine, creanga desalcâm «îi aduce» pe căutători lângă «aspirantul» care face pe mortul. I se dădeoparte vălul mortuar. Fraţii se apleacă asupra lui, ajutându-l să se ridiceşi, când acesta se află deja în picioare, încăperea este luminată brusc şi seaud ţipete de bucurie. Farsa este astfelîncheiată.”
Ritualuri satanice
În„Memoriile” sale, Diana Vaughan descrie unul din ritualurile satanice realizatede înalta francmasonerie, de obicei în zilele de mare sărbătoare pentrucreştini, cum ar fi Crăciunul, Paştele, Vinerea Mare etc. Ea relatează cum„magul” oficiant şi participanţii rosteau diverse formule satanice şi invocauentităţi luciferice. La un anumit moment din desfăşurarea ritualului satanic,fiecare din participanţi putea rosti numele unui creştin asupra căruia dorea sădezlănţuie demonii, provocând diverse nenorociri. Ritualul cuprindea şisacrificii de animale. Astfel, la final era adus un berbec castrat, răstignit peo cruce de lemn, imitând în mod blasfemiator poziţia Mântuitorului.„Sacrificiul era înfăptuit prin tăierea capului şi picioarelorberbecului”, povesteşte Diana, „care erau apoi aruncate într-un jeraticfoarte bine încins, pregătit în prealabil pentru acest scop, în timp ce atât«magul» oficiant al ritualului, cât şi participanţii, proferau injurii odioasela adresa lui Iisus Hristos şi a lui Dumnezeu.” Diana afirmă că acesteasunt imposibil de reprodus, într-atât erau de obscene. „Toţi participanţiistrigau la final: «Glorie lui Satan!»”. Restulrămăşiţelor berbecului sacrificat era dus în ziua următoare unui măcelar, masonde asemenea, dar de rang inferior, după cum relateazăDiana.
Descrierea unei încăperi din palatul Borghese (Roma),destinată ritualurilor satanice
Pe 20septembrie 1893, în mod fraudulos şi profitând de slăbiciunea unui membru alfamiliei Borghese, Lemmi (succesorul lui Albert Pike la conducerea sectei) ainaugurat ca sediu al sectei masonice, satanice primul etaj al palatuluiBorghese din Roma, aparţinând unei străvechi familii nobiliare italiene. Lemmi aţinut cont de dispunerea apartamentelor în formă de echer. În punctul marcat culitera D, care se află în unghiul dintre două galerii care dau înspre mareagrădină a palatului, Lemmi a făcut o mică piaţă, ceea ce a întrerupt circulaţiaîn această zonă. Masonii din gradele inferioare nu puteau astfel să intre decâtîn anumite săli, cum ar fi cele rezervate administraţiei şi sala de petreceri.Chiar şi Roza-crucienilor şi celor din gradul Kadosh, care nu aparţineaupalladismului le era interzisă intrarea în piaţă şi trecerea dincolo de punctulD. Era suficient să se închidă o uşă, pentru că nimeni din gradele inferioare sănu mai poată pătrunde în templul lui Lucifer, chiar dacă acea persoană aveagradul de cavaler Kadosh. Această secţiune a palatului era rezervată doarmembrilor înaltei francmasonerii. Timp de doi ani, aceasta a servit practiciloroculte infernale ale acestora.
Sala care a fost amenajată de Lemmi ca templual lui Lucifer avea pereţii acoperiţi de draperii roşii şi negre. În capăt era otapiserie foarte mare, pe care se distingea, în proporţii imense, figura luiLucifer. În faţa acestei tapiserii se afla un fel de altar pentru sacrificiilesângeroase realizate de oficianţii ritualurilor satanice. Camera mai eradecorată cu diverse simboluri francmasonice: triunghiuri, echere şi altesimboluri ale acestei secte satanice, precum şi cărţi care conţineau indicaţiidespre etapele ritualurilor etc. De jur împrejur erau dispuse fotolii aurite,iar în mijlocul acestui templu infam era aşezat un tron.
Moştenitoriifamiliei Borghese au reuşit să recupereze în cele din urmă clădirea însuşităilegal de către Lemmi. Deşi iniţial li s-a interzis accesul în această partedestinată ritualurilor satanice, au pătruns totuşi, descoperind urmele ororilorînfăptuite acolo. Descrierea templului lui Lucifer, prezentată de Diana Vaughanîn „Memorii”, este confirmată de aceştia.
Fragment din lucrarea „Noi semnale şi ordine francmasonicesecrete ce sunt transmise prin mass-media”
volumul IV
https://www.evolutiespirituala.ro/cazul-dianei-vaughan-fosta-mare-preoteasa-a-lui-lucifer-ii/?feed_id=39329&_unique_id=643fef412eab1
