Zamolxis primul legislator al getilor/gotilor

NOTA: Daca reusiti sa va concentrati sa cititi si sa intelegeti acest articol veti intelege foarte multe despre trecutul acestui neam si despre Romania zilelor noastre asa cum este ea. :)

Traducerea: Maria Crisan

CAPITOLUL I, 1-14

§1. Tăblitele cerate împreună cu celelalte manuscrise, atunci când vorbesc despre originea legilor paternale (nationale), fac referire la SAMOLSE. Despre el nu se stie foarte exact dacă a fost sau nu om si când s-a născut. Totusi, cei mai multi autori afirmă, cu cea mai mare usurintă, că s-a născut într-un loc pe Pământul Tracic. Pe atunci’ acolo locuiau Getii, „Qreikwn andreiotatoi kai dikaiotatoi ” (Hdt., IV, XCIII, spre final), adică „cei mai curajosi si mai drepti dintre traci”, cu cuvintele lui Herodot. Dintre virtutile lăudabile, pe bună dreptate, este adăugată cea de neînvinsi cu care Procopius (IV, Hist. Goth., 419) îi înfrumusetează pe Goti.

Cei care în Tracia erau numiti Geti au fost numiti pe vremea lui Procopius (istoric grec mort A.D. 562) Goti si în vremuri mai vechi fuseseră numiti Sciti. Acestor autori le datorăm încrederea cuvenită, căci ei sunt printre cei mai buni; pe lângă acestia, printr-o demnitate si autoritate străbună, s-a impus si strălucitul Messenius (Praefata la ed. versific. a legilor semnată Ragvaldus) care în putine cuvinte, a arătat cu atâta claritate si perspicacitate că cele dintâi legi la Svioni si Goti (Geti) au fost alcătuie de Samolse. Că această concluzie este în chip necesar cea mai corectă, a învesmântat-o în cuvântul infailibil. În subsidiar, dacă mai era nevoie, s-au înscris după aceea opiniile unor străluciti savanti ca BOXHORNIUS (Hist., VII, la anul 401), LOCCENIUS (Antiquit. Sveog., lib. I, c. 1), SCHERINGHAM (De orig. Angl. , c. IX, X, XI), HACHENBERGIUS (De orig. Sved., § X1I, ff.), IACOB GISLON (în pref si Chron. p.m. 5 spre final) si în câte alte locuri unde se exprimă aceeasi părere despre Geti, Goti si Sciti, pe baza diferitelor argumente si în mintea scriitorilor de discipline ale doctrinelor, scriitori printre cei mai luminati: acest adevăr este perfect confirmat de nenumărate probe. De retinut acest adevăr unic si anume că Getii si Gotii au fost unul si acelasi neam si că acestia s-au mai chemat si cu numele de Sciti (Joh. Magn. Hist., S. 4, lib. I, c. IV, f.f, Schol. Antiq. In Adam N. LXXXVII si autorii cap. urm.)

§2. Asadar ei sunt numiti GETAE, GOTHONES, GOTHINI, GETAR, GETTAR, JETTAR, JOTTAR, GAUTAR2, GOTAR3, ca si la indigeni, attrâ de la GA, GE, care e totuna cu GAU, GO, JO, GIO, GOJA, TERRA de Ia GIETA, care însemnează a naste, a dezvolta, a răspândi cu mare larghete (altii sunt de cu totul altă părere si anume că de la GAUT sau de la ATTYS, fiul râului Sangarius iubit de Cybele s-ar trage numele lor). SVIONES, SVEVI, SVIDIAR, SVIAR, SVEAR, SVIANAR s-ar trage de la Attys, de dată mai recentă; care mai este numit si ODINUS, SVIDUR, SVIUR, SVIFR, FTOLSVIDUR, SVIDUDUR, SVIDRIR, SVIDI, de la SVIDIA, însemnând a devasta prin incendii. Si se mai adaugă: SIGFADUR, SIGTHYR, SIGMUNDUR, SIGTHER, SIGTHROOR, SIGI; ba încă si GAUT, GAUTE, GAUTUR si WALGAUTUR, un ansamblu de nume administrative (de afaceri) si care se purta în acea vreme, desemnând si curaj si întelepciune si o finete încântătoare la toate popoarele învingătoare; distrugerea ogoarelor dusmanilor, incendii, asedii, a mai fost numită si ravagiu, ruină. De ce nu si Thrasar (mai vulnerabil de cruzimea tăierii si a arderii se cheamă, nu rareori este atacată mereu ca să fie expusă în public). Acesta mai este chiar si nume si obiect de cult al străbunului Attys prin cele mai nefolositoare jocuri (capricii) si magii; după aceea l-au invadat superstitiile, după cum aflăm din monumentele Eddice în locul si la locuitorii SVITHI-OD, SVI-THOD, ni se transmite că s-a dat de la sine un nume nou si perpetuu, acesta de abia pomenit.

§3. Si nici nu sunt experti în opere literare vechi care să nege această denumire pentru ODIN. Mai întâi, din motive gramaticale, asa trebuind să fie scris numele lui, ca venind de la SVIDRIR, SVIDRISTHIOD si nu SVITHIOD; sunt un fel de sofisme, ca niste enigme pe care nu le poate dezlega nimeni. Dar multimea grămăticilor se umflă în pene, umblând după glorii zadarnice, precum ignorantii nostri, din vanitate, le consideră admirabile. Fiindcă nu atât SVIDRIS, ci totodată prin alte titluri flexionare ale numelor, poate fi recunoscut Odinus, după cum deja am arătat mai sus. În cazul acestor vocabule în dezordine este întotdeauna mai clar dacă nu se exprimă decât în cazul unei multitudini de exprimări legate de acest cuvânt. Astfel este rezonabil de la GAUT sau GAUTUR, GAUTLAND, de la SIGI sau SIGTYR, SIGTUNA, de la SEMMINGUR, SEMMIING – HUNDRA, de la RAUMUR, RAUMELF, RAUMARIKE, de la INGI, INGLINGAR, de la SKIOLDUR, SKIOLDUNGAR, si se vor găsi în genul acestuia cu miile, unde cel de-al doilea caz, nu clar, ci precis, spre care se înclină, este de preferat. Vezi pe lângă acestea si alte documente de istorie – Thorstiens viikings soanr saugu (c. I), unde pot fi citite tocmai aceste cuvinte: pad eru Kallader Alfheimar, er Alfur Konungar ried fyri. Afheimo de la numele de rege Alfo. Ce vrea să spună? Că atacatorul, în opinia sa, ar avea mai degrabă nevoie să dovedească un alibi; dintr-un motiv similar cuvântul SVITHIOD sună popular SVEON si mai mult, si că întreaga afacere, în sine, în această manieră este spusă, că se poate duce la bun sfârsit numai prin sabie.

§4. Apoi, această vocabulă de ODINUS pare să fie cu mult mai veche decât sosirea lui pe lume. Iată pe ce se bazează cei care sustin acest lucru: sigur este că nu s-a făcut niciodată mentiunea acestui nume, înaintea aparitiei lui Odinus, nici de către scriitorii străini si nici de către cei indigeni. Ei se fortează să impună contrariul cu abilitate si prin bagatele, că după cum reiese din scrierile Eddice, asa ar sta lucrurile. Căci astfel se găseste în prefata scrierilor Eddice, unde în ambele cărti, scrise cu multă grijă, ei numesc DROTZET al Inaltului Tribunal Pretorian, eroina prea cerescului si însotitorului, stăpânului, MARELUI GABRIEL de la Gardie, pe care Academia din Upsala o are de multă vreme: ” thadan for Othin i Svithiod, thar var sa Kongur er Gylsi het: oc er han fretti til Asia manna er Aesir voru Kalladir, for han i moti theim, oc baud seim i fit riki en fatimi fylgdi ferd theirra. Hwar sem their dvol thust i londum, ja thar par ar oc trutho men artheir voru theßradandr thui ar rikis menn sa tha olika flestum mannum othrum at segurd oc vitj. Thar thotti Othin sagrit vellir, oc Landzkostir godur, oc Kaus fier thar Vorgarstadt sem nu heitir Sigtun”. Odinus a plecat de acolo în Sveonia al cărei rege era Gylso. La el ajunsese cu faima numelui asiaticilor, cel căruia i se spunea AESIR si care, la urcarea lui pe tron, i-a invitat pe toti: acestia au dat curs invitatiei, fără zăbavă. Oriunde ti-ai fi îndreptat privirea, nu vedeai decât recolte înfloritoare, căci pretutindeni înflorea pacea, printre localnicii de bună credintă, erau acceptate de ei acele lucruri care erau gândite, în vreme ce pentru altii, stiinta si excelenta formei erau mai ademenitoare. Odinus, acolo unde a văzut că-i merge recoltei si că solul este fertil, a ales locul pentru cetate, pe care acum localnicii o numesc Sigtuna, thadan, spune autorul, for Othin et Svithiod. De aici, Odinus a sosit în Sueonia, după cum se numeste ea astăzi. Cu numele acesta se etalează ea, dar, în afară de acesta, ea s-a numit mai înainte Svithiod după cum o confirmă scrierile Eddice editate de prea-deliberatul Ressenius, fiind vorba de o editie rezultată prin colationarea mai multor exemplare: Esstr thad for han nordut that sein nu heiter. Cuvinte care sunt absolut aceleasi, ne asigură interpretul danez; aceasta concordă si cu versiunea latină a islandezului Olaus Magnus din anul 1629. Prin urmare este vorba de acelasi loc care acum se numeste Svithiod, adică Svecia. De aceeasi părere este si Stephanus Olaus Islandezul când, în anul 1646, demonstrează interpretarea ornamentată a Hauniei. Dar despre aceasta si despre multe alte cuvinte, nu mi se pare util a face apel la mai multe precepte decât s-a făcut până acum – ajunge.
CAPITOLUL II, 1-20

§1. Socot că s-a demonstrat suficient pentru a spune clar că Gotii si Getii sunt aceiasi, cei mai neînvinsi prin virtute si fapte si care mai sunt cunoscuti si sub alte nume; atât titulatura cât si orasele si popoarele le sunt comune; au subjugat multe alte popoare prin asediu, le-au adus sub stăpânirea lor. De ce? Asa cum din pământul însământat ies ierburile verzi, grâul cu tija noduroasă se înaltă zvelt la suprafata pământului cu spicele-i iesite ca dintr-un pântec, oare nu tot astfel au iesit si din Scandinavia noastră, în diferite momente ale istoriei, o grămadă imensă de colonisti si s-au răspândit, din acest pântec, în toate părtile lumii, după cum se vede? Acest lucru a fost întărit ca atare, cu mult înainte, de către Jornandes, numind aceeasi Scandinavie „o fabrică”, „un pântec al natiunilor”.

.

De bună seamă acestia au fost Getii sau Gotii care adesea, înainte si după Christos, au colindat înarmati pământul în lung si în lat si l-au cucerit; în sustinerea tezei că acestia au plecat din Gothia sunt mai multe argumente. Si mai întâi de toate, acest adevăr istoric este sustinut de:

.

I. Monumentele vechilor poeti pe care ai nostri îi numesc SCALLDI; descrierile lor se sprijină pe atare argumente care, de la natură, sunt imuabile. Acestea sunt deduse chiar din cer, din soare, mare, lacuri, izvoare, râuri, copaci, munti si din altele; de unde si adevărul poate fi clar perceput.

II. Deplina concordantă a istoriilor nationale cu cea a cărtilor si analelor. După cum lui Olaus Petri (autor al unui Chronicon) i-a scăpat să specifice acest lucru, eu însumi nu stiu în ce chip au fost smulsi de către altii si dusi cu forta în alte locuri Gotii acestia. Date fiind împrejurările, de o foarte mare nestatornicie, de fapt din necunoasterea adevărului, au fost cuprinsi în preambulul Cronicii într-un context ridicol si stupid.

III. Consensul general al scriitorilor străini, pe care cu greu îl vom distinge. De ce? Pentru că aproape nu există nici un loc, nici atât de lung si nici atât de ascuns pe care teroarea virtutii Gotilor să nu-l fi pătruns, în acele timpuri.

IV. Legile Ostrogotilor în Italia, legile Vizigotilor în Spania; pe lângă altele, ba chiar multe ale Longobarzilor, Burgunzilor, Francilor, Alemanilor si ale altor neamuri (V. Aug. Buchn. Saxon. Soll., p.m. 43 si străvechile legi ale diferitelor popoare si neamuri), care au fost de origine certă si evidentă, după cum o arată numele, percepute ca atare cu ochii si mintea. Se adaugă si confirmarea regelui Carol al IX-lea privitor la Dreptul comun al lui R. Christophorus; si nu numai prefata lui Stiernhielmus la legile West-Gotice, care, printr-o decizie publică nu fuseseră editate astfel la început, ci printr-o unire intrinsecă a codului de legi antice ale lui Lindenbrogius.

Si nici nu trebuie deloc trecut cu vederea ceea ce, în cuvântarea sa, acel Ill. Johannes Scitul, tratând cu eruditie tocmai despre aceste legi gotice, a afirmat cu elegantă despre vechimea si virtutea militară a Sueonilor si Gotilor. Si cu ce talent nemaipomenit a scris acest prea frumos opuscul, de mână, de aceea, si în putine exemplare si de foarte putini poate fi folosit: tocmai de aceea nu m-am îndoit nici o clipă de faptul că a fost transcris cu cea mai mare atentie. Care, printr-un sir continuu al cuvintelor, asa se va citi:

Ce vreti mai mult? Olaus Magnus relatează că a văzut cu ochii lui în Italia, la Perusia un volum de legi gotice / getice, scris cu caractere gotice si că, în ciuda vechimii acestui monument literar-juridic, căci desigur se scurseseră multi ani de la acea perioadă de când Gotii locuiseră Italia, era cu grijă conservat si custodiat de către Perusieni. Acest volum este o carte continând legi ale Gotilor, reunind un ansamblu de legi, de care se folosesc si astăzi Suetii si Gotii, asa că s-au descoperit exact aceleasi legi care sunt si astăzi în vigoare. Această concordantă a continutului legilor ne-a condus spre un argument foarte sigur si anume că Gotii, când au plecat în Italia, au luat cu ei si codurile de legi.

Autoritatea mai amplă a acestui Olaus a fost scoasă în evidentă de ilustrul bărbat Joannes Metellus Sequanus, cel mai strălucit istoric al împăralului romanilor, Rudolf al II-lea, care atât mie, cât si prea nobilului bărbat Johannes Rosenhan din colonia de Torp, a făcut cunoscut în lăcasul stăpânului Neulandiei, Carol Uthenhov, si a sustinut mereu că această carte, chiar înaintea anilor ’50, a răsfoit-o împreună cu fratii Joannes si Olaus Magnus. De ce? Pentru că prea strălucitul principe, stăpânul Fridericus, duce de Braunschweig si de Luneburg, i-a arătat prea-luminatului si prea-puternicului principe, Stăpânului Carol si desemnat rege al Suediei si prea-milostivului meu stăpân, cu o nobilissimă frecventă a celor mai mai nobili oameni, nu cum arătase mai înainte, ci acelasi volum, cu care fusese plecat la Roma în Perusia si pe care îl văzuse cu deosebită admiratie. Până aici a fost Ill. Scitul.

Dar au mai fost văzute mai multe monumente – semne de străveche virtute a strămosilor nostri, Gotii, prin Italia si prin alte regate cu prilejul peregrinării lor, cu mult tâlc si cu bună rânduială întocmite în jurnale de călătorie, cum este si cazul celui dat la lumină din întâmplare, de nobilul tânăr Johannes Gabriel Sparvenfelt: acesta este în mod fericit si cu ingeniozitate adnotat; astfel, gratie destinului care guvernează totul, în cele din urmă, au putut fi recuperate.

V. Legile străvechi paternale ale tuturor gotilor si, în parte, privitor la expeditiile la West-Gotice, atât cea militară, în Grecia, cât si în alte locuri, cu un cuvânt, se mentionează clar regiunile migratiei.

VI. Obiceiurile, literele, limba, cele sacre si altele privind relatiile cu exterioriul. Toate acestea au fost clar arătate la locul lor. Sigur este că Grotius (Proleg. Hist. Goth. Melancht. în Cronica Busbeq. Ep. IV. Scal. lib. III) întăreste ideea că la Marea de Azov chiar si în zilele noastre sunt vii obiceiurile, limba si numele Gotilor. El mai adaugă numeroase nume în limba persană de locuri scite, locuri pe care Persia le stăpânise multă vreme, de-abia acum, pentru prima oară transmise. Apoi, despre folosirea actuală a unor cuvinte gotice în Chersonesus Taurica (Crimeea de azi) si în Tartaria Praecopensis ne-o mărturisesc bărbati prea ilustri ca Melancht., Busbeq., Scal., Vulcan., Boxhorn., Rachel. Chiar si Verelius al nostru (Chron., p.m. 338, Vulcan în ad. dit. Not. la Jordanes, Boxhorn. Hist. Univ. ad. Rachel De jure Publ. Imp. Germ. CXIII), a arătat pe marginea textului si la notele făcute adăugirilor operate de Vulcanius, că nu putine din acele cuvinte sunt absolut getice.

Din acelasi motiv, pot fi si celelalte trimise la aceeasi origine, văzute pe aceleasi scrieri. Chiar acesta este un motiv de îngrijorare exprimat în recent apăruta carte a ilustrului bărbat Wolff si a deja dispărutului Verelius, pe care noi o lăsăm spre a fi dusă la bun sfârsit.

VII. Migratia naturală a popoarelor spre sud sunt vorbe apartinând lui Cromerus (I, I, CXV, de R. Pollon). „Este mult mai normal”, zice el, „ca popoarele nordice să migreze spre miazăzi. Acesta este cazul Cimbrilor, Gotilor, Vandalilor si Longobarzilor”. După cum spuneam mai sus, ceea ce i-a separat pe Goti de celelalte popoare, acestea sunt sănătatea si robustetea corporală; scriitorii care se respectă afirmă acelasi lucru: căci ei au trupul alb, pletele blonde si sunt mai înalti cu un cap decât altii.

Prin aceste calităti blonda Ceres va naste o mlădită măreată, asa cum a cântat Lucanus (Lib. IV, De bello Civili, p. 104); pe lângă altii, acesta a fost Procopius (Lib. I, Hist. Vandal.), care a adăugat: „Natiunile gotice au fost multiple si odinioară, dar sunt si astăzi. Cele mai nobile dintre toate sunt Gotii / Getii, Vandalii, Vizigotii si Gepizii care mai fuseseră numiti Sauromatii străvechi si Melanchleeni. Sunt unii care i-au numit Geti pe acestia.”.

Dar acestia, adică Getii, nu diferă deloc de Goti decât prin nume: toti au trupul alb, pletele blond rosiatice, foarte înalti si frumosi la chip. Legile le sunt comune si nici cultul zeilor nu îi deosebeste pe unul de celălalt. Iată ce spune Coelius prin gura lui Horatiu (c. II, c. XXI, la Horat. Epod. XVI): „Si nici Germanii sălbatici nu au putut fi îmblânziti de invazia Teutonilor si Cimerienilor cu ochi albastri. Ei îsi duc viata sub Polul Nord, după cum ne transmite Vitruvius sunt foarte corpolenti, au piele albă, firul părului drept si rosiatic, ochii de culoarea cerului albastru si au sânge mult; ca urmare a unei îndestulări umorale, sunt foarte rezistenti la geruri. În timp ce cei care trăiesc în regiunile sudice sunt mult mai scunzi, sunt bruneti, au părul ondulat, ochii negriciosi, au picioarele betege si sânge putin”. Bonfin. (l.c.): „Nu stiu ce anume lucru special si propriu influentează până într-atât fiinta umană legat neapărat de locul în care s-a născut – asa încât numai după aspectul exterior, după constitutia trupului, poti numaidecât să deosebesti un German de un Gal, un Gal de un Hispan si, ca să fiu si mai explicit, pe un Insubru de un Ligur, un Ligur de un Etrusc, un Roman de un Venet, un Venet de un Florentin”. La fel cum se pronuntă Procopius despre Goti, relatează si Alphonsus Carthaginezul si împăratul Constantin Porphirogenetul (Anat. Reg. Hisp., c. IX, Const. Porph. ref. Hachenb. Orig. Germ. n. XVIII spre final), la fel o face si Lucanus (De bello civ., lib. 11).

„Sciticul Masaget nu se opreste la Istru, el străbate mai departe înspre nordul îndepărtat, la Suevii cei blonzi si corpuri albe6”.

De comun acord cu acestia se exprimă si Lucretius (De R. Nat., lib. VI):

„Ce osebire, ce-i drept, între cerul Britaniei însăsi
Si între cel din Egipt unde bolta albastră se-nclină,
Sau între cerul din Pont si-acel al orasului Gades,
Si al tinutului unde sunt negrii cu fetele arse.
Astfel sunt patru tărâmuri cu tot osebite-ntre ele,
Căci fiecare îsi are si vântu-i si partea din ceruri.”

Vezi si la Tacitus (De vita Julii Agricolae, c. XI) locul în care se relatează despre pozitia cerului care dăduse corpurilor umane un anume habitus; iar la Diodor din Sicilia (Bibl. Hist., c. 8, p.m. 212) care pomeneste despre părul Galateilor care creste în functie de natură (ek fusew). Vezi si Cicero (De Divin., lib. 11, p.m. 1 23), care si el, prin cuvinte foarte clare, vine să confirme absolut acelasi lucru. „De ce? zice el: deosebirea dintre locuri, oare nu este firesc să atragă după sine si progenituri diferite la oameni? Pe acestea le putem trece în revistă cu usurintă: de ce există deosebiri foarte mari între Etiopieni si Sirieni în privinta trupurilor si sufletelor lor, după cum este de diferită si regiunea de bastină: de unde se poate întelege că la nastere contează mai mult asezarea pământului (locurilor de obârsie) decât traiectoria Lunii.”

VIII. La Înainte-Stătătorul celor Sfinte din aproape întregul Univers Crestin, la Conciliul Regal a fost spus acest lucru de către energicul Nicolaus Ragvaldus (pe atunci ca delegat de Wexionensus, trimis la numitul conciliu, mai apoi chiar înalt pontifice de Upsala (v. C. Stephanus) la care au subscris cu totii, lucru cuprins în Actele instrumentate ale conciliului si chiar în istorii. Acest lucru se găseste în discursul prezentat acolo si cu anexa unei contestatii solemne, publicat atât în latină, cât si în limba paternă. IX. Este atacată autenticitatea (a?tentik) confirmării date legilor lui CHRISTOPHORUS’ regele Sueoniei, Daniei si Norvegiei, care se păstrează până în zilele noastre în Arhivele Regatului (Istoria străveche a lui Ablavius, rămasă în manuscris confirmă faptul că legile Regatului Sueoniei erau comune cu cele ale Danezilor, întrucât sunt iscălite de regele ambelor regate. Si aceste argumente sunt importante, deoarece de către noi, juristii, se întelege deposedare juridică (evincentia) si care tocmai „într-un atare prilej, aproape numai printr-un semn ar fi fost suficient să-l obtii.

§2. Am spus si în paragraful precedent că aceasta este opinia comună a scriitorilor: aceasta este forta adevărului care atrage după sine acordul unanim. Si cine dintre istorici s-a îndoit, cu adevărat, de aceasta? Dacă, din prea multă preocupare fată de noutate, negi acest lucru, atunci este nevoie să negi totul: dacă vei spune că aceasta este o minciună care vine de la cei vechi, atunci este nevoie să spui că toate sunt minciuni. Asadar, ce fortă mai puternică decât cea a istoriei, căreia se cuvine să-i dai crezare, decât mandatele celor vechi transmise nouă prin monumente. Si de ce chiar ei despre care este vorba acum, Gotii, Longobarzii si ceilalti; de aici se mărturiseste că au plecat în diverse colturi ale lumii: în ce anume directii si în ce chip; prin propria mărturisire a tuturor, în calitate de fiinte vii, dotate cu văz, cu prudentă, a celor a căror memorie încă nu a dormit, observ că mi se cuvine să arăt în întregime adevărul si să dizolv neîntelegerile.

§3. Asadar, să începem cu Jornandes, el însusi got care si-a extras opera din scrierile anticilor; el relatează că Gotii au venit din SCANZIA (Scandinavia de azi) exact ca un roi de albine (De Getarum sive Gothorum origine et rebus gestis, C. I, II, III, IV, V). Apoi ne arată ce vrea să însemne această SCANZIA si natiunile care o locuiau; astfel, folosindu-se de un vocabular bogat, ne arată chipul în care Gotii si-au părăsit lăcasurile. Asa că el numeste Scandia noastră drept fabrică a popoarelor, un pântec al natiunilor. Ceva mai departe apoi ne arată răspândirea Gotilor de răsărit si a celor de apus, desi la inflexiunea vocii Getilor îi numeau pe acestia Ostrogoti si Vizigoti. Întelegeti deci: cu o altă trupă de goti au plecat din Scanzia (sub conducerea regelui Berich (a se citi Herich), aminteste Jornandes; lucruri de care vorbise mai sus, acum le repetă pe scurt.

§4. Procopius ( Hist. Goth., IV, fragment, p.m. 241 si 248) îi scoate pe Ostrogoti si pe Vizigoti din aceeasi Scanzia, precum si pe Longobarzi (deci, i-a adăugat aceluiasi fragment de istorie si pe acesta, legat de tinuturile locuite de Goti). La fel procedează si Procopius, adăugând la ei si alti nenumărati Vandali (la Tacitus, De Mor. Germ., c. II, îi găsim sub numele de VANDALII, la Procopius si Zosimus bandiloi, iar la Eutropius ouandaloi, cu variantele Vandeli, Vindili, Vinili, Vinuli, Winili, Winuli), la Goti întărind că au aceeasi origine: Goqoi te eisi kai Bandiloi kai Ouisigoqoi kai Gepaide? („Gotii sunt si Vandali si Vizigoti si Gepizi”, Hachenberg, Orig. Germ., XIII); că Vandalii s-au adăugat celorlalti Goti, ne-o confirmă o sursă de mare încredere (Procop., Vandal., lib. I, lib. IV, c. 39) – sub regele Gilimer care se bucura de o mare simpatie; el a avut sub conducerea sa întreaga progenitură a neamului si pe cea mai nobilă; dintre scriitorii care se bucură de cea mai mare încredere este Grotius (Proleg. Hist. Goth.).

§5. Deopotrivă si Paulus Warnefridi longobardul (De Gestis Longobardorum, lib. I, c. II), după cum el însusi ne-o mărturiseste, făcând o mentiune despre natiunea lui, s-a dovedit că locuitorii săi (longobarzii) împreună cu Gotii, plecând din Scandinavia noastră, s-au apropiat de Scandinau. Johannes Boëmus (De Mor., leg. et ritibus omnium gentium, lib. III, cap. 8) o numeste chiar cu acelasi nume, dar si cu multe altele; apoi chiar la Ptolemeu avem mentionati Gotii care locuiau pe Vistula. Desigur că si Mela (lib. III, c. 6) îi numeste la fel, cu acelasi cuvânt. La fel si Plinius (IV, 1 2), precum si Solinus (III, 19 si 20). Chiar aici în Scandia (exact cum o spusese si Plinius) afirmă Isidorus (Init. Chron. Gothorum) că a existat cel mai vechi regat al Gotilor. Si cum foarte corect aminteste, acesta s-a născut din regatul Scitilor. De aceea Dexippus (lib. II) în cărtile sale dedicate treburilor Gotilor, si le-a intitulat Ta Skuqika („Faptele Scitilor) ca să fie clar pentru toti scriitorii de bună credintă acest adevăr istoric. Iar Eunapius îi pomeneste pe Sciti într-un limbaj confuz, idem Ammianus; iar Ablavius Gothus, printr-un limbaj ales, vorbeste cel mai acurat dintre toti (Nicol. Ragv. Orat., p.m. 165 ex Ablav.). Dar Dio Chrysostomus în cartea despre războaiele Gotilor, le zice Getikon, „getic”. Să-i mai adăugăm si pe Zosimus si pe Zonaras, în mai multe locuri din operele lor; pe lângă acestia, însusi Plinius îi numără pe Geti în rândul popoarelor scite (IV, 12); la fel si la Trebellius Pollio (Vita Galieni et Claudii), la care Austrogotii sunt cuprinsi în numărul acelorasi neamuri.

Aici se adaugă si Anastas. (Hist. Chronol.) Skuqai oi legomenoi Gotqoi („Scitii care sunt numiti Goti”). Rosendius ( Antiquit. Lusit.): „Multe popoare”, spune el, „îsi trag numele gotic de la Scania, un lucru trecut cu vederea de către scriitorii vechi si înfătisat confuz sub titlul de Getica”. Jacobus Bergomensis (Suplem. Chron.): „Popoare care au fost numite de către Greci si de la care si-au tras numele Scythia si Gothia”. Schedel / Senensis: „Scitii de la care îsi trag numele Svecia si Gothia”. Heinsius, în Paneg. Gust. Magni afirmă: „Geografii de mai dincoace au separat Getii din vechime de Goti, fără să o vrea. Ei nu si-au dat seama că Getii sunt destul de asemănători cu Gotii si în numeroase cărti ale celor vechi, autorii se sprijină atât pe mărturiile Romanilor, cât si pe cele ale Grecilor, căci atât numele, cât si obârsia le sunt comune”. De aici Ferrarius relatează în legătură cu acest adevăr istoric, aducând în memorie pe cei mai seriosi scriitori a căror autoritate se impune ca o marmură (Paneg. R. Christ. laud. dic.).

§6. Dar toate aceste afirmatii nu coincid întru totul cu istoriile noastre si cu Analele străvechi ale Sveoniei? Desigur că da! Af Japhet are komne Scyther och Geter, som longt epter Kalladis Gother / och nu Schwenste („Scitii si Getii se trag din Japhet cărora mai târziu, după Goti, li s-a spus Sueones” (cf. Chron. si Hist. Pat.). Trec acum peste Imperiul Scitilor care se întindea pe tot globul si despre care relatează pe larg Herodot, Xenophon, Strabo, Diodor din Sicilia si câti altii si în câte locuri si ale căror afirmatii sunt în deplină concordantă cu toate istoriile importante si cu analele nationale.

§7. Despre Hispani a auzit si Alphonsus de Villa Diego Hispanul (Chron. Goth. Regni p.m. II): „Gothia se află în Scandia, zice el, patria naturală a neamului nostru gotic, de unde ei însisi au plecat si unde ei astăzi îsi au încă domiciliul regal si statal”. La această afirmatie consimt si Roderic. Tolet. (Rerum in Hispania gest., lib. II, c. 4); Joh. Lup. (De J. et J. Regni Navari, VI, 4): Alphons. Carthag. (Anac. Regum Hisp., c. IX) si altii.

§8. Cât despre plecarea Gotilor de aici în Italia, Italii însusi o mărturisesc într-un singur glas, lucru ce, de bună seamă, a folosit ca argument în istoria alcătuită, parte tipărită, parte scrisă de mână care se păstrează la Biblioteca Vaticanului la Roma, nu atât în latină, cât mai ales în dialect italic, în ea fiind cuprinse faptele Gotilor transmise Posteritătii. Aceasta nu si-au propus atât să aducă laude mărete Gotilor cu elegantă si cu fermitate, ne-o spune ilustrul bărbat Octavius Ferrarius ( Pan. Chr. Reg., p. 7, 8 si 19). Legat de aceasta si Sigonius (De regno Ital., lib., I, p.m. 11) dovedeste că pe Gotii însisi nu i-ar fi născut imperiul etern al Romanilor în Italia, ci invers, căci, după cum spuneam, făuritorii Italiei au fost Scitii. Pe lângă alti scriitori preocupati de originile Gotilor/Getilor, s-a numărat si Cato, din care ni s-au păstrat fragmente care supravietuiesc si astăzi. Astfel că nu a fost de mirare când Plautus a numit Italia barbară (Poenul III, II, 21).

Pe sacerdotul italic al lui Hercule l-a numit Poticium cel barbar, iar ritualul italic, barbar. Orasele italice si ele au căpătat epitetul de barbare. Legile italice sau romane si ele au fost etichetate ca fiind barbare (Bacchid., I, 11, 15; Casin., II, VI, 19; Capt., IV, II, 104 si III, 1, 32) si traduse în latineste în manieră barbară. Si de ce nu as spune-o, si ziua de sărbătoare, precum si altele, au fost considerate barbare, odinioară acestea fuseseră denumiri acceptate la toate popoarele, cu exceptia grecilor. Ba chiar si cele mai vechi cuvinte care la origine au fost tusce (de la Toscana în Etruria, adică etrusce) si scite, sunt clar convingătoare că sunt gotice, cf. Plaut., Asin., prol. II si Trin., prolog. XIX. Verbul pultare („a lovi usor”) pe care Plautus îl foloseste foarte des, provine din cuvântul nostru pulta sau bulta (Dictionarul latin-francez, a 5-a editie, Hachette, 1923, ne oferă explicatia că pulto,-are este un arhaism pentru pulso,-are, „a lovi”, „a bate la usă”, la Plaut având sensul de „a bate usor în poartă / la usă” si, cum poetul comic Titus Maccius Plautus, calificat drept un pictor inimitabil al năravurilor populare, a trăit între anii 250-184 î.e.n., este foarte evident că din limba geto-dacă vin toate cuvintele barbare prezente în comediile lui si nu din gotica propriu-zisă, gotica fiind la rândul ei o getică ornamentată, după cum ne-o arată izvoarele vechi, cu atât mai mult cu cât Gotii au apărut pe scena istoriei (Gotii de răsărit si Gotii de apus – Ostrogoti si Vizigoti) la mijlocul sec. IV (350-375), cu Amaler si respectiv Hermanrich (350-375), imperiu, distrus de huni; W-G cu Alarich (395-410) au năvălit în Italia (în 410 au ocupat Roma); Rekkared (586-601) > catolicism; ultimul rege a fost Roderich (710-711). W-Goti ultimul rege Teja cade la Vezuviu 552; au dispărut în 601 A.D., deci domnia lor s-a întins pe o perioadă de 2 secole si jumătate.

Asa că, fără urmă de tăgadă, toate cuvintele barbare folosite de talentatul comediograf latin Plautus sunt forjate din limba getă, căci Getii si Dacii fuseseră pe pământul italic cu mult înainte de întemeierea Romei si au rămas ca atare la ei acasă, la care s-au adăugat prizonierii de război – unii redusi la sclavie – de aceea si personajele-sclavi ale comediilor si eline si latine se numesc pur si simplu Davos sau Davus, Getes sau Geta. Verbul mulcare („a mulge”) nu este un cuvânt latinesc, o recunoaste deschis însusi VARRO, dar o recunoaste deschis si Gellius (Noct. Attic., lib. XI, c. 1). După cum nici verbul mulctare nu este latinesc.

Căci, de fapt, în acelasi chip, mulgând lapte, se trage din tâte (uger), ceea ce printr-un sermone vernaculo, adică cuvânt popular (la Varro, însă, prin sintagma vernacula vocabula se întelege „cuvinte latine”), noi spunem mulka, molka (Thys. si Gronovius la Plautus, Stich., III, 1, 19; Fragm. Legum Sueon. et Goth., c. XVI). Există unii care sustin că mulgeo si mulceo („eu mulg”), de aici si mulcto sau mulco („eu pedepsesc”) ar veni din grecescul amelgw („eu mulg”), când de fapt se cuvine să căutăm izvorul comun, mai înainte de toate, în Scitia. Halophantam , un cuvânt pe care stim că-l întâlnim la Plautus (Curcul., IV, I, 2), precum si la Salmasius si la Scaliger, în calitate de comentatori ai aceluiasi pasaj; la fel stau lucrurile si cu cuvântul bustirapus (la origine înseamnă „hot / profanator de morminte”), Bust-ei-rapr care în limba gotică veche / adică getică înseamnă „bărbat”, este folosit de Plautus cu acelasi sens de „bărbat chel”, care nu are nici un fir de păr pe cap spre a putea fi numit în toată legea (vir bonus); la Plautus (Merc., V, 2, 85 si Rud., II, II, 9) se foloseste cuv. MACHAERIA cu sensul de „săbiute” si acesta este cuvântul gotic vechi MAEKER, de unde l-au luat si grecii maaira („satâr”); de socco, socca (de la cuv. soccus, o botină specială pe care o încaltă actorii de comedie), folosită de Plaut în Soldatul fanfaron, ultimul act (comp. cu Mercat., V, II, 85; Rud., II, II, 9 si Edd. Havamal., LXXI) este de origine scită, iar goticul SOLA (vezi Bacchid. II, III, 98) răspunde perfect acestui cuvânt; SCURRA („bufon”, „parazit”, „jongleur”) care la cei vechi însemna „a însira vorbe goale / sarcasme spre a stârni râsul celorlalti”, ne duce la sensul lui SKURA din limba noastră populară, însemnând „vorbăret”, „flecar”.

Si care e situatia altor cuvinte pur scite pe care le întâlnim frecvent la ENNIUS, PLAUTUS, CATO, VARRO si la multi alti autori, din care cităm o parte; vinnula, cista, cistula. cistellula, herus, herilis, heres, heredium, herediolum, caput, arca, arcula, cippula, nasus, denasare, casteria, claro, clarifico, claritas, claror, claritudo, clarigatio, mundus, mundare, vocare, advocare, fallere, velare, stygius, carcer, carcerare, gelu, cura, curare, stare, urbare, turbare, nomen, nominare, meminisse, taberna, tabernarius, catus, catc, nicere, nere, nictare, sputare, insputare, caupo, stega, puteus, potus, putus, putillus, baltheus, pipare, pipire, boreas, rica, ricula, ricinium, acheruns, boia, rosca, pellis, palla, pallium, pallula, palliolum, palliolatus, paludamentum, paludatus, palatum, palatium, specio, cum compositis, specto, speculor, spiculum, speculator, speculum, specus, spelunca, species. Revenind la străvechiul cuvânt PAN, analizat mai sus, am constatat că este si elin si italic si germanic, pentru că la origine este cuvânt scitic, adică getic. Lui legere („a citi”) din latină îi corespunde legein în greacă, iar în limba noastră este lesa / läsa, iar la Wulfila legunt („ei citesc”) (Math., VI, 26) se găseste lisan. Zythus, la Diodor din Sicilia Zuqo, nu este nici cuvânt egiptean si nici grecesc de la zew care înseamnă „a fierbe”, ci este pur gotic, căci grecescul Zuqo la noi se zice seth sodh, unde th este exprimat prin th sau dh (o confirmă Arngrim, lib. I, c. III) si de la el si Verelius (Runog. Scand., c. VII, c. III); de aici s-a format verbul sieda, siuda, în germană sieden, însemnând „a fierbe”, „a topi”.

Spunem, de pildă, o băutură din orz fiert; grecescul teirw, latină tero („eu zdrobesc, fărâmitez, macin”) vine din verbul nostru teira / tera, de unde handtera („a măcina / zdrobi manual”; qin sau qi qino („grămadă”, „cumul”) se spune că vine de la qew, însemnând „cu carul”; pe această derivatie eu nu dau nici o para, pentru că îmi este clar că vine de la geticul tina , pentru că la Cicero (Orat. cont. Rull.) avem cogere („a aduna”) si coacervare („a îngrămădi”). Chiar si subsatntivul montes („munti”) este folosit ca echivalent pentru maximi („cei mai mari”), acervi („grămezi de cereale”) la Plaut (Pseud., I, II, 55). Latinescul aevum („durată”, „timp”, veac”) vine de la goticul / geticul äwe si destul de apropiat de aiwn al grecilor si de avan al arabilor. A se compara si cu ceea ce spune Celsus (Com. Eccl., p. I, c. 8 – este vorba de filosoful vestit pentru atacurile sale împotriva crestinismului si care a trăit la Roma în sec. II e.n., sub Antonini). Trimit acum la Platon (Crat., p.m. 319) unde vom găsi nenumărate cuvinte grecesti primite de la barbari; trimit si la Dionysius (lib. I, spre final) care sustine clar că Roma s-a slujit mai întâi de limba greacă, din care apoi, multe cuvinte au pătruns în latină, amestecându-se cu latina.

Trimit si la Julius Caesar Scaliger de la care aflăm că vechii Latini au luat nenumărate cuvinte din Magna Grecia. Trimit si la ilustrul Morhosius (lib. De patav. Liv., cap. XI) care ne transmite informatia că în Italia au existat mai multe limbi: ale sclavilor indigeni, dar proveniti din alte regiuni, precum si ale celor ai casei; fiecare îsi avea limba lui proprie, opinie cu care eu sunt totalmente de acord, tinând însă să subliniez un fapt, că multe din cuvintele latinesti erau la origine scite.

Chiar si numărul impar nu vine de la Greci, ci de la Sciti; oamenii eruditi au arătat deja că atât flexiunea verbului, cât si cea a substantivului din latină au origine barbară, de exemplu; karkar, karker, karkeris, karkeri = carcer, carceris, carceri („închisoare, a închisorii, închisorii”). În karkarai, după Wulfila (vezi si Glosarul la gotul Wulfila, precum si Codicele de legi străvechi Pat.) ai se citeste ca si cum ar fi e, în carcere, după cum chiar si sunetele au si ai sună e: namen, namnis, namni = nomen, nominis, nomini („nume, al numelui, numelui”); father, fathris, fathri = pater, patris, patri („tată, al tatălui, tatălui”); mother, mothris, mothri = mater, matris, matri („mamă, a mamei, mamei”).

Si la verbe: im, is, ist = sum, es, est („sunt, esti, este”); vidiau, videis, videiths = video, vides, videt (= văd, vezi, vede); vastiau, vastis, vastit /sau vastijt vestio, vestis, vestit („mă îmbrac, te îmbraci, se îmbracă”); au la Gotii sună ca si o sau ó; haba, habas, habaith = habeo, habes, habet („eu am, tu ai, el are”). Desigur că din haba gotic s-a ajuns la latinescul habeo; asadar haba este habeo, habas – habes, habaith – habet, habam – habemus („noi avem”), habaith – habetis („voi aveti”) si habant – habent („ei au”). Haba astăzi este hawer. Mai mult ca sigur că habetus este în loc de avitus („avut, detinut”, dar si „corpolent” la Plautus) si habe în loc de ave („să ai”), după spusele lui Non. Si Bongars. Ad Justin. (lib. I, c. I’ 4).

Asadar, este lesne de legat lucrurile între ele de asa natură, încât să conchidem că aceste cuvinte nu numai că au preexistat în gotică (getică), dar că ele au si fost adaptate si traduse în limba latină cam după bunul plac; ba chiar adesea acceptiunea verbului este interpretată la Plaut si Terentiu putin îndrăznet, când vor să spună că o femeie a fost avută (haberi) se adaugă cum coit („a fost posedată / s-a unit prin căsătorie”), ceea ce în vechile noastre legi se va exprima cu oarecare pudoare si niciodată nu se va argumenta în acest chip.
CAPITOLUL III, 1-14

§1. Să vă fie clar pentru toti, că cei pe care Antichitatea i-a numit cu o veneratie aleasă Geti, scriitorii i-au numit după aceea, printr-o întelegere unanimă, Goti. În acest sens a fost un mare număr de scriitori, dintre cei mai diferiti, iar eu nu i-am enumerat chiar pe toti. Gotii (Getii) au întrecut, în glorie si fapte, toate neamurile si toate natiunile, până în ziua de azi; cei mai multi, relatând despre războaiele si bătăliile dus de Goti (si Geti), rămân înmărmuriti si plin de admiratie fată de ei. Niciodată nu s-au scris atâtea opere literare si istorice, niciodată nu s-au promulgat atâtea legi civile si sacre – sunt fără egal în lume!

Despre toate acestea ne stau mărturie atâtea genuri literare grăind despre acele vremuri străvechi. De aici, si tocmai fals judecatul Andreas Bureus (Descript. Sueon. Polit., p. m 20), ale cărui cuvinte, urmărite punct cu punct, constatăm că nu se abat de la adevăr: „Că vechimea legilor noastre vestgotice s-ar cuveni să fie socotită din perioada în care Gotii au plecat de aici sau putin după aceea, este departe de orice dubiu, căci ne stă mărturie prezenta Gotilor în Grecia si Tracia, unde se stabiliseră”. Cu el alături, sau cel putin pe acelasi teren va fi asezat si strălucitul Hermannus Conringius (De orig. Jur. Germ., c. V). Si această dispută, arată după cum se instrumentează: dacă s-a recurs numai la jocuri ridicole, ceva arme, aparat scenic, trecând peste cele serioase; pe acele Herculeene le-a trecut cu vederea, le-a înlăturat pe dată.

De aici si prima reclamatie, ba încă foarte vehementă. Fără îndoială că înainte de Wulfila, acestea au fost literele runice pe care le-au folosit popoarele nordice; iar lui Wulfila nici nu i-ar fi trecut prin minte să inventeze alte caractere noi, dacă Gotii se foloseau deja de cele runice. Asadar, Gotii nu ar fi avut, la acea vreme, alfabet si nici legi scrise. Acestea s-au născut de la Wulfila încoace, adică cam în jurul anilor 460. Conringius se sprijină si pe relatările lui Soganienus în care în a sa Istorie ecleziastică (VI, 37), îl laudă pe Wulfila pentru meritul de a fi fost cel dintâi inventator al alfabetului gotic si care a tradus în acest alfabet si Biblia. Si apoi, printr-o mică evitare, adaugă năvalnic: „Desigur Wulfila nu a fost primul care a gândit si pus la punct literele gotice, ci numai le-a dezvoltat si adaptat pe cele grecesti, descoperindu-le pe f si Q .”

La fel si Claudius, comentatorul Analelor lui Tacitus (XI, 14) care ar fi descoperit trei litere noi si le-a adăugat în numărul celor vechi latinesti, litere care, zice el, sunt foarte necesare. Despre formele acestora, a se vedea Vertranius . Lucru sigur este că folosirea alfabetului fonetic de către Getii din patria noastră (i.e. Suedia) datează imediat de după Potop, alfabet descoperit pe niste pietre splendide de o mărime considerabilă, asa cum ne-o relatează foarte limpede Joannes Magnus: De adăugat, din acelasi motiv, legea celui dintâi Attin pe care o evidentiază Messenius din Cronicile lui Joannes Martinus si care sunt în deplină concordantă cu cele mai vechi codexuri de legi nationale: această lege de o mare bogătie s-a elaborat în secolul al XVIII-lea de la Facerea Lumii. De ce ? Pentru că se dovedeste, socoteste Stiernhielmius că limba greacă este aceeasi cu cea care a fost a vechilor Goti (adică Geti). Si, ca să nu te îndoiesti de nimic, literele acestei limbi, ca si ale celorlalte de altfel, au fost luate de la Geti. Si, cel mai apropiat de spiritul meu, si ca să nu rămână nimic neclar în privinta literelor acestei limbi care toate provin de la geti – ca de altfel în cazul tuturor celorlalte alfabete, vezi ce spune Cl. Rudbeckius în Atlantice, unde acest adevăr este dovedit cu o fortă cu totul aparte. Dar si Cl. Salmasius o spune clar si direct, că primii oameni care au populat Grecia si sunt si autori ai limbii eline, au fost cei veniti din regiunea nordică si scitică.

Si la fel stau lucrurile si în alte privinte (ca să nu vorbesc nimic aici de Palamede si Simonide) – fără un motiv întemeiat probabil vei obiecta si vei persista în asta: că acesta ar fi fost Cadmus, care cel dintâi ar fi adus literele din Fenicia în Grecia, prin aceasta însă nu se poate nega că primele litere nu au apărut la popoarele nordice, după cum estimează mai sus pomenitul Rudbeckius. Căci pe drept cuvânt, bătrânul Herodot (V, 58) mărturiseste clar că Grecii, înainte de a folosi literele aduse de la fenicieni de Cadmus, le-au adus niste îmbunătătiri (le-au adaptat graiului lor). Metarruqmizw, adică „ajustez”, „adaptez”, „corectez”; metarruqmisante, zice Herodot, sfewn oliga, adică operând unora din ele simple modificări; sfewn este ionic folosit în loc de autwn = „lor însisi” / „acelorasi”; interpretarea populară este mai putin reusită: „după ce au operat niste schimbări pe ici, pe colo, au început să le folosească”.

Cam în acelasi chip s-a exprimat si Diodor din Sicilia (V, p. 235, Edit. Laur. Rhodom.): „ouk ex arh eurein, alla tou tupou twn grammatwn metaqeinai monon ” („nu ei -Fenicienii – au fost primii care le-au inventat, ci primii care le-au folosit”). Si însesi literele, din respect pentru adevăr, ti-l arată, căci sunt destul de convingătoare. În această privintă, chiar si Tacitus ( Annal. d.l. XI, c. 13, la final) cu totul justificat, aminteste că literatura greacă nu este absolută si imuabilă. După părerea multor teologi, Fenicienii ar fi luat literele de la Iudei, iar Iudeii de la Moise. Pozitionarea nu este de negat: Pământul si axa lui care înclină spre răsărit, se sfârsesc cu Arabia; la sud se află Egiptul; la apus, Fenicienii si marea; la nord, lateral, de-a lungul Siriei, după Tacitus ( Hist., lib. V, c. 6, Annal., l.d. XI, c. 14; vezi si Eupol. Lib. de regibus, Clement. Strom., lib. I, Horn De convers Ind., lib. I, c. 4). Cel care afirmă totusi că literele feniciene au pătruns în Grecia prin Egipt, sustine si vanitatea egiptenilor, căci se poate prea bine ca inventatorii literelor să fie unii, iar grecii să le fi primit de la altii.

§2. Totusi, rămâne ferm pe aceeasi pozitie Conringius, sustinând că înainte de Sueoni si Goti, Danii au fost aceia care s-au folosit, cei dintâi, de legi scrise: ” căci se obisnuia ca primii autori ai legilor să laude regii, pe Valdemar I si pe Valdemar II la al căror nume se mai adăuga si adjectivul Scanicae si Sialandicae, cum a a fost cazul legii promulgate în anul 1163, sub Valdemar I, si Cimbricae (în legile noastre figurează sub numele de Jutarum, „Dacia de Vest”), cazul legii promulgate în 1240, sub Valdemar II si aceste legi erau, în mare parte, întocmite după modelul jurisdictiei saxonice, după cum relatează Arnoldus Huitfeldius, Marele Cancelar al regelui Daniei”. (Praef. Leg. Prov. Fion.).

Dar încăpând pe mâini neexperimentate, a fost simplu să se cadă de acord în privinta acelui drept (legi), asa cum s-a putut vedea, fie că a fost vorba de corectori princiari, fie de autori prea zelosi care s-au situat deasupra regilor, lăudati mai sus de către Conringius. Dar la început nici nu era nevoie de un consens, căci printre altele, si prin diferitele chipuri de a pleda si prin acordarea de termeni spatiati, în darea hotărârilor în procese având ca temă cultul profan al zeilor, acestea erau primite din partea celor cu putere de discernământ sau aplaudând sau respingând zgomotos hotărârea.

Iată că este o întreprindere grea să fac o incursiune în istoria străveche a unui popor foarte cultivat, la care au fost legi de tipul celor pomenite. Si ceea ce tine separat de Scani (Scandinavi) cu sigurantă că sunt foarte asemănătoare cu cele ale Gotilor, pentru că din simpla comparare a legilor, socot că se clarifică totul destul de bine, care, asa cum sunt, sunt cenzurate prin eruditia acestor legi. Si nici nu este de mirare, căci mai de mult Scania a fost o parte a Regatului, a fost cămara Gotiei (un adevărat dulap unde se păstrau alimentele pentru Goti). Regele Amundus /Slemme/ a fost cel care a separat Gotia de celelalte tări, prin granite. Vezi si fragmentele de legi ca anexă la legile vestgotice: Am gamble Wästgiotha Kämärken emillan Swerige och Danmarck („Despre granitele vechi ale Gotiei de Vest cu Sueonia si Dania”). Cât priveste legile Danilor (Dacilor de Vest), închipuieste-ti o îngrămădire de cuvinte alandala, fiindcă distinsul Conringius cam asa întelege (lucru cu care nu poti fi de acord fără a rosi); poate tocmai de aceea nu este urmărit cu seriozitate, căci chiar si în legătură cu Sueonii si Gotii, în fata cuvintelor clare despre legi, încrederea în autori este de neînvins si prin permanenta foarte sigură a unor documente de arhivă se poate sigur trage o concluzie trainică fără nici o sovăire.

§3. Cu câtă claritate ni-l înfătisează Jornandes pe Deceneu ca filosof (care la Strabon (lib. VII, 16 si XVI) este numit Dekaineo. Cum trăiau concetătenii lui prin legi făcute de el, care scrise fiind s-au numit până astăzi Bellagine. Ce vrea să exprime cu adevărat cuvântul Bellagines sau Bylagines, cum figurează în codexurile manuscrise. Înteleptul si prea vestitul om de litere si de stiintă Bonaventura Vulcanius, în notele sale la Jornandes (p.m. 179 si urm.) socoteste că Bylagines nu este un cuvânt gotic, ci un cuvânt corupt provenit din limba gotică. Crede că lucrurile au stat astfel: „Welhagen este forma contrasă – din motive de economie de limbă – a lui Welbehagen, ce vrea să însemneze „bine”, „foarte plăcut” si de fapt Bellaginele nu sunt altceva decât principiul bunului plac”. Dar în adnotările făcute la Paulus Warnefridus (De reb. Gest. Longob., lib. IV, p.m. 281) se sustine că prin cuvântul Bylagines se întelege quaerendum. Cl. Verelius, într-un schimb de scrisori purtate de mine cu el, este de părere că, în consens cu toate operele manuscrise, prin Bylagines nu se poate întelege altceva, la cei vechi, decât dreptul civil: asa concep legile patriei eruditii nostri. Expunerea făcută de ilustrul Vulcanius, în afara noutătii temei, ne pune la curent cu scrieri inedite, cu vestigii de o valoare cultural-stiintifică inestimabilă. Părerile mele se găsesc în prefata cărtii lui Verelianus, pe care acum o posedă distinsul Wolff, pe care se vede clar si înscrisul de mână al li Verelius. Ce mai încoace si încolo? În fragmentele juridice ale patriei noastre străvechi se întâlneste mai ales acelasi rhsi („vorbă”, „cuvântare”), pe care deopotrivă îl demonstrează legile tipărite (c. XV, Tinghr.; Wessman l. c. XIX, Tinfbr., Wesig.)

§4. Dar la Goti (i.e. Geti) aceste legi au fost negate (refuzate), în timp ce se foloseau de ele; pe vremea lui Deceneu însă, au cunoscut o perioadă de maximă înflorire; Vittod nu era înteles de ei ca pe latinescul Lag, dar că foloseau acest cuvânt în vorbire, căci adesea se întâlnea cuvântul Vittod în loc de cel de Lag; printre altele, îl găsim si în scrierile lui Wulfila, si nu numai Vittod, ci si biuths care era folosit de cei vechi, tot în loc de Lag de la cuvântul gotic Biuthan, însemnând „a porunci”; tocmai de aceea, dreptul nescris sau obisnuinta / obiceiu / cutuma era adesea numit biuths (vezi si Stiernhook, De jur. Vet. Sueonum Gothorumque, lib. I, c. 1). Iată un exemplu: „Pentru că, nu fără temei, se păstrează în loc de lege cutuma „înveterată” (consuetudo) si aceasta însemnează drept constituit de obisnuintă.”, o subliniază Julianus (XXXII, D. de legibus), unde, după câteva interpolări, urmează: „Căci iată ce este important: oare prin sufragiu îsi exprimă poporul vointa sa si nu prin lucrurile însesi si prin fapte? Desigur că da. Tocmai de aceea s-a retinut acest lucru, foarte just de altfel, ca legile să poată fi abrogate nu numai prin sufragiul legislatorului, ci si printr-un consens tacit, adică dezobisnuinta.”.

Aceasta nu înseamnă deloc că Lag era pe atunci ignorat de Goti. Asa cum biuths vine de la biuthan /biuda , tot astfel Lag vine de la Lagian / Laga. Trebuie arătat, înainte de toate, că este falsă ideea că lag este de origine romană. Pentru că Lag, azi iesit din uz, mai folosit fiind lägh , înseamnă „umil”, „dărâmat”, „culcat la pământ”, exact cu acelasi sens cu care îl găsim la Vergilius (Ecl., II, item, lib. XII, Aeneid. spre final, conf. Liv. Lib. VIII, c. 35, Nep. Atit. CXII, Cic., Orat., III si VI, In Verr., p.m. 108, lib. IV, Orat., X, p. 261, lib. I, De Invent., p. 71 et lib. I, p. 118, precum si la Heren., lib. I, p. 7). Iată exemplul luat din Vergilius ( Ecl. XI) unde adjectivului latin umil, doborât la pământ îi corespunde în gotică lägh: „Humiles habitare casas. Et / Ille humilis, supplexque, oculos dextramque, precantem Protendes; equidem merui, nec deprecor, inquit; utere sorte tua. ” („Cei umili locuiesc în colibe. Si acel umil ridicând mâinile si ochii, implorând mila zice: Eu nu cer să te înduri de mine, mi-am meritat soarta; bucură-te de soarta ta!”), unde trebuie notat totodată deosebirea dintre verbul precari („a ruga”, „a cere prin rugăminti”) si deprecari („a abate din drum prin rugăminti”). Deci Liggia însemnează jacere si cubare, „a fi culcat”, „a zăcea”, în timp ce Läggia = ponere, locare = „a pune”, „a aseza”; laga = fundare, disponere = ordinare = „a stabili”, „a aseza solid”, „a pune în ordine”, „a aranja”. Căci iată-l pe Cato (De re rustica, la început), cum spune: „Majores nostri sic habuere et sic in legibus statuere” (= Strămosii nostri asa cum s-au administrat, tot astfel au statuat prin legi). De ce ? Pentru că lagian se întâlneste la Wulfila, în locul latinescului ordinare („a pune în ordine”), căci acesta pare să fi fost în uz chiar si la acei Goti care, pe atunci, locuiau în afara granitelor nationale, deci limba lor, din cauză că trăiau amestecati cu alte neamuri, era si ea mixtă; dar nu neg nici faptul că chiar si în epocile precedente, fusese coruptă.

Cel mai important lucru, după cum se vede, este că dreptul (jus) nostru se numea Lag. În prefata lui Birgerus la legile regale Uplandice (?) pot fi citite următoarele: „Land skulu med Lagum byggias / och ey med wäldzwärkum: ty att tha stande Land wäl / tha lagum filgies” („Regiunile au nevoie de legi care să nu fie statuate prin fortă, căci ocrotirea lor se urmăreste prin cutuma / interpretarea corectă a legilor”). De aceea este nevoie de cuvinte explicative de tipul celor existente în prologul legilor Wessmanice (?). Dintr-o ratiune cu totul justificată, vom găsi adăugat în preambulul legilor lui Helsingius: ” Wari ey lag ä Lande / tha gate engin boody firi” („dacă o lege nu este în vigoare în provincie nimeni nu este obligat să se slujească de esenta ei”).

În prefata lui Waldemar II (în Leg. Jur. ) stă astfel scris: „Wet lod skal mand Land bygge”. Se cuvine să se bazeze pe lege si provincia (regiunea) si populatia. Iată ce spune împăratul Justinian în Digestele către Tribonieni: „autoritatea legilor constă în aceea că ea ordonează corect lucrurile divine si cele umane”. Si cel mai corect o spune Samuel Puffendorf care (în J.N. et G., lib. VII, c. 1 si ultimul spre final), subliniază: „Căci Plutarch a privit lucrurile cu multă întelpciune, dată fiind înclinarea oamenilor spre obligatii cu mult peste puterile lor naturale, când a socotit că fiind abolite legile cetătenesti (dreptul civil), se pot institui onoarea si pacea neamului omenesc, prin decretele lui Parmenide, Socrate, Platon si Heraclit.” Asadar, acesta este efectul legilor: cele sfinte si tainice să fie dezvăluite justitiei, căci întotdeauna trebuie actionat cu sentiment religios si respect fată de cel drept si bun, numai asa vor putea fi ascultati cu cel mai mare simt de răspundere – căci „nomoethmata w para oun Qeoun nomizomena” („normele legislative trebuie să fie în conformitate cu religia”).

§5. Chiar din primul capitol al Codexului de legi ale Gotilor de Vest, colectionate de diversi magistrati ai acestei regiuni, Bureus mentionează emigrarea Gotilor în Grecia si Tracia. Capitol, ce-i drept, plin de nelinisti, căci tratează despre plecarea lor din patrie spre Tara Sfântă, din care unii, după ce au purtat lupte cu o serie de împărati orientali, fiind în trecere prin tările lor, s-au reîntors acasă în Regat, iar altii s-au asezat în tările acestora. Cine ar putea să conceapă cu mintea si să însemneze cu pana de trestie câte procente de eroare contin toate acestea? Dar din rândurile anterioare reiese că ar fi plecat din motive religioase. Tu ce crezi? Esti sigur pe ce spui? Cântăreste, rogu-te, toate ca să nu te deceptioneze confuzia făcută de tine între legi corecte si vicioase. Dacă ai consulta manuscrisele vechi, atunci ai vedea că există numai două legi care se deosebesc puternic între ele: una din ele este foarte veche, iar cealaltă este de dată mai recentă.

Cea despre ultracunoscuta plecare a Gotilor (Getilor), despre care am pomenit mai sus, este demonstrată cu cuvinte absolut convingătoare, precum este stabilit si în textul următor: ” Ingsins mans Ars taker then Man i Gircklandi sittr” („Asadar absolut nimeni nu are dreptul să-si revendice dreptul la mostenire în acest regat, care si-a fixat resedinta în Grecia”). Si acum, iată cum se pledează cauza celor care au plecat de foarte curând. „Wänder man hál oc nacka at hemkyunum / oc stiger fotum af fosterlandi: ther skulu arwer wara rr skyldasti waru hanum / tha han heman for / an hrn komber eig apter till hemkynna.” („Cel care întoarce călcâiul si capul spre vecini si piciorul a iesit din patrie, acela nu mai are dreptul să se întoarcă în ea: rudele pe linie civilă (agnatie) sau bazate pe consanguinitate, care în momentul emigrării acestuia se aflau în preajma lui, acestia îl vor mosteni”). Ce s-o mai lungesc? Dacă mai există vreun codex în manuscris în care acestea se citesc confuz, nu cred să se fi întâmplat în toate cazurile la fel: deci trebuie examinat fiecare în parte cu propriii ochi. Ce ratiune a impus finalmente acest lucru ?

La tipografie s-a scris altfel ? Oare? Dar se editează nenumărate alte codexuri în aproape toate domeniile si disciplinele activitătii umane, nu-i asa că nu sunt cu greseli? Dar în ziua în care se aduc manuscrisele celor mai bune opere scrise, nu le corectează altii? Apoi se impune autoritatea unei lecturi populare (vulgate). Aceasta însă nu poate fi în dauna celorlalte situatii, de vreme ce si în acest caz / proces totul este separat prin paragrafe: oricât de bun orator ai fi si un foarte puternic legiuitor în procesele cu care te întâlnesti si în care, de regulă, se obisnuia să se dea o hotărâre rapidă, tot poti gresi. În afară de aceasta, sunt situatii – vreo 60 de legi si de codexuri mai recente care sunt amestecate cu altele mai vechi /legate în aceeasi culegere vulgată; în cazul lor sau sunt spuse clar lucrurile sau pot fi lesne distinse unele de altele.

Te vei grăbi să spui că celelalte legi sunt mai putin probabil să se raporteze la un context referitor la primirea de către Goti – care au fost mai întâi în Sarmatia, – ba chiar secole – apoi au emigrat în Tracia si Grecia – a unei mosteniri pe care o asteptau din partea patriei. Dar spiritul legii este altfel prefigurat decât si l-au închipuit ei, căci s-a reflectat îndelungat, spre a apăra cât mai bine adevărul faptelor. Aici se cuvine să pomenim ultima colectie de legi a Gotilor de Vest, toate legile reperate si toate constitutiile tuturor timpurilor, fără discriminare, care s-au adunat prin propria lor autoritate, această adunare de legi neavând nevoie de vreo recunoastere sau de vreo confirmare solemnă din partea regilor. Aceasta pentru că, împreună cu mine, sunt toti aceia care si-au aruncat privirea pe vechile documente (incunabule) care o mărturisesc si o sustin; si, dacă noi tăcem, atunci o mărturiseste cu prisosintă codexul de legi. Asadar, legea, de abia de la imensa emigrare încoace există si mai există si astăzi, desi, secole în sir după aceea, nu a putut fi consultată.

Tot astfel sunt si astăzi nenumărate legi, vechi si deteriorate si nimeni nu stie de ele. Acestora li se adaugă coloane funerare uriase si monumente de piatră ale căror inscriptii grăiesc de la sine; aceste pietre au fost ridicate întru pomenirea vesnică a unor eroi de seamă, căzuti în Grecia si Tracia sau în alte locuri care au folosit armele victorioase ale Gotilor, au rămas ca semne fulgerătoare ale virtutii lor. Pe vechile pietre si incunabule este scris Girkia, Grikia si Girklandi, însemnând cuvântul Grecia, corupt. S-a găsit deseori si Grikum, Grikium si Girkium. Si într-un viitor apropiat, după cum bine ne dăm seama, vom dispune de volumul integral privind inscriptiile gravate pe pietre, scrise cu caractere runice de tipul acesteia, prin aleasa strădanie a eruditului Hadorsius Johannes, volum a cărui aparitie a început deja, sub auspicii bune.

§6. Aceste culegeri de legi au fost întocmite de către juristii pe care i-am numit provinciali si pe care noi astăzi îi numim Lagmann. Cu aceeasi ocazie, fereste-te să le dai crezare lor care nu stiu din ce aparentă a erorii, nu se sfiesc să sutină că acestea găsite ar fi tot ce a mai rămas în Sveonia din puterea judecătorilor provinciali care ar fi fost tot atâtia câti pretori erau la romani, Edicte care abia fuseseră propuse pe un tabel atasat acestora de către magistratul numit care, pe toată perioada preturii, trebuia să existe ca legi si apoi să fie impuse – a cărui putere însemna puterea Imperiului (MAJESTAS Imperii), de fapt atribuită pretorului (l. XI, in fin. D. de Just. et Jure). Însusi Cicero (lib. V, Act. In Verr. Orat. VIII, in fin) vorbeste despre Edictele si puterea pretorilor: „Chiar si aceste edicte noi si puterea Pretorilor si cele privitoare la stăpânirea lui Apronius, la furturile săvârsite de sclavi din templele lui Venus, la alte jafuri, trebuie duse până la capăt. De ce nu în loc să fie cumpărată hrana, să se dea pe degeaba?

De ce nu, să fie umplută cămara, după bunul plac, tot gratis, mai mult, să ti se dea si o mare sumă de bani pe deasupra? De ce nu, tot felul de prejudicii si condamnări ca urmare a unor grave insulte si ultragii, să nu fie achitate? Astfel, acei judecători care, în nici un chip, nu au tolerat toate acestea, si-au îndeplinit sau nu datoria?” Aici trebuie notate locutiunile damna pati, „a suferi condamnări” si damna perferre („a executa până la capăt pedepsele”). Chiar despre puterea pretorilor vezi din nou la Cicero (lib. VII, Orat. X, Verr., p.m. 243) unde vorbeste pe larg despre fasciile pretoriene ale căror ornamente grăiau despre puterea si demnitatea lor în imperiu; ei erau singurii care se ocupau de procesele puse pe rol, ei dădeau sugestii în împrejurări procesuale ambigue etc. Ne stau mărturii nu numai textele legilor vechi (Confirmat. Leg. Upsal. An. 1296, confirm. II Suderm. A. 1327), dar si istoriile regilor antici, după cum este si Konung Olof Haraldz sagu (p. 89); Sidhan satti thet up under Laghman fin. (c. XXV spre final; Tingbr EE.), de unde reiese clar că aceste legi au fost compuse de Gotii de Vest, iar regii nu au făcut altceva decât să le confirme, să le promulge, după ce fusese consultat poporul.
CAPITOLUL IV, 1-7

§1. Socot că sunt suficiente si foarte clare dovezi, ba chiar străvechi, care să ne permită să afirmăm că pe vremea lui Zamolxis au existat legi scrise. Joannes Gothus, de pildă, relatează că Zamolxis, o dată întors de la Pythagora în patrie, a început să împărtăsească Getilor preceptele filosofice si legile de aur pe care el le învătase de la dascălul său (Hist. Sueon. Gothorumq., lib. III, c. 15); Jornandes (De Getarum sive Gothorum origine et rebus gestis, c. V si XI), el însusi scriitor got, din respect pentru cei vechi care scriseseră istorii si anale ale Gotilor consemnează că Zamolxis si Deceneu au fost de o eruditie extraordinară si că concetătenii lor le sunt foarte recunoscători pentru legile date.

§2. Dar din multimea autorilor pe care Joannes Magnus îi laudă – Ablavius, Dexippus, Dio Chrysostomus, Orosius (si el nu s-a gândit la scriitorii cei vechi), lăudând marele spirit de dreptate al Gotilor, mai sunt doi, dintre multi altii, care vorbesc într-un singur glas: Nicolaus Ragvaldus (Orat. Basi. Hab. et supra allegat.) si Paulinus Gothus (Hist. Arct., lib. I, c. 40), demonstrând convingător că justitia, puternică si majestică a Gotilor provine din Suedia. Tot aici se cuvine să-l adăugăm pe eruditul Vulcanius Brugensis si pe multi alti scriitori, de toate neamurile, care s-au ocupat de Goti, geti si Sciti, si o întreagă serie de altii, enumerati mai sus chiar de mine (în Epist. Ad Ord. Fris. Hist. Jornand. Praef.).

§3. Desigur, despre Samolse, în deplin consens cu locuitorii greci de la Hellespont si Marea Neagră, din vremea sa, o mărturiseste Părintele Istoriei, după cum o subliniază Cicero (lib. I, De legibus.; Herodot, lib. IV, c. 95), „pentru ale cărui cărti- ISTORIILE- recitate la Jocurile Olimpice, întreaga Grecie a stiut să-l stimeze”. Cuvintele lui Cicero sunt în deplină consonantă cu toate manuscrisele si cărtile noastre si care sunt la dispozitia cititorului bine intentionat. Iată glasul bătrânului Herodot (c. IV, c. 95): „Ton Zalmoxin touton eonta anqrwpon douleusai en Samw douleusai de Puqagorh tw Mnhsarou. eneuten de genomenon eleueron,kth amenon de apelein e thn ewutou ate de kakobiwn…”, că Zamolxis a fost un om si a slujit ca sclav lui Pythagora, fiul lui Mnesarchus din Samos”. După spusele lor, Zamolxis îsi dobândeste libertatea si apoi, adunând niste bogătii mari, se reîntoarce în patrie.

Când si-a dat seama că Tracii trăiau în conditii rele ca niste brute, el însusi educat după obiceiurile ionice si de aceea mai slefuite decât cele care erau la Traci, căci trăise la un loc cu grecii si cu ilustrul erudit Pythagora, si-a construit o casă de oaspeti unde el primea pe cei mai deosebiti concetăteni si îi ospăta învătându-i că nici el, nici comesenii si nici cei ce se vor naste de aci încolo, nu ar trebui să moară, ci să meargă într-un loc unde vor trăi vesnic si se vor bucura de toate bunurile alese. În timp ce făcea acestea pe care tocmai vi le spusei, el îsi construia o locuintă subterană; când fu gata, dispăru din fata Tracilor, coborî în ea unde rămase timp de trei ani; între timp, tracii crezându-l mort, îl regretau plângându-l; în cel de-al patrulea an, se arătă privirii tracilor si astfel el făcu credibile preceptele pe care le dăduse lor. Acestea le-a relatat Herodot, orientându-se după vorbele care circulau la băstinasi. În capitolul imediat următor, deci, 96, Herodot spune clar că nu se încrede total acestor spuse privind locuinta subterană, ci mai curând socoteste că Zamolxis a trăit cu multi ani înaintea lui Pythagora, că a fost si un om, născut pe pământ getic, dar si zeu al Getilor.

§4. Am redat întocmai ce a spus Herodot, neschimbând nici o iotă. Astfel, discursul acestuia despre Pythagora ca despre sofistul cel mai slab, „ou tw asenesatw sofisth”, îmi pare asemănător cu chipul în care Homer îl descrie pe Ajax ca pe cel mai slab dintre Ahei („ouk afaurotaton Aaiwn”) care, este stiut că a fost unul din cei mai viteji (lui Lundius îi scapă un amănunt: legat de istoria Troiei, au fost doi eroi numiti Ajax: unul, fiu al lui Telamon, învins de Ulysse în disputa privind armele lui Ahile si, înnebunind de durere, strangulă trupele grecilor, crezând că sunt ale Troienilor si dându-si seama de eroarea săvârsită, se sinucide; al doilea Ajax este fiul lui Oleus, care după asediul Troiei, naufragiază si se refugiază pe o stâncă, de unde amenintă cerul. Atari expresii se găsesc frecvent la scriitorii latini, după cum observă Vorstius (De latin. falso susp., c. XXV) si expertii în filosofie s-au numit mai înainte sofisti, căci acestia printr-o expunere mai putin onestă si urmărind si un câstig rusinos, era profanat în cele din urmă numele filosofiei; dedându-se la artificii subtile, ei de fapt înrăiau pe altii, atacându-i prin expresii ingenioase, în subiecte uneori scandaloase, deturnându-le în ipoteze paradoxale: „paradoxou upoesei”, asa că ei si-au meritat numele de sofisti.

Si, astfel, nedepăsindu-si conditia lor, în ce priveste povestea acelei locuinte subterane relatate de Herodot, ei nici nu au respins-o, nici nu au aprobat-o, ci mai degrabă au acreditat ideea si anume că Zamolxis ar fi existat cu multi ani înainte de Pythagora ( a se vedea si Plat. Protag., Iocr., Hel. land. la început, Cic., II, Acad. Questio); la începutul capitolului imediat următor, unde din nou vorbeste despre Zamolxis, Herodot spune: „fie că Zamolxis a fost un om în carne si oase, fie că a fost un demon al Getilor, să fie sănătos!” („eite de egeneto ti Zamolxi anrwpo, eit’ eti daimwn ti Gethsi outo epiwrioairetw. Si totusi nu trebuie să punem la îndoială faptul că, chiar înaintea lui Herodot, au existat scriitori care au relatat la fel : Cicero (De claris orationibus, qui dicitur Brutus, p.m. 266) însusi afirmă că au existat asemenea poeti, ba chiar înaintea lui Homer, care l-au cântat pe Zamolxis în poeziile lor festive.

§5. Cu opinia lui Herodot se pune de acord si opinia, demnă de toată încrederea, a uneia din incunabulele noastre: „Fyrsti war Samolthius sa er Lag framsordi medh mykli snilli / han war Pythagorassa Tharahl i Samey. Han for frälsgiswi hingat til alsheriar thing. Han bygdi har Htvs oc baudtill sijn Kunungi oc ollu stormânni um alt Svithiod pa raladi han vid pa er med honom satu t Hollini at Natvardi /oc Dryckio sina samanhasdu / at han Odain wäri oc theßin stad Odains: Litlu sidar hwars han vr asyn aldra thera / och eptr thrij ara Dag apnadis Jardr / tha kom han ater til war: pui trudu allir men uthan all genmali hwad i thessu mali sagt war” („Samolse a fost cel dintâi care, cu un deosebit mestesug si-a scris legile, el care fusese sclav al lui Pythagora din Samos si s-a eliberat, a sosit la noi si comitiile formate din cetătenii strânsi lalolaltă din întregul imperiu al Sueonilor, au venit pentru a-l sărbători.

Cu întelepciunea lui care întrecea cu mult pe cea a celor adunati în for, el a construit o casă, în care a invitat ca oaspeti pe rege si pe toti nobilii. Acolo, printr-o cuvântare care a durat mai mult decât cina, a sustinut imortalitatea zeilor si eroilor la Scitii dispăruti, că nemuritor va fi si el si cei din neamul său dintre multe popoare, insuflându-le totodată că acesta este locul nemuritorilor; nu mult după aceea, a dispărut dintr-odată. După o absentă de trei ani, s-a întors din nou printre ai săi spunând că aceasta are legătură directă cu spusele lui de mai înainte. Mă întreb oare dacă mai există un exemplu asemănător în care să se poată face dovada legăturii dntre vorbă si faptă?”).

§6. Mai există si alte dovezi care sustin aceste spuse. Si de ce nu? Doar mai există încă o serie de cărti recent apărute care până mai deunăzi erau manuscrise. Să ne oprim la codexul regelui Joannes al III-lea si să revedem multe alte manuscrise si, cu stima pe care o datorăm, să le interpretăm. Nu te îndoi, căci iată ce scrie aici: „Sammaledes war ett Varn fodt af Götherne / som tiente Pythagoras uthi Graecien, och lärde af honom himmelstekn / Gudz willta / och att äthskillia andt ifran godt genom bokliga konster. Then samma drog ifran Graecien och till Aegypten / och lärde ther the Fäders lärdom och Gudz dyrkan som the hade. Sedan drog han till sitt Fädernesland igen / och blef en Oswerste i Konungens Rädh / och hwad han beslutade / thet lät Konungen sä bliswa effter han hade forständ att skillia ondt isfrän godt. Then samma gaf fig i ehn Jorkuula / där han satt och studerade och tbland alle andre sijne studeringar drog han uth Sweriges Lag / ther then menige Man weeth sig att esterrätta” („Deja se născuse în acest neam al Gotilor (i.e. Getilor) un copil, care, de îndată ce se făcuse mare, s-a angajat sclav la filosoful Pythagora, vestit în toată Grecia care cunostea ca în palmă succesiunea stelelor, cultul lui Zeus si diferenta dintre bine si rău. Apoi, ajungând în Egipt, s-a instruit în institutiile si religia acelui popor si, în cele din urmă, s-a întors acasă. Pe acesta, Regele l-a primit cu mare cinste si l-a avut ca prim-ministru, iar El si treburile regale si pe cele divine le administra pe toate prin vointă (prin semne cu capul). Acesta, din cauza oboselii, a coborât în cavernă, iar acolo a constituit (a pus la punct) dreptul Sueonilor pe care întregul popor îl duce mai departe la urmasi”).

§7. A coborât, spun, în pesteră, a cărei intrare o voia nestiută. Cam în acelasi chip narează si Strabon această istorie, scriind că Zamolxis ar fi intrat într-o pesteră care era inabordabilă celorlalti (abaton toi alloi) (Geogr. VII, p.m. 207 si urm.). Spre a-l imita pe preceptorul lui, care tocmai intrase în pestera numită Ida (ei to Idaion kaloumenon antron) , a încercat să intre si el, Zamolxis, în pesteră, sustine Malchus ( Vita Pythag.). Adaugă-l si pe Laertius (De vita Dogm. et apopht. Philos. , lib. VIII, De Pythagora), unde afirmă că l-a primit Pythagora „doulon Zamolxin w Getai uousi, Kronon nomizonte w Fhsin Hrodoto” („pe sclavul Zamolxe, pe care Getii îl consideră sfânt, după cum relatează Herodot”).

Si desi strălucitul bărbat Isaacus Casaubonus la notele pe care le face în acest loc, afirmă că ar fi o greseală de ortografie si că, în consecintă, ar trebui revizuit totul, dacă chiar asa a fost scris la Herodot: Gebeleizin nomizonte („numindu-l Gebeleizis”). În afară de aceasta, sunt socotite următoarele cuvinte w Fhsin ca fiind adăugate de către marele erudit Aegidius Menagius. Este foarte posibil ca în loc de Hrodoto să poată fi citit ipwoboto, adică să fi fost scris Hippobotus thn twn filosofwn anagrafhn („o anagramă a filosofilor”), de care Laertius se foloseste frecvent. Eu cred mai curând că a fost aprobat de către doctissimul Monachius (Animad. Ad b. I) că transpunerea cuvintelor lui Laertius a fost săvârsită de către copisti ca el să poată fi citit în acest chip: „w Getai uousi, o Fhsin Hrodoto, Kronon nomizonte ” („Getii îl socot sfânt – pe Zamolxis -, numindu-l Cronos”, relatează Herodot), cuvinte care, din motive de colatiune, să fi fost scrise pe margine mai întâi, care apoi s-ar fi putut introduce în context si continua cuvântul lui Laertius – ceea ce stim sigur că se întâmpla – să se strecoare unele din marginalii în multe locuri, ba chiar în cazul celor mai multi autori Oare nu tot de către copisti este si locul corupt al lui Hesychius (p.m. 409). „Alloi de tw Kronw einailegousin ” („Altii sustin că în text este lui Cronos”). Căci, de fapt, corect pe acesta ar trebui să-l citesti împreună cu Salmasius: ton Kronon i.e. pe Saturn, considerat de către altii a fi Zamolxis. Oricum ar fi, în Soare si inclusiv în Samolse, recunoastem un Saturn, cum o demonstrează mai jos onorata Antichitate.
CAPITOLUL V, 1-7

§1. Si cum, în armonie cu Herodot, sună si codicele tipărit de curând, este nevoie, pentru mine însumi, să mă pun la adăpostul acelui pasaj lăudat din Herodot. Dacă până la Herodot nu s-a stiut foarte bine cine a fost Zamolxis, acum se stie că a fost Get sau Got pe care unii îl asează în rândul oamenilor, altii în cel al zeilor. Fie că se stabileste una sau cealaltă / sau amândouă /, întăreste ideea că, dintr-un motiv sau altul, noi vom fi ceea ce părem scriitorilor. Herodot (IV, 96) a afirmat că Zamolxis a trăit cu mult înainte de Pythagora. Si nu se poate să fi fost altfel, de vreme ce Zeus care este cinstit la Goti (i.e. Geti) se dovedeste a fi unul si acelasi cu Zamolxis. Acesta a fost cultul primordial (” o melista timwmeno, para toi Getai qeo to mhn palaion (palai ouk palaioun) Zalmoxi Puqagoreio „, „Zeus la Getii din Antichitate a fost Zamolxis Pitagoreianul”), o spune Strabon (VII, XVI, p.m. 762). Iar Jamblicus (De vita Pythag., c. XXX) îl numeste „megista twn Qewn par’ autoi” („cel mai mare si cel mai bun dintre zeii Getilor”). Iar în Comentariile lui Casaubonus la Strabon (p. 298), dar si prin gura lui Platon – un trac de origine – se glăsuieste astfel despre acesta: „Alla Zamolxi legei, o hmetero basileu qeo wn ” („dar el zice că Zamolxis este regele si zeul nostru”).

§2. Pe acesta Laertius (cf. Cicero, lib. II, De Nat. Deor., p.m. 38) îl numeste si rono (Timpul), reprezentând cursul si revolutia (întoarcerea periodică a) spatiilor si timpurilor. Prin examinarea cerului, a lui Saturn si a lui Jupiter, sisteme fizice bine organizate de altfel, după modul cum si le-au imaginat, au fost inclusi în legende, mai mult sau mai putin curioase. Mnaseas, de pildă, afirmă că Zamolxis este cinstit ca zeu la Geti si este numit Cronos. Dar si Porphyrius (Vita Pyth. Ext.) arată că în scrierile vechi Zamolxis a fost cinstit la Geti în locul cultului lui Hercule. Astfel în scrierile Eddice, Attin, erou legendar al strămosilor nostri, este numit Saturn. Si după cum la Attin cel cu un singur ochi, ca semănător, născător de Dumnezeu si tată al tuturor sunt venerate toate aceste calităti, tot astfel si lui Saturn, ca unul care se trage din semintie gotică (i.e. getică), i s-au atribuit puterea, ratiunea, natura si forta cea mai mare. Porecla lui, „cel cu un singur ochi”, (căci desi trăgea cu un singur ochi la tintă, săgetile erau dirijate foarte măiestrit), au luat-o si Scitii si Getii, fiind si ei numiti „cei cu un singur ochi”, adică mwnofalmoi , cf. Herodot (III, 106 si IV, 59). La Scitii vechi se numea Qamimasadh, însemnând acelasi lucru.

L-am numit pe Attin cel cu un singur ochi, cu acelasi sens, un învătat îl numeste monoculus (cu un singur ochi), desi cu acest sens, cuvântul monoculus este barbar. Căci la latini sună cu totul altfel: la ei monoculus se numeste cel care având un singur picior merge sărind într-un picior. Substantivul elin kwla se traduce în latină cu crura („picioare”). Totusi monoculus nu poate să fie clar explicat prin cuvinte barbare, desi ne-o garantează cuvântul unoculus (v. si Gell., N.A., IX, 4). Plautus (Curcul., III, 1, XXII si XXIV, Varr, VI, 2) este cel care s-a folosit primul de cuvinte din limbajul stiintific. La el unoculus este tocmai cocles. Spun cocles ca si ocles, adică „având un singur ochi”. Attius, în prima lui lucrare didactică, lăudându-l pe Gellius (N.A., III, 11), narează despre ciclop, în aceeasi manieră si anume că a fost unoculus, că Baldur, adică Apollo ar fi fost fiul lui Attin, o declară si monumentele literare Eddice (Muqol. XX), precum si poemele skaldice. Numele lui mai era folosit totodată si în locul lui Hercule, pentru că acesta se potrivea cu scrierile celor vechi. Cu numele de Hercules se desemna printul si zeul militar care le Sueoni si la Goti a fost numit Tyr, i.e. zeul Marte. Assirienii însă l-au numit Baalem, cu un cuvât persan, care în traducere nu înseamnă altceva decât Marte, zeul războiului (polemwn Qeo); asa apare la Greci si în Cronica Alexandrină, după cum ne-o arată Vossius ( Chron. Alex. et Voss. Idol., I , 16). Si nici nu e de mirare că la Claudius (Sen. De mort. Claud. Caes.) cel mai puternic dintre zei se numeste Hercule. Vezi si Seneca (Tyriis Melcartus ) care îl numeste: rege puternic, rege zdravăn. La Greci se numeste Arh si la Plautus tot Ares. (Truc., II, VII si LIV). Cuvântul este folosit de personajul Geta.

La Goti se spune Ari miles , kat’ exoiw („mai înalt decât altii, superior altora”). Tocmai de aceea i-au pus pe seama lui 12 munci si în acelasi timp i se atribuie 12 victorii; numărul 12, de bună seamă din respect pentru semnele Zodiacului si pentru tot atâtia zei; să-l adăugăm si pe Diodor din Sicilia ( Bibl. Hist., p.m. 153 si urm. P. 157). Despre coloanele lui Hercule vorbesc si Ovidiu (Metam., IX, 3) si Justin (II, 4) si Albricus Filosoful (De Deorum imaginib., XXII, despre Hercule) si Vossius ( Th. Gent. II, 15). Sub numele de Thura se întelege Soarele – cu totii sunt de acord. Iată ce găsim la Damascius: „ton Kronon EL kai BHL eponomatousi ” („Pe Saturn îl mai numesc El si BEL”). Acelasi lucru spune si Servius. I se spune Bel, oarecum din ratiunea lucrurilor sacre, si Saturn si Soare. Prin acelasi nume, la Babilonieni, Fenicieni si Persi, se întelege Soare (este dovedit si de notele lui Hornius la Cornelius Nepos (Vita Miltiad., Serv. ad Aeneid, I). Aici chiar se deosebeste cu totul justificat si cu eruditie că chiar si ceilalti zei începuseră să se numească astfel. Din motivul de a fi mai bine distins de ceilalti i s-a spus Bel-Samen. De ce nu si Loke („luminat”) care la Scandinavi înseamnă Saturn, de aici sensul de „iradiind” , ca si la Greci fainwn („strălucind”). Descopăr că tot asa a scris si strălucitul Celsius (Comput. Eccles., p. I in Addendis la p. 76).

Cu aceasta ai un acord admirabil. Căci îi creste faima prin oracolul de la Delfi, legat de afirmatia „Troia nu ar fi putut fi supusă fără săgetile lui Hercule”, după cum cântă si Ovidiu (Metam., I, 13). Acelasi lucru îl spune si Sofocle (Philoc.), dar mai prolix: Bal, Ballur, Aballur este unul si acelasi cu Apollo, comp. si cu Ovidiu (Met. I). Fără îndoială că Soarele (i.e. Apollo), asa cum reiese din majoritatea scrierilor celor mai vechi si ale altora, este, cu un cuvânt actual, moderatorul tuturor fenomenelor si lucrurilor: este reprezentat ca patron al Muzicii; celor nouă Muze create de el si pe care el le guvernează, li s-a adăugat el, ca al zecelea. Acestui adevăr artistic i se adaugă scrierile celor vechi, referitoare la inventarea chitarei, cea cu zece coarde (v. si Homer, Il. , a. p. 36 v. 36 si urm.; Hesiod, Theog., v. 94 si 95; Fulgensius Muqol, lib. LXIV, Diod. Sic., Bibl. Hist., p.m. 91 si urm., p.m. 235) unde Apollo trece drept inventator al chitarei si nu mai putin al Medicinei, care printre celelalte stiinte, este mai ales o artă, în care se probează eficacitatea ierburilor de leac, urmărind atent cresterea, maturizarea lor, căci pentru sănătatea oamenilor si a celorlalte vietuitoare joacă un rol primordial. Iată ce spune Vergilius (Aen., c. XII) despre Apollo (în tălmăcirea lui George Cosbuc):

„Cel mai iubit ucenic al lui Phoebus la corturi venit-a,
Iapyx Iasidul, căci lui, pătimas îndrăgindu-l Apollo,
Toate i-a dat oarecând, iscusintele sale, pe toate:
Cânt de chitară si glas de proroc si săgeti ucigase
Vrând să lungească trăirea părintelui gata să moară,
Iapyx cu ierburi vroia să-i ajute pe-ncetul să cate
Drumuri mai blânde …”

Si, putin mai departe:

„Iapyx bătrânul cu haina răsfrântă-ndărăt ca paeonii,
Multe puternice ierbi pregăteste-n amestec cu mâna,
Leacuri făcând de-nzadar si degeaba cu mâna clăteste
Fierul din rană, si-l prinde cu netede cleste degeaba.
Toată-ncercarea e fără noroc, si-ajutorul lui Phoebus
Nu le soseste! …”

A se compara spusele lui Vergiliu la adresa lui Apollo ca vindecător cu ajutorul plantelor medicinale, dar si ca artist multiplu, inclusiv ca poet, cu cele ale lui Tibull. (c. IV, Ad Phoebum, IV:

„Vino aici si alină durerile gingasei fete,
Vino, o, Phoebus, aici, mândru de pletele-ti lungi!
Crede-mă, haide mai grabnic, căci nu-i regreta nici tu însuti,
Phoebus, frumusetea s-atingi cu alinătoarele mâini!
Fă ca să nu-i vestejească o stearsă culoare candoarea;
Nici slăbiciunea să nu-i macine palidul trup!
Răul, oricare ar fi si de-orice cu tristete ne temem,
Ducă-l în mare acum râul cu apele iuti!”

si c. II, Elegia IV si c. IV Paneg. ad Messalam), Propertius (c. IV De Urb. Rom., I) si Horatius (Carm., lib. IV, Ad. Apoll. et Dian. Carm. Saec.). Plutarh (Cur nunc Pyth. non reddat oracula carm., p.m. 402) o pomeneste pe Pythia, preoteasa templului lui Apollo din Delphi, care în timpuri străvechi îsi formula oracolele în versuri. Altădată chiar si filosofii îsi alcătuiau dogmele si principiile în versuri; ca Orfeu si Hesiod procedau si Parmenide, Xenophan, Empedocle si Tales. Asa se face că zeilor li s-au dat diverse nume: Soarele a fost învestit cu diferite virtuti si principiile înteleptilor s-au folosit de ele în totalitate. Macrobius, de pildă, demonstrează că Apollo este zeu pentru că i s-a zis Soare. Chiar si pe Liber Pater cei vechi l-au considerat zeu. Si pentru că si Dionuso (în latină Dionysus si nu Dionysius, cum incorect spun unii) i.e. Bacchus, este rusokomh, adică cu pletele de aur, cum îl defineste Hesiod (Theog. V, 947, conform opiniei scoliastului), iar scoliastul lui Horatiu (Od. 19) afirmă că Soarele, Apollo si Dionyssos sunt unul si acelasi personaj pentru că: după cum Apollo are nouă Muze, tot astfel Soarele are nouă cercuri, iar Dionyssos este însotit de corul Bachantelor care sunt tot în număr de nouă; la această idee aderă si Diodor din Sicilia ( Bibl. Hist., p.m. 147); aici vor mai fi adăugati si Artemidor (lib. II) si Hyginus (Fab., c. CXXXI, CLXVII si CLXXIX).

Si Diodor, în aceeasi carte (p.m. 150), arată că în privinta numărului Muzelor, scriitorii au păreri diferite; unii afirmă că au fost trei, altii nouă; la Homer sunt lăudate cele nouă Muze de o frumusete cu totul aleasă; tot atâtea la Hesiod (Theog., v. 76 si urm.) care trece în revistă si numele lor. De unde si părerea că cifra 9 reprezenta la antici ceva important, căci găsim sintagme de tipul în nouă zile, în nouă cărti, frecvente la cei vechi, afirmă Cicero (De Nat. Deorum , lib. III, p.m. 70) si Herodot (Hist., lib. IX), căci el si-a scris Istoriile în nouă cărti, dând, fiecăreia din ele numele unei Muze. Toate cele spuse până acum nu se potrivesc la zeii Marte si Mercur, pentru că (obiectul de cult) reprezentarea lor este alta decât cea a Soarelui, subliniază Macrobius (d.l., c. XIX). Cam de aceeasi părere este si Strabon (c. XV spre final) care consideră că Marte poate fi pus alături de cel mai mare zeu al Persilor; idem filologul belgian Lipsius, 1547-1606, ( Not. Ad VI Annal. Taciti), argumentând că ar fi fost o greseală trecută cu vederea; iar Bertram, comentatorul lui Strabon (in d. I Strabon), sustine că în loc de „on Persai sebontai Qewn monon” trebuie citit „onper kai sebontai Qewn monon”. Dintre toti zeii despre care este vorba aici, Carmanii, pe acesta singur îl cultivă; căci despre Persi, iată ce spune lăudatul autor: „Ei îl cinstesc pe Jupiter pe care îl situează într-un loc înalt din cer. Ei venerează Soarele pe care îl numesc Mithra. Idem Luna, Venus, focul, pământul, vânturile si apa.”

Dar si pe Aesculap pe care Macrobius îl mai numeste si „Sănătate” si pe Hercule si pe Isis căreia i se mai spune si Serapis si nu par să fie alti zei decât Soarele însusi despre care ne vorbeste si Istoria ecleziastică al lui Ruffinus (Socrat. et Theod., Macrob. D.l. c. XXI). Mai adaugă-l si pe Herodot (c. II, cap. 156) si pe Diodor din Sicilia (Bibl. Hist., p.m. 7) si pe Plutarh („peri Isiado kai Osirido ” , p.m. 374) unde se relatează că Osiris este Soarele, iar de către Greci i se spune Sirius. Litera O asezată în fată la Egipteni desemnează cuvântul întunecime. Prin câteva interpolări, se spune că o putem numi pe Isis care este aceeasi cu Luna si „ochiul lui Horus”; si dacă pentru ei cuvântul Osiri înseamnă „întunecat”, nu acelasi lucru este pentru noi; după câte stim, toate acestea având direct acelasi sens cu care sunt expuse de Plutarh în note (peri Isido kai Osirido, p.m. 374), – toate sunt scite.

Pentru interpreti Osiris sau Asiris înseamnă Dumnezeul cel vesnic si a toate, cel care luminează mereu, se îngrijeste de toate si le observă pe toate. Deci să avem întelegere pentru strădania lor în a depune eforturi spre a deduce numele lui Osiris. Se trece cu vederea acum ce anume se întelege prin numele de Osiris, Isis, Horus si Typhon (este si numele unui rege al Egiptului antic, dar si zeu al răului la Egipteni, dusman si ucigas al lui Osiris), căci după cum arată Athanasie Kircherus ( Oedip. Synt., II, c. 6) de la Synesios (poet, orator si filosof grec, 370-413, n.t), dar si de la alti scriitori, aceste nume ar tine de conceptul de filosofie morală. Căci anticii, sub vălul fabulelor, enigmelor si simbolurilor au preferat să corecteze moravurile si să induca sufletului imagini si virtuti reale. De aceea Tacitus (Annal. IX, c. 14) spune despre Egipteni: „ei sunt primii care prin figurile animatelor (apoi si ale altor lucruri) prefigurau sensul spiritului”. Din cele spuse mai sus socot că este de ajuns să constatăm, cum sustin Heurnius Barb. (Philos., p. 37) că opinia cea mai apropiată de adevăr este că Osiris al Egiptenilor trebuie denumit Multoculum, asa cum Plautus (Aulul. III, VI, 19) a spus oculeum totum („este totul ochi”). În afară de Plaut, cel care sustine aceeasi părere confirmând originea respectivă, este însusi Diodor din Sicilia, căci sintagma latină în traducere elină, este Poluofqalmon (d.l. p. 7). Deci numele se impune prin însăsi calitatea cuprinsă în nume, adică de multi ochi, e tot un ochi (Poluofqalmon); doar Soarele este acela care, prin razele sale, luminează pământul si marea.

Ce vreti mai clar? De aceea Attin, care de fapt e Soarele, nu are un singur ochi, ci mai multi, Antichitatea îi atribuie opt. Fenicienii îi atribuie lui Saturn tot opt, este atestat de Eusebius (De praep. Ev. , I, 1), căci până si templul în care se celebrează cultul lui Attin are opt unghiuri si un inel. Tot în număr de opt erau si virtutile existente în cer pe care le fixase Antichitatea prin gura lui Platon (Epin. , p.m. 923), iar cei dintâi care le-au observat si le-au lăudat au fost barbarii, căci prin legile acestora, care fuseseră instituite regulamentar, s-au răspândit apoi la Egipteni, Sirieni, ba chiar si la Greci, după cum relatează Platon. Prin urmare, imaginii mărete a regelui i se adăuga efigia Marelui Apollo, pe care se puteau citi atributiile legale, opt la număr, încrustate pe un iris si printr-un nod ciudat cu opt unghiuri o înlăntuire solidă, secretă, de siruri de lanturi – în aceeasi manieră secretă închisă (se referă la efigie). Tot opt tabule de legi paternale păstrează străvechea memorie, asa cum o dovedesc si incunabulele străvechi. Macrobius (d.l. c. XXII, d.l. c. XXIII) precum si ceilalti scriitori o atestă: anume că Nemesis, Pan, pe care îl mai numesc si Inuus, si Saturn, nu sunt altceva decât Soarele, ba chiar si Jupiter; zeul Adad al Asirienilor si el este tot Soarele: acest lucru este dovedit si de autoritatea teologilor si de cea a lui Orfeu, toti acestia dintr-o singură ratiune mistică si sub vălul diferitelor povesti, s-ar referi tot la Soare, desi se deosebesc de celelalte zeităti. În acelasi chip trebuie pomenit si ilustrul Keuchenius (not. ad. Nep. I, Lysand., c. III) care spune: „Jupiter este acelasi cu Soarele, lucru sustinut si de Platon în Phaedrus, unde este numit mega hgemwn en Ouranw („cel mai mare stăpân în cer”), fapt interpretat identic si de Macrobius”. Dar si la lăudatul Macrobius, Jupiter este totuna cu Apollo, opinie care poate fi confirmată si de răspunsul dat de oracolul din Delphi (acesta poate fi comparat si cu ce spune Herodot în c. VII, c. 96):

„teio tritonidei xulinon didoi Euruopa Zeu
Mounon aporhton teleein tose tekna t’onhsoi.”
(„Jupiter cel care vede de departe, din Tritonida cu ziduri din lemn
Îti trimite tie si alor tăi salutul Soarelui de neînvins.”)

Din oracolul Pythian al lui Apollo, iată ce comentează scriitorii. Cornelius Nepos (Themist., c. II), de pildă: ” după deliberări, Pythia ar răspunde că dacă s-ar întări cu zidurile din lemn. Ce vrea să spună acest răspuns nu întelege nimeni, iar Themistocle este convins că Apollo i-ar fi dat sfatul să se încreadă în corăbiile sale si în luptătorii săi, căci acest lucru ar fi vrut să spună Apollo prin metafora murus ligneus („zid de lemn”)”. Vezi Herodot (d.l., c. CXLII si urm.); Justin (lib. II, c. XII), Polyaen. (lib. I), Str., Arist. (I, Rhet.), Val. (l. VI, V), Frontin. (I, 1), Strat. (c. III ). Astfel Soarele este cel pe care îl mai numesc si Pan ca unul care este stăpânul întregului univers material si zeu al Naturii, ba i se atribuie si coarne si barbă; prin lăsarea ei mai lungă se subîntelege natura răspândirii luminii lui prin care Soarele luminează împrejurimile cerului precum si cele de mai de jos pe care le însoreste, răspândind lumina sub concavitatea lunii.

§3. S-a întâmplat că într-o zi s-a auzit un glas lângă insulele Echinade, „peri ta Einada nhsou”, aceasta se întâmpla pe vremea împăratului Tiberius, când Oracolele de pe întregul Pământ amutiseră, cf. Albric. Phil. (De Deorum Imag., libell. IX, De Pane), spunând că Marele Pan ar fi fost înmormântat (” oti pan o mega tenhke peri twn ekleloipotwn rhshruwn”, p.m. 419) Vezi si Plutarch si Cicero ( lib. II, De Divinatione), unde, printre altele, se demonstrează că până si Oracolul din Delphi, situat chiar în centrul Greciei, atât de adorat si vestit si atât de limpede si căruia i se aduseseră atâtea si atâtea daruri din partea tuturor popoarelor si regilor, din nu stiu ce motive, ar fi fost închis, iar prezicerile lui ar fi fost cercetate minutios. Si nu numai Porphyrius (în cartea pe care a scris-o împotriva religiei crestine), citându-l pe Eusebius (Praep., lib. I, c. 1) si pe Nazianzenus ( Orat. Alt. In Julian. Apol. apud Nic., lib. I, c. XVI), spune: „Acum ne mirăm pe bună dreptate, dacă asa de multi ani cetatea a fost bântuită de ciumă, când si Aesculap si alti zei si-au luat privirea de la ea: acum, după ce se cultivă religia lui Iisus, nu mai putem beneficia de foloasele zeilor”. Si,. Asadar, după nasterea lui Iisus Christos, faima oracolelor a scăzut, pentru că, după nasterea Lui, prin strălucirea cuvântului divin pe pământ, a poruncit ca oracolele să amutească:

„Vai, vai mie, plângeti si gemeti, voi, trepiede, că Apollo a plecat de la voi. Un prunc ebraic mi-a poruncit mie, Apollo, domnind peste prea fericitii zei, să părăsesc acest sfânt lăcas”. De aceea, împăratul Constantin, în Edictul către Provinciali, mărturiseste că din cauza Oracolului lui Apollo, se adresează atât de târziu crestinilor, prin acest EDICT, căci nu s-a dictat de pe un trepied adevărat. De fapt, tocmai expirase oracolul zilei mortii lui Iacob si hebdomadele lui Daniel. Dar nici nu mă impresionează părerile diferite în previnta perioadei de timp si ar fi trebuit să se ceară o refacere a calculelor printr-o interpretare corectă; asa cum propune Huetius în Demonstr. Evangel. (IX, 6 si în următ.). Prin aceleasi Hebdomade ale prea sfântului bărbat, se cerea foarte clar si foarte direct să se curme viata salvatorului nostru IISUS CHRISTOS, prin orice mijloc.

Si pentru că acestia au scăpat cu viată, trebuia să se nască Christos si să fie ucis; o dată acesta ucis trebuia să fie dărâmate cetatea si templul: toate s-au împlinit. De aceea neamul cu totul demn de plâns al Iudeilor, nu revine la fructul cel bun, ci tinde să întunce chiar si ceea ce era foarte clar pus în lumină, lucru care a fost corect gândit de multi autori printre care si de către ilustrul Vossius (De Sibyll. Orac., cap. 14, p.m. 121) care spune : „Pentru că printre rabini sunt unii mai prudenti si cu un grad sporit de autoritate, mărturisesc că a pierit limba ebraică si resturile acesteia sunt zdrentuite, necunoscându-se nici sensul cuvintelor si nici codicele hebraicilor, totul este mut si pentru nimeni nu este de înteles, pentru că o dată cu limba au dispărut si vocalele, iar Iudeii sunt atât de redusi, încât nu mai stiu nici măcar să citească în ebraică.

Spun că toate aceste note sunt făcute la adresa rabinilor ignoranti si aproape fată de toti rabinii, inclusiv cei vechi si mai buni; cel care chiar nu crede acestora; desi sunt mărturisite pe fată, se va împlini cu sigurantă ceea ce fusese prezis de Isaiia, ca întreaga stiintă si întelesul oracolelor lui Dumnezeu vor fi îndepărtate de la ei. De aceea dacă vrem să-i combatem pe Iudei, trebuie mai întâi să fie abrogate acele elemente pe care le consideră ca noutăti atât Elias Levita, cât si Iudeii mai abili si respinse ca falsuri de gramatică veche, ca fiind în dezacord cu aceasta, ceea ce va permite mai lesne, pentru ca, chiar maestrii Iudeilor, care o admit, să nu accepte nici chiar într-o mică măsură, stiinta gramaticii de dinaintea rabinului Jehuda; în cele din urmă, vor rămâne toate versiunile noi si se va adera cu tărie la versiunea celor 70 de bărbati pe care o recunosc toti Iudeii din vechime, referitoare la Iisus Christos si apostoli. Căci dacă Iudeii nu ar accepta această versiune, atunci ar fi clar că religia si credinta lor nu ar mai avea nici o bază.

Asadar, dacă vrem să urmăm calea cea dreaptă si să-i dărâmăm pe adversari, profetiile trebuie să rămână la acest sens, în care ele fuseseră primite mai înainte ca ele să se fi adeverit. Dacă va fi asa, nu le va mai rămâne Iudeilor nimic de spus”. Vorbele acestea sunt cu totul demne de cedru si marmură. De ce? Pentru că întelepciunea rabinilor, cum este calificată de Iudei, este sustinută, printre altii, si de către Salmon Zevus, care, calculând Hebdomadele, au rezultat 490 de ani, ceea ce coincide cu anul nasterii Salvatorulu Lumii, Iisus Christos; este de adăugat si relatarea lui Josephus Flavius (Antiquit. Jud., lib. X, c. ult., Testim. Josephi de Christo); toate datele concordă între ele. Vezi si ce spune Vossius în cap. XI, De Sibyll. Orac. si Josephus, lib. d. c. X; idem Zalm. Zevi Ther. Jud., c. I, VI, p.m. 154)
CAPITOLUL VI, 1-7
§1. Cum se poate deduce din cele spuse anterior, Apollo sau Baldur pare să fie unul si acelasi cu Zamolxis, până într-atât concordă lucrurile între ele; cel care a fost sclavul lui Pythagora si apoi a fost eliberat, este unul si acelasi, iar acesta, conform probelor de mai sus, s-a numit Zamolxi. Asadar, cu bună stiintă, s-au numit cu unul si acelasi nume, mai multi, conform monumentelor literare vechi. La Cicero (De N.D., lib. III, p.m. 70 si următ.), Diodor Sicilianul (Bibl. H., c. I) le găsim numele la forma de plural (ca si cum ar fi fost mai multi): Joves, Apollines, Vulcani, Mercurii, Aesculapii, Hercules, Dianae, Veneres, Minervae, Cupidines Dionysii. Tot la fel găsim zeii nostri si în Analele si istoriile nationale: Odini, Thorones, Friggae si toată ceata zeilor. Vezi si Cl. Verelius (Gautt. Saug., p. XL, Ad Hervar. Sag., c. I) la care merită a fi citite cu atentie notele prea nobilului Stiernhilmius comparativ cu cele ale lui Celsius (Eccl., p. I, c. VI).

§2. Adaug, pe lângă altele, si scrierile magice, ba chiar si superstitiile din care ceva a fost introdus aici; asa că este de-a dreptul de mirare că nu a fost pusă în frunte însăsi acea fortă si măretie de către strămosi si anume mânia lui Dumnezeu care a fost greseala profanilor, credeti-mă, pe care si-au însusit-o cu atâta abilitate. Acest lucru este atestat, printre altii, si de Strabon (d.m.l. si p. l. 7). La fel se vorbeste si în Scrierile Eddice, în Gylfaginning: „Aceste nume de zei si le-au însusit asiaticii pentru ca, după o perioadă mai mare de timp, oamenii să nu se îndoiască de faptul că ei au fost absolut aceiasi, fără îndoială, aceia ale căror fapte le acceptaseră mai înainte si cei pe care acum îi contemplă”. Si acum să adăugăm cuvintele următoare din Prefata Scrierilor Eddice: „Si atunci si-a adoptat ficeare în parte, pentru sine, numele vechilor zei”.

§3. Faptele sunt clare, asa că pentru nimeni nu mai este un semn de întrebare dacă Zamolxis a fost om sau zeu. De ce? Pentru că a fost initiat la dascălul numit Pythagora, în lucrurile sacre ale Hyperboreenilor si profetea adevărurile nu mai putin decât o făcea Apollo Pythianul, ne relatează Laertius (De Vit. Philos. in Pythag.) din Aristippus Cirenaicul, despre sus pomenita nemurire, idee pe care o pusese în circulatie si care este confirmată chiar de către scriitori si chiar din acelasi motiv din care Apollo a fost stimat de către discipolii lui din tinuturile Hyperboreene. A se vedea si Laertius si Malchus (d.l. et Malchus in vit. Pythag.). Este pentru toată lumea clar că Apollo, numit hyperboreanul, a fost văzut de către multi, în acelasi timp în mai multe locuri. Vezi si Aelianus (Hist. var., lib. II, c. XXVI; lib. IV, c. XVII) si Jamblichus ( De Vit. Pythag., c. XXVIII); adaugă-l si pe Porphyrius (Vit. Pythag.) si pe Lukian (Dial. Mort.) unde Menippus, salutându-l pe Pythagora, adaugă următoarele: „aire, w Euforbe, h o’ ti an eelei ” („Să fii sănătos, Euphorbe sau Apollo sau cum vrei să-i mai zici!”). De aici si discipolii lui erau numiti, cum remarcă Laertius (d.l. VIII), „ai zeului Apollo, cel cu multe nume” (pantoia Qeou fwna).

§4. Dar de ce? Despre ce fapte ale lui Pythagora este vorba acum, dacă nu despre vestite magii, ba chiar si profetii? Desigur acest fapt este consemnat si de Timon zis mizantropul, că Pythagora a fost vestit si în cunoasterea artei magiei si nu trebuie să ne rusinăm de cuvintele lui Plutarch, Lukian si Plinius. De aceea există mentiunea lui Platon, precum si a altor filosofi renumiti care sustin că multumită tocmai mestesugului îndelung învătat al magiei, s-a acceptat ca exiliile să fie considerate mai veridice decât peregrinările. Iată si cuvintele lui Plinius în materie: „Arta magică a câstigat asa de mult în importantă, încât în zilele noastre se bucură de mare stimă la cea mai mare parte a popoarelor”. Si mai departe: „În Britannia actuală este cinstită magia cu mare entuziasm” (Vezi si Plinius lib. XXIV, c. XVII si lib. XXX, c. I, nu prea departe de început si spre final).

§5. Si totusi, nu as putea să neg faptul că o mare parte a superstitiei malefice pusă pe seama unor magicieni necultivati ar putea fi ceva absolut natural. Franciscus (B. de Verulam., De Vicissit. Rerum ferm. LVI) relatează foarte întelept: „Incendiile devastatoare, loviturile cumplite ale soartei si zgomotele înfricosătoare care au stăruit multă vreme la macedoneni au fost numite magice”. Iată cuvintele lui Franciscus: „Este sigur că pe vremea lui Alexandru cel Mare au fost folosite masinile indestructibile de război asupra locuitorilor Oxydracilor din India; acestea au fost numite de către Macedoneni tunete si fulgere, iar operatiile (de război) magice. Fără îndoială că la fel stau lucrurile si în cazul puterii focului si grozăviilor incendiilor care au avut loc la chinezi înainte de anul o mie”. Asemenea exemple pot fi date si din trecutul mai apropiat, spre exemplu la Roger Bacon (1214-1294), foarte adesea acuzat de magii, care în cele din urmă s-au dovedit a fi fost fenomene pur naturale. A se vedea si Naudaeus (Op. Pecul.) si Spondanus în Anale A.D. 1278 (ad. A. C (I). CCLXXIIX), precum si Borrichius în Disertatie despre nasterea si progresul chimiei.

§6. Am spus că Pythagora a fost initiat în elementele sacre ale Hyperboreenilor. De ce atunci să nu fi primit la ospătul lui pe Abaris (preot al lui Apollo) a cărui săgeată fusese făcută să distrugă rânduiala – despre acest incident relatează si Jamblichus (capitolul citat mai sus). Si aici concordă faptul că neamurile slăvite se trag de la Scitii hiperboreeni, din motivul că sunt dotati cu patru feluri de vietăti: cea a Zeilor, a Larilor sau Demonilor, a Eroilor si Oamenilor. După cum rezultă din toate istoriile străvechi, unde sunt pomeniti adesea, asadar, lui Pythagora i-au urmat ceilalti filosofi, din care primii sunt socotiti a fi Platon si Aristotel. A se vedea Laertius (d.l. VIII) si Augustinus (De C.D., lib. VIII si XV). Hesiod (Fapte si zile) îi numeste deuteroi daimone („demoni de gradul doi”), Seneca (Ep. Ex. Plat. in Symp.) îi socoteste de importantă inferioară, iar altii, zeii plebei. Vezi si ce transmite si Platon prin Diodor din Sicilia (Bibl. H. IV pe la începutul cărtii Peri twn epifanetatwn hrwwn te kai hmiewn, Despre aparitii, eroi si semizei), iar la Plutarch (De Isid. et Osir., p.m. 360 si urm. Si De Orac. desectu., p.m. 415) după zeii lui Hesiod urmează daimona, hrwa kai anrwpou („demonii, eroi si oamenii”), ordine identică cu cea de la Apuleius. Pe lângă acestea sunt demne de a aminti cele ce relatează Plutarch ( De Isid. et Osir. , p.m. 360 si urm.) despre geniile malefice si, nu numai el, ci cu mult înainte, Empedocle (sec. II î.e.n.), apoi si Platon, Xenocrate, Chrysippus, Democrit si altii.

§7. Se crede că Pythagora a fost primul care a vorbit despre nemurirea sufletului. Dar din scrierile celor vechi, transmise nouă prin Cicero (Tuscul. I), aflăm totusi că nu Pytahagora, „ci Pherekide Sirianul, dascălul lui Pythagora, a fost primul care a sustinut că sufletele oamenilor sunt nemuritoare; această părere i-a transmis-o discipolului său, Pythagora, care a întărit-o si mai mult”. Să-l adăugăm aici si pe Diodor Sicilianul ( Bibl. H., c. a V-a, p.m. 212). Prin urmare, faptele istorice cele mai cunoscute sunt întărite si în consens cu cele consemnate de scriitori. De pildă, Pythagora profetise că Euphorbus, fiul lui Panthous care fusese ucis de Menelau la Troia, va învia si a înviat si profetia lui Pythagora a fost luată în seamă, întrucât a fost recunoscut după scutul pe care îl purtase Euphorbus. Vezi si Laertius (d.l. VIII), Gellius (N.A. , lib. IV, c. XI) si Lactantius (Plac. d. Fab., lib. XV, F. III), pe lângă multi altii care au transmis la urmasi acest episod. Sufletele au fost numite mai sus sempiterni („vesnice”), în timp ce Cicero (lib. I, De divin., p. 93 si urm.) le numeste immortales („nemuritoare”). Lucretius (De R.N., lib. III si IV) vorbeste neclar despre părtile sufletului, ba chiar fals; alti scriitori, filosofi mai putin importanti, sustin că sufletul omului este muritor; cei mai multi însă, sustin opinia lui Pythagora; ca si Justin (lib. XX, c. IV), de aceea l-au cinstit ca si cum ar fi fost un zeu; dar despre nemurirea sufletului uman vom vorbi mai mult în cele ce urmează.
CAPITOLUL VII, 1-4

§1. Am arătat deja că ilustrul zeu Zamolxis a fost numit de către antici cu diferite nume; rămâne acum să clarificăm pentru care motiv a mai fost numit si Gebeleizis. Iată ce spune Herodot (lib. IV, c.XCIV): ” Aanatizousi h tonde ton tropon oute aponhskein eautou nomizousi, i enai de ton apollumhon para Zamolxin. Oi de autewn ton auton touton nomizousi Gebeleizin ” actionează în felul următor: ei nu credeau despre ei că mor, ci că cel decedat se duce la Zamolxis pe care oamenii acestui neam îl socoteau a fi acelasi cu Gebeleizis”). Asa sunt relatate lucrurile – de fapt, trăiesc la fel cu Zeul si la mare egalitate; acolo sus îsi găsesc tihna, starea de liniste, fiind departe de tulburările celor invidiosi, o duc într-o adevărată fericire – liesa sau lijsa , scutiti de orice nestatornicie a soartei; desigur, ei erau convinsi că toate acestea asa se vor întâmpla, iar viata îsi va urma cursul. Asadar acest zeu numit Gefeleisis este un dătător de odihnă, asa l-au numit Gotii în limba gotică.

§2. Si nici nu era cazul să fi zis ceva care să sune frumos la ureche, căci ei nu aveau urechi de auzit altceva decât strigătele de groază chemând la război: ” împroscând amenintări cumplite dintr-o gură pietrificată” (Tacit., De mor. Germ., c. III); ei slobozeau mai curând un zgomot prelung în pronuntarea cuvintelor decât un sunet fin. De aici si Tacitus (De mor. Germ., c. III): „Căci ei te înspăimântă sau începi să tremuri la auzul zornăitului soldatilor si nu atât prin modulatia vocii lor, cât mai ales prin virtutea militară. Asprimea sunetului este mai ales căutată si zgomotul frânt de pe buze izbindu-se de scuturile care stau în cale, prin lovire, face vocea mai plină si mai gravă”.

§3. Cât priveste starea mortilor ajunsi la Gebeleizis, să apelăm din nou la informatiile furnizate de Herodot (lib. V, c. 3 si 4, spre final), de la care aflăm că moartea poate fi pe drept numită „tihnă”, căci în adevăr sufletele erau în afara nenorocirilor si a mizeriilor de tot felul; Cicero socoteste că nu este vorba doar de o odihnă tihnită pentru cei credinciosi, lipsită de nenorociri, ci cu adevărat un început vesnic al unei fericiri de durată. Iar mai la obiect este Woluspa:

” Baldur mun Komma /
Bua their Haudur og Balldur / hropts / Sigtoptir /
Wel waltiwar wited their enn eda hwad.
Sal ster hun standa Solu fegra /
Gulli that tan a Gimle /
Thar skulu dyggwar drotter byggia /
Og win alldurs daga yndes niota.”

Iată cum a tradus-o Stephanus Olahus islandezul:

” soseste Baldrus,
el, împreună cu Haudus, Hropti si Sigtopter
vor locui în altar fără neplăceri, ca până acum
Sub acoperisul de aur al Gimlei
pe ea o cinstesc popoarele cinstite
de secole în sir bucurându-se de bunul suprem.
Apare chipul Divin, simbol al odihnei asezat pe un jilt:
pe el nu-l bat nici vânturile si nici ploile
nu-l udă nici zăpada si nici grindina aspră nu-l atinge;
cerul nu este niciodată acoperit de nori,
surâde de lumina împrăstiată mărinimos.”

§4. Si dacă lucrurile stau asa, nu pot întelege cum de s-a ajuns la ideea că trebuie citit nu Gebeleizis, ci Geblietzen, aceasta desemnând pe Jupiter tunătorul (vezi si Joh. Magnus, Hist., lib. I, c. 12; Ol. Magn., R.S., lib. III, c. 7; Lit. Georg. Stiern, Ad D. Locc. Locc. Antiquit Sueo-Gth., lib. I, c. 1, p.m. 7; Hom., Il. A., p.m. 26, v. 36, Il., 2, p. 66, v. 8, p. 82, v. 16, f p. 746, v. 30 si urm; Cic., De Divinat., lib. II, p. m. 117; Plin., N.H., lib. II, c. 7).

Si această relatare nu se găseste numai la Herodot, ci si în toate incunabulele. Si totusi, conform reprezentărilor lui Jupiter si Apollo la cei vechi, acesti zei par să nu se fi amestecat în treburile juridice. Socotesc că am arătat îndeajuns tot ce mi-am amintit, pentru ca asupra acestui fenomen să se astearnă tăcerea, căci nimic nu se întâlneste mai frecvent decât, cum am spus, Gebeleizis, cu sensul de Jupiter tonans („tunătorul”), fulgurans („fulgerătorul”), fulminans (idem), altitonans („tunând din înaltul cerului”) si fulmine gaudens („bucurându-se de fulger”).
CAPITOLUL VIII, 1-8

§1. În cele mai vechi documente suedeze, Scrierile Eddice, se distinge Theologia lui Samolse care este, în acelasi timp, si cea a celor mai vechi cetăteni ai Sueoniei; se face deosebire între viata viitoare a celor drepti, dusă în fericire si cea a celor răi, dusă dimpotrivă în nefericire, la zeii subpământeni: ” Han smijdadi Himen och alla eign theira / och hit thad mest er / han giorde mannen / och gaf honom Ond tha er lisswa skilide och alldrey tijnast / that lijkame fara till mulldar eda brenna till asku / och skulu allir men listiwa their riet eru sidader oc wera nied honom sielsum / thar sa heiter Gimle edur Wingulff / enn Wonder menn fara till heliar / oc thadan i Nistheim” (Myth., III) („Dumnezeu însusi a făcut cerul, pământul si toate cele care se găsesc pe el, si, ceea ce este nemaipomenit, a făurit omul, al cărui suflet i l-a introdus în trup ca nemuritor, căci corpul poate fi prefăcut în pulbere sau, dacă este ars, în cenusă. Cei drepti trăiesc vesnic împreună cu El în Gimle sau Wingulff; cei nedrepti însă, sunt aruncati la zeii subpământeni”).

Despre Helis si Nistheim se vorbeste mai pe larg în alt loc din Edda; si nu mai putin despre Gimle, unde acest cuvânt este încărcat de o foarte demnă notare si laudă: „a sunnanwerdum himens enda er sa salur er allra er segur stur / oc Biartare en Solen er Gimle heiter / han skall standa tha bade hestur farest himmen oc iord / oc byggia than stad göder men og Niettläter om allar allder” (Myth., XV si XVIII) (” în partea sudică a cerului se vede cel mai frumos templu si cu un soare mai strălucitor decât oriunde pe care localnicii îl numesc Gimle. Acesta va dura cât timp vor fi focul, cerul si pământul si acolo vor locui în vecvi cei cinstiti si drepti”). Nordur-ii însă (vezi Myth., XLIX si urm.) sunt asezati, după Documentele Edda, în partea nordică, adică la zeii inferiori (subterani). Vezi si Myth., XLIX si urm.

§2. Zeul Odin este considerat paznicul (tăinuitorul) tuturor celor care au murit în războaie, asa cum este zugrăvit si în Edda: „pvi ad hans (Odins) askasynir eru allir peir er i val falla. Han skipar peim valholl” („fiii lui mult iubiti sunt toti acei care au pierit în războaie, de moarte violentă; asa că fiecare îsi are locul său rezervat în Valhalla”). Cum Odin mai este numit si zeul sângeros, toti fiii lui mult doriti se bucură de acelasi epitet ornant. El mai este numit si Walsadur / Wingner / Walhallarvisir („părinte al celor măcelăriti, tăinuitor si sef al sufletelor”). În Valhala, la servitul cupelor (la ospete) sunt folosite Parcele. Din nou Edda: „Sva heita peir Grimismalum er Piona i Valhaullu bera drick oc geta bordbunadar oc olgagna. Hrist oc Mist vil ag ad mier horn beri. Skegold, Skaugul Hildr oc brudr, Hlauk oc oc Heriana, Gioll oc Geira, Haup oc Rangridr oc Reginlief paer bera hverium ol” („Astfel se numesc cele care îsi ofereau serviciile celor care veneau la ospete, erau paharnici, asezau tacâmurile pe mese, cupele si serveau oaspetii. Rista si Mista îmi aduc cornul plin de bucate. Skegold, Skaugul, Hildr brudr, Hlauk, Heriana, Gioll, Geira, Haup, Rangridr si Reiginlief, bere”). zuon este o bere făcută din plante la popoarele nordice, numită zython, iar popular cerevisia. Despre zuon vorbeste si Tacitus pomenind-o ca o băutură specifică Svionilor si preparată din orz ori din grâu si este întrucâtva asemănătoare vinului.

§3. Este bine de notat următorul lucru: Toti oamenii, până la ultimul, sunt de comun acord că nu au aceleasi gusturi si nici nu simt la fel. Părtile superioare ale corpului pot fi curătate cu ajutorul eleborului alb, dacă întâmplător, le-a tulburat primul contact cu universul (apoi, cu părti ale acestuia ca cer, pământuri, mări), când oamenii au văzut chipurile lor – Soarele, Luna si celelalte stele; si pe măsură ce întelegeau vârsta maturitătii, varietătile, precum si schimbările survenite în timp, au început să înteleagă si toate legăturile dintre ele asezate în reguli bine rânduite; apoi când si-au dat seama că universul este construit de asa fel, încât în el toate sunt de admirat, până într-atât de proportionate sunt, este pretutindeni frumos si desăvârsit, sub toate aspectele sale si în absolut toate părtile componente, s-au refugiat la sânul lui Dumnezeu, cel mai mare si cel mai bun si nu atât ca arhitect care crease toate aceste perfectiuni gratie bunătătii sale si puterii sale nemărginite, cât mai ales ca Înainte-stătătorul, care, printr-o bunătate desăvârsită, egală cu natura lui si printr-o fortă de aceeasi mărime, a pus-o în miscare, o conduce si o stăpâneste si care a judecat foarte drept, dând oamenilor daruri sau pedepse ca unul care era asezat deasupra tuturor. Iată de ce, în atâtea si atâtea tulburări, întortocheri de drumuri, în noianul atâtor treburi si atâtor neîntelegeri, este nevoie să se statueze adunări ale oamenilor în care să se discute despre dreptul celor asociati. Care opinie, în realitate pornită din inimile filosofilor si ale celorlalti oameni mai răsăriti, nu putea fi trecută cu vederea; vezi si Cicero (lib. I, De Leg., lib. II, De nat. Deor.), precum si capitolele pe această temă din Timaeus a lui Platon (Scip. Somn., De universitate).

§4. Si după cum aflăm din Documentele Eddice, această lume unică ar fi trebuit să piară în flăcări, date care concordă cu cele ale filosofilor si ale primilor stoici. Vezi Eddice (Mythol. XV spre final) si Cic. (lib. II, p.m. 49). Cicero (Acad. Arist., lib. I, De Coelo, c. IX) spune că „într-o zi această lume va dispărea prin foc”. În această problemă, Platon si Aristotel s-au dovedit a fi mai întelepti, afirmând că Dumnezeu nu ar vrea ca lumea să piară, chiar dacă ar fi socotit-o rea si de aceea a făcut-o vesnică: ton kosmon aidion (Arist. d.l.). Lumea este concepută fără început si fără sfârsit, de aceea nu are nici loc de nastere (Cic., De Univers.).

§5. Referirile din monumentele Eddice, privitor la fericirea după moarte a celor drepti si la pedepsirea, chiar si răstignirea celor nedrepti în iad, concordă cu tot ce au spus poetii, aproape ai tuturor neamurilor. Varro numeste iadul „infern întunecos”. Vezi Borrichius (Cogit. de Var. lat. Ling. act. et voc. Infernus si Analect. XVII). Aeschyl (Prometeu) îl numeste aperanton tartaron („nesfârsitul Tartar”), Homer tartaron heroenta („tartarul cel întunecos”, Il., IV, p.m. 256, v. 29); Tacitus ( Hist., lib. V, c. V) îl numeste ceva opus celor ceresti, iar Cicero (lib. II, prop. fin. De Legibus) vorbeste de legile încălcate de către cei care ajung în iad. Strălucitul Cellarius ( De Barbar. et Idiotis., c. VII, p. 199), din grijă pentru Posteritate, foloseste pluralul inferna, idee apărată si de Solinus (Legiplean), care a scris în latină si de Lactantiu, ambii luându-l martor pe Lucretius (lib. V, De R. N., p.m. 201), care, de asemenea, foloseste pluralul inferna; la Tacitus (Histor., lib. V, c. 5) vom găsi acelasi respect pentru plural – infernis – în dat.-abl.; nu mai putin la Cicero (lib. II, spre final, De legibus), iar Vergilius în Eneida (lib. V, p. 247, 251 si urm.) este si mai convingător :

„Cei mai de-aproape de-aici sunt cei osânditi prin năpaste
Însă locasu-l au toti prin judet hotărât si prin soarte.
Minos ascultă si scoate din urmă sortirea si cheamă
Mutele gloate-mprejur si le judecă fapta si totul.
Cei amărâti locuiesc pe câmpia din fată, cei care
Singuri prin crime-si curmară viata, si urându-si lumina
Sufletu-n ei l-au strivit. Si-acum ei si muncă si lipsuri
Cât de cu drag le-ar trăi pe lumea din care fugiră!
Legea opreste! Si jalnici se uită la trista mocirlă.”

Si ceva mai încolo:

„Locul aici e, de unde se-mpart cărările-n două:
Drumul din dreapta spre Dis si spre ziduri puternice pleacă;
Noi ne vom duce pe-aici în Elysium. Spre plinul de crime
Duce, spre Tartar, în stânga, că-i drumul spăsirii de rele.”

Ceva mai departe:

„Gnosicul tine pe-aici Rhadamanthus grozava domnie,
Dă răutătii pedepse si-ascultă, silind să-si vădească
Relele cel ce pe lume mereu îsi dosise păcatul.”

Acelasi lucru spune si Seneca în Herc. fur. (V, 750): „Nu unul singur e jude ce, după fapte, împarte judete, sortind fiecărui de jiltul înalt trepiedul. Căci unul e Minos din Knosos, un altul e Rhadamanthes ce crud pedepseste pe răufăcător ca altora pildă să fie”

§6. Însusi Homer (Od., XI) povesteste cum că fiul lui Jupiter, Rhadamantes (unul din cei trei judecători din Infern si frate cu Minos), stând pe jiltul judecătorului din Tartar cu sceptrul de aur în mână, împreună cu Minos si Aeacus – vestit prin spiritul său de dreptate, ei trei erau singurii care judecau faptele celor morti, împărtind dreptatea în Infern. Vezi si Platon (Gorg. si De Min., c. XXXIV). Bagheta de magistrat a lui Aeacus a fost numită de Svioni si Gothoni kasla si staf. Astfel, avem în fragmentele de legi staf i hand salia („a transmite prin mostenire vergeaua (virga) sau bagheta / bastonul (festuca ) de judecător”), aflăm de la prea nobilul Stiernhielmius (c. II, Kong br Westg. Cod. Argent.; Ulph. Celsissimi Herois ac Domini Com. Gabrielis De la Gardie Math., CXXVII, 19; Fragm. Legum. Cod. var. var. leg. et Mss. Excus.).

Din acest motiv, la Gotii care locuiau în Moesia, tocmai de la acest însemn sau sceptru judecătoresc numit stava, si judecătorul s-a numit tot stava , iar tribunalul acestuia s-a numit stavastola. Din fragmentele de legi Askeskäpte aflăm că Judecătorul slăbea mânerul bastonasului de frasin în timpul unui act solemn cum ar fi fost clarificarea unei proprietăti de drept, înstrăinată regulamentar, fapt întărit si de colectionarea diferitelor stipulări cu diferite codexuri ale diferitelor legi. De aici si scrisorile judecătorilor de eliberare a sclavilor, în vigoare până azi, skaptebreff – cum se obisnuieste să li se spună – în Gotia de Vest si în multe alte locuri. În regatul Sveoniei a învins si folosirea celorlalte bastoane si săbii cu mânere de frasin, ba chiar destul de frecvent. Scrierile Eddice ne pun la curent cu faptul că zeii tocmai sub frasin îsi desfăsurai judecătile; pe lângă alte ratiuni, mai este si următoarea: ” forthy askrin er allra trea mestr oc bestr” („dintre toti copacii, frasinul este cel mai puternic si cel mai bun”).

§7. Prin Rhadamanthes se întelege cel mai mic judecător care, împreună cu ceilalti doi, trebuia să fie prezent în consiliul de judecată din Infern, Rad sau Nembd, al cărui prefect era; de la Radaman si thus, „în chip remarcabil” (cu sens bun sau rău) asa a fost denumit, în întregime Radamanthus, de la Thusa, „a sosi”, „a-si da consimtământul”, pentru că, de fapt, numai unul trebuia totusi să fie cel din consiliul asesorilor care, în cele din urmă, judeca si pronunta sentinta, în conformitate cu legile. Iată cum sună textul legilor străbune: ” Biuder Nambd sik stalfwilliande at waria nokot maal / tha ma eigh Domara them fraganga” („Dacă asesorii îl vor achita pe cel compărut în fata justitiei, încă din primele sentinte, prin aceleasi sentinte el ajunge judecător”). De la Plaut (Trin. IV, II, 83) aflăm că dacă la scriitorii latini figurează sub numele Rhadamanthus, la cei greci, absolut la toti, îl vom găsi sub forma Radamanu. Cel mai important dintre judecătoriii din Infern era totusi Minos, căruia îi urma Aeacus, o aflăm si de la Platon (Gorg., p.m. 371) si de la Plutarch (De Consol., a 1, Apoll. p.m. 121). Deci când lipseau ceilalti doi, Rhadamanthus si Aeacus, Minos îi înlocuia dând sentinte în modul cel mai drept cu putintă. Numele acestui judecător, la Svioni, înseamnă „mai bun”, căci man, minn, minur, madur si cuvântul compus lagmadur , îl sustin. Asa cum se constată din fragmentele de legi străvechi (c. I, Ting. br. Westg.), această vocabulă înseamnă „a judeca foarte drept” si „a desfăsura audierea corectă a martorilor”, ba chiar „a conduce procese” în locul regelui. Am spus Aeacus ca guvernator în imperiul umbrelor o dată cu judecata de apoi; el este ä aks („un judecător întotdeauna aspru”), poate si pentru că erau doi gemeni, Rhadamanthus si Aeakus, Rhadamanthus fiind mult mai blând; Ovidiu (In Ibin) vorbeste de Aeacus care în problema pedepselor va fi mai ingenios sau Horatius (Carm., II, Od. XIII): „Sub domnia tenebroasei Proserpine îl vedem pe Aeacus ca judecător”.

Farnabius (în notele I citate mai sus din Herc. fur.) conform jurisdictiei atunci în vigoare, la Sueoni era nevoie de doi judecători cu bagheta sau bastonasul judiciar; în mediul urban însă, era nevoie întotdeauna de trei, după cum reiese din fragmentele de incunabule păstrate. Cu aceasta concordă si Codicele de legi civile ale regilor Ericus Magnus si Christophorus. Nu altfel apare organizată judecata si la scriitorii greci si latini. Platon mentionează trei la număr (Apol. Socrat. spre final) ca si la cei vechi ai nostri thridie / thriptur / thriptoler ; Cicero (I, Tuscul. Conf. legum Fragm.) îi enumeră în următoarea ordine: Rhadamanthus, Aeacus si Triptolem. După cum astfel sunt indicate două grade de făcut apel în instantă, adică de la Rhadamanthus la Minos, de la Minos la rege sau Jupiter (căci în legile vechi nu se întâlnesc mai multi si nici în scrierile vechi) si chiar în forma universală de judecată si tot aceeasi a fost reprezentată – ba chiar într-un chip solemn – si în patria noastră, încă de la începuturile ei, foarte pe scurt si foarte veridic totodată, dar nu a fost exprimată popoarelor de pe aceste meleaguri, prin viu grai. Dar asa cum am arătat deja, în legile vechi se face mentiunea a trei personaje juridice Tierdhungs Nambd (c. III, Rest. br. Ol., c. III, Westg., c. XIX).

În capitolul al XIX-lea din Thiuwa br W. gL.L. este amintit, în anumite procese ale celor două părti trebuia să fie achitat de către asesorii aceluiasi complet de judecată (aceleiasi judecăti) conform reglementărilor pe atunci în vigoare: As fiartunt Nambd. (cf. Memb. mss. et cap. III spre final). Astfel chiar în lacuna care se constată în Codicele editat de Stiernhielmius, fără nici o urmă de îndoială, trebuie completat, adică din vechile incunabule, ba chiar si din cel de-al treilea capitol Rattiös-br / unde se tratează foarte limpede despre lucruri asemănătoare, asa că s-ar putea avea perfect sorti de izbândă. Căci în vremurile cele mai vechi, nu avea nici o valoare startunr / cel care era prefect al întregului teritoriu al Regatului si venise după ce avusese loc repartitia proceselor, asa că aceasta era total necunoscută unor judecători. De aceea, Vergilius cu eleganta care-l caracteriza, nu a stat la îndoială să laude trinitatea chiar din legendele Grecilor: adică locul judecătii supreme, în interpretarea lui Platon (Dial. V. de II în Gorg., p.m. 371, conf. p. 370 si 372); Axioch ( De contemnenda morte, spre final) din care pornesc două căi paralele, una spre lăcasul celor fericiti, o alta spre Tartar.

§8. Aici sunt descrise pe scurt lucruri despre imortalitatea sufletelor, în care Getii au crezut dintotdeauna (Getii, adică Gautoi, Gautar, Gothar, Gothi); iată aici cuvintele meritorii ale lui Vulcanius, despre care am vorbit si mai sus cu totul laudativ: „Nu pot să trec sub tăcere faptul că întotdeauna am fost admiratorul, mai mult decât al tuturor, al acestui nume prin excelentă nobil al unui neam, care crede din adâncul inimii lui în nemurirea sufletelor, căci, după judecata mea, condamnând puternic moartea, ei capătă un curaj netărmurit de a înfăptui orice; după cum se vede, neamul Getilor s-a ivit dintotdeauna asa de la natură, el a fost si este un popor cu totul aparte si vesnic”. Mai adaugă, pe lângă acestea, si inscriptiile străvechi gravate în piatră de către profani unde asemenea si alte formule le vedem cu sufletul si cu ochii nostri de pe aceste meleaguri si locuinte de la lăcasurile celor fericiti la cel mai înalt cuprins al cerului, îmbrătisând si înlăntuind toate. Si nu fără cea mai mare admiratie, se citesc următoarele pe inscriptia dedicată zeului nemuritor si operei sale, multumirile aduse de sustinătorii lui: „Zeul să fie mai binevoitor cu sufletul acestuia; zeul să ajute sufletul acestuia. Zeul să facă numai bine sufletelor tuturor acestora. Zeul să bucure vesnic sufletele tuturor acestora.” Vezi si Platon (Axioch., ult. pagină), unde Socrates relatează din Gobryas Magul că strămosul acestuia a fost trimis în Delos, pentru ca să protejeze acea insulă; acolo, din niste tăblite de aramă pe care Opis (alt nume al Dianei) si Hecaergus le primiseră de la Hyperboreeni, a învătat că după ce sufletul a iesit din trup, coboară undeva, într-un loc subpământean necunoscut, în care se vede palatul lui Pluton, nu mai mic decât cel al lui Joe. În cele care urmează vor fi văzute si alte lucruri lămurite de mine.
CAPITOLUL IX, 1-3

§1. Asa cum s-a arătat, filosofia cea mai veche este cea a lui Zamolxis si a neamului nostru; din izvoarele ei s-au iscat si principiile si preceptele juridice si tot ele s-au revărsat în for: ele sunt exemple de nezdruncinat ale adevărului. Dar, asa cum obisnuiesc inginerii geometri, noi facem progrese gratie cunostintelor strămosilor nostri care au fost buni navigatori mai înainte de toate; asadar, mai întâi vor fi elaborate definitiile si apoi postulatele, ca nici una să nu fie imediat eliminată, prin care sunt extrase apoi fără dubiu, mai lesne, principiile genuine si, în final, urmează perspectivele generale într-o însiruire neîntreruptă.

Def. 1. Cauza înseamnă ceva de la care se porneste.
2. Cauză primară este aceea din care se nasc toate celelalte.
3. Cauze secundare sunt acele care trimit la origine, la cauza primară si, prin urmare, depind de ea.
4. Orice miscare este si izvor al actiunii, în cadrul căreia se disting si obiectele neînsufletite, chiar si animalele care, în diverse chipuri, participă la calitătile si operatiunile oamenilor, determinând ideea lor de bine si frumos. Astfel, prin aceste premise nu înseamnă deloc că eu îmi iau ceea ce vreau, ci numai ceea ce îmi este îngăduit de către toti. Asadar cer dimpreună cu strămosii nostri ca să fie îngăduit:

1. Orice se întâmplă s-a iscat dintr-o cauză. Căci dacă nu s-ar fi ivit cauza, ar fi fost si acum acelasi lucru de mai înainte. Ceea ce este socotit de către toti a fi absurd din punct de vedere juridic, si pe bună dreptate.
2. Nu este îngăduit progresul la infinit. De aceea orice ratiune de a filosofa corect este sigur înlăturată. Asadar, după ce a atins apogeul, va fi oprit, desi mintea, ratiunea lui, forta, întreaga-i putere ar putea să functioneze mai departe. De aceea chiar si Cicero (De N. D., lib. III, p. 61 si urm.), dintre fleacurile naturii până la cea mai înaltă prefectiune a ei, apără ceea ce urmează să se nască. Adică Principiile:

§2. Primul a fost Dumnezeu, căci el s-a născut înaintea tuturor. Zic Dumnezeu a fost unul singur si făruritor al cerului si al pământului si semănător al tuturor lucrurilor, săditor si hrănitor al tuturor: en to pan EN, căci ca unul care sare în ajutor, stând la îndemâna oamenilor, din ignorantă, multe nume i s-au mai adăugat. Să socotim si disertatiunea lui Cotta si a lui Maximus din Tyr (XXIII Gell., N. Att., lib. XI, c. 5; Diog. Laert., In vit. Pyrrhon.; Sext. Emp. Pyrrhon. Hyp. , l. I, Var. capt. Lucian, In Anct. Vit.). Cei din tabăra scepticilor, cu Pyrrhonii în frunte, sustineau că atâta vreme cât nu poate fi văzut, nici auzit, nu există; sigur că pentru filosofi este rusine să te îndoiesti, de ce atunci nu s-ar îndoi si cei care trăiesc la tară. Cartesius (Medit I cum objection variorum et auct. Respons. Princ. Philos., p. I, c. 1-13, p. 2 §1, la încep. si not. Ad progr. A 1600, XLVII), demonstrează că nu se pot îndoi toti de existenta lui Dumnezeu, dar voi explica clar cum stau lucrurile cu credinta si cu adevărul ei, – greselile tenebroase în care unii înoată, nu sunt altceva decât rodul nestiintei.

Asa că dacă sunt concepute mai multe în sufletul lui Dumnezeu, acestea toate pot fi egale cu sine sau neegale. Cele egale sunt atunci când numeroasele miscări ale naturii nu se raportează la unul si acelasi principiu, care este în acelasi timp si infinit si primul pentru că convenindu-se, totusi, să devină ordinea naturală a cauzelor, a avut sorti de izbândă. Apoi, se pune problema dacă părtile componente ale acestui univers au fost sau nu au fost suficiente. Mai înainte va fi distrus motivul concluzionării de polueian (politeismul); după aceea, se va ridica total puterea si natura divină. Dacă sunt inegale, se va reveni la ceea ce s-a spus. Căci natura divină nu este câtusi de putin imperfectă, nici chiar atunci când s-a decis să se recunoască absolutul din orice parte, imperfectul as zice, nu absolutul: Cicero 20 (De Universitat., p.m. 196) a unit aceste cuvinte, dându-le aceeasi semnificatie, astfel încât autoritatea unui cuvânt imperfect cu nici unul dintre instauratorii mai recenti ai limbii latine nu va putea fi împiedicată. Iată-l pe Plinius (Nat. Hist., lib. II, c. VII, p.m. 12), în ce chip discută despre puterea divină: „Grija principală a naturii imperfecte din om este ca Dumnezeu să nu fi cunoscut toate”.

Multe alte lucruri demne de a fi citite sunt analizate detaliat până la finele capitolului: cel care neagă existenta lui Dumnezeu este socotit a nu avea o minte sănătoasă. Căci avem de a face cu o infinitate a ideii divine care nici nu poate fi văzută cu ochii, nici nu poate fi auzită cu urechile si nici nu poate fi percepută cu vreunul din simturi, decât numai dacă, de către Dumnezeul infinit, poate fi imprimată fiintelor finite ideea că el există cu adevărat. Asa cum în afara acestor cauze, apare motivul pentru care s-a mentinut secole de-a rândul si vieti de oameni în sir ideea străveche de Dumnezeu si comună tuturor si nici un neam nu a fost vreodată în afara legilor si moravurilor si nici nu s-a pronuntat că nu ar sti de existenta lui Dumnezeu. Să apelăm la Cicero (lib. I, De legibus, p.m. 160), Seneca (Ep. CXVII ) si Aristotel (t. I, Top. I si IX) si din nou Cicero (lib. I, De N.D., p.m. 8). Acela care se îndoia de existenta lui Dumnezeu era supus pedepsei si oprobiului public. Si, desi acesta era privit ca un foarte mare păcat, lucru enuntat si de Cicero în cartea a treia dedicată filosofiei cunoasterii lui Dumnezeu (De N. D., lib. I, p.m. 8), prin cuvinte tulburătoare: „În măsura în care i se atribuie spiritului o întreagă divinitate, în aceeasi măsură lumea zice că există Dumnezeu; în măsura în care un altul s-a asezat în fruntea lumii, atribuindu-si roluri prioritare, atunci acea persoană va primi din partea lumii, dreptul la replică, printr-o miscare a maselor, si va fi amenintat cu moartea, atunci va sustine că există Dumnezeu al Cerului; neîntelegând că cerul lumii este o parte a lumii, prin care el însusi, într-un alt loc, l-a desemnat pe Dumnezeu”.

Trimit acum la alte lucruri pe care lumea, de nevoie, le-a desemnat ca fiind ilogice: astfel, mult mai corupt decât magistrul său, a învătat că Dumnezeu este acela, care prin libera actiune a sa asupra materiei, a creat cerul si pământurile. De ce as trece cu vederea si celelalte, despre care vorbeste divinul Platon, cu o intuitie cu totul iesită din comun, ca si cum ar fi un zeu al filosofilor. Să nu vorbesc nimic despre stoici si care prin importanta pe care o acordă fortei destinului si inevitabilei legi a acestuia, de fapt, micsorează rolul lui Dumnezeu. Dar cum acestia sunt mai putin apti, se înfundă tot mai adânc în multe lucruri false si îsi aruncă unul altuia insulte si totusi ei sunt socotiti a fi cei care i-au smuls lui Epicur ramura de palmier pe care el pe drept si pe merit, deci, prin trudă, o câstigase în legătură cu miscarea atomilor, deci ca rezultat al mintii lui iscusite si nu printr-o judecată mediocră si trândăvie. Opiniile acestora sunt redactate într-un compendiu cuprins în cărtile lui Cicero, De natura Deorum ; tot aici pot fi puse în evidentă si unele concluzii subtile ale altora.

§3. Asa stând lucrurile, rămâne de văzut principiul care urmează. Asadar, nu încape îndoială că Dumnezeu domneste peste toate cele pe care le-a creat, inclusiv peste cugetări. Căci este propriu naturii inteligente, prima cauză cercetată a tuturor lucrurilor, cea care statuează de fapt cauzele secundare, care, în chip necesar niciodată nu se pun în miscare de la sine, ci, după cum am spus, toate actionează în functie de prima cauză (ca motor al celor secundare). Se întâmplă ca între ele să fie si disensiuni: că Dumnezeu este infinit si că există si altceva care nu depinde de el. Lucrurile stau de asa manieră, încât cauzele secundare pot fi recunoscute, deoarece prima cauză, fiind mai perfectă decât celelalte, secundare, se recunoaste de obicei si astfel, cele secundare, prin ele însele, neputând exista, se recunosc după faptul că sunt mai putin perfecte si se păstrează asa cum sunt, prin eliminare, rămânând valabil principiul duratei la cauza primară; dar cum atotputernicul Dumnezeu se regăseste în toate lucrurile din spirit de dreptate si fapte bune puse chiar în slujba celui profan, pe el îl numesc cel mai bun, pentru că are forta cea mai mare. Vezi si Cicero (De Fin. , lib. IV; Pro domo sua; Ad Pontifices, p.m. 142).

Adaug în acelasi timp că niciodată nu lipseste izvorul bunătătii prin actiune si miscare; nimic nu este mai limpede că în acelasi lucru îsi spune cuvântul Providenta. Nu poate fi înteles cum unul nu se face fără celălalt pe dată. Oare Dumnezeu să nu stie care sunt lucrurile cele mai importante si pe care El să le trateze într-un anumit chip si să le salveze? Oare să nu aibă forta necesară prin care să sustină si să administreze atâtea lucruri? Dar necunoasterea lucrurilor este total străină de natura lui Dumnezeu si, ceea ce pentru oameni este o greutate pe care ei, în neputinta lor, nu o pot duce, revine măretiei prea bunului Dumnezeu, care, în puterea lui nemărginită, o simte ca pe un lucru foarte usor; căci dacă natura lui este infinită, tot infinită îi este si puterea. Chipul perfect al infinitătii acesteia nimeni nu-l poate întelege cu mintea si nimeni nu-l poate admira îndeajuns; nimeni nu-l poate venera îndeajuns de demn prin religie sau cult. Pentru ca aceasta să se săvârsească complet, providenta lui Dumnezeu este organizată de către Autoritatea publică, pentru ca să se mentină „această ordine minunată si această constantă de necrezut, din care izvorăste si păstrarea si întreaga salvgardare a tuturor, cel care se socoteste golit de spiritul diriguitor, el însusi lipsit de spirit, va fi dotat cu acesta” (Vezi si Cicero, De Natura deorum, c. II, p. 26 si 37), după cum remarcăm explicat mai clar de către senatul antic al filosofilor, pus într-o lumină mai clară.

Astfel, spre uimirea noastră mergând până la admiratie, există în tăria cerurilor corpuri ceresti de stele foarte mari, unele rătăcitoare – care, totusi, cât de corect sunt ele astfel numite – vezi ce spune Cicero (d. l. II, p.m. 36), altele sunt fixe, dar fără se sprijine pe vreun suport; cât este de uimitor când te uiti la globul pământesc (aruncând o privire de ansamblu spre a obtine un punct din univers), vezi atârnând pretutindeni corpuri ceresti în aer, sfidând legea echilibrării. Singurul argument este că Dumnezeu este acela care sustine toate aceste corpuri. Să apelăm si la Aristotel (lib. De Mund, c. VI) si la Lucan (De B. C. , lib. V, p. 134) care cântă această fortă uriasă: „De aerul gol este pământul în echilibru tinut”, iar Lucretius (De R. N., lib. V, p. 197 si urm.): „Cum de rămâne pământu-n repaus în mijlocul lumii? / Ciudat e tărâmul de aer al lumii în care se află”, iar Cicero (d.l. II, p. 45 si De Univers., lib. , p.m. 198): „Pământul este asezat în mijlocul lumii si se mentine astfel solid si rotund, absolut de la sine”..
SALUTUL MEU ADRESAT CITITORULUI

S-au scurs douăzeci si doi de ani, de când, prin vot public, am intrat ca cel dintâi admis în această Academie, pentru a studia stiintele juridice. Cât priveste însusi spiritul meu, strădania si gândirea mea puse în slujba acestor stiinte, le las în seama judecătii acelora care atunci m-au admis în rândurile studentilor, iar apoi mi-au dat prilejuri frecvente să le audiez cursurile.

În tot acest răstimp, am asternut pe hârtie, cu mare grijă, – nu cu neglijentă cum o fac unii nu corupt, cum obisnuiesc altii -, o bună parte din cele pe care le notasem cu propria mea mână în timpul cursurilor. Singura greutate de care m-am izbit, dacă este să o mărturisesc si să o declar sincer, a fost aceea de a opera o selectie din multele elemente audiate la cursuri; mi-a fost greu totodată să iau o decizie, cu atât mai mult cu cât, în tot acest răstimp, numărul manuscriselor în temă crescuse, iar în unele cazuri, din cauza unor copisti ignoranti, unele fapte au fost gresit schimbate, nu rareori operându-se omisiuni si adăugiri nejustificate. În cele din urmă, sarcina noastră a fost să chibzuim cu mare atentie cum trebuie să ne miscăm printre atâtea cărări întortocheate, să recunoastem erorile si, în consecintă, să le eliminăm. Iată de ce, nu mă sfiesc să o spun, că în acei ani de studii ale unui tânăr magistrat, toate aceste date memorabile au fost bine forjate si cu mai mare fidelitate.

Dar nu mă îndoiesc că există unii care vor socoti că ceea ce am făcut eu este mai putin corect, prin faptul că, vorbind despre începuturile legilor la Geti, mă refer în primul rând la SAMOLSE (căci asa se cuvine să fie scris numele lui); ei crezând cu tărie că eruditii nostri s-ar fi inspirat din literele grecesti, dar literele getice, fiind deja inventate si puse în uz, grecii le-au luat de la noi, conform istoriei noastre vechi si a înteleptilor nostri experimentati în literatura scriitorilor vechi, de asemenea insi, ei nu vor fi socotiti ca atare; pe asemenea persoane noi nu dăm nici un ban, iar judecata posteritătii îi va condamna – si sunt demni de a fi condamnati în unanimitate; aceasta, deoarece despre stilul lui SAMOLSE (deci scrierea getică a preexistat celei eline) ne stă mărturie autoritatea unor istorici antici care consemnează totul cu toată claritatea.

Chiar cu aceeasi ocazie as cuteza să demonstrez că punând alături legile străvechi ale patriei cu cele attice, constatăm o netă superioritate fată de cele ateniene, căci la începutul legii se punea, cu mare grijă, degetul legislatorului, iar aceasta avea loc în fata ochilor celor adunati în acest scop. Asa că era clar pentru toată lumea că nu putea avea loc certificarea unui act dacă nu erau ambele părti prezente. În afară de aceasta ne stau mărturie o serie de monumente literare cu putere de convingere absolut covârsitoare, atestând că Grecul a luat de la got (get), punct cu punct, elementul esential din legislatia ateniană, de vreme ce si cuvintele si totodată si faptele ne sunt prezentate pretutindeni si ne sunt puse la vedere si în detaliu, dar si în ansamblu, si chiar dacă eu tac, vorbesc toate acestea. Dar am depăsit deja etapa acelor cântecele de care m-am înconjurat în momente de odihnă, de minimă importantă; de altfel exceptând ceea ce odinioară, fortat de importanta momentului, s-a părut că trebuie cercetat îndelung un volum separat. De altfel, marele Grotius sustine, cu totul justificat, că însăsi limba persană îsi are originile ei în vocabule getice; de aceasta nu m-am îndoit câtusi de putin să o sustin altfel decât ca pe ceva foarte important, adăugând în acelasi timp araba si turca, care totusi în prezent, văd bine, se folosesc de litere latine, cum s-a stabilit în atelierul tipografic, cu caractere prescrise de mine.

Deie Domnul sâ vină vremea când toate acestea si altele asemănătoare să fie publicate mai acurat, ba chiar cu aceleasi litere si forme, în care au fost exprimate în vechime. Până atunci, binevoitorule cititor, primeste cu inimă deschisă acestea, asa cum sunt; căci dacă voi obtine de la tine acceptiune, va fi pentru mine un prilej de bucurie si de multumire. Cât priveste însă pe cei răuvoitori, aceasta va fi pentru ei un tezaur, ca cei tristi să aibă mereu prilej de a se amuza, iar cei nemerituosi, cu greu să merite ceva. Ăstora acum doar atâta le spun: manierele din cedru si marmură ale lui Vossius (Gerhardus Josephus, savant german, 1577-1640), (p. 112), mi-au fost ghid, prin următoarele prea demne cuvinte: „asadar, pentru ca profetiile (prezicerile divine) să poată fi transmise cu sensul lor cu care ele au fost primite mai înainte, trebuie să îndeplinească niste conditii. Căci în ce priveste celelalte informatii din latină, socot că s-a discutat îndeajuns, după cum sună toate cuvintele care se regăsesc în locul citat. Ceea ce ar fi putut cu adevărat să fie dorit în acest tratat ar fi fost cauzele depre care, din grijă fată de Posteritate, am evitat să vorbesc.
Sursa: www.dr-savescu.com

  https://www.evolutiespirituala.ro/zamolxis-primul-legislator-al-getilorgotilor/?feed_id=72365&_unique_id=64c61ee2cb8eb