PEŞTE, VINERI ŞI PAŞTELE LUI ISHTAR

          Peştele, simbol al fertilităţii – asocierea lui cu zeiţa-mamă şi cu ziua de vineri. Festivalul Paştelui – ouă, iepuri şi servicii religioase dis-de-dimineaţă – „jale pentru Tamuz” -Postul Paştelui

Cuvântul „vineri” vine de la numele „Freya„, care era considerată zeiţa păcii, bucuriei şi fertilităţii’, simbolul fertilităţii ei fiind peştele. Încă din timpuri străvechi, peştele era un simbol al fertilităţii printre chinezi, asirieni, fenicieni, babilonieni şi alţii.

Cuvântul „peşte” vine de la dag ceea ce implică creştere sau fertilitate şi pe bună dreptate: un singur cod depune anual până la 9.000.000 de ouă, plătica 1.000.000, morunul 700.000, bibanul 400.000, scrumbia 500.000, heringul 10.000, etc.

Zeiţa fertilităţii sexuale la romani era numită Venus. De la numele ei vine cuvântul nostru „veneric” (ca în boli venerice). Ziua de vineri era considerată a fi ziua ei sacră, pentru că se credea că planeta Venus domina prima oră a zilei de vineri şi astfel s-a numit dies Veneris? Şi, pentru a face semnificaţia completă, peştele era şi el considerat a fi sacru pentru ea. Peştele a fost de asemenea considerat a fi sacru pentru Aştoret, numele sub care israeliţii se închinau zeiţei păgâne.

În Egiptul antic, Isis era uneori reprezentată cu un peşte pe cap. Luând în considerare faptul că ziua de vineri a fost numită după zeiţa fertilităţii sexuale, vineri fiind ziua ei sacră, iar peştele simbolul ei, pare a fi mai mult decât o simplă coincidenţă faptul că li s-a spus catolicilor că vineri este o zi de abstinenţă de la carne, o zi în care să mănânce peşte!

Cuvântul „Easter” (Paşte în engleză – n.tr.) apare odată în versiunea King James: „Intenţionând ca după Paşte (Easter) să-l aducă în faţa poporului” (Fap.12:4). Cuvântul tradus aici „Easter” este pascha care este -după cum ştiu toţi învăţaţii – cuvântul grec pentru Paşte (Passover în engleză). Este binecunoscut faptul că acest cuvânt Easter nu este o expresie creştină – nu în sensul lui iniţial. Cuvântul vine de la numele unei zeiţe păgâne – zeiţa răsăritului luminii în zi şi a primăverii. „Easter” este doar o formă mai modernă a lui Eostre, Ostera, Astarte sau Iştar, cea din urmă, potrivit lui Hislop, fiind pronunţată aşa cum pronunţăm noi „Easter” (Iştar) astăzi.

Numeroase obiceiuri de Paşte şi-au avut începutul printre religiile necreştine. Ouăle de Paşte, de exemplu, sunt colorate, ascunse, căutate şi mâncate – un obicei practicat astăzi cu nevinovăţie şi deseori legat cu un timp de distracţie şi de joacă pentru copii. Dar, în antichitate, lucrurile au stat cu totul altfel.

Oul era un simbol sacru printre babilonieni, care credeau o legendă veche despre un ou de o mărime uimitoare, care a căzut din Cer în râul Eufrat. Din acest ou minunat – potrivit mitului antic – a ieşit zeiţa Astarte (Easter), şi oul a devenit simbolul ei.

Druizii antici purtau un ou ca simbol sacru al ordinului lor.

Procesiunea lui Ceres în Roma era precedată de un ou.

În tainele lui Bacchus se consacra un ou.

În China se foloseau ouă vopsite sau colorate în sărbătorile lor sacre.

În Japonia, un obicei antic era acela de a da o culoare arămie oului sacru.

În Europa de nord, în vremurile păgâne, ouăle erau colorate şi folosite ca simboluri ale zeiţei primăverii.

Avem Oul lui Heliopolis, Oul lui Tifon.

Printre egipteni, oul era asociat cu soarele – „oul de aur”.” Ouăle lor vopsite erau folosite ca jertfe sacre în timpul Paştelui.

The Encyclopedia Britannica spune: „Oul ca simbol al fertilităţii şi al vieţii reînnoite apare la egiptenii şi perşii antici, care aveau şi obiceiul de a vopsi şi de a mânca ouă în timpul sărbătorii lor de primăvară”. Cum a ajuns atunci acest obicei să fie asociat cu creştinismul? Se pare că unii au căutat să creştinizeze oul sugerând că aşa cum puiul iese din ou, tot aşa Cristos a ieşit din mormânt. Papa Paul V (1605-1621) a desemnat o rugăciune: „Binecuvântează, O Doamne, Te implorăm, această creatură a Ta, oul, ca să devină hrană folositoare pentru slujitorii Tăi, mâncându-l în amintirea Domnului nostru Isus Cristos”.

Următoarele citate din The Catholic Encyclopedia sunt semnificative: „Din cauză că folosirea ouălor era interzisă în timpul postului Paştelui, ele erau aduse la masă în ziua de Paşte, erau vopsite în roşu pentru a simboliza bucuria de Paşte. Este posibil ca obiceiul să-şi aibă originea în păgânism, pentru că multe obiceiuri păgâne importante care sărbătoreau întoarcerea primăverii au fost preluate pentru sărbătoarea noastră de Paşte”!

Aşa a fost cazul cu un obicei popular în Europa. „Focul de Paşte este aprins pe vârful munţilor dintr-un foc nou, obţinut prin frecarea a două bucăţi de lemn; acesta este un obicei de origine păgână la modă în toată Europa, semnificând victoria primăverii asupra iernii. Episcopii au emis edicte aspre împotriva focurilor profanatoare de Paşte, dar n-au reuşit să le desfiinţeze pretutindeni”. Şi atunci ce s-a întâmplat? Observaţi cu atenţie. „Biserica a adoptat practica în cadrul sărbătorii Paştelui, raportând-o la stâlpul de foc din pustie şi la învierea lui Cristos”! Au fost oare adoptate obiceiuri păgâne în biserica romano-catolică, dându-le o înfăţişare creştină? Lucrul acesta este recunoscut în mod limpede.

Un alt citat din The Catholic Encyclopedia priveşte iepurele de Paşte: „Iepurele este un simbol păgân şi a fost totdeauna un semn de fertilitate”.” The Encyclopedia Britannica spune: „Ca şi oul de Paşte, iepurele de Paşte a ajuns în creştinism din antichitate. Iepurele este asociat cu luna în legendele Egiptului antic şi ale altor popoare. Prin faptul că um, cuvântul egiptean pentru iepure, înseamnă şi,deschis’ şi,perioadă’, iepurele a ajuns să fie asociat cu ideea de periodicitate, atât lunară, cât şi omenească, şi cu începutul unei vieţi noi atât în cazul tânărului, cât şi al tinerei, şi deci un simbol al fertilităţii şi al renaşterii vieţii. În această calitate, iepurele a ajuns să fie asociat cu ouăle de. Paşte”. Aşadar, atât iepurele de Paşte, cât şi ouăle de Paşte erau simboluri cu semnificaţie sexuală, simboluri ale fertilităţii.

În perioada Paştelui nu este ceva neobişnuit pentru creştini să participe la slujbe ţinute în zorii zilei. Se presupune că în felul acesta Cristos este onorat, pentru că a înviat dintre cei morţi în dimineaţa duminicii de Paşte chiar în timp ce se înălţa soarele pe cer. Dar învierea n-a avut loc la răsăritul soarelui. Când Maria Magdalena a venit la mormânt era încă întuneric – iar mormântul era deja gol! Pe de altă parte, exista un fel de serviciu religios ţinut în zorii zilei care făcea parte din închinarea antică adusă soarelui. Astfel de practici, neavând vreun exemplu scriptural, indică faptul că s-au făcut într-adevăr amestecuri.

Ritualuri legate de răsăritul soarelui – într-o formă sau alta – erau cunoscute în multe naţiuni antice. Sfinxul din Egipt a fost plasat în aşa fel, încât să fie îndreptat spre răsărit.

De pe muntele Fujiyama din Japonia, se fac rugăciuni soarelui care răsare. „Pelerinii se roagă la soarele lor ce răsare, în timp ce urcă pe coama muntelui. uneori se pot vedea mai multe sute de pelerini Şinto în hainele lor albe ieşind din adăposturi şi unindu-şi cântările spre soarele ce răsare”.

Păgânii din Roma care se închinau lui Mithra se întâlneau în zori în cinstea zeului-soare.

Zeiţa primăverii, de la al cărei nume vine cuvântul Easter, a fost asociată cu soarele răsărind la est – după cum pare să implice chiar cuvântul „East-er”. Astfel că răsăritul soarelui în est, numele de Easter şi anotimpul primăverii sunt toate legate între ele.

Potrivit vechilor legende, după ce a fost ucis Tamuz, el a coborât în lumea subterană, dar Iştar (Easter) a coborat in Lumea de Jos si, dupa ce aproape a fost omorata in incercarea de a il scoate de acolo pe Tamuz (Dummuzi), care era fratele vitreg si sotul ei, a reusit, cu ajutorul lui Enki, un zeu primordial din panteonul Sumerian, sa il invie, dar numai 6 luni pe an. Astfel, el a fost înviat într-un mod mistic în timpul primăverii. „Învierea lui Tamuz din cauza demersului lui Iştar care, ca si IIsus dupa aceea, a coborat in Iad si a urcat iar spre inviere (Inaltare, Ascensiune Spirituala si fizica), era reprezentată anual pe scenă pentru a asigura succesul recoltei şi fertilitatea oamenilor. În fiecare an bărbaţii şi femeile comemorau acest eveniment împreună cu Iştar al moartii lui Tamuz şi sărbătoreau întoarcerea zeului, pentru a câştiga din nou favoarea şi ajutorul ei!”

Când noua vegetaţie începea să încolţească, acei oameni din antichitate credeau că „mântuitorul” venise din lumea subterană, pusese capăt iernii şi făcuse să înceapă primăvara.Chiar şi israeliţii au adoptat doctrinele şi ritualurile sărbătorilor păgâne de primăvară ţinute anual, pentru că Ezechiel vorbeşte despre „nişte femei care îl plângeau pe Tamuz” (Ez.8:14).

Isus Cristos a înviat dintre cei morţi în realitate – nu doar în natură sau noua vegetaţie a primăverii. Totuşi, datorită faptului că învierea Sa a avut loc primăvara, n-a fost prea dificil pentru biserica din secolul 4 să unească sărbătoarea păgână de primăvară cu creştinismul. Vorbind despre această unire, The Encychpedia Britannica spune: „Creştinismul. a încorporat în sărbătorirea marii zile de sărbătoare creştină multe din ritualurile şi obiceiurile păgâne ale sărbătorii de primăvară”.

S-au gasit tablite sumeriene care prezinta povestea mortii lui Tamuz in detaliu. Astfel, Tamuz a fost ucis de soldati trimisi de zeul Marduk, fratele lui Ishtar, sa il prinda pe acesta si sa il inchida pentru ca se temea ca Ishtar impreuna cu Tammuz ii vor lua locul la succesiunea, fiind un cuplu mult mai bine vazut decat al sau cu sotia sa, Ṣarpanitum.

Tamuz (sau Dummuzi) a fost ucis din greseala in acea urmarire ce a avut loc. Marduk nu ordonase uciderea lui, probabil din teama de repercursiuni din partea celorlalti zei. Tamuz avea pe atunci patruzeci de ani. Atentie…nu ani terrestri…ci 40 x 3600 ani terrestri = 144.000 ani terrestri(orbita lui Nibiru).

Hislop subliniază faptul că patruzeci de zile – câte o zi pentru fiecare an în care a trăit Tamuz pe pământ – erau puse deoparte pentru „a-l plânge pe Tamuz”. În vremurile străvechi, aceste patruzeci de zile erau ţinute cu plâns, post şi auto-pedepsire – pentru a-i câştiga din nou favoarea – aşa încât el să iasă din lumea subterană şi să facă să înceapă primăvara. Această practică n-a fost cunoscută numai în Babilon, ci şi printre fenicieni, egipteni, mexicani, şi, pentru o vreme, chiar printre israeliţi. „Printre păgâni”, spune Hislop, „acest post al Paştelui pare să fi fost o condiţie indispensabilă marii sărbători anuale pentru comemorarea morţii şi învierii lui Tamuz”.

După ce biserica a adoptat alte credinţe legate de sărbătoarea primăverii, n-a mai fost decât un singur pas până la adoptarea şi a vechiului „post” ce preceda sărbătoarea. The Catholic Encyclopedia subliniază foarte onest faptul că „scriitorii din secolul 4 erau înclinaţi să descrie multe practici (de ex. postul mare de patruzeci de zile) ca fiind instituite de apostoli, care cu siguranţă că n-aveau nimic în ele care să pretindă a fi privite în felul acesta”. Doar în secolul 6 a poruncit papa în mod oficial ţinerea postului Paştelui, numindu-l „post sacru”, în timpul căruia oamenii trebuiau să se abţină de la carne şi de la alte câteva mâncăruri.

Învăţaţii catolici ştiu şi recunosc că există obiceiuri în cadrul bisericii lor care au fost împrumutate din păgânism. Dar ei consideră că multe lucruri, deşi iniţial păgâne, pot fi creştinizate. Dacă vreun trib păgân a ţinut patruzeci de zile în onoarea unui zeu păgân, de ce n-am face şi noi la fel, numai că în onoarea lui Cristos? Deşi păgânii s-au închinat soarelui spre răsărit, nu putem avea noi oare slujbe în zorii zilei pentru a onora învierea lui Cristos, chiar dacă nu acesta a fost momentul zilei în care a înviat El? Chiar dacă oul a fost folosit de păgâni, nu putem noi oare să continuăm folosirea lui şi să pretindem că simbolizează piatra mare care a stat înaintea mormântului? Cu alte cuvinte, de ce să nu adoptăm tot felul de obiceiuri populare, dar în loc să le folosim pentru a onora nişte zei păgâni, aşa cum au făcut păgânii, le folosim pentru a-L onora pe Cristos?

N-ar fi nimic neaparat in neregula cu aceste preluari de traditii populare si religioase, dar crestinismul a preluat dupa care a incercat sa anuleze pur si simplu celelalte religii de la care a preluat, pretinzand pur si simplu ca ei au inventat acele datini, in baza a nu stiu ce scamatorii de explicatii…Si daca paganii se inchinau la demoni, cum pretind in mod fals crestinii, este moral si normal sa le preiei datinile dupa care se ii arati cu degetul si sa creezi Inchizitia ca sa ii extermini fizic si din istorie (prin arderea cartilor si mauscriselor pe care au putut pune mana) ? Acesta a fost adevaratul motiv ocult al arderilor pe rug, al schingiuirii asa-zisilor pagani…instituirea crestinismului, noua inventie a unor minti elucubrate si pline de venin si sete de putere si de sange. Aceasta este biserica lui Christos? A lui IIsus?? A propovaduit IIsus cucerirea altor natii si distrugerea altor religii? Cum ar fi putut, cand chiar el a fost initiat (exista dovezi si documente clare si nu mai este un secret demult) in aceste Scoli de Mistere din Egipt, Tibet, India??  La noi in popor este o vorba: „tiganul(pardon, romanul) cand s-a vazut imparat…pe tac’su primul l-a taiat”…sau „saracului sa ii dai cu piciorul in oala de lapte, cand i se umple, ca saracu’ se face al dracu’…si la propriu si la figurat…zic…

Fiecare poate sa inteleaga ce doreste din acest articol..fiecare este liber sa creada in ce doreste, inclusiv in Mos Craciun. In mare parte articolul este preluat dar am adaugat la el informatii suplimentare despre zei si am scos pasajele in care se incerca o cosmetizare a crestinismului si o maleficizare a paganismului, lucru cu care nu suntem de acord. Am dorit sa ramanem la fapte, la prezentarea mai multor religii si atat. Concluziile sunt evidente si logice, dar nu obligatorii, pentru orice persoana care vrea sa le vada si sa iasa din marasme si programe – tipare mentale.

Partial preluat Ralph Woodrow