IISUS A FOST GET?
Să revin la neastîmpăraţii galati/gali stabiliţi în Galileea. Cînd au spart şatra cu geţii din Mesia(teritoriul Bulgariei de azi) pe la anul 279 î.e.n. şi au migrat în Anatolia unde au pus de o Galatie iar alţii mai zburdalnici şi-au oprit căruţele mai la sud unde au şăruit o Galilee, galii/galaţii erau de mult timp adepţii religiei geţilor aşa cum arată tăbliţele 10 şi 12 ducînd cu ei credinţa în nemurire şi în puterea crucii. Istoricul grec Iamblichus spune pe la sfîrşitul secolului lll în lucrarea Viaţa lui Pitagoras: ,,Şi galaţii şi alte popoare au învăţat pe pruncii lor, cum că sufletul acelora care muriră nu a pierit, ci ei trăiesc neîncetat şi sufletele sînt eterne. Asemenea Zamolxis, le-a arătat cum că nu trebuia să aibă frică de moarte, ci ei trebuia să se întărească în contra tuturor pericolelor”.
Este bine că știau cei vechi asemenea idei de necrezut despre marele nostru strămoș care prin înțelepciune le-a fost călăuză și galilor, pentru că la noi minciuna este cea mai aleasă virtute cînd se scrie istoria neamului rumun. Alte surse antice afirmă că înţeleptul Zamolxis ar fi introdus druidismul la gali şi cred că nu este chiar o tîmpenie atît timp cît în cele două religii, crucea în cerc simbolizînd sacrul peste întreg pămîntul a avut mare trecere.
În cartea Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, editura Hasefer, Bucureşti 1997, ivritul plăsmuitor de istorii Ioshua Ben Matityahu, ,,romanizat” ca Josephus Flavius, ne dă informaţii, unele corecte altele mincinoase despre secta religioasă a esenilor. Pe la anul 105 î.e.n. un membru al lor îşi iniţia învăţăceii în arta profeţiei în curtea Templului din Ierusalim, dovedind că erau în relaţii bune cu rabinii ivriţilor. Centrul lor religios de la Qumram a fost distrus de un cutremur în timpul lui Irod cel Mare rămînînd nelocuit cît acest rege a condus şi Galileea. Populaţia acestui ţinut s-a opus cu arma în anul 24 î.e.n. poftelor de cuceritor ale lui Irod cel Mare ajutat de puterea romană dar a trebuit să accepte vitregiile sorţii.
La pagina 158 a lucrării amintite autorul descrie ritualurile şi obiceiurile acestei secte religioase. ,,Pentru ei plăcerile simţurilor sînt o nelegiuire, iar virtutea constă în stăpînirea de sine şi în dominarea pasiunilor. Faţă de căsătorie au o părere dispreţuitoare şi adoptă copiii la o vîrstă destul de fragedă pentru a fi lesne educaţi, iar atunci îi tratează ca pe nişte membri ai familiei şi le insuflă doctrinele lor, nu detestă totuşi căsătoria, nici grija pentru obţinerea urmaşilor, ci caută să se pună la adăpost de destrăbălarea femeilor, fiindcă au convingerea neclintită că nici una dintre ele nu-şi păstrează credinţa faţă de un singur om. Ei dispreţuiesc bogăţia şi demnă de admirat la ei este comunitatea bunurilor, n-ai să găseşti la ei pe nici unul care să se distingă de ceilalţi prin avere. La ei există regula potrivit căreia oricine intră în sectă trebuie să renunţe la averea lui în favoarea comunităţii, astfel încît la ei nu întîlneşti îndeobşte nici sărăcie înjositoare, nici bogăţie sfidătoare, bunurile fiecăruia contopindu-se în fondul comun şi toţi, ca nişte fraţi, dispun de întreaga avuţie adunată la un loc. Ei sînt de părere că uleiul pătează şi cel care a fost uns cu el, contrar voinţei sale, trebuie să-şi cureţe corpul, ei socotind ceva cuviincios să ai o piele aspră şi să porţi mereu veşminte albe. Cei ce administrau avuţia comunităţii erau aleşi prin majoritate de voturi şi fiecare, fără deosebire, trebuia să fie gata pentru orice serviciu în folosul tuturor. Ei nu au un oraş propriu-zis al lor, în fiecare dintre ele locuind mai mulţi laolaltă. Membrilor sectei, veniţi de altundeva, li se pune la dispoziţie toate bunurile agonisite de comunitate, de parcă ar fi propria lui avuţie şi la nişte oameni pe care nu i-au mai văzut pînă atunci, ei intră ca şi cum le-ar fi prieteni apropiaţi. De aceea cînd pleacă la drum, nu iau cu ei nimic, cu excepţia armelor, ca să se apere de tîlhari. În fiecare oraş, un membru anume are sarcina să se îngrijească de membrii sectei, procurîndu-le hainele şi cele necesare traiului zilnic. Prin felul cum se îmbracă şi prin purtarea lor ei par nişte ţinuţi în frîu cu biciul de către un dascăl. Hainele şi încălţările nu sînt schimbate decît cînd ele au ajuns ferfeniţă ori s-au tocit de tot după o folosire îndelungată. …Faţă de Dumnezeu ei îşi arată evlavia într-un fel aparte. Înainte de răsăritul Soarelui ei nu vorbesc nici o vorbă profană, ci adresează nişte vechi rugăciuni moştenite de la părinţii lor, implorîndu-l parcă să răsară”. Este o caracteristică a ritualului religios al geţilor repetat şi de Dromixto care-și îndeamnă armata să se așeze în genunchi către soare răsare şi să se roage la Creator atunci cînd i-a prăpădit un soare arzător ce a căzut asupra lor, găsindu-se identic în cultul nostru creştin.
Dar şi manuscrisele descoperite la Qumran, spun că ei au învăţăturile moştenite de la părinţii lor, de la părinții părinților lor, care le-au fost date de Eno cel iubit de Creatorul geţilor, Sîntu şi mai înainte de la Cei Mari. Chiar dacă nu este amintit Sîntu ca Dumnezeu al esenilor, totuşi este o recunoaştere explicită din partea unuia dintre cei mai mari falsificatori ai istoriei antice clasice, că esenii nu se foloseau de scrierile lui Moşe date de Iahwe sau alte născociri ale urdiei de prooroci mincinoşi ivriţi vîntuiţi de vedenii, tîmpenii şi alte parascovenii!
Şi să continui cu zicerea lui F. Josephus: ,,Abia atunci supraveghetorul lor îi lasă să plece fiecare la meşteşugul cu care s-a deprins. După ce au muncit cu rîvnă pînă la ora 11 dimineaţa, se adună iar într-un loc anume, cu o fîşie de pînză de in înfăşurată în jurul şalelor, şi-şi spală trupul cu apă rece. De îndată ce s-au curăţat astfel, se duc într-o clădire deosebită, în care, nici un om străin de sectă, nu are voie să intre; purificaţi, ei înşişi intră în sala de mese ca într-un sanctuar. Cum şi-au ocupat locurile într-o linişte desăvîrşită, brutarul le pune rînd pe rînd cîte o pîine în faţă, după care bucătarul le dă cîte un castronaş cu un singur fel de mîncare. Pînă să înceapă masa preotul rosteşte o rugăciune şi comite un sacrilegiu cel ce începe să înfulece cumva înainte de terminarea rugăciunii. La terminarea mesei preotul se roagă din nou: la început şi la sfîrşit ei îl proslăvesc pe Dumnezeu ca pe Creatorul vieţii. Apoi ei îşi dezbracă veşmintele, socotindu-le sacre şi revin la îndeletnicirile lor pînă la asfinţitul Soarelui. La întoarcere, ei se ospătează în acelaşi fel, de astă dată luînd loc alături de străini, dacă se află vreunul la ei. Nu se aude nici o zarvă şi nici un zgomot nu tulbură vreodată masa, ci unul lasă să vorbească pe celălalt, respectînd rîndul. Celor aflaţi afară, tăcerea celor dinăuntru le apare ca o taină înfiorătoare. Dar liniştea aceasta are ca noimă statornica cumpătare a membrilor sectei şi faptul că ei mănîncă şi beau doar pînă se satură. Din celelalte lucruri ei nu fac nimic fără dezlegarea supraveghetorilor lor, doar în două privinţe li se dă îngăduinţa de a hotărî singuri: acordarea de ajutor şi dovedirea milosteniei. Să ajute pe cei ce merită să primească ajutorul, atunci cînd au mare nevoie de el şi să ofere hrană celor aflaţi în mizerie. Nu li se permite să aducă ajutor rudelor lor fără aprobarea superiorului. Înţelepţi vistieri ai mîniei, strunitori ai pasiunilor, pilde de fidelitate, slujitorii păcii, fiece cuvînt rostit de ei atîrnă mai greu decît un jurămînt, esenii se abţin de la jurăminte pe care le cred mai rele decît sperjurul. Cel ce nu este crezut pe cuvînt şi fără invocarea lui Dumnezeu, acela este condamnat din capul locului. Pentru cel ce aspiră să intre în sectă, primirea nu este imediată ci, vreme de un an, rămas în afara ordinului, solicitantul duce o viaţă asemănătoare cu a membrilor ordinului şi primeşte o toporişcă, şorţul de care am vorbit anterior şi un veşmînt alb. Dacă în acest răstimp a trecut cu bine proba stăpînirii de sine, el se apropie cu un pas de felul de viaţă al esenilor şi ia parte la sfinţirea apei purificatoare, fără să fie totuşi, acceptat încă la adunările comunităţii. După ce a făcut dovada statorniciei sale, vreme de alţi doi ani caracterul pe care îl are este pus la încercare şi dacă se arată cu adevărat demn, abia atunci el este primit în comunitate. El depune în faţa tuturor un teribil jurămînt, să-l cinstească pe Dumnezeu(Soarele Creator) să-şi respecte îndatoririle faţă de oameni şi să nu aducă pagubă nimănui atît din propria iniţiativă cît şi din ordinul altcuiva; să-i urască mereu pe cei nedrepţi şi să lupte alături de cei drepţi, că va păstra credinţa tuturor mai cu seamă celor ce cîrmuiesc, întrucît nimeni nu dobîndeşte puterea fără binecuvîntarea lui Dumnezeu; dacă cumva ajunge să dea ordine, nu se va arăta îngînfat şi asupritor şi nu-şi va întrece subordonaţii prin strălucirea veşmintelor, şi a altor podoabe, că va îndrăgi totdeauna dreptatea şi va demasca pe mincinoşi, că-şi va ţine mîinile nepîngărite de hoţie iar sufletul curat de orice cîştig necinstit, că nu va tăinui nimic membrilor sectei şi nu va divulga nimănui secretele sale, chiar dacă va fi supus torturilor pînă la moarte. În afară de asta, el jură că nu va transmite dogmele altfel decît le-a primit el însuşi, că se va feri de tîlhăria de stradă; că va veghea cu grijă să nu se piardă cărţile sectei precum şi numele îngerilor. Prin asemenea jurăminte, esenii îşi asigură credinţa noilor membri ai sectei. Cei care comit păcate grele sînt scoşi în afara sectei şi cel exclus are parte îndeobşte de un sfîrşit jalnic; legat prin jurăminte solemne şi prin îndatoriri, el nu are voie să primească hrană de la ceilalţi oameni; aşadar trebuie să se hrănească cu buruieni, trupul său este secătuit de foame şi moare. De aceea ei au primit înapoi în sectă pe unii din acei nenorociţi, înduioşaţi de faptul că sînt gata să-şi dea duhul, socotind că şi-au ispăşit deja păcatele prin îndurarea chinurilor care i-au dus deja în pragul morţii. În luarea deciziilor judecătoreşti, esenii sînt foarte conştiincioşi şi drepţi, ei nu rostesc o sentinţă decît dacă s-au strîns cel puţin o sută laolaltă, dar atunci verdictul lor este fără drept de apel. În afară de Dumnezeu, ei respectă în cea mai mare măsură numele Legiuitorului şi cel ce îl defăimează este condamnat la moarte. A da ascultare bătrînilor şi majorităţii trece la ei drept ceva frumos dacă, de pildă, s-au adunat zece laolaltă, unul singur nu poate vorbi fără aprobarea celorlalţi nouă. Ei se feresc să scuipe, atît în mijlocul adunării cît şi în partea dreaptă, mai mult decît toţi iudeii luaţi împreună, ei evită să lucreze în a şaptea zi a săptămînii, pînă şi mîncarea şi-o pregătesc cu o zi înainte, ca să nu mai aprindă focul în ziua aceea, ba mai mult, nu cutează să mute un obiect din loc sau să-şi satisfacă nevoile fiziologie. În celelalte zile ei sapă o mică gropiţă a cărui adîncime măsoară un picior, folosindu-se de o căzmăluţă – ceva asemănător cu toporişca dăruită, spre a nu jigni cumva strălucirea Sfîntului Soare, făcîndu-şi acolo scîrna omenească. Cu pămîntul scos afară mai înainte, ei astupă la loc groapa, pentru aceste nevoi, ei caută locurile cele mai îndepărtate. Cu toate că a te uşura de scîrnă este ceva firesc, ei au obiceiul să se spele după aceea de parcă s-ar fi spurcat. Ei sînt longevivi şi mulţi dintre ei depăşesc vîrsta de o sută de ani, ceea ce, după cum mi se pare mie, este urmarea faptului că duc o viaţă simplă şi ordonată. Nu se sinchisesc de lucruri înfiorătoare, îşi biruie durerile prin tăria lor sufletească şi preferă o moarte glorioasă vieţii nemuritoare. Războiul împotriva romanilor a scos la lumină toate trăsăturile de caracter, căci în timpul lui au fost surghiuniţi, supuşi caznelor, arşi de vii sau traşi pe roată, chinuiţi cu toate instrumentele de tortură ca să ocărască numele Legiuitorului lor, fie să mănînce alimente care le erau interzise; n-au făcut nici una nici alta, rămînînd neclintiţi; fără să-şi mustre călăii şi fără să verse lacrimi; surîzători în timpul chinurilor groaznice, glumeţi cu cei ce le aplicau torturile, îşi dădeau bucuroşi sufletul convinşi că-l vor redobîndi în viaţa de apoi.”
J. Flavius deși i-a cunoscut direct, ne lasă în ceață cînd spune că esenii intrau într-o clădire specială despre care nu vrea să ne spună nimic, unde se purificau și tot în acest text scrie că ei nu intrau în templul din Ierusalim deci nu erau mozaici, și aveau o religie monoteistă care era în tot foarte diferită de iahwism. Ne mai spune că unii care au fost prinși de romani, preferau moartea decît să-l batjocorească pe Legiuitorul lor, deci nu era nici Iahwe dar nici ivritul Moșe care a primit (fărăde)legile de la Satana sau Yahwe pe muntele Sinai, ci altcineva pe care făcătorul de istorii nu vrea să ni-l spună!
Şi iarăşi pretinsul istoric ivrit minte cum au ei năravul din naştere, scriind că esenii au venit toți să apere Ierusalimul de legiunile romane în vara anului 68, pentru că Pliniu cel Bătrîn, însoţind trupele romane în același an, cînd ajunge la Marea Moartă să o cerceteze, spune că a întîlnit şi secta esenilor adică a geților în număr de 4000 de suflete, deci romanii nu s-au socotit cu aceştia ci numai cu turbaţii zeloţicare au ocupat centrul de la Qumran, fiind şi autorii dosirii manuscriselor în peşterile din apropiere, descoperite în anul 1948.
Dau în continuare din textul lui Flavius: ,,Căci ei au ferma credinţă că trupurile sînt sortite pieirii, iar materia din care s-au înjghebat se descompune, dar sufletele sînt eterne şi dăinuiesc veşnic; alcătuite din cel mai subtil eter, după ce au plutit în voia întîmplării, atrase de o seducţie naturală, ele se îngemănează cu trupurile devenite o temniţă a lor, dar odată scăpate de aceste lanţuri ale cărnii, ca şi cum s-ar fi eliberat dintr-o lungă sclavie, ele se îndreaptă fericite spre zonele înalte ale cerului. Dimpotrivă,sufletele nelegiuite li se atribuie o genune întunecată şi friguroasă. Ei susţin în primul rînd învăţătura despre nemurirea sufletului spre a netezi calea care duce spre virtute şi a pune stavilă celei ce duce spre vicii, sprijiniţi pe convingerea că oamenii buni vor deveni şi mai buni în timpul vieţii lor pămînteşti dacă trag speranţa că vor fi răsplătiţi după moarte, iar apucăturile urîte ale celor răi vor fi ţinute de frică, dacă ei ştiu că trebuie să îndure pedepse după obştescul lor sfîrşit, chiar şi în cazul cînd nelegiuirile lor rămîn nepedepsite în această viaţă. Aceasta este sacra învăţătură despre suflet a esenilor şi ea este ca o momeală de neocolit pentru cei ce s-au înfruptat cîndva din înţelepciunea lor. Printre ei dai de unii care se încumetă să prezică viitorul: încă din cea mai fragedă copilărie ei au fost deprinşi cu cercetarea cărţilor sfinte, cu ceremoniile de purificare, şi cu maximele profeţilor şi într-adevăr, rar se întîmplă ca prezicerile lor să nu se adeverească”.
Este uluitoare asemănarea pînă la identificare a dogmei esenilor şi geţilor recunoscută chiar de Flavius, cu fundamentele iudeo-creştinismului şi faptul că acestea nu se găsesc deloc în Vechiul şi Noul Testament. Conceptele, se găsesc fără nici o excepţie toate în scrierile trismegiste, învăţăturile lui Pitagora, înCalea/Legea Adevărului şi Dreptăţii primită de Eno şi în textele descoperite la Qumran. Scrie ivritul că esenii ,,cercetează cărțile sfinte” și nu Tora, recunoscînd explicit că ei se serveau în practicarea religiei de alte scrieri tot sfinte și chiar mai sfinte decît ale ivriților cum recunoaște chiar el. Acelaşi autor în scrierea Antichităţi iudaice, la capitolul l paragraful 5 arată: ,,În schimb, esenii sînt de părere că totul trebuie să rămînă în seama proniei divine. Ei cred în nemurirea sufletului iar răsplata dreptăţii li se pare bunul suprem. Cînd trimit dăjdiile templului, nu aduc şi jertfele cuvenite, deoarece au mijloace de purificare mult mai sfinte. De aceea nu li se îngăduie să intre în templu şi au ceremoniile lor religioase. Sînt oameni cu moravuri exemplare şi se îndeletnicesc cu agricultura. Mai presus de toţi cei ce-şi trag laudele prin propria virtute, esenii merită să fie admiraţi pentru dreptatea lor, prea puţin cultivată de greci sau de barbari, cîtă vreme ei o respectă nu de scurtă vreme, ci de foarte mulţi ani în urmă. Ca atare au acţionat în aşa fel ca nimic să nu-i împiedice să-şi folosească bunurile în comun, încît bogaţii nu se bucură mai mult de averea lor decît cei ce nu posedă nimic. Sînt vreo patru mii de oameni care fac acest lucru. Nu vor să audă de soţii şi nici să aibă slujitori, socotind că s-ar dovedi nedrepţi faţă de unii şi că cele dintîi sînt certăreţe, aşa că ei trăiesc separat şi se ajută unii pe alţii. Pentru administrarea veniturilor din munca cîmpului, îşi aleg oameni cinstiţi din rîndul preoţilor, care le procură provizii şi le pregătesc hrana. Ei îşi duc viaţa în felul acesta şi traiul lor seamănă cu cel al dacilor care se numesc poleistai.”
Aceste texte scrise pe la anii 90 ai erei noastre dovedesc fără putinţă de tăgadă că geţii şi galii din Galileea cunoscuţi şi ca eseni aveau aceeaşi religie, adevăr reţinut de toată antichitatea dar mai puţin de istoricii noştri care au luat drept cale de urmat minciunile lui Herodot. Istoricul iudeu precizează că Frăţia esenilor formată în timpuri de demult din geţi şi gali la care s-au alăturat şi alte seminţii, practica un cult identic cu al preoţilor geţi din Carpaţi numiţi poleistai şi nu aveau nimic comun cu iahvismul şi fanatismul zeloţilor mozaici. El mai face o precizare uluitoare pentru istoria noastră scriind că esenii nu erau primiți în templul din Ierusalim dar aveau ritualuri religioase chiar mai purificatoare ca cel mozaic! Ori se știe că numai străinilor le era interzis să intre în templul din Ierusalim iar cel care încălca interdicția era ucis cu pietre! Trebuie precizat că Antichități iudaice, a fost scrisă la mai bine de 20 de ani după cucerirea Ierusalimului din anul 70, deci dacă aceștia ar fi fost ivriți și pe deasupra turbați și zeloți, nu aveau cum să scape de săbiile romane pentru că ei au pus la cale revolta din Iudeea. Deci ei erau de alt neam și nu au participat la răzmerița zeloților, ci au fost victime ale fanatismului acestora la fel ca celelalte Neamuri din regiune.
Trebuie să tragem concluzia că J. Flavius ştia mai multe despre religia geţilor dacă a făcut această comparaţie plină de mister, la fel cum se ştia în tot imperiul roman. Clerul iudeu nu vedea cu ochi buni religia esenilor şi îi obliga la o taxă în natură către templu pentru a fi lăsaţi să-şi practice cultul şi asta chiar sub nasul administraţiei romane care îi persecuta de-i usca la pungă! Dar să observăm pentru început că interdicţia de a face mîncare în zilele de sărbătoare la români s-a păstrat pînă în epoca modernă ca o amintire a tradiţiei obiceiului înainte de pretinsa creştinare a neamului nostru şi pe care nimeni nu o poate dovedi decît cu vorbe.
Să mai lămurim şi termenul de esen pe care unii susţin că vine din limba siriană asaya şi are sensul de medic. Eu cred că este un cuvînt compus din doi termeni religioşi ce au aparţinut limbajului strămoşilor noştri geţi; e: a judeca, a hotărî, lăcaş de cult, a se naşte, a conduce şi Sien: duhul luminii dătătoare de viaţă şi a regenerării naturii unde se duceau sufletele morților pentru a deveni parte a marii lumini. Esen este renaşterea vieţii prin Sien, învierea într-o nouă viaţă a energiilor făcută prin credinţa în Sien sau judecata lui Sien. În dialectul istroromân avem cuvîntul iesen care înseamnă toamnă cu referire clară la duhul strămoşesc al lunii Sien ce simboliza moartea naturii şi regenerarea ei prin puterea luminii dătătoare de viaţă. Ca şi geţii, ei aveau un Legiuitor – Mîntuitor al lor respectat cu mare dăruire de către toţi membrii sectei. Cînd Zamolxe, pe la anii 540 î.e.n. este ofensat de Pitagora în insula Samos pentru faptul că getul i-a botezat pe cabiri sub semnul sfintei cruci a Mîntuitorului, acesta îl consideră pe născocitul grec un porc ce stă numai cu rîtul pe sus.
În tăbliţa 11 un preot get spune că în juneţea lui a fost la regele galilor pe care l-a botezat cu vin şi pîine strămoşească şi l-a numit cu epitetul de fiu al crucii strălucitoare! Aşa, ca să-şi dea mare importanţă cu 500 de ani înainte de plăsmuirile evangheliştilor. Chiar dacă despărţirea galilor de către geţi s-a făcut cu şonţeli şi multă zarvă, unitatea spiritual-religioasă a rămas la mare cinste.
Dar în Galileea, galii au întîlnit resturile neamului cabirilor sau al filistenilor din vechiul Canaan şi au înnodat firele numeroase ale religiei comune. Iar geţii ţineau cu cabirii o strînsă legătură datorită sistemului religios în care credeau împreună prin Frăţia Celui Ales din Sarmisetuza. Cînd s-au văzut potopiţi de turbarea mozaică şi de fanatismul fariseilor zeloți, au dat şfară la fraţii lor întru credinţă din Carpaţi să vină să le dea sprijin împotriva celor care voiau să le fure sufletul. Preoții geţi au hotărît să-l trimită pe marele preot Ili împreună cu o ceată de rumuni cerîndu-i să fie neîndurător cu cei care umblă să fure şi să distrugă dreapta credinţă.
Tăbliţa 53 povesteşte evenimentul, textul fiind însoţit de mai multe simboluri sacre. ,,Călătoria geţilor în cetatea oamenilor duşmănoşi cu vorbire sacadată. A fi lîngă cineva gras nu înseamnă că eşti perechea marii lui burţi. Ili să iei şi să semeni în strat cu mare grijă aşa cum sfînta falangă(oastea de îngeri) scoate la lumină adevărata credinţă din întuneric iar miezul de nucă este scos din coajă. Eu trag nădejde că micile făpturi din ceruri vor arăta grija lor de mamă. Să-ţi întăreşti casa(comunitate religioasă) ta cu gabenul împotriva celor care vor să o fure şi să o distrugă aruncînd cu valuri de zoi în ea. Eu, Luminatul Mîntuitor, cu gîndul am spus geţilor: zeama aramaică este o înşelătorie pentru că au răsădit pe Apolo să vă fie însoţitor”. Textul are o valoare covîrşitoare asupra istoriei religiei iudeo-creştine şi trebuie analizat cu mare atenţie. Ili pleacă împreună cu ceata de geţi în Galileea fiind pregătiţi pentru o aprigă confruntare religioasă dar şi cu un profund caracter filozofic cu preoţimea iudaică din cetatea Sionului(dabo Sion). Ca să aibă sorţi de izbîndă în această acţiune ei trebuiau să cunoască limba aramaică altfel fiecare vorbea la stele iar lupii deveneau paznici la stînă. Textul mai arată că între galii stabiliţi în Galileea şi geţii nord-istreni au existat tot timpul legături spirituale strînse iar grija geţilor de a-şi apăra comunităţile religioase din podişul Anatoliei (provinciile romane Siria şi Galatia) şi nordul Palestinei i-au făcut să meargă în acele locuri pline de ostilitate religioasă pentru ei. Iar manuscrisele descoperite la Qumran dovedesc cele afirmate mai sus dar vin cu multe alte informaţii care arată implicarea geţilor în răspîndirea creştinismului arimin în acele ținuturi şi nu numai. Mai multe imnuri din aceste fragmente sînt scrise chiar de Marele Preot Ili unde găsim povestite nenorocirile prin care trecea datorită iudeilor infiltrați în Frăţia Celui Ales care au trădat şi l-au băgat între ei pe rabinul Apolo trimis de rabinul eretic fariseu Filon din Alexandria, să pună mîna pe centrul religios şi să schimbe religia şi structura Frăţiei Celui Ales cu plăsmuirea lui satanistă.
Precizez că în manuscrisele descoperite la Qumran şi scrise de geţi, membrii sectei erau numiţi fiii luminii nefiind folosit cuvîntul esen, dar el apare numai în scrierile ticluite de ivriţii din acest centru după ce l-au asasinat pe Ili în anul 30. Tăbliţa de plumb are în mijloc o imagine care cuprinde toate simbolurile religioase ale geţilor. În partea stîngă sus este profilul lui Moş Arimin cu mielul lîngă obraz iar pe frunte poartă o bentiţă de care este prinsă piatra înțelepciunii ca dovadă a funcţiei de mare preot al neamului arimin și că vine din neamul arimaspilor. Sub el, pe un soclu cu trei picioare de care este înfăşurat un şarpe, se află un cap de taur. În centrul imaginii se află Sîntu purtînd pe piept în partea stîngă Sfîntul Soare(Zabelo) iar în partea dreaptă Sfînta Lună(Zoin, Zoe, Sien). Pe cap poartă o coroană cu trei raze iar deasupra celei din mijloc este un cerc. Cînd mozaicii și-au plăsmuit cultul lor satanist, l-au făcut pe tartorul lor cu trei coarne așa cum arată descoperirile de la Kuntillet Ajrud, În partea dreaptă jos a plăcuței este Sarmis ca judecător al celor trecute şi celor viitoare iar deasupra lui este Maica Precista ce poartă pe cap un fel de bonetă. O bonetă asemănătoare poartă şi astăzi horitoarele din localitatea Grid, judeţul Hunedoara precum şi miresele din Maramureş sau femeile măritate din unele localităţi bănăţene! În colţul dreapta sus este Poarta Veşniciei, ca trecere dintre viaţa muritorilor şi reînvierea în lumina veşnică a energiilor creatoare iar la 24 iunie(Sînziene) este locul pe unde curg marile energii ale creaţiei divine asupra vieţii pămîntene. Stîlpul din stînga a porţii este format dintr-o fiinţă mitică(un om cu partea de jos a trupului în formă de peşte, cum apar şi în mitologia emeş ca civilizatori ai neamului) aşezată pe un soclu iar cel din dreapta este un preot get stînd tot pe un soclu. Pe ambele socluri se vede semnul crucii ca simbol al sacrului. Deasupra stîlpilor este un triunghi cu mai multe simboluri iar în partea de sus se vede Fiul Luminii ajuns în iudeo-creștinism Sfîntul Duh! Poarta Veşniciei apare pe mai multe tăbliţe fiind o componentă fundamentală a religiei geţilor cum înţelegem din tăbliţa 41 ,, Sfîntul toiag al geţilor care merge şi bate în sfintele porţi ferecate ale judecăţii cereşti!” Simbolistica a fost preluată în creştinism prin sintagma ,,porţile raiului” dar despre hoţie nu zumzăie nici un bărzăun.
Frăţia geţilor şi galilor din centrul de la Qumran este amintită indirect în Evanghelia lui Marcu unde la 14,70 se spune: ,,Şi el s-a lepădat din nou. După puţină vreme, cei ce stăteau acolo, au zis iarăşi lui Petru: Nu mai încape îndoială că eşti unul din oamenii aceia, căci eşti Galilean şi graiul tău seamănă cu al lor”. Dacă iudeii l-au ,,mirosit” pe Petru că vorbea o limbă străină ce semăna cu a lui Ili, a cetei lui şi a locuitorilor Galileei, atunci trebuie să tragem concluzia că apostolul ori era gal şi geţii vorbeau curent limba galilor ori era şi el get cu ceva treburi prin lumi străine şi făcea parte din grupul celor veniţi să se înfrunte cu preoţii iudei. O informaţie la fel de preţioasă în această direcţie, găsim şi în Faptele Apostolilorla 1,10: ,,Şi cum stăteau ei cu ochii pironiţi spre cer, pe cînd se suia El, iată că li s-au arătat doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb, 1,11 şi au zis: «Bărbaţi Galileeni de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Iisus care s-a înălţat la cer din mijlocul vostru va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergînd la cer». 2,6 Cînd a auzit sunetul acela mulţimea s-a adunat şi a rămas încremenită pentru că fiecare îi auzea vorbind în limba lui. 2,7 Toţi se mirau, se minunau şi ziceau unii către alţii: Toţi aceştia care vorbesc nu sînt Galileeni? 2,8 Cum dar îi auzim vorbind fiecăruia din noi în limba noastră, în care ne-am născut? 2,9 Parţi, Mezi, Elamiţi, locuitori din Mesopotamia, Iudeea, Capadocia, Pont, Asia, 2,10 Frigia, Pamfilia, Egipt, părţile dinspre Cirene, oaspeţi din Roma, iudei sau prozeliţi”. Dacă aceşti bărbaţi galileeni vorbeau şi iudeilor pe limba lor, înseamnă că ei nu erau iudei iar limba lor maternă era alta decît aramaica, greaca sau chiar ivrita pentru că în acele vremuri foarte puţini iudei cu multă carte mai ştiau limba strămoşească. Încă un argument la fel de puternic a originii neiudaice al ucenicilor lui Iisus, şi a demascării făcăturii iudeo-sataniste a ivriţilor, îl găsit în continuarea scrierii la 2,44 ,,Toţi cei ce credeau, erau împreună la un loc şi aveau toate de obşte. 2,45 Îşi vindeau ogoarele şi averile şi banii îi împărţeau între toţi, după nevoile fiecăruia… 4,32 Mulţimea celor ce crezuseră era o inimă şi un suflet. Nici unul nu zicea că averile lui sînt ale lui, ci aveau toate de obşte. 4,34 Căci nu era nici unul dintre ei, care să ducă lipsă; cei ce aveau ogoare sau case, le vindeau, aduceau preţul lucrurilor vîndute, 4,35 şi-l puneau la picioarele apostolilor, apoi se împărţea fiecăruia după cum avea nevoie”. Acest mod de trai în comun era specific numai esenilor iar Josephus Flavius în scrierea amintită ne spune că şi preoţii geţi polistai trăiau la fel, dar nu se găsea deloc în societatea iudeilor. În manuscrisele descoperite la Qumran, dar scrise de ivriți după anul 30 al erei noastre cînd au ajuns stăpîni aici, ei ne prezintă un alt model de organizare a comunității care este foarte diferit de cel al geților din Frăția celui Ales, gruparea lor numindu-se Frăția Noului Legămînt, tot așa cu își ziceau și primii iudeo-creștini!
Și Evanghelia după Matei la 15,13 ne dă un amănunt la fel de curios: ,,Drept răspuns El le-a dat: Orice răsad, pe care nu l-a sădit Tatăl meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină” cu referire directă la faptul că în mintea unor ivriţi fanatici din regiune se lucra de zor la o religie universală pe structura religiei geţilor, iar centrul de la Qumran era locul unde se punea la cale făcătura prin venirea rabinului Apolo. Trebuie subliniat faptul că textul de mai sus din Evanghelia lui Matei seamănă izbitor cu finalul scrierii de pe tăbliţa unde Ili este trimis în Palestina să vadă cum poate opri mişelia pusă la cale de iudei. Tocmai de aceea geţii şi-au pus traista în băţ şi au purces la drum lung mergînd chiar în bîrlogul lupului să-i închidă gura care vărsa valuri de zoi aramaice.
Un alt element important este faptul că Ili şi ceata lui de geţi au venit în Galileea să înfrunte preoţii iudei în limba aramaică, dovedind că ei cunoşteau această limbă în care sînt scrise majoritatea manuscriselor descoperite la Qumran. Cum în acele timpuri o limbă străină se învăţa în sînul vorbitorilor ei, înseamnă că geţii s-au instruit în aramaică în ţinuturile din Galatia şi Galileea arătînd încă odată legăturile spirituale între geţii din nordul Istrului şi galii/galaţii aciuaţi pe la anii 275 pe teritorii ce aparţin în prezent Turciei, Siriei, Libanului şi Israelului. Iar scrierile esenilor publicate la noi prin tălmăcirea iscusitului lingvist E. Bordeaux Szekely, arată că Ili cunoştea foarte bine Tora pe care o combătea cu argumente subtile şi pline de înţelepciune, ceea ce îi făcea pe mozaici să adune mult venin în guşă și gînduri de veșnică răzbunare.
În acele vremuri limba aramaică era o limbă foarte răspîndită în regiunile arătate mai sus fiind folosită atît în comerţ cît şi în cultură ca o limbă a oamenilor instruiţi. Nu avem informaţii despre confruntarea de idei care a avut loc între ceata geţilor şi preoţii iudei dar ştim sigur că a existat o confruntare cu iudeii intraţi în Frăţia Celui Ales şi pe care după asasinarea lui Ili, ivriţii o vor confisca şi folosi în interesul lor fanatic şi sălbatic pentru răzmerița împotriva rabinilor și romanilor și crearea statului mesianic mozaic. Scrierile de la Qumran dovedesc acest conflict al lui Ili cu iudeii din Frăție conduși de Apolo, trimis de la Alexandria de către mentorul Filon care a pus la cale toată ticăloşia şi a finanţat-o la greu.
O altă confruntare de data aceasta fizică a avut-o Ili cu o mulţime smintită care l-a rănit, bătut şi batjocorit cerîndu-i moartea prin răstignire. Tăbliţa 54 ne povesteşte grozăvia ivriţilor împotriva celui care a îndrăznit să-i înfrunte în dogma lor religioasă: ,,Noe, să coasem desagii aceştia doi la gură, să fim atenţi cu actele pentru corabia nobilei mame din neamul lui Bizino. Am mers la conducere şi am plătit birul să ne dea voie să-l ducem în patria lui. Ne-a dat o ladă mică şi ne-a lăsat să-l înfăşurăm în pînza lui albă, şi să-l ducem la ieşire în afara cetăţii. Uite! această pleavă de cînepă l-a umilit(rănit) pe Ili şi toţi au venit să-l judece şi să-l ducă la pieire(să-l răstignească). Mulțimea sinaită(ivriții) a venit plină de ură care l-a certat şi l-a bătut, batjocorindu-l şi cerînd să le dea capul lui. Priveşte sfinte Zabelio, pînza făcută sul am dat-o lui Noe şi ne-am dus în cetatea de jos(sud) a Siriei unde a venit o grămadă şi ne-a însoţit în frunte cu credinciosul Bofio. Ieri a fost pus jos pe o scenă iar lumea se minuna că este ca un bosoi(copil mic şi dolofan). Ciocîrlia neîntrecută trăgea la ea neamurile cum spune Noe. Multe şi repetate plecăciuni din Sarmisetuzo. Cu sfintele oase cu carnea uscată(moaşte) am alergat şi le-am dus Mîntuitorului unde au fost unse(miruite). Conducătorul neamului străbun a mers cu ele la mama lui Ili care era distrusă. Cercetează dacă jumătate din strălucitoarele făpturi cereşti nu au plecat de la daci.” Cetatea provinciei Siria menționată indirect de tăbliță ,,dabo Sieri gios” adică capitala din sud a Siriei, este orașul Antiohia zidit în partea a doua a secolului lll î.e.n. de regele seleucid Antioh cel Mare(242-187 î.e.n.) în sudul provinciei pe litoralul de est a Mării Mediterane.
Pe tăbliţa 58 avem informaţii că religia crucii a geţilor avea trecere nu numai la galii din Siria cum spune textul de mai sus dar şi la sarmaţii şi sciţii din est: ,,Cu zoile de la spălatul vaselor rituale să se purceadă la drum şi să se dea vecinilor sciţi. În patria lor să se facă seara o slujbă religioasă. Neamurile sciţilor şi sarmaţilor să plece însoţite repede de dicoe, credinciosul în sfînta cruce”.
Informaţiile dovedesc răspîndirea extraordinară care o avea religia geţilor la acea vreme şi respectul acestor popoare în valorile spirituale pe care nişte lifte criminale le-au învîrtit că ar fi ieşit din preaplinul lor întunecat de sfînta înţelepciune a fărădelegii. În Evanghelia după Matei la 26,65 avem date care să ne ajute la înţelegerea atitudinii lui Ili, ce a supărat atît de rău pe dogmaticii iudei: ,,Atunci marele preot şi-a rupt hainele şi a zis: A hulit! Ce nevoie mai avem de martori? Iată că acum aţi auzit hula Lui. 26,66 Ce credeţi? Ei au răspuns: Este vinovat, să fie pedepsit cu moartea. 26,67 Atunci L-au scuipat în faţă, L-au bătut cu pumnii şi L-au pălmuit. Cei unsprezece ucenici s-au dus în Galileea în muntele unde le poruncise Iisus să meargă. Cînd L-au văzut ei, I s-au închinat, dar unii s-au îndoit”.
În timpul răstignirii, Ili ar fi strigat: ,,Eli, Eli lama sabactani” tradus greşit prin Dumnezeul meu de ce mă părăseşti! În emegi cuvîntul ili însemnă strălucitor, judecător, legiuitor, salvator, mîntuitor; cuvîntullama are sensul de înger păzitor, care este identic şi la geţi; cuvîntul sabaş în română arată modul în care se prezintă fizic cineva, purtare; tani are sensul de ceaţă, pîclă, care se răceşte. Tălmăcirea corectă este: Mîntuitorule, îngerul meu salvator de ce laşi ca trupul meu să fie cuprins de moarte(să se răcească)? După răstignire, trupul i-a fost aruncat ca oricărui străin, într-o rîpă plină cu natră aşa cum găsim scris pe tăbliţa 57 ,,Cel care a ţinut Calea Dreaptă s-a dus să locuiască în cetatea vieţii(luminii). Neamul murdar din cetatea Sionului i-a luat inima. Acest neam l-a alergat, l-a bătut şi l-a chinuit(pus pe două lemne îmbinate) aruncîndu-l într-o surpătură de mal cu nitră”. Descrierea este aievea în Evanghelia după Mateicum am arătat mai sus. Noe şi ceilalţi geţi au intervenit pe lîngă autorităţile romane să poată lua trupul lui Ili şi să-l ducă acasă în Geţia la familia Bizino. Au plecat către Galileea la galii cei roşcaţi iar de aici în sudul Siriei unde au fost întîmpinaţi de o mulţime de credincioşi în frunte cu preotul Bofio care au venit să vadă minunea şi să se închine. Tăbliţa 57 vine cu informaţii suplimentare şi spune că ţinutul Siriei şi galii cei roşcaţi sînt sub ocrotirea sfintei cruci pentru că la ei românii au alergat şi şi-au găsit scăparea cînd au fost prigoniţi de fanaticii farisei zeloţi. ,,Sfînta cruce se va întinde peste Siria. Sfînta cruce va străluci peste galii roşcovani. La ei românii au alergat şi s-au refugiat, aşa i-au însoţit îndureraţi într-un loc neted(luminiş de pădure) unde au pus puiul de căprioară pe o ladă mare cu speteze. Ştergîndu-şi sudoarea, priveau la minunea înfăşurată în sulul de pînză ce a suferit şi s-a chinuit puternic”.
Au ajuns la Efes unde au luat o corabie pentru a călători în Grecia şi au depus minunea vie la vechiul lăcaş de cult al pelasgilor care se afla la 13 km de Delfi iscînd un conflict cu grecii şi tracii aşa cum spune tăbliţa 55. ,,Astfel Duro conducătorul armatei, uliul cetăţii geţilor, a luat însoţitori şi au plecat să adulmece(cerceteze) păţania rea. După denia făcută într-o pădurice mică, Duro a luat cu mare atenţie direcţia către neamul tracilor. Neamul(jegoşii) lui Elie, ca nişte vite s-au înfoiat precum pleava de cînepă dorind să-l ia pe III(Mîntuitor) dar Zanio, credinciosul în sfînta cruce l-a luat să-l ducă în ţinutul lui Zamolxe. Cei adunaţi au început să arunce cu vorbe urîte peste minunea vie care dormea. Înfuriat, eu m-am dus şi le-am strigat o chiuitură: haideţi că în Mezia învăţătura rea a fost totdeauna o fudulie. Cît despre frumuseţea care stătea în mijlocul argelei, marii nobili au mers plini de sfială şi s-au închinat. Astfel liniştea celui pus jos era spartă de strigătele de ura ale cetelor de nobili din gospodăriile cu suliţe. Uite pe aceşti oameni proşti care au vrut să fie gălăgie aici! După ce a fost dusă de la Efes, grecoii negri din Delfi, strînşi în cete de nomazi l-au luat pe Ili şi l-au batjocorit. Priveşte la fiinţa care aduce salvarea şi a fost insultată de o facţie de jegoşi. În toiul certei, această adunătură de răpănoşi ne-au lovit şi ne-au schilodit. Antonio a luat giulgiul şi fiinţa care aduce salvarea(strălucitoarea făptură) şi a ţîşnit cu ele la români unde astfel s-a oprit. Noe a trimis solie pe Gezo să cerceteze dacă Mielul este cu ei. Multe plecăciuni să fie duse ca să aprindă ochii şi faţa lor. Bezino. Conducătorul armatei, Duro arată minunea adunării neamului. Cercetează chipurile care au născut Alesul Neam. Mama”. Grecii plini de ţîfnă şi de dispreţ faţă de neamul get, considerîndu-i nişte barbari, i-au alungat cu sabia din apropierea oracolului de la Delfi tocmai pentru a-şi păstra autoritatea în lumea romană în arta prezicerilor dar şi pentru că hiperboreenii veneau cu o religie ce nu era înţeleasă şi acceptată de ei. Peste rumuni s-a abătut o mare nenorocire care a cuprins neamul de la conducători pînă la simplii locuitori ai Sarmisetuzei.
Tăbliţa 56 descrie această nenorocire fără margini a străbunilor noştri: ,,Daţi tîrcoale şi alergaţi cu irmos pentru Ocrotitorul care ne ţine. Sfînta şi strălucitoarea poruncă. Mulţimea a însoţit toiagul(a călătorit) să vadă minunea ce ne-a dat-o nouă Zabelio. Am dat ghilul lui(Zabelio) şi este pus pe o argea. Grupuri de armată au sosit în cîntece religioase să se roage la el. Locuitorii vestitelor sate au venit aplecaţi(trişti) să se închine lui. Cetatea a dat tuturor celor adunaţi stofă neagră de mătase pentru că îngerul zace(este mort). Boero Biseto ll şi-a pus încălţările şi a mers împreună cu locuitorii Sarmisetuzei şi armata să se căiască. Veşnic sfînta şi nemuritoarea ciocîrlie a lui Dapisiu a fost lăsată să se înalţe în cele mai înalte zări(la ceruri). Pentru marele sfînt al geţilor, preotul judecător Orolieo a strîns adunarea şi apoi au cîntat sfinte cîntece religioase. Zoraseo, preotul judecător al geţilor l-a dus pe Ili fără viaţă în cetatea plină de durere. Priviţi geţilor cum s-a dus, a suferit rău, s-a curăţat şi s-a înălţat la ceruri pentru dreapta şi sfînta judecată. Să-l jelim pe sfîntul get iar în cetate, oalele pentru băutură să fie cu zoi. Pentru sfîntul get, Gormio a cîntat doine după rînduială. Noe care l-a adus pe sfîntul get a fost lovit de un zbucium nebun.Bunul Dumnezeu s-a îndurat şi l-a luat pe sfîntul get în cetatea credinţei. Boriso a plecat spre cetatea Pananeo pentru a spune despre sfîntul get. Goe, du-te la arătoasa cetate a sarmaţilor să ştie despre sfîntul get. Să se ducă la carpi, la credinciosul Sarta pentru a se afla despre sfîntul get. Pari să se ducă la cetatea Ermi pentru a vesti pe sfîntul Mîntuitor al geţilor. Eu i-am adus aminte acestui om încăpăţinat Goe, să spună despre sfîntul Mîntuitor al geţilor. Goe a plecat repede către cetatea Gomieo să vestească despre sfîntul Mîntuitor al geţilor. Paloe a alergat la cetatea Segetio să vestească despre sfîntul geţilor, Mîntuitorul în credinţa crucii. Să se cerceteze făpturile(oastea de îngeri) strălucitoare din ceruri dacă mai au grijă de neamul geţilor. Uite, a venit chin rău peste daci!”
Jalea a fost fără margini peste strămoşii noştri, s-a prăbuşit o lume în care geţii îşi aveau sălaşul lor veşnic. Au pornit olăcari la toţi vecinii să anunţe marea nenorocire a neamului rumunilor şi să-i cheme la trecerea lui Ili către cetatea luminii. Făpturile strălucitoare de pe cer care ocroteau neamul geţilor s-au întristat şi ele participînd la jalea muritorilor. Disperarea nu mai are margini!
Informaţiile despre obiceiul incinerării la geți sînt completate şi de date din tăbliţa 16. Lumea se aduna într-un spaţiu mare, îmbrăcată în haine de sărbătoare cu cusături alese cu aţă roşie. Se aduceau pirostriile sfinte(T 57) care de fapt era o tavă mare cu picioare sau un cărucior din metal cum s-a descoperit în multe locuri(năsălia din prezent), pe care se aşeza mortul înfăşurat în pînză roşie de in sau cînepă. Culoarea roşie era simbolul sacrificiului şi al purificării. Rudele apropiate adunau vreascuri şi alte lemne pe care le puneau sub pirostrii iar cineva din familie sau cea mai apropiată persoană dădea foc crengilor pentru a arde trupul mortului. În acest timp preoţii rosteau îngînat rugăciuni pentru iertare şi primirea la Sien a sufletului celui decedat astfel ca şi el să intre în împărăţia nemuririi iar harpele şi tobele îi acompaniau. ,,Zabelio l-a sacrificat pe Ili Mielul său. Cît despre cetatea geţilor Sarmisetuzo, vai! inima cetăţii a fost uitată de mîngîiere. Da, Antonieo a alergat cu giulgiu la argea să fie pus minunii strălucitoare. Neamul românilor s-a însoţit deseori în sotişă. Bastarnii s-au retras în cîntece doinite. Cel care a ţinut Calea/Legea Dreaptă s-a dus să locuiască în cetatea luminii. Neamul murdar din cetatea Sionului i-a luat inima. Acest neam l-a alergat, l-a bătut şi l-a chinuit(pus pe două lemne îmbinate) aruncîndu-l într-o rîpă de mal cu nitră. Românii din Sarmisetuzo, cetatea geţilor, s-au strîns să venereze somnul copacului tăiat înainte vreme. Boero Biseto a mîngîiat plin de sfială, de nenumărate ori pe învăţătorul iubirii astfel ca cei adunaţi să se liniştească. O ceată de locuitori au scos armăsarii negri pentru a fi pregătiţi de drum(înhămaţi la sanie şi mînaţi). Cît despre neam, toţi au ieşit cu veşminte cusute cu saia roşie şi s-au tologit/rostogolit pe jos ca pleava de cînepă pe rîu. Oastea românilor, plină de sfială a mers unde este minunea şi a jelit lumina sfintei cruci care strălucea. Adesea boero Biseto a cinstit sfînta cruce jelind alături de armată.Sfînta cruce va însoţi năluca ce a murit. Sfînta cruce se va întinde peste Siria. Sfînta cruce va străluci peste galii roşcovani. La ei românii au alergat şi s-au refugiat, aşa i-au însoţit îndureraţi într-un loc neted unde au pus puiul de căprioară pe o ladă mare cu speteze. Ştergîndu-şi transpiraţia, priveau la minunea înfăşurată în sulul de pînză ce a suferit(s-a chinuit) puternic. Nobilii au luat ordine în faţa saniei lîngă lădiţă iar conducătorul boero Biseto era atît de bolnav de picioare încît pentru a-l cruţa a fost dus într-o roabă mare. Neamul oierilor a fost lăsat să aibă această minune.Să se cerceteze mişcarea lină a fiinţelor din ceruri dacă sfînta mamă va fi judecată pentru marea suferinţă. Am teamă că chipul minunii adormite va alerga să se însoţească în credinţă. Să luăm aminte că micul get va merge să locuiască la unicul Zabelio din cetatea geţilor români şi bastarnilor”.
În acele vremuri rumunii erau în relații foarte bune cu bastarnii şi au participat la arderea lui Ili aşa cum rezultă de pe tăbliţă. Poate aici este originea tranformării geţilor în goţi cum apar în scrierile din secolul V. Bastarnii care locuiau împreună cu geţii din secolul lV î.e.n., mai erau numiţi şi ,,goţii din sud.” După această operaţie, cenuşa era desprinsă de pe tablă şi pusă într-o pînză roşie care era păstrată în metocul cetăţii ca relicvă sfintă, tava se spăla cu grijă iar apa rezultată era folosită drept leac cum ne spune tăbliţa 58. ,,Zonie, să mergi pe dată pînă ce oasele se vor zări prin giubelă, să bei şi să te odihneşti numai atunci cînd te vei înmuia(obosi). Îngerul lui Ilo a mers să stea la creatorul Zoe într-o zi mare şi curată. Să sileşti neamul rău a lui Goe, să se îndese în mare grămadă, alături de noi la necuprinsa jale care ne-a lovit. Să luaţi pînză, să o tigiţi şi să o aşezaţi pe pirostriile sfinte în cîntecele harpelor şi tobelor înainte ca eu să înteţesc focul. Pentru a alina durerea, rudele să adune o grămadă de fîn şi să o clădească în mijloc. După ce el va ieşi(pleca la cele veşnice) în zori se va aduna cenuşa(bună pentru descîntece şi leacuri) şi se va bea în cinstea lui. Gemetele şi puternicele zbuciume îl vor mîntui(ridica la ceruri) cu mistuitoare sete la străbuna şi înălţătoarea judecată. După slujba religioasă se va strînge într-o sarghie roşie puţina murdărie(cenuşă rămasă) din neuitata şi bogata viaţă care ne-a fost luată. Borîtul de Goie a tăgăduit în adunarea sătenilor că a înlocuit sarghia roşie pe care a dat-o prima dată. Dar Cotize este viu. De sărbătoarea Pălie, aleşii nobili împreună cu rudele lor, au stat palizi şi au bocit cu sete pînă li s-au dogit glasurile. Cu zoile(apa murdară) de la spălatul vaselor rituale să se purceadă la drum şi să se dea vecinilor sciţi. În patria lor să se facă seara o slujbă religioasă. Neamurile sciţilor şi sarmaţilor să plece însoţite repede de dicoe, credinciosul în sfînta cruce. După dorinţă, în grabă s-a pregătit argeaua iar neamul gătit de sărbătoare a plîns ori s-a ţinut tare ca osul. Sfînta cenuşă a lui Ili a fost pusă în senic şi dusă cu alai în cetate de către Dapisieo. Goi a fost luat de preotul judecător şi conducătorul Dapisieo şi dus în cetatea principală a geţilor. Neamul sarmaţilor a adus jertfă împingînd de la spate caii lor suri, jos într-o rîpă. Cu mici şi multe plecăciuni se clădesc noi prietenii. Astfel este scrisă de două ori de macedoneanul Aristoresi”.
Tradiţia noastră populară păstrează în memorie acest eveniment prin sărbătoarea Pălii care nu mai este menţionată în calendarul ortodox dar cunoscută de toată suflarea românească ;i trecut[ cu cruce neagră pînă prin anii 1970, după care pe capii popimii române i-a pălit rău la scăfîrlie damblaua ecumenismului sfîntului prepuț și cu această zăluzenie drăcească au început să ne meșterească datinile strămoșești. Chiar şi în asemenea vremuri pline de durere se găseau nemulţumiţi care aveau ceva pestriţ în maţe iar judecarea nevrednicului nu se lăsa aşteptată. Preoţii geţi ne-au lăsat tăbliţa 59 ca o adevărată elegie a credinţei lor şi a adevărului istoric ce va ajunge numai peste 160 de ani, spaima grecilor şi romanilor. ,,Apa care curge cu repeziciune din vîrf de munte nu poate fi tăgăduită. Neamul nostru a fost ales primul să iasă din gunoaie şi să aducă laude prin Miel, să se închine şi să ţină Calea cea Dreaptă. Această cinste nu s-a oprit aici şi a călătorit cu toiagul la urmaşii minunatei mame a geţilor şi tracilor. Cucernicul preot Astagio, într-o pădurice a făcut o denie(slujbă) care revărsa raze de lumină şi a fost însoţită de cîntece. Sfîntul Iosius a mers şi s-a suit smerit la ceruri să ne scape de necazuri şi să ne aducă pacea. Credinţa geţilor şi tracilor este ca un fir strălucitor făcut cu mare sfială şi care revarsă raze şi încinge pe mijloc cămaşa(sufletul) neamului. Spun că dreapta credinţă este tot anul, eu atenţionez să fie ţinută cu mare dăruire pentru că este o povară mică. Medalioane: Sfeşnicul(lumina sfintei cruci) purtat de Mesia(rugăciunea geţilor) peste toată ţara”. Tăblițele de plumb au amintit despre Ili numindu-l și Mielcă a ținut Calea(cea) Dreaptă, ori ele menționează chiar textul canonic al religiei geților așa cum l-a primit Eno de la Sîntu, Calea/Legea Dreptății și Adevărului!
Regele persan Artaxerxe l(465-432 î.e.n.) apare în documentele vremii şi cu numele de Astiages l, nume amintit și pe tăblițe și asta pentru a şti şi pricepuţii noştri pe unde să-şi caute obîrşiile. Aceasta este istoria, nu o putem ascunde la nesfîrşit oricîţi nemernici s-ar osteni să-i pună pentru totdeauna pumnul în gură! O mică ceată de rumuni de azi s-au trezit și au pus pumnul în pieptul urgiilor și făcăturilor iudeo-sataniste, dar curînd numărul celor ieșiți din întuneric va fi din ce mai mare și vor îndrăzni să pună ghioaga în botul liftelor trădătoare de Neam și Țară!
Să privim evenimentele şi după scrierile din Noul Testament ca să vedem ce minciuni au ticluit prin vedenii şi tîmpenii pentru a ne fura adevărata identitate spirituala şi să începem cu Ioan.
Evanghelia după Ioan este cea mai veche scriere din această categorie pentru că are multe informaţii care se găsesc numai în ea şi în scrierile geţilor şi esenilor dar dispărute în celelalte evanghelii, s-au lipsesc din scrierea lui Ioan și apar în celelalte de mai tîrziu. Josephus în cartea amintită ne spune că pe la anii 52 un prooroc prea vesel la minte ce-şi revendica numele de Șilo/Mîntuitor a reuşit să păcălească mult norod cu predicile lui pe muntele măslinilor. Acest eveniment nu este povestit în scrierea lui Ioan dar apare în celelalte evanghelii. La fel prevestirea dărîmării Ierusalimului din anul 70 nu apare în textele lui Ioan ceea ce duce la concluzia că scrierea s-a realizat pe la anii 40-50. Chiar începutul scrierii: ,,1,1 La început era Cuvîntul şi Cuvîntul era cu Dumnezeu şi Cuvîntul era Dumnezeu. 1,2 El era la început cu Dumnezeu; 1,3 Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El; 1,4 în El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor; 1,5 Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a biruit-o. 1,8 Nu era el Lumina ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină. 1,9 Lumina aceasta era adevărata Lumină care luminează pe orice om venit în lume. 1,14 Şi Cuvîntul S-a făcut trup şi a locuit printre noi plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tată”, sînt străine de religia iudeilor dar se găsesc cu fidelitate în religia esenilor, a geţilor, în scrierile trismegiste şi oracolele caldeene. ,,În afară de Soarele Creator, ei respectă în cea mai mare măsură numele Legiuitorului şi cel ce îl defăimează este condamnat la moarte”, ne spune J. Flavius despre misterioșii eseni. Situaţia este identică şi în religia geţilor: ,,capul adunării neamului împreună cu nobilii s-au închinat în faţa Mîntuitorului şi Creatorului (Dumnezeu) din veneraţie… Am făcut cu folos rugăciuni cu sfînta cruce a Mîntuitorului pentru cei chinuiţi de duhuri care zăceau… Jignirea devine scandal cînd se fac glume pe seama strălucitorului pui de căprioară. Cînd sfînta cruce a apărut în vîrf de munte, Zoin ne-a dat minunata cunună a miresei.”
Ca fundament religios, naşterea vieţii din lumină este specifică numai religiei geţilor şi esenilor fiindcă în antichitate numai acest neam era ,,scoborîtor din zei” şi apare mai tîrziu cu modificări substanţiale în iudeo-creştinism dar este străină cultului mozaic, dovedind că apostolul Ioan a cunoscut concepţiile religioase ale esenilor şi ale neamului nostru strămoşesc. În 1,32 a Evangheliei, Ioan a făcut mărturisirea: ,,Am văzut Duhul pogorîndu-Se din cer ca un porumbel şi oprindu-Se peste El”. În tăbliţa 1 şi 3 unde este prezentată legenda Mîntuitorului aşa cum au văzut-o strămoşii noştri pe la 1500 î.e.n sau cum a imortalizat-o Zamolxe în insula Samos pe la 540 î.e.n. în colţul dreapta sus este un porumbel sau şoim divin cu aripile desfăcute care zboară spre înălţimi iar pe tăbliţa 6, pe acoperişul triunghiular al Porţii Veşniciei apare pasărea cu aripile desfăcute. Cum această imagine nu se găseşte în religia ivriților, înseamnă că născocitorul Ioan a cunoscut direct o parte din scrierile religioase ale geţilor dar şi imaginile ce le însoţeau. Tot în acest text apare legenda mîntuirii sufletului şi a renaşterii precum şi a apei vii: 4,10 ,,Drept răspuns Iisus I-a zis: Dacă a-i fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-mi să beau!, tu singură ai fi cerut să bei şi El ţi-ar fi dat apă vie.” şi 5,24 ,,Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţă veşnică şi nu vine la judecată ci a trecut din moarte în viaţă” iar în Apocalipsă ideile sînt şi mai clar conturate: 4,17 ,,Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor” şi 22,1 ,,Şi mi-a arătat un rîu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului”. Aceste informaţii luate din Cartea esenă a revelaţiilor, arată că Ioan nu invocă Judecata de Apoi, dogmă dezvoltată ulterior în iuceo-creştinism, ci judecarea sufletului după moartea fiecărui individ specifică numai religiei geților din Carpaţi. În mozaism, Șilo nu este niciodată numit Miel sau Păstorul neamului omenesc!
Pe tăbliţele geţilor această credinţă este arătată de fiecare dată cînd se consemnează o moarte: ,,La răsăritul soarelui se va ridica precum roua, se va duce să fie judecat şi să stea în cealaltă viaţă”…,,veşnic sfînta şi nemuritoarea ciocîrlie a lui Dapisiu a fost lăsată să se înalţe în cele mai înalte zări(la ceruri)”…,,dar Zanio, credinciosul în sfînta cruce l-a luat să-l ducă în ţinutul lui Zamolxe”…,,priviţi geţilor cum s-a dus, a suferit rău, s-a înălţat la ceruri pentru dreapta şi sfînta judecată”… ,,Zabelio l-a sacrificat pe Ili iedul(mielul) său”…,,gemetele şi puternicele zbuciume îl vor mîntui cu sete mistuitoare la divina şi înălţătoarea judecată”…,,sfîntul Iosius a mers şi s-a suit smerit la ceruri să ne scape de necazuri şi să ne aducă pacea”. Legendele consemnate de Ioan, lipsesc din celelalte evanghelii şi din religia mozaică dovedind că au o altă origine chiar dacă ticluitorii de scrieri sfinte s-au străduit să le plesnească fără nici o logică pentru că la acea vreme foarte puţini erau cei care ştiau să citească dar şi mai puţini ştiau înţelesul sau originea informaţiei, fiindcă toate au fost puse sub sabie după anul 381! Chiar practicarea în cultul iudeo-creştin a împărtăşaniei şi botezului nu se găsesc la iudei dar erau la geţi în formă identică însă cu cîteva sute de ani înainte de scrierile ivriților. Să le amintesc plăsmuitorilor de revelații și incantații sataniste, ce zic tăblițele strămoșilor meu: ,,am cercetat cu măsură şi am botezat cu vin mulţimea înfrăţită ce mustea de evlavie” aşa cum spune Zamolxe că a făcut cu cabirii pe la 540 î.e.n. iar pe la 350 î.e.n. un preot get ne zice de ce a trebăluit el cu mare folos prin Mesia: ,,în tinereţe am fost eu umilul la regele galilor, m-am rugat smerit şi sfios pentru el, l-am botezat cu vin şi pîine strămoşească” ritual pe care iudeo-creștinii l-au preluat fără ezitare în scrierile lor mincinoase însă îi acuzau pe mitraici – adică practicanții religiei geților din imperiul roman – că le-au șterpelit sfintele sacramente cînd ei mîngîiau cu privirea sfîntul prepuț. Prea multă batjocură jegurilor!
Esenii din Palestina uniți în jurul Frăţiei Celui Ales din Carpaţi și a religiei crucii, respectau cu mare grijă obiceiul unei cine comune care avea toate caracteristicile euharistice ale Cinei celei de Taină. În Regula Ordinului, manuscris descoperit în peşterile de la Qumran se scrie: ,,Cînd se pregăteşte masa pentru cină şi vinul de băut, preotul trebuie mai întîi să-şi întindă mîinile şi să binecuvînteze pîinea. Dacă se bea vin, preotul trebuie mai întîi să întindă mîna şi să binecuvînteze prima bucată de pîine şi vinul”. Asta spune şi J. Flavius despre esenii pe care i-a cunoscut personal ceva timp. Cîte dovezi să mai căutăm ca să ne recunoaștem adevărata istorie și cultură identitară iar pe furi să-i tragem la aspru județ?
În Evanghelia după Matei se spune: 26,26 ,,Pe cînd mîncau ei, Iisus a luat o pîine şi după ce a binecuvîntat-o, a frînt-o şi a dat-o ucenicilor zicînd: Luaţi, mîncaţi, acesta este trupul meu. 26,27 Apoi a luat un pahar şi după ce a mulţumit lui Dumnezeu li l-a dat zicînd: Beţi toţi din el; 26,28 căci acesta este sîngele Meu, sîngele legămîntului celui nou care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor”. Tot în această evanghelie la 11,14 se spune: ,,Şi dacă vreţi să înţelegeţi, El este Ilie care trebuia să vină” afirmaţie care dovedeşte fără ocoliș că se cunoştea exact evenimentul istoric, dar din şmecherie drăcească s-a minţit cu nemiluita. Vedem cu uimire că plăsmuitorii au scris Ilie, numele Marelui Preot get și nu Iisus cum ar fi trebuit să fie corect după făcătura lor, dar cum erau năuci și întunecați la minte, nu au mai luat în seamă un amănunt ce a devenit peste timp atît de supărător și acuzator!
Ca să le nimicesc pe vecie făcătura criminală a ivriţilor împotriva istoriei şi religiei geţilor, le dau în bot cu manuscrisele descoperite la Qumran pe care încă nu au avut timp să le falsifice ci numai să le schimbe sensul prin unele traduceri făcute prin interpretări după Vechiul şi Noul Legămînt. În manuscrisul intitulat Documentul sadochit, la capitolul Despre pedeapsa viitoare a celor nesupuşi, ne spun mişeii Frăţiei Noului Legămînt care au ocupat prin sabie centrul de la Qumran în anul 27, alungîndu-i pe eseni: ,,În vremea perfidiei lui Israel, cînd templul a fost pîngărit, Casa lui Pelag(p-l-g în ivrită înseamnă şi cei împărţiţi) au ieşit într-adevăr din Oraşul sfînt punîndu-şi încrederea în Dumnezeu şi s-au întors la El,iar din pricina acelor certuri s-a iscat vrajbă în aceştia care ar trebui să fie judecaţi de sfatul adunării fiecare cu purtarea avută.” Că rău a minţit şi plăsmuit acest neam blestemat iubitor numai de Satana, o dovedeşte chiar acest text. În limba română veche pelag înseamnă ţinut imens, mare, uriaş iar vechii grecii spuneau că faimosul Pelasg a fost ziditorul neamului omenesc născîndu-se ,,pe munţii cei cu culmile înalte”, ţinutul fiind numit şi ,,Ţara cea neagră”, adică un tărîm roditor cu pământ negru cum este Cîmpia Munteniei. Iar mai la nord sînt munţii cei înalţi unde s-a născut după legendă – din Tatăl Ceresc şi Mama Pămîntească – Fiul Omului ca Mîntuitorul şi Salvatorul neamului omenesc. Tot de aici au plecat şi populat Peloponezul şi ţărmurii Asiei Mici, neamul pelasgilor pe care aheii i-au găsit băştinaşi cînd au invadat ţinuturile ce le-au devenit mai tîrziu patrie de mare fală. Localizarea lui Pelag fiind făcută istoric şi mitologic pe plaiurile mioritice, nu-mi rămîne decît să pun mîna pe băţ şi să-i bat la tălpi pe ticăloşii şi odioşii ivriţi pînă vor spune tot laptele pe care l-au supt de la țîța Satanei de s-au făcut atît de urîcioşi asupra neamului omenesc.
Dacă ei au scris în Facerea numai Peleg, asta fiind o dovadă în plus că le era frică să nu se afle mişelia. În Macedonia, una din numeroasele patrii ale neamului arimin, există şi astăzi regiunea Pelagonia(Pelag+ on: clan, neam + ia: stîncă, ţinut pietros) ca o amintire a vremurilor uitate de istorie, adică o ţară sau unţinut a lui Pelag, întemeietorul de neam şi ţară, tot aşa cum făceau şi prin secolele Xlll descălecătorii români care întemeiau ţări. În Facerea la 10,25 zice că Eber a avut doi fii pe Peleg(p-l-g: a împărţi) şi Ioctan. Primul s-a numit aşa pentru că atunci s-a împărţit pămîntul. În Apocriful Facerii, Noe într-adevăr împarte pămîntul de la nord de Ararat astfel: lui Gomer îi dă ţinuturile cuprinse la est de fluviul Tina/Don iar cele de la vestul apei le primeşte Magog, adică geţiii care au fost cunoscuţi în antichitate şi ca neamulPelasg. Ştiau întunecaţii de unde au furat şi îi considerau pe esenii din Palestina, schismatici, tot aşa cum spunea o altă curvă la fel de întunecată, Tertulian cînd îi făcea pe mitraici, schismatici ai iudeo-creştinilor. Daţi Dracului fecioraşii lui Iahwiţă, s-au ținut numai de plăsmuiri și hoții cît nu-și pot imagina vreodată goimii cap de lut.
Expresia ,,oraşul sfînt” din textul de mai sus este o traducere greşită dacă nu chiar voit greşită a cuvîntului ,,casă” aşa cum apare el în altă parte. În acelaşi manuscris, la capitolul Despre drepţii ,,rămaşi”se spune că Elohim ,,iertîndu-le păcatele şi întemeind pentru ei în Israel o Casă trainică şi temeinicăaşa cum nu se mai aflase niciodată”, ori ,,casă sfîntă” era numită Frăţia celui Ales de la Qumran cum apare pe tăbliţa 53, unde Ili este îndemnat să-şi apere casa – comunitatea religioasă – cu gabenul de zoile aramaice. Tot ,,casă sfîntă” sau a îngerilor este numit şi lăcaşul de cult din capitala Sarmisetuzo fiind scrisă pe tăbliţa 6 prin K. +.
În manuscrisele de la Qumran, acest centru al Frăţiei Celui Ales cît şi comunitatea în sine aveau numele de ,,Casa Adevărului” ei fiind singurii binecuvîntaţi cu acest ,,adevăr” ce era în fapt o doctrină primită de la Dumnezeu. Membrii comunităţii indiferent de neamul de origine, se considerau ,,Fiii Adevărului sau ai Luminii”. Cartea lui Eno sau Calea/Legea Adevărului şi Dreptăţii, una din scrierile teologice ale geţilor, învăţatul iudeo-creştin Tertullian a scris că a fost salvată de la potop în corabia lui Noe, iar Eno a făcut o copie după ea pentru a o dărui neamului omenesc. Cei care urmau aceste învăţături vechi ale geţilor se numeau ,,fiii Luminii” pentru că neamul lor era scoborîtor din zei, ca să nu mai urle ,,revelaţii” că i-a apucat înţelepciunea cînd se scărpinau de rapăn prin părţile ruşinoase!
Începînd cu secolul ll î.e.n. fariseii şi-au numit lăcașele lor de adunare religioasă sinagogă, cuvînt cu o provenienţă ciudată în ivrită, dar ei spun că ar veni din limba greacă. Eu zic şi dovedesc cu argumente că această rostire este neaoş carpatină. În romana veche sina avea sensul de fiică sau moştenitoare iarGoga este cuvîntul pentru Domnul sau Dumnezeu, arătînd pe deplin pungășia celor plini de revelații drăcești. Sinagoga era deci o moştenitoare a adevăratelor învăţături divine transmise pămîntenilor pentru dreapta lor ocîrmuire și nu tîlhărire ivrită, ridicată de către greci și italici la adevăr sacru.
Dar cuvîntul pelag mai are şi sensul de neam numeros sau mare aşa cum era şi neamul arimin saupelasg după limba grecilor, venit în acele locuri din depărtare de peste mare, adică din nordul şi estul Mării Negre cum erau besii şi alte grupuri de geţi care trăiau în taberele din Palestina, rînduindu-și viața după înţelepciunile lui Eno.
În acest manuscris mai avem o informaţie uluitoare care nimiceşte toată plăsmuirea ulterioară acestor evenimente, din Vechiul şi Noul Legămînt. Se scrie în text că ,,învăţătorul iubirii” ce venise din Sarmisetuza şi care conducea Casa lui Pelag, a fost ucis de către perfidia lui Israel, adică de fioroșii rabini din Ierusalim, pentru că a ,,pîngărit templu”, ori această profanare o putea face numai un netăiat împrejur aşa cum era şi Ili. În templul din Ierusalim le era interzis celor netăiaţi împrejur să intre, iar dacă aceasta era încălcată, rabinii îl trimiteau la moarte pe necugetat. Din text rezultă că lui Ili i s-a înscenat această ,,pîngărire” pentru a fi ucis iar sîngele lui să fie jertfă plăcută Taplei Iadului şi zburdalnicului său fiu Satana. Și J. Flavius spune despre eseni că nu aveau voie să intre în Templu, deci erau străini și nu iudei, și nici nu erau doritori să se pupe cu Satana sau Talpa Iadului. Textul este foarte explicit cînd spune că, drept urmare a perfidiei lui Israel, casa lui Pelag, adică geții au părăsit ,,orașul sfînt” sau centrul de la Qumran care era locul unde ei își păstrau scrierile sfinte pe care nu trebuiau să le vadă și cunoască străinii și s-au încredințat lui Dumnezeu, separîndu-se de turbații farisei zeloți, esenii geți nesprijinind sub nici o formă revolta iudeilor din anii 66-70 ai erei noastre cum a lăsat mărturie peste timp atît romanul Pliniu cel Bătrîn cît și ivritul J. Flavius care a condus o parte dintre răzvrătiți!
În Evanghelii este menţionată încercarea de găbuire a lui Ili în templul din Ierusalim, dar ei îl fac scăpat din condei pentru că era o profanare să arestezi un mozaic în lăcaşul de cult, însă un netăiat care cuteza să vină aici, trebuia ucis pentru pîngărire. Şi în Apocalipsa lui Ioan ticluită pe la anii 390, spune despre proorocul mincinos că umblase prin templu şi mare supărare a adus mozaicilor pentru faptă care amarnic l-au pedepsit. El precizează că acest prooroc mincinos era din neamul lui Magog şi îl slujea pe Dumnezeul lor Gog aşa cum spun şi azi aromânii, sau Sîntu după tăbliţele de plumb şi tradiţia noastră strămoşească. Magog, după informaţiile lăsate de Ieronim şi J. Falvius, iar cele mai bune sînt chiar din scrierile lorTalmud și Midrașim, era Gitia sau țara neamului get, aşa că lucrurile s-au ştiut foarte bine atunci dar acum nu trebuie să se ştie deloc pentru că ar duce la dispariția celei mai mari minciuni din istoria Europei şi a omenirii iudeo-creștinismul cu tot puhoiul lor de făcături și minciuni!
Tot textul spune că Frăţia Celui Ales sau Casa lui Pelag, fiind alungată din centrul de la Qumran, a rămas în regiune prin numeroasele tabere, iar această realitate este transmisă de Pliniu cel Bătrîn care vine în Palestina în vara anului 68 cu legiunile romane scriind că esenii erau cam 4000 de persoane de diferite neamuri, fără soţii ce trăiau în mai multe comunităţi. Iar ivriţii zeloți de la Qumran îşi părăsiseră clădirile ascunzînd şi manuscrisele în peșterile din apropiere și apoi plecînd toţi să apere Ierusalimul de legiunile romane care le cereau să stea mai blînd și să nu-și pună turbarea moț.
Tradiţia noastră populară povesteşte într-un colind din Maramureş, evenimentul plecării lui Ili la Qumran, păstrat în memoria colectivă a neamului get astfel:
Doamne, tu ai trimis Dracii să cutremure,
Pe Ilie, Sînt Ilie, Păgînii să creştinească.
Să fulgere, să trăsnească
Cu adevărat Ilie a plecat în cetatea Sionului(Dabo Sion) să-şi apere comunitatea credincioasă în sfînta cruce de zoile aramaice şi să o întărească prin cîştigarea de noi adepţi din rîndurile populației locale care convieţuiau împreună cu galii cei roşcaţi şi geţii pripăşiţi cu ceva treburi subţiri. Alte legende ale geţilor se găsesc în Apocalipsa lui Ioan luate cu neruşinare din Cartea esenă a revelaţiilor, pentru că aşa este acest neam blestemat şi mincinos, hoţia și minciuna la ei se numesc revelaţii.
Coborîrea din ceruri a Maicii Mîntuitorului pentru a naşte pe pământ şi necazurile îndurate din partea şarpelui se găsesc într-o legendă din folclorul nostru aşa cum am arătat în alt loc. Un interes deosebit are zisa din: 4,2 ,,Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie iar pe scaunul de domnie stătea Cineva. 4,5 Înaintea scaunului de domnie ardeau şapte Lămpi de foc care sînt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu. 4,6 În jurul scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline de ochi pe dinainte şi pe dinapoi. 4,7 Cea dintîi făptură vie seamănă cu un leu, a doua seamănă cu un viţel; a treia are faţa ca a unui om şi a patra seamănă cu un vultur care zboară. 4,8 Fiecare dintre aceste făpturi aveau cîte şase aripi… 4,17 Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor”. Şi iarăşi l-am prins pe evanghelistul Ioan că a umblat cu şoalda prin spiritualitatea religioasă a neamului nostru pentru că al treilea principiu al cosmogoniei orfice era Timpul(Kronos la greci) care s-a născut din apă şi pământ fiind înfăţişat sub forma unui dragon căruia îi crescuse un cap de taur şi unul de leu, la mijloc avea faţă de om şi pe umeri purta aripi fiind însoţit de Ananke. Aceste făpturi fabuloase din ritualul orficilor – Ananke – erau nişte divinităţi ce împărţeau echitabil adevărul în numele justiţiei divine, judecînd atît muritorii pămînteni cît şi nemuritorii din ceruri.
Tragicianul grec Euripide(480-406 î.e.n.) în piesa Alkeste ne spune despre Ananke că erau singurele fiinţe din cer care nu aveau statui şi nu avut cui să-i dea jertfă. Imaginea fiinţelor cu cap de om, trup de animal şi cu aripi pe spate apare pe mai multe tăbliţe ale geţilor. În religia emeşilor Annunanki sînt divinităţi secundare, judecătorii lumii de jos, născuţi de Creatorul An(Lumina cerului) şi trimise să împartă dreptatea divină atît muritorilor cît şi nemuritorilor fiind în număr de 7. Religia geţilor avea şapte arhamgheli judecători şi luminători cereşti, dio care formau structura sacră şi căpeteniile oştirilor de îngeri. În fruntea acestei cete spirituale era Sîntu cu sensul de Creator, Cel fără de Început iar în faţa numelui celorlalte şapte duhuri se punea cuvîntul dio. Acest cuvînt nu se punea în faţa lui Sîntu nici a Mîntuitorului sau a îngerilor păzitor. Lămpile de foc ce ardeau în jurul scaunului de domnie pe care stătea Mielul lui Dumnezeu(sau Zabelo) erau cele şapte duhuri ale neamului nostru strămoşesc şi împreună cu oastea de îngeri pe care o invocă geţii în numeroase tăbliţe, îi ocroteau. Situaţia este identică şi la emeşi, care aveau şapte duhuri principale ce le asigurau protecţia.
Pe tăbliţa 66, în mijloc este un altar iar deasupra o persoană stă pe un scaun cu mîinile sprijinite pe două făpturi cu cap de get dar cu trup de animal cu aripile desfăcute. În dreapta imaginii, pe un soclu înalt este pus capul unui taur, ce va apărea mai tîrziu în stema Moldovei. Simbolistica se repetă pe tăbliţa 33 numai că în partea dreaptă apare un înger iar capul de taur este mutat în partea strîngă. Altarul are de partea stîngă un preot get iar în partea dreaptă este un corp de oastea al geţilor în frunte cu conducătorul călare. Pe tăbliţa de bronz descoperită la Polovragi unde era peştera lui Zamolxe, apare încadrat într-un curcubeu, vasul cu apa vieţii fiind păzit în partea stîngă de un animal cu trup de leu iar în partea dreaptă este un vultur sau cocoş. Pe cealaltă parte a plăcuţei este un călăreţ get ţinînd calul în buiestru, fiind însoţit de doi preoţi care îi dau binecuvîntarea.
O legendă mioritică precreştină(vezi Sîntu) ne spune că ,,Pămîntul e vegheat la cele patru colţuri de patru serafimi. Dacă noi nu ţinem cele patru posturi el se va prăbuşi. În centru e un munte pe care stă Dumnezeu. În centru este o fîntînă. Cerul este susţinut de şapte stîlpi păziţi de şapte îngeri. Cei şapte îngeri veghează asupra lungimii, lăţimii, adîncimii, înălţimii şi centrului cerului. Pămîntul este înconjurat de Apa Sîmbetei. Apa Sîmbetei este matca tuturor apelor. Ea fierbe. Acolo e cetatea lui Dumnezeu şi Mărul roşu.” Asemănarea este năucitoare dacă am admite că întîmplarea ne-a clocit vreo şmecherie, dar bunul simţ ne oblică să constatăm că şmecheria îi aparţine hoţomanului evanghelist Ioan care pretinde că Dumnezeu l-a luat la ceruri şi i-a dictat niscaiva cărţi, pe care el, umilul şi-a dat toată osîrdia să le aducă celor cu dorinţă în dreapta credinţă. În realitate textul este scris după anul 385, fiind o făcătură tîrzie a iudeo-creştinilor care au dorit să elogieze victoria lor din anul 381 asupra religiei geţilor pe care un împărat de căcat şi acela uscat, a interzis-o la cererea leprelor latine în frunte cu marele satanist Ambrosie şi focoasa preoţime greacă!
În completarea celor de mai sus am să dau o altă zicere de-a noastră care spune că sub acest pămînt se află lumea cealaltă unde locuiesc o seamă de oameni ce se numesc rohmani, rahmani sau rugmani. Ei sînt nişte oameni ca noi românii, dar ceva mai mici la făptură şi la stat. Aşa-s ca şi copii. ,,Sînt şi ei creştini şi credinţa e tot aşa ca şi la noi, numai că n-au luat învăţătura creştinească de la Hristos, ci de la Fiul Oii. Şi cred şi ei în Hristos şi ţin toate sărbătorile, tot ca noi, au şi Crăciun şi Paşti, dar fiindcă sînt aşa de departe de lumea noastră şi nu au călindare ca noi şi nici oameni luminaţi care să le spuie, nu ştiu nici cînd e Crăciunul şi nici cînd e Paştile”.
Leprele, fie ele pupincuriste sau în anteree, vor sări ca arse urlînd că este minciună şi hulă. Eu le dovedesc fără păcat, că este numai adevărul curat, scăpat de acţiunile lor criminale de nimicire totală a conştiinţei geţilor. Mesajul este transmis pentru Crăciun prin aruncarea cojilor de nuci pe Apa Sîmbetei iar înaintea Paştilui se aruncă coji de ouă. Fiul Oii este Mielul iar creştinarea lor prin simbolul crucii s-a făcut de la facerea lumii şi începutul neamului omenesc și nu au fost niciodată interesați în a degusta făcăturile iudeo-sataniste!
Am pus imaginea lui Sîntu avînd lîngă obraz un Miel așa cum apare pe T 19 și T 53 unde chipul Ziditorului Neamului Omenesc și Mielul se repetă, dar apar și alte simboluri totemic-religioase: taurul solar, șarpele Băla, înțelepciunea Tatălui Ceresc(acoperișul lăcașului de cult sub formă de triunghi echilateral) și altele. Toate acestea arată că există o legătură mai mult decît evidentă între religia geților, scrierile esene și ,,poveștile” noastre din cultura populară care în fapt este o supraviețuire a religiei strămoșești.
Minunatul Moş Arimin, ziditorul neamului arimin şi get era păstor iar oaia în mitologia noastră este considerată animal sfînt pentru că Dracu poate intra în orice animal dar în mioriţă ba. Iar acest animal poartă pe spate semnul crucii ca adeverire a alegerii divine. Dar de cînd ne-am făcut iudeo-creştini, a intrat Dracu în noi şi am devenit toţi nişte oi la cîtă prostie am adunat în fiecare. Mielul ca fiu al Oii era darul păstorilor către Creator pentru începerea unui nou ciclu existenţial al vieţii cuvîntătoarelor, necuvîntătoarelor şi naturii.
Renaşterea prin sacrificiul naşterii şi al îmbătrînirii a preocupat profund neamul mioritic ales de Sîntu. Că tradiţia noastră este o sursă inestimabilă de informaţii privind religia strămoşească, o arată tăbliţa 59 care spune: ,,Neamul nostru a fost ales primul să iasă din gunoaie, să aducă laude prin Miel, să se închine şi să ţină calea cea dreaptă. Această cinste nu s-a oprit aici şi a călătorit cu toiagul la urmaşii minunatei mame a geţilor şi tracilor”. Iar în tăbliţa 72 Diogio îl îndeamnă pe Duro să cerceteze ,,zînele(îngerii) îngrămădite laolaltă dacă vor goni şi vor închide gura puiului de căprioară(mielului) din cetatea geţilor”.
Judecata din ceruri făcută de Miel este de fapt o chemare în veşnicie a sufletelor curate pentru o nouă rînduială a lumii. Şi ne mai spune că la sfîrşitul sfîrşiturilor se va coborî din ceruri Sfînta Cruce şi va lumina ca Sfîntul Soare. Înaintea ei vor merge armate nenumărate de îngeri care o vor străjui. Ce bine ne păstrăm credinţele strămoşeşti confirmate de tăbliţele de plumb, dar ascunse și batjocorite de istorii și clericii români.
Tot atunci se va arăta şi semnul venirii Fiului Omului, Iisus care va pogorî pe nori aşezîndu-se pe scaunul ceresc la judecata de pe urmă. Îngerii vor trîmbiţa către toate văzduhurile şi vor striga spre pămînt: ,,Găteşte-te şi te pregăteşte ca o mireasă, că iată, în curînd pogorî-se-va Mielul cu mare alai peste tine şi mare judeţ va aduce”. Fiul Omului este mesajul divin trimis a doua oară neamului ales de Dumnezeu prin răstignirea lui Ili de către iudei, eveniment care pentru strămoşii noştri a însemnat al doilea mare sacrificiu închinat crucii şi Creatorul din partea lor, după cel al lui Sarmis cu 16 secole în urmă.
O altă contradicţie cu religia mozaică o găsim în această scriere la 14,3 ,,Cîntau o cîntare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru făpturi vii şi înaintea bătrînilor. Şi nimeni nu putea să înveţe cîntarea, afară de cei o sută patru zeci şi patru de mii care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ. 14,4 Ei nu s-au întinat cu femei, căci sînt verguri şi urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni ca cel dintîi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel”. După informaţiile pe care le avem, iudeii practicau poligamia ca ceva normal şi deci textul nu se poate referi la ei. Josephus spune despre eseni că cei mai mulţi erau celibatari situaţie identică şi pentru preoţii geţi. Chiar şi ticluirea familiei monogame din care s-ar fi născut Iisus este în contradicţie cu realitatea istorică a societăţii iudaice şi amintesc că Irod l, ajuns rege al Iudeii cu sprijinul triumvirului roman Octavianus Augustus, după cum spune Josephus: ,,avea numeroase soţii, fiindcă datina strămoşească îngăduia iudeilor să aibă mai multe neveste, iar regele îşi găsea plăcere în asta”. Cu această plăcere şi-au ogoit ei oful pînă în anul 1019 cînd rabinul Gerhom din Worms interzice poligamia cu care au scandalizat Germania şi au determinat alungarea lor din ţară. Iar ivriții înstăpîniți la Qumran după asasinarea lui Ili, aveau cu ei și soțiile sau mai sigur acele kedeșe pe care le numeau tot ,,soții”, adevăr confirmat arheologic de mai multe schelete de femei descoperite aici!
În toate scrierile din Noul Testament se face referire totdeauna la rugăciuni în sinagogi sau în Templul din Ierusalim dar niciodată în faţa crucii ca simbol al sacrului şi nu se aminteşte de gestul de a face semnul crucii. Mai mult: ,,blestemat fie acela care îşi atîrnă chipul pe lemn” cu referire la icoane, pentru că iudaismul interzicea cultul imaginilor pictate specifice creştinismului arimin al geților chiar dacă şi prin sinagogi sînt fel de fel de imagini şi statui. Deci este o ipocrizie toată pretenţia pretinsului iluminat iudeu, pentru că pînă după mijlocul secolului lV î.e.n. ei practicau idolatria în draci prin cultul satanist al falusului, iar mai tîrziu s-au bosumflat ridicînd-și nasul pe sus, cînd au început să-şi considere sacre smintelile despre care ceilalți spuneau că sînt ,,basme iudaice”!
Ori geţii practicau cultul crucii cu patru milenii înainte, aşa cum au dovedit descoperirile de la Stefăneşti, Gorban şi Cucuteni iar neamul nostru din Ki-en-gi punea semnul crucii cînd scria pe tăbliţă numele vreunei divinităţi. În insula Samos, cabirii: ,,au fost cercetaţi şi botezaţi cu vin în credinţa sfintei cruci a Mîntuitorului” de către Zamolxe iar galii/galaţii din Mesia au trecut în frunte cu regele lor la religia crucii pe la anul 350 î.e.n. cînd au fost botezaţi de preotul get ,,cu vin şi pîine strămoşească şi numit cu epitetul de fiu al crucii strălucitoare”. Bazorio, conducătorul neamului este uluit de răutăţile geţilor din dreapta Istrului(Mesia): ,,Neamul acesta a fugit şi s-a oprit într-o prăpastie, trebuie să fie o minune şi Creatorul(Sfîntul Soare) să îi ajute să revină la veşnica credinţă a crucii” iar falnicul boero Bisto se intitula: ,,credinciosul în sfînta cruce şi conducătorul geţilor”.
Oricît ai căuta în plăsmuirile mozaicilor, în veci nu găseşti asemenea idei. În Epistola lui Pavel către galateni spune galilor la 3,1: ,,O, Galateni nechibzuiţi! Cine v-a fermecat pe voi înaintea ochilor cărora a fost zugrăvit Iisus Hristos răstignit? 3,2 Iată numai ce voiesc să ştiu de la voi; Prin faptele Legii aţi primit voi Duhul, ori prin auzirea credinţei? 3,3 Sînteţi atît de nechibzuiţi? După ce aţi început prin Duhul, vreţi acum să sfîrşiţi prin firea pămîntească? 3,7 Înţelegeţi şi voi dar, că fii ai lui Avram sînt cei ce au credinţă. 4,9 …după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă mai întoarceţi iarăşi la acele învăţături începătoare, slabe şi sărăcăcioase, cărora vreţi să vă supuneţi din nou”? Supărarea lu Şaul este determinată de refuzul galatenilor(urmaşii galilor stabiliţi cu 300 de ani în urmă şi care practicau religia geţilor) de a accepta fariseismul în forma propusă de el şi alţii ca el, chiar dacă ştia că aceştia au o religie diferită de a iudeilor şi pe care o califică slabă, începătoare şi sărăcăcioasă. Se mai sumeţeşte împotriva imaginii zugrăvite a lui Iisus răstignit care nu putea intra în guşa unui iudeu sadea fiind interzisă de religia lor deși toate textele și locurile din sinagogi sînt pline de așa ceva și chiar chipuri cioplite!
Dar marea supărare vine de la înţelegerea opusă a relaţiei cu Dumnezeu pe care o aveau ivriţii şi galatenii. Pavel pretinde o cunoaştere a divinului prin credinţă nestrămutată în dogma religioasă a iudeilor, adică am spune noi astăzi că asemenea comportament se numeşte îndobitocire, pe cînd galatenii consideră relaţia cu divinitatea ca o finalitate a faptelor bune făcute în viaţa pămîntească şi punerea individului în slujba comunităţii sale, concepţie identică cu religia geţilor din stînga Istrului. Apocalipsa lui Ioan ne mai dă unele informaţii cu privire la vizita lui în ceruri: 1,11 …Ce vezi scrie într-o carte şi trimite celor şapte biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia(Aman) şi Laodicea”. Toate aceste biserici sînt situate în provinciile romane Galatia şi Siria adică ţinuturile unde trăiau urmaşii galilor şi pe care geţii spun că le-a binecuvîntat puterea crucii; ,,sfînta cruce se va întinde peste Siria. Sfînta cruce va străluci peste galii cei roşcaţi”. Şi tot în aceste ţinuturi au apărut primele biserici creştine care aveau ca simbol al sacrului pus deasupra uşii de la intrare, crucea cu braţele egale înscrisă în cerc, semn identic cu al geţilor. Mozaicii aveau atunci ca simbol al sacrului legămîntul/falusul purtat ca talisman la gît iar rabinii aveau chiar un colier de asemenea podoabe deocheate și pe deasupra steaua cu cinci colţuri, pe care o vor readuce în memoria lumii prin îngrozitoarea ideologie a bolșevismului leninist născocită de cazarii mozaici.
Există diferenţe foarte mari între evanghelişti, în felul cum au descris familia lui Iisus. Dacă la Ioan apare o singură dată mama lui şi căreia îi vorbeşte ca unei străine iar ,,fraţii” sînt prezenţi la eveniment dar tac, la Matei şi Marcu familia este completată şi cu ceva surori iar Luca îi găsește o familie monogamă cu precizarea originii tatălui şi stabilirea unei genealogii pînă la Avram şi chiar mai sus în ceruri! Ce să mai spun despre asemenea mîrșăvii, maeştri desăvîrşiţi ai minciunii!
Evangheliile lui Marcu şi Matei au fost scrise după distrugerea Ierusalimului în anul 70 iar evanghelia lui Luca este scrisă ultima pe la anul 100 sau ceva mai devreme. La Matei, Luca şi Ioan, Iisus apare în istorie ca un bărbat la treizeci de ani dar Luca introduce în mitologia creştină naşterea în iesle şi descrie fidel imaginea de pe tăbliţa 3 imprimată de Zamolxe în insula Samos pe la 550 î.e.n. Există o mică diferenţă, pe tăbliţă sînt doi măgăruşi aşa cum apare la Matei cînd povesteşte intrarea Mîntuitorului în Ierusalim: 21,2 ,,şi le-a zis: Duceţi-vă în satul dinaintea voastră, în el veţi găsi îndată o măgăriţă legată şi un măgăruş împreună cu ea; dezlegaţi-i şi aduceţi-i la Mine”, iar Luca spune că a intrat în Ierusalim călare pe un asin.
Este mai mult decît ciudat că lipsesc date despre existenţa şi moartea năprasnică a lui Ili/Iisus din surse istorice iudaice, greceşti şi romane totul bazîndu-se numai pe scrierile religioase ale ivriţilor. Dar odată cu descoperirea manuscriselor de la Qumran, avem şi altfel de informaţii care au fost ocolite cu mare grijă de către Biserică şi istorici pentru că scoteau în evidenţă o mare mişelie. Esenii şi-au încheiat istoria prin anii 68-70 sub măcelul roman cum le place să mintă istoricii, ebraiştii şi apologeţii iudeo-creştinismului chiar dacă informaţiile epigrafice spun că au vieţuit în această regiune pînă în secolul Vl al erei noastre. Amintesc aici, pentru a-i bate pe mincinoşi la tălpi, manuscrisele intitulate Documentul Damanscian şiComentariul la Habakuk care scriu despre un ,,Învăţător al Dreptăţii” ce a murit ca un martir ucis de mîna unui ,,preot nemernic” numit şi ,,Omul minciunii”.
Rabinii din Ierusalim aveau puternice sentimente de ură faţă de aceştia pentru că sub nasul lor practicau un cult ce nu-l puteau accepta. Esenii considerau că martirizatul lor conducător a fost Mesia care va învia şi va reveni pe pământ. Ori aceştia sînt geţii şi galii cei roşcaţi la care s-au refugiat românii după ce l-au luat pe crucificatul Ili de la iudei. Tăbliţa 58 aminteşte această grozăvie şi spune despre gali că s-au îngrămădit în mare număr şi l-au jelit fierbinte. Autenticitatea informaţiei nu poate fi pusă la îndoială pentru că de ea nu s-a ştiut decît după citirea manuscriselor iar aceste texte au fost scrise de la mijlocul secolului ll î.e.n. pînă în anul 68 cînd trupele romane au apărut în regiune iar centrul de la Qumran a fost părăsit de fanaticii mozaici farisei numiţi şi zeloţi.
Dar cumplita moarte a lui Ili a mai fost menţionată şi într-o scrisoare descoperită în anul 1970 în arhivele din Liverpool, atribuită lui Pilat, prefectul roman al Iudeei în anii 26-36 care era adresată împăratului Tiberiu. Acesta încearcă să se dezvinovăţească de moartea lui Ili/Iisus spunînd că nu a avut suficiente trupe pe care să le opună puhoiului de fanatici iudei care cerea moartea acestuia. Scrisoarea a fost cercetată de Vatican, hotărînd că este un apocrif din secolele lV – V fără a exclude că unele fapte din înscris ar fi reale.
Ca să înțelegem ce adevăruri încearcă să ascundă întunecații din șărpăria Vaticanului dau un tras din răvășel să le stea în nas acestor secături, dar nu numai lor. Fragmentul prezentat mai jos dovedește atît pentru orbi cît și pentru surzi că personajul pe care ei l-au plăsmuit numindu-l Iisus, este în adevărul istoric și nu cel ,,revelat” în făcăturile lor, un bărbat care nu aparține rasei semite: ,,Trecînd într-o zi pe lîngă lacul ce se cheamă Siloam(în apropiere de Ierusalim) am văzut acolo mare mulțime de oameni, din nou în mijlocul ei era un tînăr. Mi s-a spus că este Iisus. Era tocmai ceea ce puțin mă așteptam să văd, atît de mare era deosebirea dintre el și ascultătorii lui. El părea a fi cam de 30 de ani. N-am văzut în viața mea o privire atît de senină și de dulce, un contrast izbitor între el și ascultătorii lui, cu bărbile lor negre și fețele încruntate.” Ori tăbliţele 55 şi 58 confirmă întocmai aceste fapte atît de veridice și violente dovedind că scrisoarea este o copie cu informații autentice, pe care însă biserica creștină refuză să le recunoască, fiindcă ar răsturna toată făcătura iudeo-satanistă.
Dar și manuscrisele descoperite la Qumran, centrul esen sau al religiei geților în Palestina, ne dezvăluie această realitate ocultată cu mare viclenie și ferocitate de frățiile iudeo-creștine. În textul intitulat Cartea esenă a Învățătorului Iubirii avem informații asemănătoare cu cele din scrisoarea pretorului Pilat privind întîlnirile lui Ili/Iosius cu iudeii pe malul unei ape însă în aceeași regiune: ,,Învățătorul mergea pe malul rîului, acolo unde se adunase mulțimea dornică de a-I asculta cuvintele… Și Învățătorul le-a zis: «S-a spus strămoșilor voștri să nu rîvnească la nimic din ceea ce aparține vecinului și acum eu vă spun vouă să nu doriți nimic din ceea ce nu este în puterea vostră, pentru că numai ceea ce este în voi vă aparține; iar ceea ce este în afara voastră aparține altuia»”. Deci Învățătorul nu aparținea neamului ivrit cum limpede se înțelege din felul de adresare al acestuia către iudei.
Un alt manuscris descoperit tot la Qumran ce dovedește că Iisus/Ili nu a fost de neam ivrit, esteEvanghelia esenă a păcii, unde păstrăm pentru trebușoara noastră următorul tras: ,,Toți aceia care erau în jurul lui Iosius ascultară aceste cuvinte cu uimire, căci ele erau pline de forță și îi învățau într-un fel cu totul nou decît o făcuseră rabinii și scribii. Soarele asfințea și totuși ei nu s-au înapoiat la casele lor. Așezîndu-se în jurul învățătorului întrebară: «Doamne care sînt aceste legi ale vieții?» Atunci Iosius s-a așezat în mijlocul lor și le-a vorbit astfel: «Adevăr zic vouă, nimeni nu poate fi fericit dacă nu cunoaște Legea.» La aceasta cei din jurul Învățătorului îi spuseră: «Noi toți urmăm legile lui Moșe, legiuitorul nostru, așa cum sînt consemnate în scrierile noastre sfinte.» Atunci Iosius le-a zis: «Nu căutați Legea în scripturile voastre, căci Legea este viață, în timp ce scrierea este moartă… Voi nu puteți înțelege cuvintele vieții, pentru că trăiți în moarte. Patimile și urile vă întunecă vederea, iar urechile voastre sînt atinse de surzenie. Totuși vă spun că nu vă este de nici un folos să aveți ochii fixați pe scrierile a căror literă este moartă, dacă prin faptele voastre, voi huliți pe Acela care va dat Legea…. Eu sînt trimis de Tatăl pentru a face să strălucească în fața voastră lumina vieții… Li s-a spus strămoșilor voștri să-l respectați pe Tatăl vostru Ceresc și Maica voastră Pămîntească și să urmați poruncile Lor ca zilele voastre să fie nenumărate pe pămînt.»” Poate că Ili vrea să le amintească ivriților că strămoșii lor de demult în frunte cu Avraam, se închinau aceluiași Tată Ceresc ca și geții așa cum rezultă din Apocriful facerii, dar îmbolnăvindu-se rău de turbarea numită vedenie, au dat de Talpa Iadului cu care au ajuns la mare iub. Continui cu citatul din manuscrisul de mai sus: ,,Un altul spuse de asemenea: «Moșe care a fost cel mai mare în Israel, a lăsat părinților noștri a mînca carnea animalelor pure și a interzis numai carnea animalelor impure. Pentru ce ne interzici tu folosirea cărnii tuturor animalelor? Care este Legea care vine de la Dumnezeu? Este a lui Moșe sau este Legea Ta?» Atunci Iosius le răspunse: «Iahwe a dat strămoșilor voștri prin mijlocirea lui Moșe cele zece porunci… scribii și fariseii au făcut din ele de o sută de ori cîte zece porunci și au încărcat umeri voștri cu poveri zdrobitoare, poveri pe care ei înșiși n-au știut să le poarte… Iată pentru ce scribii și fariseii au atît de multe legi.»” Vedem limpede ca apa de izvor că vorbitorul și ascultătorii iudei aparțin a două popoare diferite, avînd religii diferite cu texte sacre care, se contrazic în întregul lor. Interzicerea consumului de carne era specific numai religiei geților, pe care unii răuleni, numiți eseni, o practicau sub nasul ivriților în toată Palestina și mult venin și ură le-au făcut întunecaților rabini. Și aceste fărîme de adevăr sînt o mică parte din istoria și cultura noastră identitară, falsificată și ocultată de organizații criminale care ne-au scris istoria după interesul lor.
În manuscrisul esen intitulat Legea Sfîntă avem informații despre apariția pe pămînt a acestei Legi a Tatălui Ceresc, loc binecuvîntat de Ziditor cu numele de Țara Sfîntă: ,,Tu, O, Lege Sfîntă/ Arborele Vieții/ Care te înalți în mijlocul/ Mării Veșnice./ Care ești numit/ Pomul Vindecărilor sufletești/ Pomul uimitoarelor vindecări/ Al tuturor Vindecărilor/ Și pe care se sprijină semințele/ Tuturor chemărilor noastre… Fiii Luminii/ Care lucrează în Grădina Frăției/ Se adăpostesc în Legea Sfîntă/ Binecuvîntați sînt aceia care sălășluiesc în Ea!” Numai la neamul get sau Neamul Scoborîtor din Zei cum îl numea poetul latin Ovidiu, apar aceste concepte teologice Pomul Vieții sau al Cunoașterii, Marea Veșnică, Frăția Celui Ales, Fiii Luminii, Legea Sfîntă – atît în cult, cît mai ales în mitologia noastră populară, adică stratul din mentalul colectiv care a păstrat mult din vechea religie strămoșească, dar nu se găsesc deloc în scrierile pretins revelate mozaicilor.
Manuscrisul Comuniunea cu îngerul apei ne spune că: ,,Legea Sfîntă a Tatălui Ceresc este ca un rîu care șerpuiește prin pădure: toate creaturile se adapă din acesta. El nu este numai pentru unii ci pentru toți.” Și din aceste locuri pline de păduri, pajiști, rîuri sfinte, Legea a fost dusă în Palestina cum se scrie limpede în manuscrisul intitulat Evanghelia esenă a lui Ioan: ,,Din locuri îndepărtate deșertului veniră Frații pentru a purta mărturia luminii, ca toți oamenii prin ei să poată merge în lumina Legii Sfinte.” Un mic fragment de manuscris păstrat în arhiva Vaticanului spune că: ,,Legea a fost plantată în/ Grădina Frăției/ pentru a lumina inima omului/ și a întinde înaintea lor/ toate căile adevăratei virtuți.” Asta este Legea lui Dumnezeu, Legea Adevărului și Dreptății dar numită și în alte forme în scrierile din Noul Legămînt și care nu are nimic comun cu mozaismul sau cu iudeo-creștinismul.
Mai este un document care aruncă în aer toată plăsmuirea celor ce au scris în numele religiei crucii în primele secole. Se numește Scrisoarea lui Lentulus iar autorul care era proconsulul Tigrului și Sidonului în acele vremuri a trimis-o împăratului Tiberiu și Senatului roman. Manuscrisul a apărut menționat pentru prima dată în anul 1421 la Roma de un italian ce l-ar fi tradus după unul grecesc ceva mai vechi care a fost adus de la Constantinopol. ,,…poporul îl numește «Profet al Adevărului», iar ucenicii zic că este Fiul lui Dumnezeu, cel ce a făcut cerul şi pământul și toate cele ce au fost şi vor mai exista în univers! Omul acesta are o înfățișare simplă, e de statură mijlocie, are o faţă minunată, nobilă. Uitîndu-te la el, poţi să-l îndrăgești şi să te temi de el totodată. Părul, de culoarea nucii coapte, îi atîrnă drept pînă la urechi, iar mai jos e răsucit în inele de culoare ceva mai deschisă şi strălucitoare, pe umeri îi este ciufulit, iar la mijlocul capului despărțit – cum se obișnuiește la nazariteni; fruntea îi este senină şi netedă, faţa fără riduri şi pete arată liniște și forță. Nu poți găsi nici un cusur formei nasului şi gurii, barba este deasă, de culoarea părului, nu prea lungă, în mijloc despărţită. Privirea dreaptă și pătrunzătoare, iar ochii albaştri-verzi, senini şi vioi. Cînd tună e înspăimîntător – cînd dojenește e prietenos şi delicat, vioi în gravitatea lui. Cîteodată a plîns, dar niciodată nu a rîs. Ținuta corpului mîndră şi dreaptă, mîinile şi brațele pline de farmec, în discuție serios, modest și sobru, așa că poate fi pe drept cuvînt denumit după prooroci: cel mai frumos dintre fiii oamenilor… Cât despre învățătură, el atrage atenția întregului Ierusalim. Cunoaște pe dinafară toate științele, fără a fi studiat vreuna. Călătorește desculț, sau încălțat în sandale romane și cu capul descoperit. Se vorbește pe aici că asemenea om nu s-a mai văzut până acum prin părțile acestea. Mulți iudei îl consideră chiar ca trimisul lui Dumnezeu; alții îl denunță că lucrează contra legilor imperiale romane. Mă revolt foarte contra acestor iudei pizmași. Omul acesta nu a cauzat nicio nemulțumire niciunui om, niciodată.”
Textul a fost cunoscut pentru prima dată în secolul Xlll iar în prezent este considerat apocrif sau chiar fals. Asemănarea pînă la identificare cu portretul lui Ili de pe tăbliţa 55 este năucitoare!Ideea coincidenței este exclusă pentru oricine sau orice, iar informațiile manuscrisului trebuie luate ca autentice pentru adevărata noastră istorie veche și nu cea falsificată din manuale. În manuscrisul descoperit la Qumran și intitulat Evanghelia esenă a păcii Ili chiar așa le spune iudeilor: ,,eu sînt trimis de Tatăl” ceea ce dovedește autenticitatea informațiilor din scrisoarea romanului Lentulus. Dar și expresiile din text, ,,profet al Adevărului” și ,,Fiul lui Dumnezeu” arată că personajul din scrisoare era adeptul religiei geților și cunoștea foarte bine Calea/Legea Adevărului și Dreptății fiindcă numai în textele sacre ale geților și esenilor găsim aceste formule teologice, ele lipsind cu desăvîrșire din scriiturile mozaicilor pretins a fi revelate, adică șoptite de Întunecimea Sa Iahwe!
Într-o traducere a Scrisorii lui Lentulus în limba engleză, am găsit următorul paragraf care lipsește din cele apărute în limba română: ,,în acest moment trăiește în Iudeea, un om de o virtute unică, al cărui nume este Isus Cristos, pe care barbarii îl cinstesc ca pe un profet, dar discipolii lui din dragoste îl adoră ca pe fiul nemuritorului Dumnezeu.” Dacă propoziția ,,pe care barbarii îl cinstesc ca pe un profet” există cu adevărat în textul latin și cel grec și eu asta cred, atunci cei care au făcut ,,șmecheria” eliminării citatului, știu mult mai multe despre adevărata origine a iudeo-creștinismului și îi țin pe tîmpiți tot în ceața revelațiilor iudeo-sataniste. Nici Vaticanul nu s-a sfiit să dosească ceva scrisorele descoperite la Qumran motivînd că nu dau bine la urdoarea mozaică poleită ca vedenie cerească! Paragraful eliminat, menționat mai sus, arată fără dubii că Ili/Iisus era ,,barbar”, adică străin din nordul Istrului, adevărul fiind tocmai cel dezvăluit și de tăblițele de plumb găsite la Sinaia, dar și de textele iudeo-creștinilor Justin Martirul și Meliton din Sardes scrise în partea a doua a secolului ll și folosite de Eusebiu din Cezareea în Istoria bisericească!
Faptele povestite de scrisorile lui Lentulus și Pilat – persoane care au trăit evenimentele pe viu ca oficiali ai imperiului roman – sînt confirmate pe deplin de informațiile descoperite pe tăblițele de plumb ale geților și de scrierile esene Evanghelia Păcii și Cartea esenă a Învățătorului iubirii, dovedind autenticitatea evenimentelor istorice prezentate și, pe cale de consecință, marea făcătură a ivriților zeloți și a iudeo-sataniștilor numită ca religie creștină, însă corect iudeo-creștinism.
Dar sare în ochi în cele două scrisori, descrierea personajului Iisus care nu aparține rasei semite, autorii scoțînd în evidență contrastul uluitor de fizionomie dintre vorbitor și ascultătorii iudei, iar prin aceasta se infirmă toate scrierile ,,revelate” înguste sau late, ale religiei iudeo-creştine și implicit originile ei. Este firesc ca documentele menționate mai sus să fie negate de către frăția întunecaților Militia Crsiti, autoarea acestei monstruozități și beneficiara făcăturii! Dacă pretinsul fals ar fi fost făcut de către un roman, el nu are logică fiindcă atunci nu exista iudeo-creștinism, iar dacă a fost făcut mai tîrziu chiar de către un iudeo-creștin atunci ipoteticul autor nu dă dovadă că era întreg la minte fiindcă un fals are o logică a lui și sprijină un interes. Însă conținutul scrisorilor tocmai distrug fundamentele dogmei iudeo-creștine, arătînd că Iisus cel din antichitate, și nu cel născocit de către ivriți, nu aparținea acestui neam, ci el era venit din altă parte acolo și a fost crucificat de către fanaticii farisei fiindcă le-a demascat făcăturile și golăniile cu care umblau să zăpăcească lumea.
Înscrisurile amintite mai înainte nu descriu genotipul semit cu fețe întunecate, păr negru, creț, aspru și sîrmos, nas mare și coroiat și bărbi stufoase(cele două fotografii din dreapta), nici tipologia populației mediteraneene, nordice ori galice, ci numai pe cea din Carpaţi, adică strămoșii noștri geţi aşa cum dovedesc şi tăbliţele ce ne dau informaţii exacte despre fizionomia lui Ili, martirul crucificat de fanaticii ivriți farisei și zeloți pe care noi încă nu vrem să ni-l revendicăm cu mare respect şi pioşenie ca unul din marii martiri ai neamului mioritic. Pentru a le demasca mișelia, am pus la stînga imaginea cunoscută a lui Iisus Cristos în ipostaza de Păstor al Neamului Omenesc, unde el apare cu vestimentația specifică populației ivrițe deși pînă pe la anii 400 el era prezentat cum se vede în fotografia de jos. Spre dreapta am pus statuia unui get aflată în prezent în Muzeul Vaticanului și capul acestei sculpturi separat. Lîngă el am pus capul Marelui Preot al Neamului Scoborîtor din Zei, Ili așa cum apare el pe tăblița 54 dovedind prin asta că românii de azi păstrează în fizionomia lor foarte mult din cea a strămoșilor noștri, falnicii geți. Dacă născocitul ivrit Ioshua ajuns la noi ca Iisus ar fi fost semit trebuia să aibă o mutră ca a celor ce își spuneau ,,Beni Israel” sau ca a marelui lor plăsmuitor Josephus Flavius, ultimele două fotografii spre dreapta.
Bunul Păstor, iudeo-creștinism așa cum și-l imaginau ei în secolul lV cînd încă nu erau stăpînii imperiului roman. Spre dreapta, următoarea vedere este a unuia dintre cei doi însoțitori ai Sfîntului Soare din creștinismul arimin, numiți de greci cabiri sau dendrofori. Mai departe spre dreapta este o iconiță a geților cu un cabir care săvîrșește un ritual de purificare pentru însănătoșirea unei persoane bolnave. Practica a ajuns pînă la începutul secolului XX prin dansul călușarilor. Cei doi bărbați care îl însoțesc pe călăreț, au aceeași vestimentație ca Bunul Păstor! În margine este o carpetă oltenească de pe la anii 1890-1920 cu Pomul Vieții pe care sînt așezate patru păsări. Trei sînt mai mici și seamănă foarte bine cu pasărea mică din imaginea cu Bunul Păstor, fiind situată la stînga capului, iar pasărea mai mare de pe mijlocul Pomului Vieții sau al Cunoașterii, este situată la dreapta capului Bunului Păstor. Poate că pasărea mică este o ciocîrlie, așa cum a fost numit de mai multe ori Ili pe tăblițele de plumb, iar cea mare este pasărea măiastră sau fenixul cum i-au zis pricepuții greci.
Un alt document care confirmă informațiile de pe tăbliţele geţilor dar şi a celor din scrisoarea menţionată este o traducere a lucrării lui J. Flavius Istoria războiul iudeilor împotriva romanilor în limba rusă, făcută în secolele Xl-Xll şi care ne dă alte date despre moartea lui Iisus dar foarte asemănătoare cu conţinutul tăbliţelor noastre dovedind faptul că tălmăcitorii s-au folosit de unele scrieri religioase apocrife dar care sînt autentice. ,,Şi a poruncit (Pilat) să fie adus în faţa sa făcătorul de minuni. Punînd să fie cercetat a recunoscut că acesta era un binefăcător şi nu un răufăcător sau răzvrătit sau unul din cei care vrea să ia puterea şi i-a dat drumul. Şi într-adevăr i-a vindecat soţia ce îi era pe moarte. Şi s-a îndepărtat la locul său obişnuit şi faptele sale obişnuite le făcea. Cărturarii, otrăviţi de invidie, i-au dat lui Pilat 30 de talanţi pentru a-l omorî. Iar acesta luînd banii, lăsă voinţei lor executarea acestei mişelii. Aceştia îl prinseră şi îl răstigniră împotriva Legii părinţilor lor… Unii susţin acum că a fost înviat, alţii că a fost furat de prieteni. Cine are dreptate nu ştiu”. Tăbliţele strămoşilor noştri chiar asta spun despre soarta lui Ili, că iudeii l-au ucis din ura fără margine împotriva a tot ce nu ieşea de sub freza lor iar fapta este confirmată şi de J. Flavius. Tăbliţele 55 şi 56 spun cum Noe împreună cu ceata lui au luat trupul lui Ili l-au pus la poarta cetăţii, după ce au plătit o taxă autorităţilor romane şi l-au adus în Geţia, informația fiind confirmată de tălmăcirea rusă a scrierii lui J. Flavius.
Urmele adevărului istoric le mai găsim și în scrierile talmudice din secolul l sau ll care spun numai pentru luminarea lor, despre Ili sau Iisous astfel: ,,Ieshu practica vrăjitoria și uimea pe Israel” (B. Sanhendrin 43,a, amintit de Mircea Eliade în Istoria ideilor și credințelor religioase, vol. ll, pag. 305 ediția 1992.) Chiar scrisoarea lui Lentulus spune despre iudeii pizmași că umblau peste tot cu pîra, acuzîndu-l pe Ili de cîte în lună și pe pămînt, inclusiv că ar cloci ceva împotriva împăratului! Expresia ,,uimea pe Israel” arată tocmai ura și înveninarea ce o arătau rabinii și fariseii din Iudeea marelui preot al geților adeptul unei religii opuse mozaismului.
Epistola luiPavel către iudei aminteşte de locul martirajului lui Ili la 13,12: ,,De aceea şi Iisus ca să sfinţească norodul cu însăşi sîngele Său, a pătimit dincolo de poartă”, adică hoţie şi făcătură toată făcută din vedenie dar ţinută ca har divin. Grozăvia acestei crime este menționată și în manuscrisul descoperit la Qumran și intitulat Documentul sadochit, unde la capitolul Despre pedeapsa viitoare a celor nesupuşi, spun despre conducătorul casei Pelag, că a fost crucificat fiindcă a pîngărit templul mozaicilor,iar prin sîngele lui s-a făcut purificare prin ispășirea sacrilegiului după căpățînele lor.Ambele izvoare confirmă faptul că Ili a fost victima unui act de sacrificiu ritualic al rabinilor mozaici, astfel ca prin sîngele său să fie ,,curățat” templul Satanei de ,,pîngărirea” adusă de Marele Preot al geților.
Mai aduc o dovadă arheologică privind monstruozitățile numite azi ,,revelații” care în fapt sînt crime asupra Neamului Omenesc puse la cale de cea mai odioasă organizație criminală ce și-a făcut felul printre oameni.
Fotografia din stînga este Iisus răstignit după hagiografia iudeo-cretină, iar cea din dreapta este cea a lui ,,Orfeu, păstorul răstignit”. Deasupra crucii este o semilună, iar deasupra acesteia este crucea cu brațele egale. De-a dreapta și de-a stînga acesteia sînt cîte trei cruci, dar răsucite puțin care seamănă cu ,,crucea sf. Andrei”. Imaginea are următoarea inscripție: OPΦEOC BAKKI(baci: șeful stînei, conducător, îndrumător) KOC(coși: a lovi, a bate, a desprinde, a nimici), adică după înțelegerea mioritică se tălmăcește astfel: Orfeu, păstorul/baciul distrus/răstignit. Textul este scris în limba română veche fiindcă grecii din secolele l-ll ale erei noastre ca și cei de azi, nu folosesc litera C pentru consoana S, ci numai semnul Σ.
Amintirea laconică a existenţei lui, nu este determinată de sărăcia informaţiilor ci de cloceala ce au pus-o la cale ivriţii, romanii şi grecii să-şi însuşească înţelepciunea şi martirajul acestui om deosebit. În cazul lui Ili/Iosius, sărăcia datelor mă duce cu gîndul la potlogăria lui Herodot pusă la cale, de cinstire a grecului Pitagora şi prezentarea lui Zamolxe ca un om de nimic bun doar pentru sclavie şi incapabil să înţeleagă cum vine cu subţirimea înţelepciunii!
Informaţiile arătate mai sus coincid în cea mai mare parte cu cele furnizate de tăbliţele de plumb ale geţilor numai că aici avem şi originea lui de neam precum şi legătura care exista între strămoşii noştri şi galii sau galatii din Galatia şi Galileea iar secta esenilor din această regiune era îndrumată spiritual de marele preot get cum ne arată limpede documentele lor descoperite la Qumran, o parte făcute publice iar altele ascunse încă în arhiva secretă a Vaticanului dar şi miturile solomonarilor noştri!
A venit timpul să ştim adevărul despre aceste evenimente care sînt măsluite cu mare meşteşug de aproape 2000 de ani iar Ili să aibă dreptul la istorie şi la veşnică amintire în memoria colectivă a neamului rumun!
CONSTANTIN OLARIU ARIMIN
SURSA: www.ariminia.ro
.jpg "2012 - Schimbarea iminenta a Dimensiunii 76")
.jpg "2012 - Schimbarea iminenta a Dimensiunii 77")
.jpg "2012 - Schimbarea iminenta a Dimensiunii 83")
