Articole

, , , , , , ,

Sanzienele – Legenda si Traditii

dragaica 1

Sanzienele – Legenda si Traditii

dragaica

Sărbătoarea de Sânziene (solstiţiu de vară) este şi o sărbătoare a dragostei, solară şi lunară în acelaşi timp. Diverse ritualuri au loc atât în zori cât şi în plină zi, sub lumina şi focul astrului dătător de viaţă, cât şi pe înserate şi în taina nopţii, sub lumina clară a lunii. Atunci, la solstiţiu, soarele dansează pe cer, iar jos, pe pământ, un alt dans se naşte: dansul Sânzienelor. Ceea ce este sus este şi jos… În această zi de cumpănă între două mari intervale ale Timpului, în sate se practicau ritualuri pentru fertilitate, pentru protecţie, pentru tămăduire. Multe s-au pierdut, s-au atenuat ori şi-au pierdut din înţelesul originar. De ce? Pentru că omul s-a îndepărtat de natură, s-a înstrăinat, a înlocuit vechiul stil de viaţă cu unul nou, mai tehnic, a alungat intuitivul. Dar, după cum ştim, tot ceea ce reprimam are tendinţa să revină la suprafaţă atunci când ne aşteptam mai puţin…

ROUĂ ŞI FLĂCĂRI

Sărbătoarea Sânzienelor, fascinanta noapte ce este poarta între două lumi, între profan şi sacru, între pământesc şi ceresc, este ambivalentă, stând atât sub semnul Lunii, Yin, semnul acvatic, cu elementele sale: izvoarele din păduri, în care se scaldă oamenii în zori pentru sănătate şi frumuseţe; roua, apa de flori, în care se „îmbăiază”, asemenea nimfelor, fetele şi femeile tinere, pentru a primi frumuseţe şi iubire…; dar şi semnul Soarelui, Yang, care apare şi el în focurile de Sânziene ce sunt aprinse pe dealuri, în făcliile pe care flăcăii le rotesc în sensul mişcării Soarelui, pentru purificare şi protecţie. Se aprind focuri pe dealuri, se aprind focuri şi în ceruri. Este o noapte în care orice este posibil şi de aceea oamenii se deschid, caută, se integrează în ritmurile cosmice, aşteaptă, iubesc.

REFLEXII LITERARE

Când vorbim de magia nopţii de Sânziene, ne referim la farmecul acestei nopţi, farmec ce derivă din lucrurile tainice care se pot întâmpla în acest interval. Dar ce se poate întâmpla, mai precis? În romanul „Noaptea de Sânziene” (capodoperă a lui Mircea Eliade) personajul principal, fascinat şi el de vraja nocturnă a solstiţiului de vară, mărturiseşte că se întâmplă atunci ceva misterios, dincolo de fire. Se poate întâmpla orice doar pentru cel care crede în miracole şi le aşteaptă, printre care şi miracolul iubirii.
Este semnificativ faptul că romanul lui Mircea Eliade se deschide cu întâlnirea celor doi iubiţi într-o pădure, chiar în noaptea de Sânziene şi se încheie, ciclic, tot într-o altă pădure, după doisprezece ani, tot în noaptea de Sânziene, când cei doi, cuplul originar, se contopesc în iubire şi în moarte, adică în veşnicie… Noaptea de Sânziene devine astfel şi un timp al iubirii unice, nepieritoare…
Se pot întâmpla şi alte miracole: „Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile”. Dar probabil se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească… Deschiderea cerurilor e un moment de conexiune între lumi, între lumea de sus şi lumea de jos, când circulă liber energiile şi vibraţiile. În acea noapte mirifică se pare că cei simpli, cu inima curată, au acces la taine, aşa cum i se întâmplă pădurarului Peceneaga, din romanul sadovenian „Nopţile de Sânziene”. Acestui om simplu, care iubeşte pădurea, i se dezvăluie cunoaşterea limbii animalelor, limbă pe care şi omul adamic o cunoştea înainte de cădere.
Acestui moment, când se deschid cerurile şi când se poate comunica cu spiritele naturii, i-a închinat şi William Shakespeare piesa „Visul unei nopţi de vară”. În această noapte atemporală, sub fascinaţia lunii ce se oglindeşte în lac, se dezlănţuie jocuri nebune, poate un rest al jocurilor dionisiace. Această noapte a miezului verii, ca noaptea Sfântului Andrei de la noi, are acea putere să scoată la iveală tot felul de nebunii ale creierului omenesc. Într-o singură noapte se petrec atâtea, iar scenele sunt trăite atât de oamenii obişnuiţi, cât şi de duhurile pădurii şi de figurile mitologice. Şi totul, cum spuneam, sub vraja lunii. Să nu uităm că zeiţa lunii era Diana, de la care provine şi numele românesc al sărbătorii.

SEMNIFICAŢII ACTUALE

Dar ce mai înseamnă această sărbătoare cu manifestările ei exuberante pentru omul începutului de secol XXI? Sau, mai bine spus, mai poate avea vreo semnificaţie într-o lume supertehnologizată?
Dacă rămânem în arealul britanic, vedem că în fiecare an la Stonehenge se încearcă o resuscitare a sărbătorilor precreştine, a tradiţiilor druidice, deşi există o ruptură clară între omul antic, care credea pur şi simplu în virtuţile sacrului, în sărbătorile sale, şi cel modern, desacralizat, care vrea să creadă, care îşi „creează” sărbătoarea, deşi nu mai percepe prea bine „duhul” ei. Dar chiar şi aşa, o sărbătoare „croită” după vechi tipare îi poate reda omului postmodern acele simple bucurii uitate. Mii de oameni se strâng la fiecare solstiţiu de vară în jurul templului de la Stonehenge pentru a celebra apogeul verii. Unii se îmbraca în alb, alţii se consideră preoţi druizi ce continua tradiţiile precreştine saxone…

Dar la noi?

În sud, anual se desfăşura în această perioadă Drăgaica. Iniţial târg agrar, a devenit mai târziu un târg-bâlci, unde târgoveţii se puteau delecta cu bucate tradiţionale, se dădeau în tiribombe, totul culminând cu ziua Drăgaicii, când apărea alaiul de fete îmbrăcate în costume tradiţionale, împodobite cu lungi valuri albe, iar în fruntea lor era Regina acestor „zane”, Drăgaica cea preafrumoasă. Obiceiul era legat de un ritual agrar antic, cu accent pe cultul zeiţei Diana. Cei care „ţineau” acest obicei erau în majoritate sătenii. Acum aceştia s-au împrăştiat în lumea largă, cei mai mulţi sunt în Italia, în Spania, unele sate sunt aproape pustii. Şi atunci… vorba unui bătrân meşter: „Cine să mai ţină Drăgaica?” Totuşi… mai rămâne ceva. În sate, oamenii îşi mai împodobesc hainele şi camerele cu flori galbene de Sânziene sau aprind la căpătâiul patului o lumânare…
Dimpotrivă, citadinul supertehnologizat caută sărbătoarea şi o reinventează în felul său. Astfel, în Bucureşti a devenit deja o tradiţie Noaptea de Sânziene în livada de la Minovici. Putem vorbi de o urbanizare a sărbătorii? Iată, în livadă orăşenii pot admira expoziţii în care descoperă forme decorative imprimate, sculptură ţesută, pot asculta un melanj de folclor şi jazz sau pot privi dramatizări legate de misterul Sânzienelor, totul încheindu-se cu o paradă a modei, bineînţeles, creaţiile prezentate fiind inspirate tot din legendă Sânzienelor.
Iar în nord-vest se înfiripă o căutare a miraculosului, într-o pădure mirifică, pădurea Baciu de lângă Cluj, unde se pare că se petrec lucruri bizare, încă neexplicate. Acest spaţiu special poate fi asemănat că încărcătură energetică cu Stonehenge, susţin unii. Acolo există un loc numit Poiana Rotundă. Câţiva pasionaţi de aventură şi de taine încă nedescifrate au organizat de Sânziene incursiuni în acel necunoscut. Cum e să-ţi petreci noaptea de Sânziene acolo? Peisajul este mirific, cerul înstelat se vede clar în noapte, cei strânşi acolo, în cerc, privesc cu atenţie şi descoperă în mijlocul cercului lumini… Pelerinii sunt obosiţi, au mers mult pe jos, dar a doua zi, surprinzător, nu mai simt deloc oboseala, dimpotrivă. Să fie pădurea cu farmecele ei?… Călătorii au căutat miraculosul, cu inimile deschise, şi se pare că au găsit ceva…

Ce a mai rămas din spiritul sărbătorii de altădată? Destul de puţin. Dar există încă oameni legaţi de trecut, de tradiţie, pasionaţi de lucrurile de taină, care încearcă să readucă magia şi sacrul în viaţa noastră. Dacă vor reuşi, aceasta este deja o altă poveste…

Carmen Cortez

Singura sărbătoare păgână pe care tradiţia populară sătească o sărbătoreşte la Solstitu de vară, o regăsim şi în calendarul creştin-ortodox la 24 Iunie – Sânzienele sau Drăgaica. Unele surse spun că numele vine de la Sânta Diana, zeiţa romană a vânătorii şi pădurilor; altele spun că-şi trag numele de la micile flori de câmp, galben-aurii cu miros dulce şi suav – sânzienele. Li se mai spune Frumoasele, Zânele, iar în sudul ţării – Drăgaicele. Spre deosebire de iele, care sunt zânele rele ale pădurii, Sânzienele sunt zâne tinere şi frumoase, blânde şi vesele. Se mai spune despre ele că-i ajută pe oameni să se tămăduiască, să-şi găsească perechea sau să afle viitorul recoltei.
Tot ele, se spune, „amuţesc cucul”; el cântă prima oară de Blagoveştenie, cam pe 25 Martie şi continuă să cânte timp de 3 luni şi apoi, brusc, spre sfârşitul lunii Iunie, în perioada solstiţiului de vară, cântecul cucului încetează. Cântatul cucului – se spune – dezvăluie oamenilor cât mai au de trăit şi, fiindcă numai Dumnezeu ştie cât îi e dat omului să trăiască, ele îi iau cântul. Pe seama lor circulă în popor proverbul „cine le vede nu le crede, cine le-aude nu le răspunde”. Se mai spune că în noaptea de 23/24 iunie Sânzienele dansează, plutesc pe Pământ şi îndeplinesc ritualuri benefice pentru locuitorii săi. Sânzienele sunt denumite în Dobrogea, sudul Moldovei şi Muntenia – Drăgaice sau Drăgaica sau Sânziana, Mireasa, Împărateasa ori Regina holdelor. Ritualurile Drăgaicei sunt identice cu cele ale Sânzienelor din Oltenia, Banat şi Transilvania, iar cel care a descris pentru prima dată acest obicei a fost Dimitrie Cantemir.

Dansul Sânzienelor

Sărbătoarea de Sânziene tine o noapte şi-o zi şi începe la asfinţitul zilei de 23 când fetele şi feciorii culeg flori de sânziene şi fac din ele coroniţe înmiresmate; pentru fete şi femei coroniţa are forma rotundă care prefigurează Soarele a cărui sărbătoare este de fapt aceasta. Pentru bărbaţi şi flăcăi coroniţele sunt în formă de cruce; chiar şi bătrânii îşi fac coroniţe şi vom vedea de ce. Odată culese florile, alaiul se intoarce-n sat, unde se-ncing hore în timp ce sunt făcute multele coroniţe. Când sunt gata începe Dansul Sânzienelor, în care sătenii, flăcăi şi fete, împodobesc stâlpii porţilor, ferestrele caselor, chiar cimitirele pentru că se spune că ele apară oamenii şi odihnesc morţii. Apoi, cu chiuituri, veselie şi strigături, fiecare aruncă pe case ori pe paturi coroniţa sa, punându-şi fiecare o dorinţă sau o întrebare: fetele, bineînţeles despre feciori, femeile despre gospodărie, flăcăii despre fete, bărbaţii despre recolte, iar bătrânii despre sănătate şi viaţă. În cazul în care coroniţa rămâne pe acoperiş, dorinţa se împlineşte; căzând, înseamnă că nu.

Noaptea focurilor

Sărbătoarea continuă şi este o sărbătoare a Soarelui, a dragostei şi a setei de viaţă. Cu bucurie şi plini de voioşie, alaiurile pornesc acum – este deja noapte – spre dealuri, pe câmpii, în liziera pădurii sau pe malul râurilor. Începe „noaptea focurilor” şi a „făcliei de Sânziene”. Flăcăii poartă torţe, făclii aprinse, aprind şi focuri, în care se întrec: cine, ce sat are focul cel mai viu, are cei mai mulţi flăcăi care se întrec în rotirea făcliilor, cine e meşter mai priceput să scoată mai multe scântei. Spectacolul este mirific. Se sare peste foc, apoi se scalda-n rău perechi-perechi fiindcă e sărbătoarea dragostei. Nevestele tinere se scalda-n roua sânzienelor pentru a „purcede grele” adică pentru a avea copii şi pentru ca aceştia să fie frumoşi şi sănătoşi. Se întorc în sat târziu, obosiţi dar bucuroşi.

Iarba de leac

Înainte de a se culca, însă, fetele mari pun sub pernă sânziene pentru a-şi visa alesul, bătrânii şi bolnavii se-ncing cu flori de sânziene pentru că Sânzienele „îţi iau durerea”, fetele îşi pun în san aceleaşi flori, pentru a mirosi frumos. În dimineaţa de 24 Iunie, încă o dată se scalda-n rouă, îşi pun flori în păr şi pleacă pe coclauri, prin păduri, poiene şi livezi: buruienile de leac, culese acum sunt motivul pentru care toată suflarea se agită. Ierburile de leac culese în ziua de Sânziene sunt considerate cele mai tămăduitoare şi toţi le cunosc şi le culeg, cântând, glumind şi râzând.

Obiceiurile de Sânziene (Drăgaica) sunt păstrate mai bine în Lunca Someşului, Maramureş şi Oltenia, dar ele sunt întâlnite în toată ţara sub o formă sau alta. Este o sărbătoare veselă, de pe urma căreia, toamna, se fac multe nunţi.
Dacă aveţi ocazia, mergeţi să asistaţi la o astfel de sărbătoare. Este o ocazie bună să vedeţi că, încă, se păstrează obiceiuri strămoşeşti şi că, încă, poporul român n-a uitat să râdă şi să se veselească româneşte.

 

Sursa: superstitii.ro

 

https://www.evolutiespirituala.ro/sanzienele-legenda-si-traditii/?feed_id=91173&_unique_id=6550d8b57ee42

/de
, , , , , , ,

Sanzienele – Legenda si Traditii

dragaica

Sanzienele – Legenda si Traditii

dragaica

Sărbătoarea de Sânziene (solstiţiu de vară) este şi o sărbătoare a dragostei, solară şi lunară în acelaşi timp. Diverse ritualuri au loc atât în zori cât şi în plină zi, sub lumina şi focul astrului dătător de viaţă, cât şi pe înserate şi în taina nopţii, sub lumina clară a lunii. Atunci, la solstiţiu, soarele dansează pe cer, iar jos, pe pământ, un alt dans se naşte: dansul Sânzienelor. Ceea ce este sus este şi jos… În această zi de cumpănă între două mari intervale ale Timpului, în sate se practicau ritualuri pentru fertilitate, pentru protecţie, pentru tămăduire. Multe s-au pierdut, s-au atenuat ori şi-au pierdut din înţelesul originar. De ce? Pentru că omul s-a îndepărtat de natură, s-a înstrăinat, a înlocuit vechiul stil de viaţă cu unul nou, mai tehnic, a alungat intuitivul. Dar, după cum ştim, tot ceea ce reprimam are tendinţa să revină la suprafaţă atunci când ne aşteptam mai puţin…

ROUĂ ŞI FLĂCĂRI

Sărbătoarea Sânzienelor, fascinanta noapte ce este poarta între două lumi, între profan şi sacru, între pământesc şi ceresc, este ambivalentă, stând atât sub semnul Lunii, Yin, semnul acvatic, cu elementele sale: izvoarele din păduri, în care se scaldă oamenii în zori pentru sănătate şi frumuseţe; roua, apa de flori, în care se „îmbăiază”, asemenea nimfelor, fetele şi femeile tinere, pentru a primi frumuseţe şi iubire…; dar şi semnul Soarelui, Yang, care apare şi el în focurile de Sânziene ce sunt aprinse pe dealuri, în făcliile pe care flăcăii le rotesc în sensul mişcării Soarelui, pentru purificare şi protecţie. Se aprind focuri pe dealuri, se aprind focuri şi în ceruri. Este o noapte în care orice este posibil şi de aceea oamenii se deschid, caută, se integrează în ritmurile cosmice, aşteaptă, iubesc.

REFLEXII LITERARE

Când vorbim de magia nopţii de Sânziene, ne referim la farmecul acestei nopţi, farmec ce derivă din lucrurile tainice care se pot întâmpla în acest interval. Dar ce se poate întâmpla, mai precis? În romanul „Noaptea de Sânziene” (capodoperă a lui Mircea Eliade) personajul principal, fascinat şi el de vraja nocturnă a solstiţiului de vară, mărturiseşte că se întâmplă atunci ceva misterios, dincolo de fire. Se poate întâmpla orice doar pentru cel care crede în miracole şi le aşteaptă, printre care şi miracolul iubirii.
Este semnificativ faptul că romanul lui Mircea Eliade se deschide cu întâlnirea celor doi iubiţi într-o pădure, chiar în noaptea de Sânziene şi se încheie, ciclic, tot într-o altă pădure, după doisprezece ani, tot în noaptea de Sânziene, când cei doi, cuplul originar, se contopesc în iubire şi în moarte, adică în veşnicie… Noaptea de Sânziene devine astfel şi un timp al iubirii unice, nepieritoare…
Se pot întâmpla şi alte miracole: „Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile”. Dar probabil se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească… Deschiderea cerurilor e un moment de conexiune între lumi, între lumea de sus şi lumea de jos, când circulă liber energiile şi vibraţiile. În acea noapte mirifică se pare că cei simpli, cu inima curată, au acces la taine, aşa cum i se întâmplă pădurarului Peceneaga, din romanul sadovenian „Nopţile de Sânziene”. Acestui om simplu, care iubeşte pădurea, i se dezvăluie cunoaşterea limbii animalelor, limbă pe care şi omul adamic o cunoştea înainte de cădere.
Acestui moment, când se deschid cerurile şi când se poate comunica cu spiritele naturii, i-a închinat şi William Shakespeare piesa „Visul unei nopţi de vară”. În această noapte atemporală, sub fascinaţia lunii ce se oglindeşte în lac, se dezlănţuie jocuri nebune, poate un rest al jocurilor dionisiace. Această noapte a miezului verii, ca noaptea Sfântului Andrei de la noi, are acea putere să scoată la iveală tot felul de nebunii ale creierului omenesc. Într-o singură noapte se petrec atâtea, iar scenele sunt trăite atât de oamenii obişnuiţi, cât şi de duhurile pădurii şi de figurile mitologice. Şi totul, cum spuneam, sub vraja lunii. Să nu uităm că zeiţa lunii era Diana, de la care provine şi numele românesc al sărbătorii.

SEMNIFICAŢII ACTUALE

Dar ce mai înseamnă această sărbătoare cu manifestările ei exuberante pentru omul începutului de secol XXI? Sau, mai bine spus, mai poate avea vreo semnificaţie într-o lume supertehnologizată?
Dacă rămânem în arealul britanic, vedem că în fiecare an la Stonehenge se încearcă o resuscitare a sărbătorilor precreştine, a tradiţiilor druidice, deşi există o ruptură clară între omul antic, care credea pur şi simplu în virtuţile sacrului, în sărbătorile sale, şi cel modern, desacralizat, care vrea să creadă, care îşi „creează” sărbătoarea, deşi nu mai percepe prea bine „duhul” ei. Dar chiar şi aşa, o sărbătoare „croită” după vechi tipare îi poate reda omului postmodern acele simple bucurii uitate. Mii de oameni se strâng la fiecare solstiţiu de vară în jurul templului de la Stonehenge pentru a celebra apogeul verii. Unii se îmbraca în alb, alţii se consideră preoţi druizi ce continua tradiţiile precreştine saxone…

Dar la noi?

În sud, anual se desfăşura în această perioadă Drăgaica. Iniţial târg agrar, a devenit mai târziu un târg-bâlci, unde târgoveţii se puteau delecta cu bucate tradiţionale, se dădeau în tiribombe, totul culminând cu ziua Drăgaicii, când apărea alaiul de fete îmbrăcate în costume tradiţionale, împodobite cu lungi valuri albe, iar în fruntea lor era Regina acestor „zane”, Drăgaica cea preafrumoasă. Obiceiul era legat de un ritual agrar antic, cu accent pe cultul zeiţei Diana. Cei care „ţineau” acest obicei erau în majoritate sătenii. Acum aceştia s-au împrăştiat în lumea largă, cei mai mulţi sunt în Italia, în Spania, unele sate sunt aproape pustii. Şi atunci… vorba unui bătrân meşter: „Cine să mai ţină Drăgaica?” Totuşi… mai rămâne ceva. În sate, oamenii îşi mai împodobesc hainele şi camerele cu flori galbene de Sânziene sau aprind la căpătâiul patului o lumânare…
Dimpotrivă, citadinul supertehnologizat caută sărbătoarea şi o reinventează în felul său. Astfel, în Bucureşti a devenit deja o tradiţie Noaptea de Sânziene în livada de la Minovici. Putem vorbi de o urbanizare a sărbătorii? Iată, în livadă orăşenii pot admira expoziţii în care descoperă forme decorative imprimate, sculptură ţesută, pot asculta un melanj de folclor şi jazz sau pot privi dramatizări legate de misterul Sânzienelor, totul încheindu-se cu o paradă a modei, bineînţeles, creaţiile prezentate fiind inspirate tot din legendă Sânzienelor.
Iar în nord-vest se înfiripă o căutare a miraculosului, într-o pădure mirifică, pădurea Baciu de lângă Cluj, unde se pare că se petrec lucruri bizare, încă neexplicate. Acest spaţiu special poate fi asemănat că încărcătură energetică cu Stonehenge, susţin unii. Acolo există un loc numit Poiana Rotundă. Câţiva pasionaţi de aventură şi de taine încă nedescifrate au organizat de Sânziene incursiuni în acel necunoscut. Cum e să-ţi petreci noaptea de Sânziene acolo? Peisajul este mirific, cerul înstelat se vede clar în noapte, cei strânşi acolo, în cerc, privesc cu atenţie şi descoperă în mijlocul cercului lumini… Pelerinii sunt obosiţi, au mers mult pe jos, dar a doua zi, surprinzător, nu mai simt deloc oboseala, dimpotrivă. Să fie pădurea cu farmecele ei?… Călătorii au căutat miraculosul, cu inimile deschise, şi se pare că au găsit ceva…

Ce a mai rămas din spiritul sărbătorii de altădată? Destul de puţin. Dar există încă oameni legaţi de trecut, de tradiţie, pasionaţi de lucrurile de taină, care încearcă să readucă magia şi sacrul în viaţa noastră. Dacă vor reuşi, aceasta este deja o altă poveste…

Carmen Cortez

Singura sărbătoare păgână pe care tradiţia populară sătească o sărbătoreşte la Solstitu de vară, o regăsim şi în calendarul creştin-ortodox la 24 Iunie – Sânzienele sau Drăgaica. Unele surse spun că numele vine de la Sânta Diana, zeiţa romană a vânătorii şi pădurilor; altele spun că-şi trag numele de la micile flori de câmp, galben-aurii cu miros dulce şi suav – sânzienele. Li se mai spune Frumoasele, Zânele, iar în sudul ţării – Drăgaicele. Spre deosebire de iele, care sunt zânele rele ale pădurii, Sânzienele sunt zâne tinere şi frumoase, blânde şi vesele. Se mai spune despre ele că-i ajută pe oameni să se tămăduiască, să-şi găsească perechea sau să afle viitorul recoltei.
Tot ele, se spune, „amuţesc cucul”; el cântă prima oară de Blagoveştenie, cam pe 25 Martie şi continuă să cânte timp de 3 luni şi apoi, brusc, spre sfârşitul lunii Iunie, în perioada solstiţiului de vară, cântecul cucului încetează. Cântatul cucului – se spune – dezvăluie oamenilor cât mai au de trăit şi, fiindcă numai Dumnezeu ştie cât îi e dat omului să trăiască, ele îi iau cântul. Pe seama lor circulă în popor proverbul „cine le vede nu le crede, cine le-aude nu le răspunde”. Se mai spune că în noaptea de 23/24 iunie Sânzienele dansează, plutesc pe Pământ şi îndeplinesc ritualuri benefice pentru locuitorii săi. Sânzienele sunt denumite în Dobrogea, sudul Moldovei şi Muntenia – Drăgaice sau Drăgaica sau Sânziana, Mireasa, Împărateasa ori Regina holdelor. Ritualurile Drăgaicei sunt identice cu cele ale Sânzienelor din Oltenia, Banat şi Transilvania, iar cel care a descris pentru prima dată acest obicei a fost Dimitrie Cantemir.

Dansul Sânzienelor

Sărbătoarea de Sânziene tine o noapte şi-o zi şi începe la asfinţitul zilei de 23 când fetele şi feciorii culeg flori de sânziene şi fac din ele coroniţe înmiresmate; pentru fete şi femei coroniţa are forma rotundă care prefigurează Soarele a cărui sărbătoare este de fapt aceasta. Pentru bărbaţi şi flăcăi coroniţele sunt în formă de cruce; chiar şi bătrânii îşi fac coroniţe şi vom vedea de ce. Odată culese florile, alaiul se intoarce-n sat, unde se-ncing hore în timp ce sunt făcute multele coroniţe. Când sunt gata începe Dansul Sânzienelor, în care sătenii, flăcăi şi fete, împodobesc stâlpii porţilor, ferestrele caselor, chiar cimitirele pentru că se spune că ele apară oamenii şi odihnesc morţii. Apoi, cu chiuituri, veselie şi strigături, fiecare aruncă pe case ori pe paturi coroniţa sa, punându-şi fiecare o dorinţă sau o întrebare: fetele, bineînţeles despre feciori, femeile despre gospodărie, flăcăii despre fete, bărbaţii despre recolte, iar bătrânii despre sănătate şi viaţă. În cazul în care coroniţa rămâne pe acoperiş, dorinţa se împlineşte; căzând, înseamnă că nu.

Noaptea focurilor

Sărbătoarea continuă şi este o sărbătoare a Soarelui, a dragostei şi a setei de viaţă. Cu bucurie şi plini de voioşie, alaiurile pornesc acum – este deja noapte – spre dealuri, pe câmpii, în liziera pădurii sau pe malul râurilor. Începe „noaptea focurilor” şi a „făcliei de Sânziene”. Flăcăii poartă torţe, făclii aprinse, aprind şi focuri, în care se întrec: cine, ce sat are focul cel mai viu, are cei mai mulţi flăcăi care se întrec în rotirea făcliilor, cine e meşter mai priceput să scoată mai multe scântei. Spectacolul este mirific. Se sare peste foc, apoi se scalda-n rău perechi-perechi fiindcă e sărbătoarea dragostei. Nevestele tinere se scalda-n roua sânzienelor pentru a „purcede grele” adică pentru a avea copii şi pentru ca aceştia să fie frumoşi şi sănătoşi. Se întorc în sat târziu, obosiţi dar bucuroşi.

Iarba de leac

Înainte de a se culca, însă, fetele mari pun sub pernă sânziene pentru a-şi visa alesul, bătrânii şi bolnavii se-ncing cu flori de sânziene pentru că Sânzienele „îţi iau durerea”, fetele îşi pun în san aceleaşi flori, pentru a mirosi frumos. În dimineaţa de 24 Iunie, încă o dată se scalda-n rouă, îşi pun flori în păr şi pleacă pe coclauri, prin păduri, poiene şi livezi: buruienile de leac, culese acum sunt motivul pentru care toată suflarea se agită. Ierburile de leac culese în ziua de Sânziene sunt considerate cele mai tămăduitoare şi toţi le cunosc şi le culeg, cântând, glumind şi râzând.

Obiceiurile de Sânziene (Drăgaica) sunt păstrate mai bine în Lunca Someşului, Maramureş şi Oltenia, dar ele sunt întâlnite în toată ţara sub o formă sau alta. Este o sărbătoare veselă, de pe urma căreia, toamna, se fac multe nunţi.
Dacă aveţi ocazia, mergeţi să asistaţi la o astfel de sărbătoare. Este o ocazie bună să vedeţi că, încă, se păstrează obiceiuri strămoşeşti şi că, încă, poporul român n-a uitat să râdă şi să se veselească româneşte.

 

Sursa: superstitii.ro

 

https://www.evolutiespirituala.ro/sanzienele-legenda-si-traditii/?feed_id=90543&_unique_id=654a95a0ccc02

/de
, , , , , , ,

Sanzienele – Legenda si Traditii

dragaica

Sanzienele – Legenda si Traditii

dragaica

Sărbătoarea de Sânziene (solstiţiu de vară) este şi o sărbătoare a dragostei, solară şi lunară în acelaşi timp. Diverse ritualuri au loc atât în zori cât şi în plină zi, sub lumina şi focul astrului dătător de viaţă, cât şi pe înserate şi în taina nopţii, sub lumina clară a lunii. Atunci, la solstiţiu, soarele dansează pe cer, iar jos, pe pământ, un alt dans se naşte: dansul Sânzienelor. Ceea ce este sus este şi jos… În această zi de cumpănă între două mari intervale ale Timpului, în sate se practicau ritualuri pentru fertilitate, pentru protecţie, pentru tămăduire. Multe s-au pierdut, s-au atenuat ori şi-au pierdut din înţelesul originar. De ce? Pentru că omul s-a îndepărtat de natură, s-a înstrăinat, a înlocuit vechiul stil de viaţă cu unul nou, mai tehnic, a alungat intuitivul. Dar, după cum ştim, tot ceea ce reprimam are tendinţa să revină la suprafaţă atunci când ne aşteptam mai puţin…

ROUĂ ŞI FLĂCĂRI

Sărbătoarea Sânzienelor, fascinanta noapte ce este poarta între două lumi, între profan şi sacru, între pământesc şi ceresc, este ambivalentă, stând atât sub semnul Lunii, Yin, semnul acvatic, cu elementele sale: izvoarele din păduri, în care se scaldă oamenii în zori pentru sănătate şi frumuseţe; roua, apa de flori, în care se „îmbăiază”, asemenea nimfelor, fetele şi femeile tinere, pentru a primi frumuseţe şi iubire…; dar şi semnul Soarelui, Yang, care apare şi el în focurile de Sânziene ce sunt aprinse pe dealuri, în făcliile pe care flăcăii le rotesc în sensul mişcării Soarelui, pentru purificare şi protecţie. Se aprind focuri pe dealuri, se aprind focuri şi în ceruri. Este o noapte în care orice este posibil şi de aceea oamenii se deschid, caută, se integrează în ritmurile cosmice, aşteaptă, iubesc.

REFLEXII LITERARE

Când vorbim de magia nopţii de Sânziene, ne referim la farmecul acestei nopţi, farmec ce derivă din lucrurile tainice care se pot întâmpla în acest interval. Dar ce se poate întâmpla, mai precis? În romanul „Noaptea de Sânziene” (capodoperă a lui Mircea Eliade) personajul principal, fascinat şi el de vraja nocturnă a solstiţiului de vară, mărturiseşte că se întâmplă atunci ceva misterios, dincolo de fire. Se poate întâmpla orice doar pentru cel care crede în miracole şi le aşteaptă, printre care şi miracolul iubirii.
Este semnificativ faptul că romanul lui Mircea Eliade se deschide cu întâlnirea celor doi iubiţi într-o pădure, chiar în noaptea de Sânziene şi se încheie, ciclic, tot într-o altă pădure, după doisprezece ani, tot în noaptea de Sânziene, când cei doi, cuplul originar, se contopesc în iubire şi în moarte, adică în veşnicie… Noaptea de Sânziene devine astfel şi un timp al iubirii unice, nepieritoare…
Se pot întâmpla şi alte miracole: „Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile”. Dar probabil se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească… Deschiderea cerurilor e un moment de conexiune între lumi, între lumea de sus şi lumea de jos, când circulă liber energiile şi vibraţiile. În acea noapte mirifică se pare că cei simpli, cu inima curată, au acces la taine, aşa cum i se întâmplă pădurarului Peceneaga, din romanul sadovenian „Nopţile de Sânziene”. Acestui om simplu, care iubeşte pădurea, i se dezvăluie cunoaşterea limbii animalelor, limbă pe care şi omul adamic o cunoştea înainte de cădere.
Acestui moment, când se deschid cerurile şi când se poate comunica cu spiritele naturii, i-a închinat şi William Shakespeare piesa „Visul unei nopţi de vară”. În această noapte atemporală, sub fascinaţia lunii ce se oglindeşte în lac, se dezlănţuie jocuri nebune, poate un rest al jocurilor dionisiace. Această noapte a miezului verii, ca noaptea Sfântului Andrei de la noi, are acea putere să scoată la iveală tot felul de nebunii ale creierului omenesc. Într-o singură noapte se petrec atâtea, iar scenele sunt trăite atât de oamenii obişnuiţi, cât şi de duhurile pădurii şi de figurile mitologice. Şi totul, cum spuneam, sub vraja lunii. Să nu uităm că zeiţa lunii era Diana, de la care provine şi numele românesc al sărbătorii.

SEMNIFICAŢII ACTUALE

Dar ce mai înseamnă această sărbătoare cu manifestările ei exuberante pentru omul începutului de secol XXI? Sau, mai bine spus, mai poate avea vreo semnificaţie într-o lume supertehnologizată?
Dacă rămânem în arealul britanic, vedem că în fiecare an la Stonehenge se încearcă o resuscitare a sărbătorilor precreştine, a tradiţiilor druidice, deşi există o ruptură clară între omul antic, care credea pur şi simplu în virtuţile sacrului, în sărbătorile sale, şi cel modern, desacralizat, care vrea să creadă, care îşi „creează” sărbătoarea, deşi nu mai percepe prea bine „duhul” ei. Dar chiar şi aşa, o sărbătoare „croită” după vechi tipare îi poate reda omului postmodern acele simple bucurii uitate. Mii de oameni se strâng la fiecare solstiţiu de vară în jurul templului de la Stonehenge pentru a celebra apogeul verii. Unii se îmbraca în alb, alţii se consideră preoţi druizi ce continua tradiţiile precreştine saxone…

Dar la noi?

În sud, anual se desfăşura în această perioadă Drăgaica. Iniţial târg agrar, a devenit mai târziu un târg-bâlci, unde târgoveţii se puteau delecta cu bucate tradiţionale, se dădeau în tiribombe, totul culminând cu ziua Drăgaicii, când apărea alaiul de fete îmbrăcate în costume tradiţionale, împodobite cu lungi valuri albe, iar în fruntea lor era Regina acestor „zane”, Drăgaica cea preafrumoasă. Obiceiul era legat de un ritual agrar antic, cu accent pe cultul zeiţei Diana. Cei care „ţineau” acest obicei erau în majoritate sătenii. Acum aceştia s-au împrăştiat în lumea largă, cei mai mulţi sunt în Italia, în Spania, unele sate sunt aproape pustii. Şi atunci… vorba unui bătrân meşter: „Cine să mai ţină Drăgaica?” Totuşi… mai rămâne ceva. În sate, oamenii îşi mai împodobesc hainele şi camerele cu flori galbene de Sânziene sau aprind la căpătâiul patului o lumânare…
Dimpotrivă, citadinul supertehnologizat caută sărbătoarea şi o reinventează în felul său. Astfel, în Bucureşti a devenit deja o tradiţie Noaptea de Sânziene în livada de la Minovici. Putem vorbi de o urbanizare a sărbătorii? Iată, în livadă orăşenii pot admira expoziţii în care descoperă forme decorative imprimate, sculptură ţesută, pot asculta un melanj de folclor şi jazz sau pot privi dramatizări legate de misterul Sânzienelor, totul încheindu-se cu o paradă a modei, bineînţeles, creaţiile prezentate fiind inspirate tot din legendă Sânzienelor.
Iar în nord-vest se înfiripă o căutare a miraculosului, într-o pădure mirifică, pădurea Baciu de lângă Cluj, unde se pare că se petrec lucruri bizare, încă neexplicate. Acest spaţiu special poate fi asemănat că încărcătură energetică cu Stonehenge, susţin unii. Acolo există un loc numit Poiana Rotundă. Câţiva pasionaţi de aventură şi de taine încă nedescifrate au organizat de Sânziene incursiuni în acel necunoscut. Cum e să-ţi petreci noaptea de Sânziene acolo? Peisajul este mirific, cerul înstelat se vede clar în noapte, cei strânşi acolo, în cerc, privesc cu atenţie şi descoperă în mijlocul cercului lumini… Pelerinii sunt obosiţi, au mers mult pe jos, dar a doua zi, surprinzător, nu mai simt deloc oboseala, dimpotrivă. Să fie pădurea cu farmecele ei?… Călătorii au căutat miraculosul, cu inimile deschise, şi se pare că au găsit ceva…

Ce a mai rămas din spiritul sărbătorii de altădată? Destul de puţin. Dar există încă oameni legaţi de trecut, de tradiţie, pasionaţi de lucrurile de taină, care încearcă să readucă magia şi sacrul în viaţa noastră. Dacă vor reuşi, aceasta este deja o altă poveste…

Carmen Cortez

Singura sărbătoare păgână pe care tradiţia populară sătească o sărbătoreşte la Solstitu de vară, o regăsim şi în calendarul creştin-ortodox la 24 Iunie – Sânzienele sau Drăgaica. Unele surse spun că numele vine de la Sânta Diana, zeiţa romană a vânătorii şi pădurilor; altele spun că-şi trag numele de la micile flori de câmp, galben-aurii cu miros dulce şi suav – sânzienele. Li se mai spune Frumoasele, Zânele, iar în sudul ţării – Drăgaicele. Spre deosebire de iele, care sunt zânele rele ale pădurii, Sânzienele sunt zâne tinere şi frumoase, blânde şi vesele. Se mai spune despre ele că-i ajută pe oameni să se tămăduiască, să-şi găsească perechea sau să afle viitorul recoltei.
Tot ele, se spune, „amuţesc cucul”; el cântă prima oară de Blagoveştenie, cam pe 25 Martie şi continuă să cânte timp de 3 luni şi apoi, brusc, spre sfârşitul lunii Iunie, în perioada solstiţiului de vară, cântecul cucului încetează. Cântatul cucului – se spune – dezvăluie oamenilor cât mai au de trăit şi, fiindcă numai Dumnezeu ştie cât îi e dat omului să trăiască, ele îi iau cântul. Pe seama lor circulă în popor proverbul „cine le vede nu le crede, cine le-aude nu le răspunde”. Se mai spune că în noaptea de 23/24 iunie Sânzienele dansează, plutesc pe Pământ şi îndeplinesc ritualuri benefice pentru locuitorii săi. Sânzienele sunt denumite în Dobrogea, sudul Moldovei şi Muntenia – Drăgaice sau Drăgaica sau Sânziana, Mireasa, Împărateasa ori Regina holdelor. Ritualurile Drăgaicei sunt identice cu cele ale Sânzienelor din Oltenia, Banat şi Transilvania, iar cel care a descris pentru prima dată acest obicei a fost Dimitrie Cantemir.

Dansul Sânzienelor

Sărbătoarea de Sânziene tine o noapte şi-o zi şi începe la asfinţitul zilei de 23 când fetele şi feciorii culeg flori de sânziene şi fac din ele coroniţe înmiresmate; pentru fete şi femei coroniţa are forma rotundă care prefigurează Soarele a cărui sărbătoare este de fapt aceasta. Pentru bărbaţi şi flăcăi coroniţele sunt în formă de cruce; chiar şi bătrânii îşi fac coroniţe şi vom vedea de ce. Odată culese florile, alaiul se intoarce-n sat, unde se-ncing hore în timp ce sunt făcute multele coroniţe. Când sunt gata începe Dansul Sânzienelor, în care sătenii, flăcăi şi fete, împodobesc stâlpii porţilor, ferestrele caselor, chiar cimitirele pentru că se spune că ele apară oamenii şi odihnesc morţii. Apoi, cu chiuituri, veselie şi strigături, fiecare aruncă pe case ori pe paturi coroniţa sa, punându-şi fiecare o dorinţă sau o întrebare: fetele, bineînţeles despre feciori, femeile despre gospodărie, flăcăii despre fete, bărbaţii despre recolte, iar bătrânii despre sănătate şi viaţă. În cazul în care coroniţa rămâne pe acoperiş, dorinţa se împlineşte; căzând, înseamnă că nu.

Noaptea focurilor

Sărbătoarea continuă şi este o sărbătoare a Soarelui, a dragostei şi a setei de viaţă. Cu bucurie şi plini de voioşie, alaiurile pornesc acum – este deja noapte – spre dealuri, pe câmpii, în liziera pădurii sau pe malul râurilor. Începe „noaptea focurilor” şi a „făcliei de Sânziene”. Flăcăii poartă torţe, făclii aprinse, aprind şi focuri, în care se întrec: cine, ce sat are focul cel mai viu, are cei mai mulţi flăcăi care se întrec în rotirea făcliilor, cine e meşter mai priceput să scoată mai multe scântei. Spectacolul este mirific. Se sare peste foc, apoi se scalda-n rău perechi-perechi fiindcă e sărbătoarea dragostei. Nevestele tinere se scalda-n roua sânzienelor pentru a „purcede grele” adică pentru a avea copii şi pentru ca aceştia să fie frumoşi şi sănătoşi. Se întorc în sat târziu, obosiţi dar bucuroşi.

Iarba de leac

Înainte de a se culca, însă, fetele mari pun sub pernă sânziene pentru a-şi visa alesul, bătrânii şi bolnavii se-ncing cu flori de sânziene pentru că Sânzienele „îţi iau durerea”, fetele îşi pun în san aceleaşi flori, pentru a mirosi frumos. În dimineaţa de 24 Iunie, încă o dată se scalda-n rouă, îşi pun flori în păr şi pleacă pe coclauri, prin păduri, poiene şi livezi: buruienile de leac, culese acum sunt motivul pentru care toată suflarea se agită. Ierburile de leac culese în ziua de Sânziene sunt considerate cele mai tămăduitoare şi toţi le cunosc şi le culeg, cântând, glumind şi râzând.

Obiceiurile de Sânziene (Drăgaica) sunt păstrate mai bine în Lunca Someşului, Maramureş şi Oltenia, dar ele sunt întâlnite în toată ţara sub o formă sau alta. Este o sărbătoare veselă, de pe urma căreia, toamna, se fac multe nunţi.
Dacă aveţi ocazia, mergeţi să asistaţi la o astfel de sărbătoare. Este o ocazie bună să vedeţi că, încă, se păstrează obiceiuri strămoşeşti şi că, încă, poporul român n-a uitat să râdă şi să se veselească româneşte.

 

Sursa: superstitii.ro

 

https://www.evolutiespirituala.ro/sanzienele-legenda-si-traditii/?feed_id=83774&_unique_id=650fcf0804797

/de
, ,

SARBATOAREA DE CRACIUN – inainte şi după Hristos

craciun oferte karanna

SARBATOAREA DE CRACIUN – inainte şi după Hristos

«De Crăciun sărbătorim Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos…»
Oamenii contemporani grăbiţi ignoră misterul care învăluie cele două sărbători îngemănate la 25 decembrie, în solstiţiul de iarnă, ca doi brazi într-o tulpină, ca doi ochi într-o lumină: – sărbătoarea gazdă a lumii vechi – ziua Moşului Crăciun /naşterea Soarelui nebiruit Mithra – sărbătoarea găzduită – ziua Naşterii Pruncului Sfânt al lumii creştine.

Sărbătorirea Crăciunului a fost prima oară consfinţită la Roma în 354 e.n. Cum în biblie nu exista o dată corespunzătoare naşterii lui Iisus Cristos iar Cultul soarelui – considerat păgân, era adânc înrădăcinat în conştiinţa maselor, Papa Liberius a decis ca la 25 decembrie, adică ziua naşterii lui Sol Invictus Mithras, să suprapună marea sărbătoare a creştinătăţii – Naşterea lui Iisus Christos.

.
1. Semnificaţia sărbătorii arhaice şi posibilele origini ale cuvântului Crăciun.

.
1.1. Moş Crăciun, bătrân ca Timpul însuşi, este o divinitate arhaică, reprezentarea folclorică a lui Saturn senex, numit şi Deus Daciae, supranumit şi Omul, Cronos, Zalmoxe, Zeul Moş. Saturnaliile – serbate la 25 decembrie şi având origine carpatică – au precedat cu multe secole fondarea Romei. In timpul Saturnaliilor, cei bogaţi făceau daruri celor săraci pentru a cinsti epoca de aur a libertăţii, când Saturn împărăţea peste toată lumea cunoscută.
Crăciun este masca milenară a unui cioban zeu-moş, creatorul a toate câte sunt, pe chipul căruia timpul a încremenit:«Şezi, Crăciun, sfînt bătrân şi ridică pe Sion», «E ziua lui Crăciun, lui Moş Crăciun cel Bătrân». El aducea daruri: caş, urdă, mere, nuci, colaci şi vin: «C-aşa-i legea din bătrâni,/ Din bătrâni, din oameni buni,/ Să se dea la sânt Crăciun/ Un colac şi-un vinaţ bun».

.
Nu există nici o legătură între Moş Crăciun multimilenar al tradiţiei şi Santa Claus, imaginea gazetărească sau cea de marketing lansată în anii ‘30 de compania Coca-Cola,moşul în tunică purpurie cu guler alb, simbolizând licoarea roşie cu spumă albă de larg succes.

.
1.2. Crăciunul era cea mai importantă sărbătoare a erei pre-creştine. După vechile calendare, creştinii au sărbătorit mai mult de un mileniu Anul Nou în ziua de Crăciun: la Roma în Cancelaria papală era folosit şi în secolele XIV-XVII, sub numele de stilus curiae Romanae, în Germania până în secolul al XVI-lea, în Anglia din secolul al VII-lea până în secolul al XIII-lea, în Franţa numai în 1564 s-a hotărât începerea Anului Nou la 1 ianuarie, în Rusia schimbarea s-a făcut sub Petru cel Mare, în Ţările Române până la sfârşitul secolului al XIX-lea.[5] La românii din Banat şi Transilvania, şi în prezent ziua de 1 ianuarie se numeşte Crăciunul Mic, nu Anul Nou.

.
1.3. Din ţinuturile acoperite de păduri şi nea, împânzite de sihăstrii, coborau an de an în satele din văi asceţi bătrâni în cojoace miţoase, cu desagii plini de crengi sfinte de vîsc, considerat panaceu, leac pentru toate bolile oamenilor (de inimă, de oase, epilepsie, astm, otrăvire, tumori, sterilitate) şi chiar pentru animale (contra viermilor în nas la miei şi mai ales a scorbutului, fiind bogat în vitamina C, ca vitele să nu-şi piardă dinţii şi să fie nevoiţi să le
taie). Vîscul conţine viscotoxină, viscoli, amine, aminoacizi, vitamina C şi E etc. Vîscul, planta miraculoasă veşnic verde, a cărui rădăcină nu atinge pământul, era atârnat sus la grindă, ca talisman care apără sănătatea şi casa. Când se usucă, vîscul devine ca aurul, de unde şi numele cărţii lui G.J. Frazer Creanga de aur . Poate cu aceste crengi verzi cu bobiţe albe colindătorii binecuvântau creştetul oamenilor de Anul Nou în obiceiul sorcovei.

.
Astfel, una din originile cuvântului Crăciun ar putea fi sărbătoarea « crăcilor de aur » sacre, iar Moşul cu crăci să fi primit de la săteni numele de Moş Crăciun, cum presupune cercetătorul Gabriel Gheorghe în studiul citat.

.
1.4. Crăciunul măsoară totodată rădăcinile adânci ale civilizaţiei europene, atingând perioada unui cult solar autohton (focul fiind simbolul soarelui, al luminii divine). Strămoşii românilor, consideraţi de Marija Gimbutas[7] (cercetătoare la U.C.L.A. – USA) drept cea mai veche civilizaţie europeană, Old European Civilisation -6.500-3.500 î.Hr., erau un popor stabil, care îşi construia aşezări şi trăia din agro-păstorit (când restul Europei zăcea
pentru încă trei milenii sub gheţurile glaciaţiei Riss-Wurm), ştiind să preţuiască soarele şi neavând nevoie să împrumute un cult solar din alte părţi ale lumii.

.
Prin urmare, în Europa solarismul este mai vechi decât cultul, presupus oriental, al lui Mithra, cum observă Petru Caraman. El aduce ca probe datini răspândite la aproape toate popoarele Europei (români, germani, sârbo-croaţi, bulgari, greci etc.): rostogolirea roţilor de foc din crăci aprinse pe costişă, colacii de Crăciun care imita forma soarelui, arderea butucului în noaptea de Crăciun (la sârbi : badnjak, badnje veče).

.La români în nopţile solstiţiului de iarnă roţi de car îmbrăcate în crengi şi paie erau aprinse şi se dădeau de-a dura de pe înălţimi la vale, împrăştiind scântei pe ogoare ca să le facă roditoare. Tinerii alergau pe lângă roţi, bătând din tălăngi şi chiuind: „Păzea că vine roata de foc/ cu belşug şi noroc;/ Păzea că vine soarele/ şi vă arde picioarele,/ păzea, păzea”. Era o sărbătoare a focului de iarnă, admirabil descrisă de James Frazer (capitolul „Sărbătorile focului”: Chapter 63. The Interpretation of the Fire-Festivals. Section 2. The Solar Theory of the Fire-festivals): „Buşteanul Crăciunului, care ocupă un loc atât de important în sărbătoarea populară, avea la origine rolul să ajute soarele aflat în chinurile renaşterii în miezul iernii să-şi reaprindă lumina ce părea că se stinge.”

.

Hora sacră în jurul rugului aprins la Crăciun se desfăşura în sensul mişcării soarelui pe cer. La români hora e un joc religios, relict heliolatric, prin care oamenii se rugau pentru cele trebuitoare. Ridicând mâinile în dans preamăreau soarele, iar bătând pământul cu picioarele cereau rod bun pe ogoare, în livezi şi grădini: „Bate hora din picioare/ să răsară iarăşi soare;/ bate hora tot pe loc/ să răsară busuioc”.

.
In albaneză crencia sau kercü,-ni este craca, butucul sau buturuga care se aprinde în noaptea de Crăciun, cum arată E. Çabej Julia Maria Cristea relevă datini similare. În Franţa cea mai semnificativă tradiţie, la sate, este cea a „buturugii de lemn”, care este arsă la foc mic, în căminul, soba, sau în curtea fiecărei case, iar după sărbătoarea Crăciunului, cenuşa rămasă este împrăştiată pe câmp, pentru a aduce noroc şi o recoltă bogată. La oraş se face doar o prăjitură specială cu aspect de buturugă, numită “buche de noel”.În Scandinavia şi în nordul Germaniei se aprinde, prin tradiţie, unui foc uriaş din lemn, în noaptea de Crăciun.

.
În Grecia o tradiţie veche, păstrată şi acum cu sfinţenie, este aprinderea în noaptea de Crăciun a celui mai masiv trunchi de copac, denumit Christoxylo. Timp de 12 nopţi (24 decembrie – 6 ianuarie) este ţinut aprins Focul de Crăciun, menit să ardă spiriduşii răi, numiţi Kalikanzari, care în acest interval de timp devin foarte activi.

.
In Italia timp de 12 zile între Crăciun şi Epiphania (Bobotează) în cămin trebuie să ardă un trunchi de frasin, simbolizând pomul de Crăciun. Sorin Paliga observă că paralela Crăciun-butuc este întâlnită şi în cazul formei italiene ceppo, care înseamnă atât „Crăciun”, cât şi „butuc, buturugă”, deci sărbătoarea Crăciunului
este de fapt sărbătoarea butucilor, a crăcilor aprinse de Crăciun.

.
Aceeaşi moştenire spirituală precreştină e atestată de Joan Sabin şi la britanici: cazanele cu catran arzând purtate pe creştet de englezi la Allandale în Northumberland, cu care e aprins un rug uriaş în noaptea dintre ani, sau mingile de foc făcute din sârma împletită, umplută cu aşchii şi rumeguş muiate în parafină (swinging fireballs), aprinse la miezul nopţii şi rotite deasupra capului de scoţieni în Stonehaven.
Iată alte ilustrări de la români: «In noaptea de Crăciun nu trebuie să se stingă focul. Se pune în această noapte un buştean în foc, numindu-se buşteanul Crăciunului»; «cenuşa buşteanului care arde în noaptea Crăciunului e împrăştiată prin grădini pentru rodirea lor»; «La Crăciun cerul este deschis». O altă credinţã spune cã anul care începe va fi luminos şi spornic pentru familiile care în noaptea Anului Nou vor ţine lampa aprinsã pânã la
ziuã.

.
1.5. Românii din Bucovina cred că Dumnezeu a lăsat colindele ca în fiecare an toţi oamenii să audă numele cel sfânt al Domnului şi să lase răutaţile. Când colindele nu vor mai răsuna pe pământ, lumea va încăpea pe mîna diavolilor.
Se cuvine o menţiune aparte despre datina umblatului în colindeţe în Transilvania: colindătorii, numiţi piţărăi, îşi pregătesc nişte ciomege din crăci de alun, «pe care le despoaie de coajă, le înfăşură cu tei, în formă de spirală, le udă şi le pun la fum, spre a ieşi pestriţe», apoi se adună în seara de Ajun, fac un foc, joacă hore, cântă şi spun poveşti până la miezul nopţii, când încep să colinde pe la gazde:

.

”Bunã sara lui ajun,/ Da-i mai bunã a lui Crãciun./ Dã-mi şi mie un pizărău,/ Cã-s pruncul lui Dumnezeu.” Stăpânul casei băga în traista fiecărui copil câte un pizărău, adică un colăcel făcut din făină de grâu, apoi arunca pe jos mere, nuci şi bani din metal, iar copiii se înghesuiau să le adune. «Când intră în casă răscolesc focul din vatră cu colindèţele lor, adică cu ciomegele, ca să arză astă noapte focul până la ziuă (…)

.
Colindătorii pleacă şi mulţămesc pentu darurile primite cu aceste cuvinte: Noi ieşim şi Dumnezeu intră. Săteanul nostru român ţine foarte mult la datina umblatului în colindeţe si fiecare îşi trimite odrasla în cel puţin trei ani de-a rândul, căci în popor se crede că a umblat în colindeţe şi Domnul Hristos.».

.
Tudor Pamfile menţionează acelaşi obicei şi în nordul Olteniei: “ se alege un vătav, care se chiamă vătrai, fiindcă el intră întâiu în casa omului şi bodicăie cu colinda în foc… Când piţărăii au venit la casa omului, omul îi bagă in curte pe toţi şi scoate o coţovaică, – coajă de dovleac, – cu seminţe de cânepă, in, porumb, grâu, seminţe de dovleac şi i le dă vătraiului. Vătraiul ia cu mâna, aruncă în toate părţile, pe casă, pimniţi şi zice :Să crească,/ Să înmulţească,/ La mulţi ani ca sa înflorească !/ Câte cuie pe casă,/ Atâţia galbeni pe masă, / La anul şi la mulţi ani! Atunci
iese cu desagii şi le dă la toţi pe rând piţărăi. Piţărăi se dă : covrigi, simigi, boabe fierte, pere, mere, colivă, ţuică fiartă, vin şi altele.”

.
Colindeţele – aceste toiege din beţe, nuiele sau crăci cu ornamente pirogravate, folosite pentru ritualul scormonitului în focul de Crăciun puteau de asemenea să contribuie la denumirea Crăciunului. Romulus Vulcănescu aminteşte şi bâtele magico-rituale cu cap de cal care simbolizau razele soarelui în dansul căluşarilor. El menţionează cultul cailor solari în Europa de vest sub formă de Pferd-Ritters la germani, cheval jupon la francezi şi hobby horse la englezi,[21]
precum şi dansul căiuţilor în solstiţiul de iarnă în România. Dansul căluşarilor a fost pus în legătură şi cu dansul antic al collisaliilor. In Oltenia se juca un «căluş de iarnă» la malul Dunării pe gheaţă. In dansul lor ritual, bărbaţii purtau toiege- mascoide din lemn cu capete de cai albi – cai solari, cu care alungau duhurile rele din pământ şi din văzduh.

.
1.6. Consacrarea rituală a bradului în sărbătorile solstiţiului de iarnă este anterioară erei creştine, aşa cum demonstrează cercetătorul Romulus Vulcănescu în studiul Mitologie română[22]: «In paleo-folclorul român bradul ca arbore cosmic e consemnat într-o descriere impresionantă: Sus în vârful muntelui / creşte bradu’ brazilor,/ de mare şi înfoiat / tot ceru’ l-a îmbrădat, / soarele în cetini,/ luna între ramuri / mii şi mii de stele, / între rămurele. (…)

.
Bradul a fost şi este prezent în ceremonii şi rituri proprii vieţii săteanului român ». Bradul este arbore de naştere, de înfrăţire simbolică între noul născut şi un brăduţ; este arbore de nuntă (stâlpul de nuntă pe care se leagă năframa, busuiocul şi plosca de vin care se înmânează miresei); arbore de judecată (bradul de jurământ şi bradul justiţiar); arbore funerar care ajută sufletul în marea trecere peste apa sâmbetei sau Marea Neagră, arbore de pomană de care atârnă colaci şi mere; arbore de bun augur în colinde şi coloana cerului, axis mundi, având coroana în ceruri şi rădăcinile în pământ. Creatorul lumii a izbit cu toiagul în apele primordiale şi ele s-au deschis în locul acela şi s-a ridicat falnic un brad fosforescent, picurând stropi de apă luminoasă.

.
Obiceiul de a împodobi la solstiţiul de iarnă, uşile, ferestrele şi casa cu crengi de brad sau pin, în credinţa că ele aduc noroc, viaţă lungă, prosperitate şi fertilitate, datează cu mult înaintea creştinismului. La popoarele nordice ramurile de brad cu care se împodobeau iarna casele, erau un mijloc de a lupta împotriva demonilor şi duhurilor rele, care, se credea că în perioada răscrucii dintre ani, umblau printre oameni. Totodată, faptul că rămâneau întotdeauna verzi, era o speranţă în renaşterea luminii şi venirea primăverii. Acelaşi rol îl are în Germania şi Austria tradiţia „Coroanei de Advent”, făcută din crengi de brad, cu lumânări care se aprind pe rând în decembrie, până în seara de ajun.

.
1.7. Cultul soarelui a fost asimilat în sărbătoarea creştină a Crăciunului. Grecii, egiptenii, sirienii serbau pe 25 decembrie naşterea Soarelui. In Egipt, fiul lui Isis, împărăteasa cerurilor, se naşte chiar în preajma solstiţiului de iarnă. Yule este numele caldeean pentru copil sau prunc. Însuşi numele popular al sărbătorii Crăciunului la britanici – Yule-day, îi dovedeşte originea păgână. Strămoşii anglo-saxonilor numeau data de 25 decembrie Yule-day sau Ziua-Pruncului, iar noaptea din ajun Noaptea-Mamei, cu mult înainte de a ajunge în contact cu creştinismul.

.
În Imperiul Roman în anul 274 e.n. împăratul Lucius Domitius Aurelianus a ridicat la Roma un templu dedicat lui Sol Invictus – Zeul Soare nebiruit, apărător al imperiului, şi a decis celebrarea cultului Soarelui ca un cult oficial de stat: dies natales Solis invicti. Pentru cinstirea soarelui învingător se aprindeau focuri enorme,ca reprezentări
pământene ale zeului celest. Noul născut era personificat la egipteni ca un prunc, care era arătat mulţimii la miezul nopţii, ca prilej de bucurie: «Fecioara a născut, lumina creşte!». Sărbătoarea solstiţiului de iarnă, denumită în spaţiul germanic Julfest, (la englezi Yule) era ţinută în toate ţările Europei de nord, în strânsă legătură cu fertilitatea şi cultul morţilor prin petreceri şi ospeţe cu mâncăruri abundente, cortegii de măşti etc.

.
1.8. Prin naşterea lui Mithra: “lumea cea veche sărbătorea creşterea luminii, care biruieşte forţele întunericului”[27]. Mithra era cunoscut drept Domn al Adevărului şi al Luminii Cereşti.. Ecouri ale mithraismului se găsesc în unele colinde româneşti, unde Iisus îmbracă toate atributele lui Mithra (venerat atât în Dacia, unde s-au găsit 280 monumente, cât şi în Moesia Inferior – 90 monumente): „şi pe faţa fiului/ scrisă-i raza soarelui”.[28] Ecouri apar şi în onomastica românilor: Mitra, Mitrea, Mitru, Mitre, Mitran, Mitrică, Mitrancă, Mitrofan, Mitroi, Mitruş, Mitrelea, Mitrescu, Mitrican, Mitrici, Mitrin, Mitriev, Mitrovici, Mitruţoiu (chiar tatăl meu se numea Mitruţă).

.
1.9. În studiul Geneza creştinismului popular al românilor, Nelu Zugravu afirmă că „Nemurirea şi postexistenţa propovăduite de Zalmoxe ar fi putut anticipa şi pregăti creştinismul” [30]. Dobândirea nemuririi însemna şi un cod de legi morale: pietate, abstinenţă, puritate, curaj. Geto-dacii foloseau incineraţia, ca sufletul să supravieţuiască
purificat în cer, lângă Cel Preaînalt, părintele luminilor, eliberat de învelişul trupului corupt.

.
2. Împrejurările în care a fost instituită Sărbătoarea Naşterii Domnului
Troparul zilei specifică sensul acestei sărbători a Natalităţii (Nascere Domini): Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru… Biserica a încercat să-şi apropie sărbătoarea Crăciunuluicu rădăcini milenare, «necreştină, dar prăznuită de o populaţie cu trăire creştină», dedicând-o Naşterii Mântuitorului, numit Soarele Dreptăţii.

.
2.1. Textul din Noul Testament (Matei 1, 18) este următorul: Cristi autem generatio sic erat (Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost). Cuvântul grec genesis (naştere) a fost tradus in latină, în Vulgata, cu generatio, – onis (generare, naştere din părinţi) sinonim cu “natalis”.După Ovid Densuşianu, Al. Graur şi Al.Rosetti, apelativul Crăciun derivă din latinescul creatio. Dar limba Bisericii nu a întrebuinţat şi pe creatio, pornindu-se de la sensul lui creare, de “faire naitre du neant”. Prin urmare este un nonsens să legi etimologic numele Crăciun de termenul creatio,-onis, fiindcă termenul “creare” nu are sensul de “naştere”. Iisus Hristos S-a născut din veci din Tatăl, fiind de o fiinţă cu Tatăl, şi “la plinirea vremii” s-a născut cu trupul, fără de păcat, din Fecioara Maria şi de la Duhul Sfânt, aşa cum se afirmă în Crez: “născut, nu făcut, cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”.

.
2.2. Din latinul natalis avem însă în română cuvântul nat, de unde expresia: Tot satul îşi are natul, adică fiecare cu obârşia lui, cu generaţia ( generatio-onis) neamului său. Cuvântul nat ( natus) nu are legătură cu Crăciunul, ca în limbile romanice apusene.

.
2.3. Al. Graur mai derivă Crăciun şi din latinul calatio, care însemna “chemare”, şi anume chemarea pe care o lansau preoţii la zi întâi a fiecărei luni, de unde şi numele de kalendae, care se dădea primelor zile ale lunii (cu derivatul calendar, cărindar). Dar Crăciunul nu e la zi întâi şi nu presupune nici o chemare.

.
2.4. In textele bisericeşti româneşti numele Crăciun a fost eludat secole întregi (XVI, XVII, XVIII), datorită încărcăturii păgâne a sărbătorii, care asocia la Naşterea Domnului un alai de personaje de neînţeles cu măşti de Moşi, Cioban, Mut, Plugari, Ţigan, Căiuţi, Capră/Ţurcă, Urs. De exemplu în Cazania de la Govora – 1642 şi în Cazania lui Varlaam – 1643, numele sărbătorii Crăciunului a fost înlocuit cu “Sărbătoarea Născutului”. În schimb în
texte laice apare şi ca nume al sărbătorii: mitropolitul Sucevei, Ghedeon, şi mai mulţi boieri mulţumesc în scris craiului Gh. Racoţi pentru un ajutor în bani, “ pe care se îndatoreau a-i răspunde până în ziua Crăciunului”[35]. Gheorghe Mihăilă îl găseste atestat în sec. al XII-lea: crăciun (1198).

.
2.5. Datinile străvechi ale Crăciunului asociate la sărbătoarea împărătească a Naşterii Mântuitorului au persistat de-a lungul secolelor până în zilele noastre în ciuda interdicţiilor. Actul de martiraj al Sfântului Cračun, judeţul Constanţa) menţionează practicarea acestei sărbători de enoriaşi din toate categoriile sociale în secolul al IV-lea,« în ziua calendelor lui ianuarie…îmbrăcaţi în piei de capră… urmând obiceiul păgânilor, deşi se numesc creştini»[37].
Acelaşi lucru se semnala şi în vestul Europei. In 742 Sfântul Bonifaciu scria Papei Zaharia (pontif între 741-752), scandalizat că la Roma, de Anul Nou, creştinii, deghizaţi în animale după obiceiul păgânilor, cântau şi dansau ziua şi noaptea, chiar pe treptele bazilicii Sf. Petru, refuzau din superstiţie să împrumute vecinilor foc sau unelte din fier. În spaţiul germanic la carnavalul Julfest apare personajul Julbock. Acesta este un ţap confecţionat din paie, legat cu o fundă roşie. În mitologia ţărilor nordice, zeul tunetelor Thor – denumit şi Donner, alerga pe bolta cerului într-o şaretă trasă de ţapi, iar la solstiţiul de iarnă Thor se cobora printre oameni. Ţapul lui Thor a devenit în ţările scandinavice un simbol al Crăciunului. În Finlanda, Moş Crăciun este numit Joulupukki, cuvânt derivat de la
Julbock.

.
Conducătorii bisericii au luat poziţie şi împotriva obiceiului păgân de a face daruri pe 25 decembrie (obicei care îşi trage originea din Saturnalii, când cei bogaţi făceau daruri celor sărmani în cinstea vârstei de aur a libertăţii, când Saturn stăpânea toată lumea cunoscută).

.
2.6. Iată un exemplu cum la români sărbătoarea moştenită a fuzionat firesc cu creştinismul: «Se spune că Moş Crăciun a găzduit şi ospătat pe Ioan Sântioan. Cică Ioan Sântioan a călătorit cu Maica Domnului şi cu Hristos şi s-au abătut la casele lui Moş Crăciun. După ce s-au ospătat şi au băut, Ioan Sântioan a zis lui Moş Crăciun : Noi bem şi ospătăm şi nu ne întrebăm cine e mai mare dintre noi. Moş Crăciun i-a răspuns: Mare eşti, Doamne, de mărire, de când te-ai născut. Dar eu m-am pârlejit (am fost de faţă – cu acest prilej,n.n.) şi team sprijinit în poala de veşmânt şi n-ai dat de pământ». Parcă asistăm la Întâmpinarea Domnului de dreptul Simeon bătrânul (sărbătorită în calendar la data de 2 februarie), în ritualul punerii înaintea Celui Preaînalt a Pruncului Sfânt, Fiul Omului, întâi născut din Preacurata Fecioară Maria şi de la Duhul Sfânt.

.
2.7. «Creştinismul popular, afirmă Nelu Zugravu, s-a născut din convieţuirea religiilor în momentul de formare si ascensiune a religiei Mântuitorului în Imperiul Roman, din similitudinea practicilor, din supravieţuirea mitologiilor ancestrale, din revalorizarea simbolurilor preistorice şi din creştinarea unor divinităţi, credinţe şi cutume antice.». Întrucât sărbătoarea Crăciunului era prea adânc înrădăcinată în mentalitatea populară pentru a fi înlăturată, biserica a hotărât să o păstreze închinând-o Naşterii Mântuitorului. Ion Ghinoiu observă cum creştinismul a vehiculat numeroase practici precreştine pe care, fără să vrea şi fără să ştie, le poartă cu el. Fără creştinism multe credinţe şi superstiţii nu ar fi ajuns până în secolul XXI.

.
Practicile religioase au fost preluate prin tradiţie, fără să existe îndrumări scrise privind de exemplu închinatul spre răsărit, orientarea estică a mormintelor, a altarului bisericilor şi a icoanelor în casă, palma deschisă cu degetele răsfirate în chip de raze (simbol solar) cu care preoţii invocă duhul sfânt şi binecuvântează credincioşii, tămâiatul,
aprinsul lumânărilor şi candelei, primirea şi transmiterea luminii de Paşti, stropirea cu apa sfinţită, pomenile etc.

.
Istoricul Socrate Scolasticul, citat de cercetătorul Nelu Zugravu susmenţionat arată că nici apostolul Petru, nici evangheliştii nu au impus celor convertiţi cum să celebreze sărbătorile: «Căci nici Mântuitorul, nici Apostolii n-au impus pentru aceasta nici un precept şi n-au stabilit nici o pedeapsă contra celor ce le-ar comite… Apostolii n-au cugetat niciodată să prescrie sărbători. Ei n-au avut grijă decât să recomande pietatea».[44] Mântuitorul însuşi
a spus: «N-am venit să stric, ci să împlinesc».

.
2.8. La primele popoare creştinate, numele sărbătorii arată exclusiv evenimentul creştin al naşterii Domnului, fără trimitere la străvechea sărbătoare pre-creştină: latină- Natales, italiană– Natale, spaniolă– Navidad, portugheză– Natal, provensală– Nadal, franceză- Nativité/ Nöel, engleză- Nativity/Christmas, rusă- Rozdjestvó, ucraineană –
Rizdvò, polonă– Bože Narozdenie, sârbă-croată-slovenă– Bozic, bulgară –Bozik, cehă– Vanoce, slovacă – Vianoce.
Petru Caraman, studiind răspândirea geografică a cuvântului Crăciun îl găseşte numai la români şi la locuitorii din imediata vecinătate a graniţelor etnice româneşti: la ucrainienii carpatici Kerečunj večery, la slovaci tot Kračun (numai la cei din est), la unguri Karácson, cu acelaşi sens ca şi la români. Deci reiese că pretutindeni cuvântul e împrumutat de la români.

.
In concluzie constatăm că la toate popoarele Europei elementele asociate sărbătorii multimilenare a Crăciunului fac parte dintr-un sistem coerent de reprezentare mitico-rituală a lumii, care dovedeşte continuitatea a unei credinţe monoteiste în Dumnezeul Luminii şi al Dreptăţii. Pretutindeni apare aceeaşi dezvoltare spirituală: cultul solar al Crăciunului este absorbit organic în sărbătoarea creştină a Naşterii Domnului, o dovadă convingătoare despre
comunitatea de origine a popoarelor europene.

.
Această origine este autohtonă, strict europeană şi nu indo-europeană cum s-a susţinut în mod eronat. De ce? Deoarece cultul soarelui este axiomatic legat de agricultură, iar cercetări arheologice recente precum şi datările cu C14 au dovedit că agricultura îşi nu are originea în ţinutul arid al Indiei, ci în bazinul carpato-dunărean situat in inima Europei. Munţii Carpaţi au fost habitatul primitiv al arienilor care au populat India, aşa cum dovedesc cercetătorii britanici în The Cambridge History of India. Autohtonii carpato-dunăreni practicau agricultura încă din epoca pietrei (7800 î.Hr.), arând pământul cu plug din corn de cerb şlefuit şi placat cu silex. S-au descoperit semnificative depozite de graminee carbonizate în gospodăriile neolitice. Cercetările arheologice ale Grupului de lucru Schela Cladovei –Lepenski Vir efectuate între 1990-2000 au dus la concluzia că agricultura a
început la Porţile de Fier.

.
In acelaşi timp, cercetătorul italian Marco Merlini sesizează cu justeţe că recunoaşterea internaţională a primordialităţii civilizaţiei carpato-dunărene are repercusiuni culturale importante asupra identităţii spirituale comune a popoarelor care locuiesc bătrânul continent Europa: „Teorema clasică Ex Oriente lux este schimbată în Ex Occidente lux (…). Aceasta aduce o îmbogăţire şi expansiune a matricei istorice şi culturale pe care se bazează identitatea noastră europeană, pentru că civilizaţia Dunării este acum considerată ca una din „mamele” culturii europene moderne.”

.
In ceea ce priveşte tema prezentului studiu, sărbătoarea solară a Crăciunului este una din mărcile de străvechime ale neamului românesc şi ale spiritualităţii europene.

 

Autor: Prof. Dorina Şuhanea

 

  https://www.evolutiespirituala.ro/sarbatoarea-de-craciun-inainte-si-dupa-hristos/?feed_id=83357&_unique_id=650c82914d3cc

/de
, ,

SARBATOAREA DE CRACIUN – inainte şi după Hristos

craciun oferte karanna

SARBATOAREA DE CRACIUN – inainte şi după Hristos

«De Crăciun sărbătorim Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos…»
Oamenii contemporani grăbiţi ignoră misterul care învăluie cele două sărbători îngemănate la 25 decembrie, în solstiţiul de iarnă, ca doi brazi într-o tulpină, ca doi ochi într-o lumină: – sărbătoarea gazdă a lumii vechi – ziua Moşului Crăciun /naşterea Soarelui nebiruit Mithra – sărbătoarea găzduită – ziua Naşterii Pruncului Sfânt al lumii creştine.

Sărbătorirea Crăciunului a fost prima oară consfinţită la Roma în 354 e.n. Cum în biblie nu exista o dată corespunzătoare naşterii lui Iisus Cristos iar Cultul soarelui – considerat păgân, era adânc înrădăcinat în conştiinţa maselor, Papa Liberius a decis ca la 25 decembrie, adică ziua naşterii lui Sol Invictus Mithras, să suprapună marea sărbătoare a creştinătăţii – Naşterea lui Iisus Christos.

.
1. Semnificaţia sărbătorii arhaice şi posibilele origini ale cuvântului Crăciun.

.
1.1. Moş Crăciun, bătrân ca Timpul însuşi, este o divinitate arhaică, reprezentarea folclorică a lui Saturn senex, numit şi Deus Daciae, supranumit şi Omul, Cronos, Zalmoxe, Zeul Moş. Saturnaliile – serbate la 25 decembrie şi având origine carpatică – au precedat cu multe secole fondarea Romei. In timpul Saturnaliilor, cei bogaţi făceau daruri celor săraci pentru a cinsti epoca de aur a libertăţii, când Saturn împărăţea peste toată lumea cunoscută.
Crăciun este masca milenară a unui cioban zeu-moş, creatorul a toate câte sunt, pe chipul căruia timpul a încremenit:«Şezi, Crăciun, sfînt bătrân şi ridică pe Sion», «E ziua lui Crăciun, lui Moş Crăciun cel Bătrân». El aducea daruri: caş, urdă, mere, nuci, colaci şi vin: «C-aşa-i legea din bătrâni,/ Din bătrâni, din oameni buni,/ Să se dea la sânt Crăciun/ Un colac şi-un vinaţ bun».

.
Nu există nici o legătură între Moş Crăciun multimilenar al tradiţiei şi Santa Claus, imaginea gazetărească sau cea de marketing lansată în anii ‘30 de compania Coca-Cola,moşul în tunică purpurie cu guler alb, simbolizând licoarea roşie cu spumă albă de larg succes.

.
1.2. Crăciunul era cea mai importantă sărbătoare a erei pre-creştine. După vechile calendare, creştinii au sărbătorit mai mult de un mileniu Anul Nou în ziua de Crăciun: la Roma în Cancelaria papală era folosit şi în secolele XIV-XVII, sub numele de stilus curiae Romanae, în Germania până în secolul al XVI-lea, în Anglia din secolul al VII-lea până în secolul al XIII-lea, în Franţa numai în 1564 s-a hotărât începerea Anului Nou la 1 ianuarie, în Rusia schimbarea s-a făcut sub Petru cel Mare, în Ţările Române până la sfârşitul secolului al XIX-lea.[5] La românii din Banat şi Transilvania, şi în prezent ziua de 1 ianuarie se numeşte Crăciunul Mic, nu Anul Nou.

.
1.3. Din ţinuturile acoperite de păduri şi nea, împânzite de sihăstrii, coborau an de an în satele din văi asceţi bătrâni în cojoace miţoase, cu desagii plini de crengi sfinte de vîsc, considerat panaceu, leac pentru toate bolile oamenilor (de inimă, de oase, epilepsie, astm, otrăvire, tumori, sterilitate) şi chiar pentru animale (contra viermilor în nas la miei şi mai ales a scorbutului, fiind bogat în vitamina C, ca vitele să nu-şi piardă dinţii şi să fie nevoiţi să le
taie). Vîscul conţine viscotoxină, viscoli, amine, aminoacizi, vitamina C şi E etc. Vîscul, planta miraculoasă veşnic verde, a cărui rădăcină nu atinge pământul, era atârnat sus la grindă, ca talisman care apără sănătatea şi casa. Când se usucă, vîscul devine ca aurul, de unde şi numele cărţii lui G.J. Frazer Creanga de aur . Poate cu aceste crengi verzi cu bobiţe albe colindătorii binecuvântau creştetul oamenilor de Anul Nou în obiceiul sorcovei.

.
Astfel, una din originile cuvântului Crăciun ar putea fi sărbătoarea « crăcilor de aur » sacre, iar Moşul cu crăci să fi primit de la săteni numele de Moş Crăciun, cum presupune cercetătorul Gabriel Gheorghe în studiul citat.

.
1.4. Crăciunul măsoară totodată rădăcinile adânci ale civilizaţiei europene, atingând perioada unui cult solar autohton (focul fiind simbolul soarelui, al luminii divine). Strămoşii românilor, consideraţi de Marija Gimbutas[7] (cercetătoare la U.C.L.A. – USA) drept cea mai veche civilizaţie europeană, Old European Civilisation -6.500-3.500 î.Hr., erau un popor stabil, care îşi construia aşezări şi trăia din agro-păstorit (când restul Europei zăcea
pentru încă trei milenii sub gheţurile glaciaţiei Riss-Wurm), ştiind să preţuiască soarele şi neavând nevoie să împrumute un cult solar din alte părţi ale lumii.

.
Prin urmare, în Europa solarismul este mai vechi decât cultul, presupus oriental, al lui Mithra, cum observă Petru Caraman. El aduce ca probe datini răspândite la aproape toate popoarele Europei (români, germani, sârbo-croaţi, bulgari, greci etc.): rostogolirea roţilor de foc din crăci aprinse pe costişă, colacii de Crăciun care imita forma soarelui, arderea butucului în noaptea de Crăciun (la sârbi : badnjak, badnje veče).

.La români în nopţile solstiţiului de iarnă roţi de car îmbrăcate în crengi şi paie erau aprinse şi se dădeau de-a dura de pe înălţimi la vale, împrăştiind scântei pe ogoare ca să le facă roditoare. Tinerii alergau pe lângă roţi, bătând din tălăngi şi chiuind: „Păzea că vine roata de foc/ cu belşug şi noroc;/ Păzea că vine soarele/ şi vă arde picioarele,/ păzea, păzea”. Era o sărbătoare a focului de iarnă, admirabil descrisă de James Frazer (capitolul „Sărbătorile focului”: Chapter 63. The Interpretation of the Fire-Festivals. Section 2. The Solar Theory of the Fire-festivals): „Buşteanul Crăciunului, care ocupă un loc atât de important în sărbătoarea populară, avea la origine rolul să ajute soarele aflat în chinurile renaşterii în miezul iernii să-şi reaprindă lumina ce părea că se stinge.”

.

Hora sacră în jurul rugului aprins la Crăciun se desfăşura în sensul mişcării soarelui pe cer. La români hora e un joc religios, relict heliolatric, prin care oamenii se rugau pentru cele trebuitoare. Ridicând mâinile în dans preamăreau soarele, iar bătând pământul cu picioarele cereau rod bun pe ogoare, în livezi şi grădini: „Bate hora din picioare/ să răsară iarăşi soare;/ bate hora tot pe loc/ să răsară busuioc”.

.
In albaneză crencia sau kercü,-ni este craca, butucul sau buturuga care se aprinde în noaptea de Crăciun, cum arată E. Çabej Julia Maria Cristea relevă datini similare. În Franţa cea mai semnificativă tradiţie, la sate, este cea a „buturugii de lemn”, care este arsă la foc mic, în căminul, soba, sau în curtea fiecărei case, iar după sărbătoarea Crăciunului, cenuşa rămasă este împrăştiată pe câmp, pentru a aduce noroc şi o recoltă bogată. La oraş se face doar o prăjitură specială cu aspect de buturugă, numită “buche de noel”.În Scandinavia şi în nordul Germaniei se aprinde, prin tradiţie, unui foc uriaş din lemn, în noaptea de Crăciun.

.
În Grecia o tradiţie veche, păstrată şi acum cu sfinţenie, este aprinderea în noaptea de Crăciun a celui mai masiv trunchi de copac, denumit Christoxylo. Timp de 12 nopţi (24 decembrie – 6 ianuarie) este ţinut aprins Focul de Crăciun, menit să ardă spiriduşii răi, numiţi Kalikanzari, care în acest interval de timp devin foarte activi.

.
In Italia timp de 12 zile între Crăciun şi Epiphania (Bobotează) în cămin trebuie să ardă un trunchi de frasin, simbolizând pomul de Crăciun. Sorin Paliga observă că paralela Crăciun-butuc este întâlnită şi în cazul formei italiene ceppo, care înseamnă atât „Crăciun”, cât şi „butuc, buturugă”, deci sărbătoarea Crăciunului
este de fapt sărbătoarea butucilor, a crăcilor aprinse de Crăciun.

.
Aceeaşi moştenire spirituală precreştină e atestată de Joan Sabin şi la britanici: cazanele cu catran arzând purtate pe creştet de englezi la Allandale în Northumberland, cu care e aprins un rug uriaş în noaptea dintre ani, sau mingile de foc făcute din sârma împletită, umplută cu aşchii şi rumeguş muiate în parafină (swinging fireballs), aprinse la miezul nopţii şi rotite deasupra capului de scoţieni în Stonehaven.
Iată alte ilustrări de la români: «In noaptea de Crăciun nu trebuie să se stingă focul. Se pune în această noapte un buştean în foc, numindu-se buşteanul Crăciunului»; «cenuşa buşteanului care arde în noaptea Crăciunului e împrăştiată prin grădini pentru rodirea lor»; «La Crăciun cerul este deschis». O altă credinţã spune cã anul care începe va fi luminos şi spornic pentru familiile care în noaptea Anului Nou vor ţine lampa aprinsã pânã la
ziuã.

.
1.5. Românii din Bucovina cred că Dumnezeu a lăsat colindele ca în fiecare an toţi oamenii să audă numele cel sfânt al Domnului şi să lase răutaţile. Când colindele nu vor mai răsuna pe pământ, lumea va încăpea pe mîna diavolilor.
Se cuvine o menţiune aparte despre datina umblatului în colindeţe în Transilvania: colindătorii, numiţi piţărăi, îşi pregătesc nişte ciomege din crăci de alun, «pe care le despoaie de coajă, le înfăşură cu tei, în formă de spirală, le udă şi le pun la fum, spre a ieşi pestriţe», apoi se adună în seara de Ajun, fac un foc, joacă hore, cântă şi spun poveşti până la miezul nopţii, când încep să colinde pe la gazde:

.

”Bunã sara lui ajun,/ Da-i mai bunã a lui Crãciun./ Dã-mi şi mie un pizărău,/ Cã-s pruncul lui Dumnezeu.” Stăpânul casei băga în traista fiecărui copil câte un pizărău, adică un colăcel făcut din făină de grâu, apoi arunca pe jos mere, nuci şi bani din metal, iar copiii se înghesuiau să le adune. «Când intră în casă răscolesc focul din vatră cu colindèţele lor, adică cu ciomegele, ca să arză astă noapte focul până la ziuă (…)

.
Colindătorii pleacă şi mulţămesc pentu darurile primite cu aceste cuvinte: Noi ieşim şi Dumnezeu intră. Săteanul nostru român ţine foarte mult la datina umblatului în colindeţe si fiecare îşi trimite odrasla în cel puţin trei ani de-a rândul, căci în popor se crede că a umblat în colindeţe şi Domnul Hristos.».

.
Tudor Pamfile menţionează acelaşi obicei şi în nordul Olteniei: “ se alege un vătav, care se chiamă vătrai, fiindcă el intră întâiu în casa omului şi bodicăie cu colinda în foc… Când piţărăii au venit la casa omului, omul îi bagă in curte pe toţi şi scoate o coţovaică, – coajă de dovleac, – cu seminţe de cânepă, in, porumb, grâu, seminţe de dovleac şi i le dă vătraiului. Vătraiul ia cu mâna, aruncă în toate părţile, pe casă, pimniţi şi zice :Să crească,/ Să înmulţească,/ La mulţi ani ca sa înflorească !/ Câte cuie pe casă,/ Atâţia galbeni pe masă, / La anul şi la mulţi ani! Atunci
iese cu desagii şi le dă la toţi pe rând piţărăi. Piţărăi se dă : covrigi, simigi, boabe fierte, pere, mere, colivă, ţuică fiartă, vin şi altele.”

.
Colindeţele – aceste toiege din beţe, nuiele sau crăci cu ornamente pirogravate, folosite pentru ritualul scormonitului în focul de Crăciun puteau de asemenea să contribuie la denumirea Crăciunului. Romulus Vulcănescu aminteşte şi bâtele magico-rituale cu cap de cal care simbolizau razele soarelui în dansul căluşarilor. El menţionează cultul cailor solari în Europa de vest sub formă de Pferd-Ritters la germani, cheval jupon la francezi şi hobby horse la englezi,[21]
precum şi dansul căiuţilor în solstiţiul de iarnă în România. Dansul căluşarilor a fost pus în legătură şi cu dansul antic al collisaliilor. In Oltenia se juca un «căluş de iarnă» la malul Dunării pe gheaţă. In dansul lor ritual, bărbaţii purtau toiege- mascoide din lemn cu capete de cai albi – cai solari, cu care alungau duhurile rele din pământ şi din văzduh.

.
1.6. Consacrarea rituală a bradului în sărbătorile solstiţiului de iarnă este anterioară erei creştine, aşa cum demonstrează cercetătorul Romulus Vulcănescu în studiul Mitologie română[22]: «In paleo-folclorul român bradul ca arbore cosmic e consemnat într-o descriere impresionantă: Sus în vârful muntelui / creşte bradu’ brazilor,/ de mare şi înfoiat / tot ceru’ l-a îmbrădat, / soarele în cetini,/ luna între ramuri / mii şi mii de stele, / între rămurele. (…)

.
Bradul a fost şi este prezent în ceremonii şi rituri proprii vieţii săteanului român ». Bradul este arbore de naştere, de înfrăţire simbolică între noul născut şi un brăduţ; este arbore de nuntă (stâlpul de nuntă pe care se leagă năframa, busuiocul şi plosca de vin care se înmânează miresei); arbore de judecată (bradul de jurământ şi bradul justiţiar); arbore funerar care ajută sufletul în marea trecere peste apa sâmbetei sau Marea Neagră, arbore de pomană de care atârnă colaci şi mere; arbore de bun augur în colinde şi coloana cerului, axis mundi, având coroana în ceruri şi rădăcinile în pământ. Creatorul lumii a izbit cu toiagul în apele primordiale şi ele s-au deschis în locul acela şi s-a ridicat falnic un brad fosforescent, picurând stropi de apă luminoasă.

.
Obiceiul de a împodobi la solstiţiul de iarnă, uşile, ferestrele şi casa cu crengi de brad sau pin, în credinţa că ele aduc noroc, viaţă lungă, prosperitate şi fertilitate, datează cu mult înaintea creştinismului. La popoarele nordice ramurile de brad cu care se împodobeau iarna casele, erau un mijloc de a lupta împotriva demonilor şi duhurilor rele, care, se credea că în perioada răscrucii dintre ani, umblau printre oameni. Totodată, faptul că rămâneau întotdeauna verzi, era o speranţă în renaşterea luminii şi venirea primăverii. Acelaşi rol îl are în Germania şi Austria tradiţia „Coroanei de Advent”, făcută din crengi de brad, cu lumânări care se aprind pe rând în decembrie, până în seara de ajun.

.
1.7. Cultul soarelui a fost asimilat în sărbătoarea creştină a Crăciunului. Grecii, egiptenii, sirienii serbau pe 25 decembrie naşterea Soarelui. In Egipt, fiul lui Isis, împărăteasa cerurilor, se naşte chiar în preajma solstiţiului de iarnă. Yule este numele caldeean pentru copil sau prunc. Însuşi numele popular al sărbătorii Crăciunului la britanici – Yule-day, îi dovedeşte originea păgână. Strămoşii anglo-saxonilor numeau data de 25 decembrie Yule-day sau Ziua-Pruncului, iar noaptea din ajun Noaptea-Mamei, cu mult înainte de a ajunge în contact cu creştinismul.

.
În Imperiul Roman în anul 274 e.n. împăratul Lucius Domitius Aurelianus a ridicat la Roma un templu dedicat lui Sol Invictus – Zeul Soare nebiruit, apărător al imperiului, şi a decis celebrarea cultului Soarelui ca un cult oficial de stat: dies natales Solis invicti. Pentru cinstirea soarelui învingător se aprindeau focuri enorme,ca reprezentări
pământene ale zeului celest. Noul născut era personificat la egipteni ca un prunc, care era arătat mulţimii la miezul nopţii, ca prilej de bucurie: «Fecioara a născut, lumina creşte!». Sărbătoarea solstiţiului de iarnă, denumită în spaţiul germanic Julfest, (la englezi Yule) era ţinută în toate ţările Europei de nord, în strânsă legătură cu fertilitatea şi cultul morţilor prin petreceri şi ospeţe cu mâncăruri abundente, cortegii de măşti etc.

.
1.8. Prin naşterea lui Mithra: “lumea cea veche sărbătorea creşterea luminii, care biruieşte forţele întunericului”[27]. Mithra era cunoscut drept Domn al Adevărului şi al Luminii Cereşti.. Ecouri ale mithraismului se găsesc în unele colinde româneşti, unde Iisus îmbracă toate atributele lui Mithra (venerat atât în Dacia, unde s-au găsit 280 monumente, cât şi în Moesia Inferior – 90 monumente): „şi pe faţa fiului/ scrisă-i raza soarelui”.[28] Ecouri apar şi în onomastica românilor: Mitra, Mitrea, Mitru, Mitre, Mitran, Mitrică, Mitrancă, Mitrofan, Mitroi, Mitruş, Mitrelea, Mitrescu, Mitrican, Mitrici, Mitrin, Mitriev, Mitrovici, Mitruţoiu (chiar tatăl meu se numea Mitruţă).

.
1.9. În studiul Geneza creştinismului popular al românilor, Nelu Zugravu afirmă că „Nemurirea şi postexistenţa propovăduite de Zalmoxe ar fi putut anticipa şi pregăti creştinismul” [30]. Dobândirea nemuririi însemna şi un cod de legi morale: pietate, abstinenţă, puritate, curaj. Geto-dacii foloseau incineraţia, ca sufletul să supravieţuiască
purificat în cer, lângă Cel Preaînalt, părintele luminilor, eliberat de învelişul trupului corupt.

.
2. Împrejurările în care a fost instituită Sărbătoarea Naşterii Domnului
Troparul zilei specifică sensul acestei sărbători a Natalităţii (Nascere Domini): Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru… Biserica a încercat să-şi apropie sărbătoarea Crăciunuluicu rădăcini milenare, «necreştină, dar prăznuită de o populaţie cu trăire creştină», dedicând-o Naşterii Mântuitorului, numit Soarele Dreptăţii.

.
2.1. Textul din Noul Testament (Matei 1, 18) este următorul: Cristi autem generatio sic erat (Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost). Cuvântul grec genesis (naştere) a fost tradus in latină, în Vulgata, cu generatio, – onis (generare, naştere din părinţi) sinonim cu “natalis”.După Ovid Densuşianu, Al. Graur şi Al.Rosetti, apelativul Crăciun derivă din latinescul creatio. Dar limba Bisericii nu a întrebuinţat şi pe creatio, pornindu-se de la sensul lui creare, de “faire naitre du neant”. Prin urmare este un nonsens să legi etimologic numele Crăciun de termenul creatio,-onis, fiindcă termenul “creare” nu are sensul de “naştere”. Iisus Hristos S-a născut din veci din Tatăl, fiind de o fiinţă cu Tatăl, şi “la plinirea vremii” s-a născut cu trupul, fără de păcat, din Fecioara Maria şi de la Duhul Sfânt, aşa cum se afirmă în Crez: “născut, nu făcut, cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”.

.
2.2. Din latinul natalis avem însă în română cuvântul nat, de unde expresia: Tot satul îşi are natul, adică fiecare cu obârşia lui, cu generaţia ( generatio-onis) neamului său. Cuvântul nat ( natus) nu are legătură cu Crăciunul, ca în limbile romanice apusene.

.
2.3. Al. Graur mai derivă Crăciun şi din latinul calatio, care însemna “chemare”, şi anume chemarea pe care o lansau preoţii la zi întâi a fiecărei luni, de unde şi numele de kalendae, care se dădea primelor zile ale lunii (cu derivatul calendar, cărindar). Dar Crăciunul nu e la zi întâi şi nu presupune nici o chemare.

.
2.4. In textele bisericeşti româneşti numele Crăciun a fost eludat secole întregi (XVI, XVII, XVIII), datorită încărcăturii păgâne a sărbătorii, care asocia la Naşterea Domnului un alai de personaje de neînţeles cu măşti de Moşi, Cioban, Mut, Plugari, Ţigan, Căiuţi, Capră/Ţurcă, Urs. De exemplu în Cazania de la Govora – 1642 şi în Cazania lui Varlaam – 1643, numele sărbătorii Crăciunului a fost înlocuit cu “Sărbătoarea Născutului”. În schimb în
texte laice apare şi ca nume al sărbătorii: mitropolitul Sucevei, Ghedeon, şi mai mulţi boieri mulţumesc în scris craiului Gh. Racoţi pentru un ajutor în bani, “ pe care se îndatoreau a-i răspunde până în ziua Crăciunului”[35]. Gheorghe Mihăilă îl găseste atestat în sec. al XII-lea: crăciun (1198).

.
2.5. Datinile străvechi ale Crăciunului asociate la sărbătoarea împărătească a Naşterii Mântuitorului au persistat de-a lungul secolelor până în zilele noastre în ciuda interdicţiilor. Actul de martiraj al Sfântului Cračun, judeţul Constanţa) menţionează practicarea acestei sărbători de enoriaşi din toate categoriile sociale în secolul al IV-lea,« în ziua calendelor lui ianuarie…îmbrăcaţi în piei de capră… urmând obiceiul păgânilor, deşi se numesc creştini»[37].
Acelaşi lucru se semnala şi în vestul Europei. In 742 Sfântul Bonifaciu scria Papei Zaharia (pontif între 741-752), scandalizat că la Roma, de Anul Nou, creştinii, deghizaţi în animale după obiceiul păgânilor, cântau şi dansau ziua şi noaptea, chiar pe treptele bazilicii Sf. Petru, refuzau din superstiţie să împrumute vecinilor foc sau unelte din fier. În spaţiul germanic la carnavalul Julfest apare personajul Julbock. Acesta este un ţap confecţionat din paie, legat cu o fundă roşie. În mitologia ţărilor nordice, zeul tunetelor Thor – denumit şi Donner, alerga pe bolta cerului într-o şaretă trasă de ţapi, iar la solstiţiul de iarnă Thor se cobora printre oameni. Ţapul lui Thor a devenit în ţările scandinavice un simbol al Crăciunului. În Finlanda, Moş Crăciun este numit Joulupukki, cuvânt derivat de la
Julbock.

.
Conducătorii bisericii au luat poziţie şi împotriva obiceiului păgân de a face daruri pe 25 decembrie (obicei care îşi trage originea din Saturnalii, când cei bogaţi făceau daruri celor sărmani în cinstea vârstei de aur a libertăţii, când Saturn stăpânea toată lumea cunoscută).

.
2.6. Iată un exemplu cum la români sărbătoarea moştenită a fuzionat firesc cu creştinismul: «Se spune că Moş Crăciun a găzduit şi ospătat pe Ioan Sântioan. Cică Ioan Sântioan a călătorit cu Maica Domnului şi cu Hristos şi s-au abătut la casele lui Moş Crăciun. După ce s-au ospătat şi au băut, Ioan Sântioan a zis lui Moş Crăciun : Noi bem şi ospătăm şi nu ne întrebăm cine e mai mare dintre noi. Moş Crăciun i-a răspuns: Mare eşti, Doamne, de mărire, de când te-ai născut. Dar eu m-am pârlejit (am fost de faţă – cu acest prilej,n.n.) şi team sprijinit în poala de veşmânt şi n-ai dat de pământ». Parcă asistăm la Întâmpinarea Domnului de dreptul Simeon bătrânul (sărbătorită în calendar la data de 2 februarie), în ritualul punerii înaintea Celui Preaînalt a Pruncului Sfânt, Fiul Omului, întâi născut din Preacurata Fecioară Maria şi de la Duhul Sfânt.

.
2.7. «Creştinismul popular, afirmă Nelu Zugravu, s-a născut din convieţuirea religiilor în momentul de formare si ascensiune a religiei Mântuitorului în Imperiul Roman, din similitudinea practicilor, din supravieţuirea mitologiilor ancestrale, din revalorizarea simbolurilor preistorice şi din creştinarea unor divinităţi, credinţe şi cutume antice.». Întrucât sărbătoarea Crăciunului era prea adânc înrădăcinată în mentalitatea populară pentru a fi înlăturată, biserica a hotărât să o păstreze închinând-o Naşterii Mântuitorului. Ion Ghinoiu observă cum creştinismul a vehiculat numeroase practici precreştine pe care, fără să vrea şi fără să ştie, le poartă cu el. Fără creştinism multe credinţe şi superstiţii nu ar fi ajuns până în secolul XXI.

.
Practicile religioase au fost preluate prin tradiţie, fără să existe îndrumări scrise privind de exemplu închinatul spre răsărit, orientarea estică a mormintelor, a altarului bisericilor şi a icoanelor în casă, palma deschisă cu degetele răsfirate în chip de raze (simbol solar) cu care preoţii invocă duhul sfânt şi binecuvântează credincioşii, tămâiatul,
aprinsul lumânărilor şi candelei, primirea şi transmiterea luminii de Paşti, stropirea cu apa sfinţită, pomenile etc.

.
Istoricul Socrate Scolasticul, citat de cercetătorul Nelu Zugravu susmenţionat arată că nici apostolul Petru, nici evangheliştii nu au impus celor convertiţi cum să celebreze sărbătorile: «Căci nici Mântuitorul, nici Apostolii n-au impus pentru aceasta nici un precept şi n-au stabilit nici o pedeapsă contra celor ce le-ar comite… Apostolii n-au cugetat niciodată să prescrie sărbători. Ei n-au avut grijă decât să recomande pietatea».[44] Mântuitorul însuşi
a spus: «N-am venit să stric, ci să împlinesc».

.
2.8. La primele popoare creştinate, numele sărbătorii arată exclusiv evenimentul creştin al naşterii Domnului, fără trimitere la străvechea sărbătoare pre-creştină: latină- Natales, italiană– Natale, spaniolă– Navidad, portugheză– Natal, provensală– Nadal, franceză- Nativité/ Nöel, engleză- Nativity/Christmas, rusă- Rozdjestvó, ucraineană –
Rizdvò, polonă– Bože Narozdenie, sârbă-croată-slovenă– Bozic, bulgară –Bozik, cehă– Vanoce, slovacă – Vianoce.
Petru Caraman, studiind răspândirea geografică a cuvântului Crăciun îl găseşte numai la români şi la locuitorii din imediata vecinătate a graniţelor etnice româneşti: la ucrainienii carpatici Kerečunj večery, la slovaci tot Kračun (numai la cei din est), la unguri Karácson, cu acelaşi sens ca şi la români. Deci reiese că pretutindeni cuvântul e împrumutat de la români.

.
In concluzie constatăm că la toate popoarele Europei elementele asociate sărbătorii multimilenare a Crăciunului fac parte dintr-un sistem coerent de reprezentare mitico-rituală a lumii, care dovedeşte continuitatea a unei credinţe monoteiste în Dumnezeul Luminii şi al Dreptăţii. Pretutindeni apare aceeaşi dezvoltare spirituală: cultul solar al Crăciunului este absorbit organic în sărbătoarea creştină a Naşterii Domnului, o dovadă convingătoare despre
comunitatea de origine a popoarelor europene.

.
Această origine este autohtonă, strict europeană şi nu indo-europeană cum s-a susţinut în mod eronat. De ce? Deoarece cultul soarelui este axiomatic legat de agricultură, iar cercetări arheologice recente precum şi datările cu C14 au dovedit că agricultura îşi nu are originea în ţinutul arid al Indiei, ci în bazinul carpato-dunărean situat in inima Europei. Munţii Carpaţi au fost habitatul primitiv al arienilor care au populat India, aşa cum dovedesc cercetătorii britanici în The Cambridge History of India. Autohtonii carpato-dunăreni practicau agricultura încă din epoca pietrei (7800 î.Hr.), arând pământul cu plug din corn de cerb şlefuit şi placat cu silex. S-au descoperit semnificative depozite de graminee carbonizate în gospodăriile neolitice. Cercetările arheologice ale Grupului de lucru Schela Cladovei –Lepenski Vir efectuate între 1990-2000 au dus la concluzia că agricultura a
început la Porţile de Fier.

.
In acelaşi timp, cercetătorul italian Marco Merlini sesizează cu justeţe că recunoaşterea internaţională a primordialităţii civilizaţiei carpato-dunărene are repercusiuni culturale importante asupra identităţii spirituale comune a popoarelor care locuiesc bătrânul continent Europa: „Teorema clasică Ex Oriente lux este schimbată în Ex Occidente lux (…). Aceasta aduce o îmbogăţire şi expansiune a matricei istorice şi culturale pe care se bazează identitatea noastră europeană, pentru că civilizaţia Dunării este acum considerată ca una din „mamele” culturii europene moderne.”

.
In ceea ce priveşte tema prezentului studiu, sărbătoarea solară a Crăciunului este una din mărcile de străvechime ale neamului românesc şi ale spiritualităţii europene.

 

Autor: Prof. Dorina Şuhanea

 

  https://www.evolutiespirituala.ro/sarbatoarea-de-craciun-inainte-si-dupa-hristos/?feed_id=57662&_unique_id=647fefee4c8e6

/de
, , , , , , ,

Sanzienele – Legenda si Traditii

dragaica 1

Sanzienele – Legenda si Traditii

dragaica

Sărbătoarea de Sânziene (solstiţiu de vară) este şi o sărbătoare a dragostei, solară şi lunară în acelaşi timp. Diverse ritualuri au loc atât în zori cât şi în plină zi, sub lumina şi focul astrului dătător de viaţă, cât şi pe înserate şi în taina nopţii, sub lumina clară a lunii. Atunci, la solstiţiu, soarele dansează pe cer, iar jos, pe pământ, un alt dans se naşte: dansul Sânzienelor. Ceea ce este sus este şi jos… În această zi de cumpănă între două mari intervale ale Timpului, în sate se practicau ritualuri pentru fertilitate, pentru protecţie, pentru tămăduire. Multe s-au pierdut, s-au atenuat ori şi-au pierdut din înţelesul originar. De ce? Pentru că omul s-a îndepărtat de natură, s-a înstrăinat, a înlocuit vechiul stil de viaţă cu unul nou, mai tehnic, a alungat intuitivul. Dar, după cum ştim, tot ceea ce reprimam are tendinţa să revină la suprafaţă atunci când ne aşteptam mai puţin…

ROUĂ ŞI FLĂCĂRI

Sărbătoarea Sânzienelor, fascinanta noapte ce este poarta între două lumi, între profan şi sacru, între pământesc şi ceresc, este ambivalentă, stând atât sub semnul Lunii, Yin, semnul acvatic, cu elementele sale: izvoarele din păduri, în care se scaldă oamenii în zori pentru sănătate şi frumuseţe; roua, apa de flori, în care se „îmbăiază”, asemenea nimfelor, fetele şi femeile tinere, pentru a primi frumuseţe şi iubire…; dar şi semnul Soarelui, Yang, care apare şi el în focurile de Sânziene ce sunt aprinse pe dealuri, în făcliile pe care flăcăii le rotesc în sensul mişcării Soarelui, pentru purificare şi protecţie. Se aprind focuri pe dealuri, se aprind focuri şi în ceruri. Este o noapte în care orice este posibil şi de aceea oamenii se deschid, caută, se integrează în ritmurile cosmice, aşteaptă, iubesc.

REFLEXII LITERARE

Când vorbim de magia nopţii de Sânziene, ne referim la farmecul acestei nopţi, farmec ce derivă din lucrurile tainice care se pot întâmpla în acest interval. Dar ce se poate întâmpla, mai precis? În romanul „Noaptea de Sânziene” (capodoperă a lui Mircea Eliade) personajul principal, fascinat şi el de vraja nocturnă a solstiţiului de vară, mărturiseşte că se întâmplă atunci ceva misterios, dincolo de fire. Se poate întâmpla orice doar pentru cel care crede în miracole şi le aşteaptă, printre care şi miracolul iubirii.
Este semnificativ faptul că romanul lui Mircea Eliade se deschide cu întâlnirea celor doi iubiţi într-o pădure, chiar în noaptea de Sânziene şi se încheie, ciclic, tot într-o altă pădure, după doisprezece ani, tot în noaptea de Sânziene, când cei doi, cuplul originar, se contopesc în iubire şi în moarte, adică în veşnicie… Noaptea de Sânziene devine astfel şi un timp al iubirii unice, nepieritoare…
Se pot întâmpla şi alte miracole: „Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile”. Dar probabil se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească… Deschiderea cerurilor e un moment de conexiune între lumi, între lumea de sus şi lumea de jos, când circulă liber energiile şi vibraţiile. În acea noapte mirifică se pare că cei simpli, cu inima curată, au acces la taine, aşa cum i se întâmplă pădurarului Peceneaga, din romanul sadovenian „Nopţile de Sânziene”. Acestui om simplu, care iubeşte pădurea, i se dezvăluie cunoaşterea limbii animalelor, limbă pe care şi omul adamic o cunoştea înainte de cădere.
Acestui moment, când se deschid cerurile şi când se poate comunica cu spiritele naturii, i-a închinat şi William Shakespeare piesa „Visul unei nopţi de vară”. În această noapte atemporală, sub fascinaţia lunii ce se oglindeşte în lac, se dezlănţuie jocuri nebune, poate un rest al jocurilor dionisiace. Această noapte a miezului verii, ca noaptea Sfântului Andrei de la noi, are acea putere să scoată la iveală tot felul de nebunii ale creierului omenesc. Într-o singură noapte se petrec atâtea, iar scenele sunt trăite atât de oamenii obişnuiţi, cât şi de duhurile pădurii şi de figurile mitologice. Şi totul, cum spuneam, sub vraja lunii. Să nu uităm că zeiţa lunii era Diana, de la care provine şi numele românesc al sărbătorii.

SEMNIFICAŢII ACTUALE

Dar ce mai înseamnă această sărbătoare cu manifestările ei exuberante pentru omul începutului de secol XXI? Sau, mai bine spus, mai poate avea vreo semnificaţie într-o lume supertehnologizată?
Dacă rămânem în arealul britanic, vedem că în fiecare an la Stonehenge se încearcă o resuscitare a sărbătorilor precreştine, a tradiţiilor druidice, deşi există o ruptură clară între omul antic, care credea pur şi simplu în virtuţile sacrului, în sărbătorile sale, şi cel modern, desacralizat, care vrea să creadă, care îşi „creează” sărbătoarea, deşi nu mai percepe prea bine „duhul” ei. Dar chiar şi aşa, o sărbătoare „croită” după vechi tipare îi poate reda omului postmodern acele simple bucurii uitate. Mii de oameni se strâng la fiecare solstiţiu de vară în jurul templului de la Stonehenge pentru a celebra apogeul verii. Unii se îmbraca în alb, alţii se consideră preoţi druizi ce continua tradiţiile precreştine saxone…

Dar la noi?

În sud, anual se desfăşura în această perioadă Drăgaica. Iniţial târg agrar, a devenit mai târziu un târg-bâlci, unde târgoveţii se puteau delecta cu bucate tradiţionale, se dădeau în tiribombe, totul culminând cu ziua Drăgaicii, când apărea alaiul de fete îmbrăcate în costume tradiţionale, împodobite cu lungi valuri albe, iar în fruntea lor era Regina acestor „zane”, Drăgaica cea preafrumoasă. Obiceiul era legat de un ritual agrar antic, cu accent pe cultul zeiţei Diana. Cei care „ţineau” acest obicei erau în majoritate sătenii. Acum aceştia s-au împrăştiat în lumea largă, cei mai mulţi sunt în Italia, în Spania, unele sate sunt aproape pustii. Şi atunci… vorba unui bătrân meşter: „Cine să mai ţină Drăgaica?” Totuşi… mai rămâne ceva. În sate, oamenii îşi mai împodobesc hainele şi camerele cu flori galbene de Sânziene sau aprind la căpătâiul patului o lumânare…
Dimpotrivă, citadinul supertehnologizat caută sărbătoarea şi o reinventează în felul său. Astfel, în Bucureşti a devenit deja o tradiţie Noaptea de Sânziene în livada de la Minovici. Putem vorbi de o urbanizare a sărbătorii? Iată, în livadă orăşenii pot admira expoziţii în care descoperă forme decorative imprimate, sculptură ţesută, pot asculta un melanj de folclor şi jazz sau pot privi dramatizări legate de misterul Sânzienelor, totul încheindu-se cu o paradă a modei, bineînţeles, creaţiile prezentate fiind inspirate tot din legendă Sânzienelor.
Iar în nord-vest se înfiripă o căutare a miraculosului, într-o pădure mirifică, pădurea Baciu de lângă Cluj, unde se pare că se petrec lucruri bizare, încă neexplicate. Acest spaţiu special poate fi asemănat că încărcătură energetică cu Stonehenge, susţin unii. Acolo există un loc numit Poiana Rotundă. Câţiva pasionaţi de aventură şi de taine încă nedescifrate au organizat de Sânziene incursiuni în acel necunoscut. Cum e să-ţi petreci noaptea de Sânziene acolo? Peisajul este mirific, cerul înstelat se vede clar în noapte, cei strânşi acolo, în cerc, privesc cu atenţie şi descoperă în mijlocul cercului lumini… Pelerinii sunt obosiţi, au mers mult pe jos, dar a doua zi, surprinzător, nu mai simt deloc oboseala, dimpotrivă. Să fie pădurea cu farmecele ei?… Călătorii au căutat miraculosul, cu inimile deschise, şi se pare că au găsit ceva…

Ce a mai rămas din spiritul sărbătorii de altădată? Destul de puţin. Dar există încă oameni legaţi de trecut, de tradiţie, pasionaţi de lucrurile de taină, care încearcă să readucă magia şi sacrul în viaţa noastră. Dacă vor reuşi, aceasta este deja o altă poveste…

Carmen Cortez

Singura sărbătoare păgână pe care tradiţia populară sătească o sărbătoreşte la Solstitu de vară, o regăsim şi în calendarul creştin-ortodox la 24 Iunie – Sânzienele sau Drăgaica. Unele surse spun că numele vine de la Sânta Diana, zeiţa romană a vânătorii şi pădurilor; altele spun că-şi trag numele de la micile flori de câmp, galben-aurii cu miros dulce şi suav – sânzienele. Li se mai spune Frumoasele, Zânele, iar în sudul ţării – Drăgaicele. Spre deosebire de iele, care sunt zânele rele ale pădurii, Sânzienele sunt zâne tinere şi frumoase, blânde şi vesele. Se mai spune despre ele că-i ajută pe oameni să se tămăduiască, să-şi găsească perechea sau să afle viitorul recoltei.
Tot ele, se spune, „amuţesc cucul”; el cântă prima oară de Blagoveştenie, cam pe 25 Martie şi continuă să cânte timp de 3 luni şi apoi, brusc, spre sfârşitul lunii Iunie, în perioada solstiţiului de vară, cântecul cucului încetează. Cântatul cucului – se spune – dezvăluie oamenilor cât mai au de trăit şi, fiindcă numai Dumnezeu ştie cât îi e dat omului să trăiască, ele îi iau cântul. Pe seama lor circulă în popor proverbul „cine le vede nu le crede, cine le-aude nu le răspunde”. Se mai spune că în noaptea de 23/24 iunie Sânzienele dansează, plutesc pe Pământ şi îndeplinesc ritualuri benefice pentru locuitorii săi. Sânzienele sunt denumite în Dobrogea, sudul Moldovei şi Muntenia – Drăgaice sau Drăgaica sau Sânziana, Mireasa, Împărateasa ori Regina holdelor. Ritualurile Drăgaicei sunt identice cu cele ale Sânzienelor din Oltenia, Banat şi Transilvania, iar cel care a descris pentru prima dată acest obicei a fost Dimitrie Cantemir.

Dansul Sânzienelor

Sărbătoarea de Sânziene tine o noapte şi-o zi şi începe la asfinţitul zilei de 23 când fetele şi feciorii culeg flori de sânziene şi fac din ele coroniţe înmiresmate; pentru fete şi femei coroniţa are forma rotundă care prefigurează Soarele a cărui sărbătoare este de fapt aceasta. Pentru bărbaţi şi flăcăi coroniţele sunt în formă de cruce; chiar şi bătrânii îşi fac coroniţe şi vom vedea de ce. Odată culese florile, alaiul se intoarce-n sat, unde se-ncing hore în timp ce sunt făcute multele coroniţe. Când sunt gata începe Dansul Sânzienelor, în care sătenii, flăcăi şi fete, împodobesc stâlpii porţilor, ferestrele caselor, chiar cimitirele pentru că se spune că ele apară oamenii şi odihnesc morţii. Apoi, cu chiuituri, veselie şi strigături, fiecare aruncă pe case ori pe paturi coroniţa sa, punându-şi fiecare o dorinţă sau o întrebare: fetele, bineînţeles despre feciori, femeile despre gospodărie, flăcăii despre fete, bărbaţii despre recolte, iar bătrânii despre sănătate şi viaţă. În cazul în care coroniţa rămâne pe acoperiş, dorinţa se împlineşte; căzând, înseamnă că nu.

Noaptea focurilor

Sărbătoarea continuă şi este o sărbătoare a Soarelui, a dragostei şi a setei de viaţă. Cu bucurie şi plini de voioşie, alaiurile pornesc acum – este deja noapte – spre dealuri, pe câmpii, în liziera pădurii sau pe malul râurilor. Începe „noaptea focurilor” şi a „făcliei de Sânziene”. Flăcăii poartă torţe, făclii aprinse, aprind şi focuri, în care se întrec: cine, ce sat are focul cel mai viu, are cei mai mulţi flăcăi care se întrec în rotirea făcliilor, cine e meşter mai priceput să scoată mai multe scântei. Spectacolul este mirific. Se sare peste foc, apoi se scalda-n rău perechi-perechi fiindcă e sărbătoarea dragostei. Nevestele tinere se scalda-n roua sânzienelor pentru a „purcede grele” adică pentru a avea copii şi pentru ca aceştia să fie frumoşi şi sănătoşi. Se întorc în sat târziu, obosiţi dar bucuroşi.

Iarba de leac

Înainte de a se culca, însă, fetele mari pun sub pernă sânziene pentru a-şi visa alesul, bătrânii şi bolnavii se-ncing cu flori de sânziene pentru că Sânzienele „îţi iau durerea”, fetele îşi pun în san aceleaşi flori, pentru a mirosi frumos. În dimineaţa de 24 Iunie, încă o dată se scalda-n rouă, îşi pun flori în păr şi pleacă pe coclauri, prin păduri, poiene şi livezi: buruienile de leac, culese acum sunt motivul pentru care toată suflarea se agită. Ierburile de leac culese în ziua de Sânziene sunt considerate cele mai tămăduitoare şi toţi le cunosc şi le culeg, cântând, glumind şi râzând.

Obiceiurile de Sânziene (Drăgaica) sunt păstrate mai bine în Lunca Someşului, Maramureş şi Oltenia, dar ele sunt întâlnite în toată ţara sub o formă sau alta. Este o sărbătoare veselă, de pe urma căreia, toamna, se fac multe nunţi.
Dacă aveţi ocazia, mergeţi să asistaţi la o astfel de sărbătoare. Este o ocazie bună să vedeţi că, încă, se păstrează obiceiuri strămoşeşti şi că, încă, poporul român n-a uitat să râdă şi să se veselească româneşte.

 

Sursa: superstitii.ro

 

https://www.evolutiespirituala.ro/sanzienele-legenda-si-traditii/?feed_id=51299&_unique_id=6469b85b57eb6

/de
, , , , , , ,

Sanzienele – Legenda si Traditii

dragaica

Sanzienele – Legenda si Traditii

dragaica

Sărbătoarea de Sânziene (solstiţiu de vară) este şi o sărbătoare a dragostei, solară şi lunară în acelaşi timp. Diverse ritualuri au loc atât în zori cât şi în plină zi, sub lumina şi focul astrului dătător de viaţă, cât şi pe înserate şi în taina nopţii, sub lumina clară a lunii. Atunci, la solstiţiu, soarele dansează pe cer, iar jos, pe pământ, un alt dans se naşte: dansul Sânzienelor. Ceea ce este sus este şi jos… În această zi de cumpănă între două mari intervale ale Timpului, în sate se practicau ritualuri pentru fertilitate, pentru protecţie, pentru tămăduire. Multe s-au pierdut, s-au atenuat ori şi-au pierdut din înţelesul originar. De ce? Pentru că omul s-a îndepărtat de natură, s-a înstrăinat, a înlocuit vechiul stil de viaţă cu unul nou, mai tehnic, a alungat intuitivul. Dar, după cum ştim, tot ceea ce reprimam are tendinţa să revină la suprafaţă atunci când ne aşteptam mai puţin…

ROUĂ ŞI FLĂCĂRI

Sărbătoarea Sânzienelor, fascinanta noapte ce este poarta între două lumi, între profan şi sacru, între pământesc şi ceresc, este ambivalentă, stând atât sub semnul Lunii, Yin, semnul acvatic, cu elementele sale: izvoarele din păduri, în care se scaldă oamenii în zori pentru sănătate şi frumuseţe; roua, apa de flori, în care se „îmbăiază”, asemenea nimfelor, fetele şi femeile tinere, pentru a primi frumuseţe şi iubire…; dar şi semnul Soarelui, Yang, care apare şi el în focurile de Sânziene ce sunt aprinse pe dealuri, în făcliile pe care flăcăii le rotesc în sensul mişcării Soarelui, pentru purificare şi protecţie. Se aprind focuri pe dealuri, se aprind focuri şi în ceruri. Este o noapte în care orice este posibil şi de aceea oamenii se deschid, caută, se integrează în ritmurile cosmice, aşteaptă, iubesc.

REFLEXII LITERARE

Când vorbim de magia nopţii de Sânziene, ne referim la farmecul acestei nopţi, farmec ce derivă din lucrurile tainice care se pot întâmpla în acest interval. Dar ce se poate întâmpla, mai precis? În romanul „Noaptea de Sânziene” (capodoperă a lui Mircea Eliade) personajul principal, fascinat şi el de vraja nocturnă a solstiţiului de vară, mărturiseşte că se întâmplă atunci ceva misterios, dincolo de fire. Se poate întâmpla orice doar pentru cel care crede în miracole şi le aşteaptă, printre care şi miracolul iubirii.
Este semnificativ faptul că romanul lui Mircea Eliade se deschide cu întâlnirea celor doi iubiţi într-o pădure, chiar în noaptea de Sânziene şi se încheie, ciclic, tot într-o altă pădure, după doisprezece ani, tot în noaptea de Sânziene, când cei doi, cuplul originar, se contopesc în iubire şi în moarte, adică în veşnicie… Noaptea de Sânziene devine astfel şi un timp al iubirii unice, nepieritoare…
Se pot întâmpla şi alte miracole: „Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile”. Dar probabil se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească… Deschiderea cerurilor e un moment de conexiune între lumi, între lumea de sus şi lumea de jos, când circulă liber energiile şi vibraţiile. În acea noapte mirifică se pare că cei simpli, cu inima curată, au acces la taine, aşa cum i se întâmplă pădurarului Peceneaga, din romanul sadovenian „Nopţile de Sânziene”. Acestui om simplu, care iubeşte pădurea, i se dezvăluie cunoaşterea limbii animalelor, limbă pe care şi omul adamic o cunoştea înainte de cădere.
Acestui moment, când se deschid cerurile şi când se poate comunica cu spiritele naturii, i-a închinat şi William Shakespeare piesa „Visul unei nopţi de vară”. În această noapte atemporală, sub fascinaţia lunii ce se oglindeşte în lac, se dezlănţuie jocuri nebune, poate un rest al jocurilor dionisiace. Această noapte a miezului verii, ca noaptea Sfântului Andrei de la noi, are acea putere să scoată la iveală tot felul de nebunii ale creierului omenesc. Într-o singură noapte se petrec atâtea, iar scenele sunt trăite atât de oamenii obişnuiţi, cât şi de duhurile pădurii şi de figurile mitologice. Şi totul, cum spuneam, sub vraja lunii. Să nu uităm că zeiţa lunii era Diana, de la care provine şi numele românesc al sărbătorii.

SEMNIFICAŢII ACTUALE

Dar ce mai înseamnă această sărbătoare cu manifestările ei exuberante pentru omul începutului de secol XXI? Sau, mai bine spus, mai poate avea vreo semnificaţie într-o lume supertehnologizată?
Dacă rămânem în arealul britanic, vedem că în fiecare an la Stonehenge se încearcă o resuscitare a sărbătorilor precreştine, a tradiţiilor druidice, deşi există o ruptură clară între omul antic, care credea pur şi simplu în virtuţile sacrului, în sărbătorile sale, şi cel modern, desacralizat, care vrea să creadă, care îşi „creează” sărbătoarea, deşi nu mai percepe prea bine „duhul” ei. Dar chiar şi aşa, o sărbătoare „croită” după vechi tipare îi poate reda omului postmodern acele simple bucurii uitate. Mii de oameni se strâng la fiecare solstiţiu de vară în jurul templului de la Stonehenge pentru a celebra apogeul verii. Unii se îmbraca în alb, alţii se consideră preoţi druizi ce continua tradiţiile precreştine saxone…

Dar la noi?

În sud, anual se desfăşura în această perioadă Drăgaica. Iniţial târg agrar, a devenit mai târziu un târg-bâlci, unde târgoveţii se puteau delecta cu bucate tradiţionale, se dădeau în tiribombe, totul culminând cu ziua Drăgaicii, când apărea alaiul de fete îmbrăcate în costume tradiţionale, împodobite cu lungi valuri albe, iar în fruntea lor era Regina acestor „zane”, Drăgaica cea preafrumoasă. Obiceiul era legat de un ritual agrar antic, cu accent pe cultul zeiţei Diana. Cei care „ţineau” acest obicei erau în majoritate sătenii. Acum aceştia s-au împrăştiat în lumea largă, cei mai mulţi sunt în Italia, în Spania, unele sate sunt aproape pustii. Şi atunci… vorba unui bătrân meşter: „Cine să mai ţină Drăgaica?” Totuşi… mai rămâne ceva. În sate, oamenii îşi mai împodobesc hainele şi camerele cu flori galbene de Sânziene sau aprind la căpătâiul patului o lumânare…
Dimpotrivă, citadinul supertehnologizat caută sărbătoarea şi o reinventează în felul său. Astfel, în Bucureşti a devenit deja o tradiţie Noaptea de Sânziene în livada de la Minovici. Putem vorbi de o urbanizare a sărbătorii? Iată, în livadă orăşenii pot admira expoziţii în care descoperă forme decorative imprimate, sculptură ţesută, pot asculta un melanj de folclor şi jazz sau pot privi dramatizări legate de misterul Sânzienelor, totul încheindu-se cu o paradă a modei, bineînţeles, creaţiile prezentate fiind inspirate tot din legendă Sânzienelor.
Iar în nord-vest se înfiripă o căutare a miraculosului, într-o pădure mirifică, pădurea Baciu de lângă Cluj, unde se pare că se petrec lucruri bizare, încă neexplicate. Acest spaţiu special poate fi asemănat că încărcătură energetică cu Stonehenge, susţin unii. Acolo există un loc numit Poiana Rotundă. Câţiva pasionaţi de aventură şi de taine încă nedescifrate au organizat de Sânziene incursiuni în acel necunoscut. Cum e să-ţi petreci noaptea de Sânziene acolo? Peisajul este mirific, cerul înstelat se vede clar în noapte, cei strânşi acolo, în cerc, privesc cu atenţie şi descoperă în mijlocul cercului lumini… Pelerinii sunt obosiţi, au mers mult pe jos, dar a doua zi, surprinzător, nu mai simt deloc oboseala, dimpotrivă. Să fie pădurea cu farmecele ei?… Călătorii au căutat miraculosul, cu inimile deschise, şi se pare că au găsit ceva…

Ce a mai rămas din spiritul sărbătorii de altădată? Destul de puţin. Dar există încă oameni legaţi de trecut, de tradiţie, pasionaţi de lucrurile de taină, care încearcă să readucă magia şi sacrul în viaţa noastră. Dacă vor reuşi, aceasta este deja o altă poveste…

Carmen Cortez

Singura sărbătoare păgână pe care tradiţia populară sătească o sărbătoreşte la Solstitu de vară, o regăsim şi în calendarul creştin-ortodox la 24 Iunie – Sânzienele sau Drăgaica. Unele surse spun că numele vine de la Sânta Diana, zeiţa romană a vânătorii şi pădurilor; altele spun că-şi trag numele de la micile flori de câmp, galben-aurii cu miros dulce şi suav – sânzienele. Li se mai spune Frumoasele, Zânele, iar în sudul ţării – Drăgaicele. Spre deosebire de iele, care sunt zânele rele ale pădurii, Sânzienele sunt zâne tinere şi frumoase, blânde şi vesele. Se mai spune despre ele că-i ajută pe oameni să se tămăduiască, să-şi găsească perechea sau să afle viitorul recoltei.
Tot ele, se spune, „amuţesc cucul”; el cântă prima oară de Blagoveştenie, cam pe 25 Martie şi continuă să cânte timp de 3 luni şi apoi, brusc, spre sfârşitul lunii Iunie, în perioada solstiţiului de vară, cântecul cucului încetează. Cântatul cucului – se spune – dezvăluie oamenilor cât mai au de trăit şi, fiindcă numai Dumnezeu ştie cât îi e dat omului să trăiască, ele îi iau cântul. Pe seama lor circulă în popor proverbul „cine le vede nu le crede, cine le-aude nu le răspunde”. Se mai spune că în noaptea de 23/24 iunie Sânzienele dansează, plutesc pe Pământ şi îndeplinesc ritualuri benefice pentru locuitorii săi. Sânzienele sunt denumite în Dobrogea, sudul Moldovei şi Muntenia – Drăgaice sau Drăgaica sau Sânziana, Mireasa, Împărateasa ori Regina holdelor. Ritualurile Drăgaicei sunt identice cu cele ale Sânzienelor din Oltenia, Banat şi Transilvania, iar cel care a descris pentru prima dată acest obicei a fost Dimitrie Cantemir.

Dansul Sânzienelor

Sărbătoarea de Sânziene tine o noapte şi-o zi şi începe la asfinţitul zilei de 23 când fetele şi feciorii culeg flori de sânziene şi fac din ele coroniţe înmiresmate; pentru fete şi femei coroniţa are forma rotundă care prefigurează Soarele a cărui sărbătoare este de fapt aceasta. Pentru bărbaţi şi flăcăi coroniţele sunt în formă de cruce; chiar şi bătrânii îşi fac coroniţe şi vom vedea de ce. Odată culese florile, alaiul se intoarce-n sat, unde se-ncing hore în timp ce sunt făcute multele coroniţe. Când sunt gata începe Dansul Sânzienelor, în care sătenii, flăcăi şi fete, împodobesc stâlpii porţilor, ferestrele caselor, chiar cimitirele pentru că se spune că ele apară oamenii şi odihnesc morţii. Apoi, cu chiuituri, veselie şi strigături, fiecare aruncă pe case ori pe paturi coroniţa sa, punându-şi fiecare o dorinţă sau o întrebare: fetele, bineînţeles despre feciori, femeile despre gospodărie, flăcăii despre fete, bărbaţii despre recolte, iar bătrânii despre sănătate şi viaţă. În cazul în care coroniţa rămâne pe acoperiş, dorinţa se împlineşte; căzând, înseamnă că nu.

Noaptea focurilor

Sărbătoarea continuă şi este o sărbătoare a Soarelui, a dragostei şi a setei de viaţă. Cu bucurie şi plini de voioşie, alaiurile pornesc acum – este deja noapte – spre dealuri, pe câmpii, în liziera pădurii sau pe malul râurilor. Începe „noaptea focurilor” şi a „făcliei de Sânziene”. Flăcăii poartă torţe, făclii aprinse, aprind şi focuri, în care se întrec: cine, ce sat are focul cel mai viu, are cei mai mulţi flăcăi care se întrec în rotirea făcliilor, cine e meşter mai priceput să scoată mai multe scântei. Spectacolul este mirific. Se sare peste foc, apoi se scalda-n rău perechi-perechi fiindcă e sărbătoarea dragostei. Nevestele tinere se scalda-n roua sânzienelor pentru a „purcede grele” adică pentru a avea copii şi pentru ca aceştia să fie frumoşi şi sănătoşi. Se întorc în sat târziu, obosiţi dar bucuroşi.

Iarba de leac

Înainte de a se culca, însă, fetele mari pun sub pernă sânziene pentru a-şi visa alesul, bătrânii şi bolnavii se-ncing cu flori de sânziene pentru că Sânzienele „îţi iau durerea”, fetele îşi pun în san aceleaşi flori, pentru a mirosi frumos. În dimineaţa de 24 Iunie, încă o dată se scalda-n rouă, îşi pun flori în păr şi pleacă pe coclauri, prin păduri, poiene şi livezi: buruienile de leac, culese acum sunt motivul pentru care toată suflarea se agită. Ierburile de leac culese în ziua de Sânziene sunt considerate cele mai tămăduitoare şi toţi le cunosc şi le culeg, cântând, glumind şi râzând.

Obiceiurile de Sânziene (Drăgaica) sunt păstrate mai bine în Lunca Someşului, Maramureş şi Oltenia, dar ele sunt întâlnite în toată ţara sub o formă sau alta. Este o sărbătoare veselă, de pe urma căreia, toamna, se fac multe nunţi.
Dacă aveţi ocazia, mergeţi să asistaţi la o astfel de sărbătoare. Este o ocazie bună să vedeţi că, încă, se păstrează obiceiuri strămoşeşti şi că, încă, poporul român n-a uitat să râdă şi să se veselească româneşte.

 

Sursa: superstitii.ro

 

https://www.evolutiespirituala.ro/sanzienele-legenda-si-traditii/?feed_id=51236&_unique_id=6469801c1072f

/de
, , , , , , ,

Sanzienele – Legenda si Traditii

dragaica

Sanzienele – Legenda si Traditii

dragaica

Sărbătoarea de Sânziene (solstiţiu de vară) este şi o sărbătoare a dragostei, solară şi lunară în acelaşi timp. Diverse ritualuri au loc atât în zori cât şi în plină zi, sub lumina şi focul astrului dătător de viaţă, cât şi pe înserate şi în taina nopţii, sub lumina clară a lunii. Atunci, la solstiţiu, soarele dansează pe cer, iar jos, pe pământ, un alt dans se naşte: dansul Sânzienelor. Ceea ce este sus este şi jos… În această zi de cumpănă între două mari intervale ale Timpului, în sate se practicau ritualuri pentru fertilitate, pentru protecţie, pentru tămăduire. Multe s-au pierdut, s-au atenuat ori şi-au pierdut din înţelesul originar. De ce? Pentru că omul s-a îndepărtat de natură, s-a înstrăinat, a înlocuit vechiul stil de viaţă cu unul nou, mai tehnic, a alungat intuitivul. Dar, după cum ştim, tot ceea ce reprimam are tendinţa să revină la suprafaţă atunci când ne aşteptam mai puţin…

ROUĂ ŞI FLĂCĂRI

Sărbătoarea Sânzienelor, fascinanta noapte ce este poarta între două lumi, între profan şi sacru, între pământesc şi ceresc, este ambivalentă, stând atât sub semnul Lunii, Yin, semnul acvatic, cu elementele sale: izvoarele din păduri, în care se scaldă oamenii în zori pentru sănătate şi frumuseţe; roua, apa de flori, în care se „îmbăiază”, asemenea nimfelor, fetele şi femeile tinere, pentru a primi frumuseţe şi iubire…; dar şi semnul Soarelui, Yang, care apare şi el în focurile de Sânziene ce sunt aprinse pe dealuri, în făcliile pe care flăcăii le rotesc în sensul mişcării Soarelui, pentru purificare şi protecţie. Se aprind focuri pe dealuri, se aprind focuri şi în ceruri. Este o noapte în care orice este posibil şi de aceea oamenii se deschid, caută, se integrează în ritmurile cosmice, aşteaptă, iubesc.

REFLEXII LITERARE

Când vorbim de magia nopţii de Sânziene, ne referim la farmecul acestei nopţi, farmec ce derivă din lucrurile tainice care se pot întâmpla în acest interval. Dar ce se poate întâmpla, mai precis? În romanul „Noaptea de Sânziene” (capodoperă a lui Mircea Eliade) personajul principal, fascinat şi el de vraja nocturnă a solstiţiului de vară, mărturiseşte că se întâmplă atunci ceva misterios, dincolo de fire. Se poate întâmpla orice doar pentru cel care crede în miracole şi le aşteaptă, printre care şi miracolul iubirii.
Este semnificativ faptul că romanul lui Mircea Eliade se deschide cu întâlnirea celor doi iubiţi într-o pădure, chiar în noaptea de Sânziene şi se încheie, ciclic, tot într-o altă pădure, după doisprezece ani, tot în noaptea de Sânziene, când cei doi, cuplul originar, se contopesc în iubire şi în moarte, adică în veşnicie… Noaptea de Sânziene devine astfel şi un timp al iubirii unice, nepieritoare…
Se pot întâmpla şi alte miracole: „Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile”. Dar probabil se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească… Deschiderea cerurilor e un moment de conexiune între lumi, între lumea de sus şi lumea de jos, când circulă liber energiile şi vibraţiile. În acea noapte mirifică se pare că cei simpli, cu inima curată, au acces la taine, aşa cum i se întâmplă pădurarului Peceneaga, din romanul sadovenian „Nopţile de Sânziene”. Acestui om simplu, care iubeşte pădurea, i se dezvăluie cunoaşterea limbii animalelor, limbă pe care şi omul adamic o cunoştea înainte de cădere.
Acestui moment, când se deschid cerurile şi când se poate comunica cu spiritele naturii, i-a închinat şi William Shakespeare piesa „Visul unei nopţi de vară”. În această noapte atemporală, sub fascinaţia lunii ce se oglindeşte în lac, se dezlănţuie jocuri nebune, poate un rest al jocurilor dionisiace. Această noapte a miezului verii, ca noaptea Sfântului Andrei de la noi, are acea putere să scoată la iveală tot felul de nebunii ale creierului omenesc. Într-o singură noapte se petrec atâtea, iar scenele sunt trăite atât de oamenii obişnuiţi, cât şi de duhurile pădurii şi de figurile mitologice. Şi totul, cum spuneam, sub vraja lunii. Să nu uităm că zeiţa lunii era Diana, de la care provine şi numele românesc al sărbătorii.

SEMNIFICAŢII ACTUALE

Dar ce mai înseamnă această sărbătoare cu manifestările ei exuberante pentru omul începutului de secol XXI? Sau, mai bine spus, mai poate avea vreo semnificaţie într-o lume supertehnologizată?
Dacă rămânem în arealul britanic, vedem că în fiecare an la Stonehenge se încearcă o resuscitare a sărbătorilor precreştine, a tradiţiilor druidice, deşi există o ruptură clară între omul antic, care credea pur şi simplu în virtuţile sacrului, în sărbătorile sale, şi cel modern, desacralizat, care vrea să creadă, care îşi „creează” sărbătoarea, deşi nu mai percepe prea bine „duhul” ei. Dar chiar şi aşa, o sărbătoare „croită” după vechi tipare îi poate reda omului postmodern acele simple bucurii uitate. Mii de oameni se strâng la fiecare solstiţiu de vară în jurul templului de la Stonehenge pentru a celebra apogeul verii. Unii se îmbraca în alb, alţii se consideră preoţi druizi ce continua tradiţiile precreştine saxone…

Dar la noi?

În sud, anual se desfăşura în această perioadă Drăgaica. Iniţial târg agrar, a devenit mai târziu un târg-bâlci, unde târgoveţii se puteau delecta cu bucate tradiţionale, se dădeau în tiribombe, totul culminând cu ziua Drăgaicii, când apărea alaiul de fete îmbrăcate în costume tradiţionale, împodobite cu lungi valuri albe, iar în fruntea lor era Regina acestor „zane”, Drăgaica cea preafrumoasă. Obiceiul era legat de un ritual agrar antic, cu accent pe cultul zeiţei Diana. Cei care „ţineau” acest obicei erau în majoritate sătenii. Acum aceştia s-au împrăştiat în lumea largă, cei mai mulţi sunt în Italia, în Spania, unele sate sunt aproape pustii. Şi atunci… vorba unui bătrân meşter: „Cine să mai ţină Drăgaica?” Totuşi… mai rămâne ceva. În sate, oamenii îşi mai împodobesc hainele şi camerele cu flori galbene de Sânziene sau aprind la căpătâiul patului o lumânare…
Dimpotrivă, citadinul supertehnologizat caută sărbătoarea şi o reinventează în felul său. Astfel, în Bucureşti a devenit deja o tradiţie Noaptea de Sânziene în livada de la Minovici. Putem vorbi de o urbanizare a sărbătorii? Iată, în livadă orăşenii pot admira expoziţii în care descoperă forme decorative imprimate, sculptură ţesută, pot asculta un melanj de folclor şi jazz sau pot privi dramatizări legate de misterul Sânzienelor, totul încheindu-se cu o paradă a modei, bineînţeles, creaţiile prezentate fiind inspirate tot din legendă Sânzienelor.
Iar în nord-vest se înfiripă o căutare a miraculosului, într-o pădure mirifică, pădurea Baciu de lângă Cluj, unde se pare că se petrec lucruri bizare, încă neexplicate. Acest spaţiu special poate fi asemănat că încărcătură energetică cu Stonehenge, susţin unii. Acolo există un loc numit Poiana Rotundă. Câţiva pasionaţi de aventură şi de taine încă nedescifrate au organizat de Sânziene incursiuni în acel necunoscut. Cum e să-ţi petreci noaptea de Sânziene acolo? Peisajul este mirific, cerul înstelat se vede clar în noapte, cei strânşi acolo, în cerc, privesc cu atenţie şi descoperă în mijlocul cercului lumini… Pelerinii sunt obosiţi, au mers mult pe jos, dar a doua zi, surprinzător, nu mai simt deloc oboseala, dimpotrivă. Să fie pădurea cu farmecele ei?… Călătorii au căutat miraculosul, cu inimile deschise, şi se pare că au găsit ceva…

Ce a mai rămas din spiritul sărbătorii de altădată? Destul de puţin. Dar există încă oameni legaţi de trecut, de tradiţie, pasionaţi de lucrurile de taină, care încearcă să readucă magia şi sacrul în viaţa noastră. Dacă vor reuşi, aceasta este deja o altă poveste…

Carmen Cortez

Singura sărbătoare păgână pe care tradiţia populară sătească o sărbătoreşte la Solstitu de vară, o regăsim şi în calendarul creştin-ortodox la 24 Iunie – Sânzienele sau Drăgaica. Unele surse spun că numele vine de la Sânta Diana, zeiţa romană a vânătorii şi pădurilor; altele spun că-şi trag numele de la micile flori de câmp, galben-aurii cu miros dulce şi suav – sânzienele. Li se mai spune Frumoasele, Zânele, iar în sudul ţării – Drăgaicele. Spre deosebire de iele, care sunt zânele rele ale pădurii, Sânzienele sunt zâne tinere şi frumoase, blânde şi vesele. Se mai spune despre ele că-i ajută pe oameni să se tămăduiască, să-şi găsească perechea sau să afle viitorul recoltei.
Tot ele, se spune, „amuţesc cucul”; el cântă prima oară de Blagoveştenie, cam pe 25 Martie şi continuă să cânte timp de 3 luni şi apoi, brusc, spre sfârşitul lunii Iunie, în perioada solstiţiului de vară, cântecul cucului încetează. Cântatul cucului – se spune – dezvăluie oamenilor cât mai au de trăit şi, fiindcă numai Dumnezeu ştie cât îi e dat omului să trăiască, ele îi iau cântul. Pe seama lor circulă în popor proverbul „cine le vede nu le crede, cine le-aude nu le răspunde”. Se mai spune că în noaptea de 23/24 iunie Sânzienele dansează, plutesc pe Pământ şi îndeplinesc ritualuri benefice pentru locuitorii săi. Sânzienele sunt denumite în Dobrogea, sudul Moldovei şi Muntenia – Drăgaice sau Drăgaica sau Sânziana, Mireasa, Împărateasa ori Regina holdelor. Ritualurile Drăgaicei sunt identice cu cele ale Sânzienelor din Oltenia, Banat şi Transilvania, iar cel care a descris pentru prima dată acest obicei a fost Dimitrie Cantemir.

Dansul Sânzienelor

Sărbătoarea de Sânziene tine o noapte şi-o zi şi începe la asfinţitul zilei de 23 când fetele şi feciorii culeg flori de sânziene şi fac din ele coroniţe înmiresmate; pentru fete şi femei coroniţa are forma rotundă care prefigurează Soarele a cărui sărbătoare este de fapt aceasta. Pentru bărbaţi şi flăcăi coroniţele sunt în formă de cruce; chiar şi bătrânii îşi fac coroniţe şi vom vedea de ce. Odată culese florile, alaiul se intoarce-n sat, unde se-ncing hore în timp ce sunt făcute multele coroniţe. Când sunt gata începe Dansul Sânzienelor, în care sătenii, flăcăi şi fete, împodobesc stâlpii porţilor, ferestrele caselor, chiar cimitirele pentru că se spune că ele apară oamenii şi odihnesc morţii. Apoi, cu chiuituri, veselie şi strigături, fiecare aruncă pe case ori pe paturi coroniţa sa, punându-şi fiecare o dorinţă sau o întrebare: fetele, bineînţeles despre feciori, femeile despre gospodărie, flăcăii despre fete, bărbaţii despre recolte, iar bătrânii despre sănătate şi viaţă. În cazul în care coroniţa rămâne pe acoperiş, dorinţa se împlineşte; căzând, înseamnă că nu.

Noaptea focurilor

Sărbătoarea continuă şi este o sărbătoare a Soarelui, a dragostei şi a setei de viaţă. Cu bucurie şi plini de voioşie, alaiurile pornesc acum – este deja noapte – spre dealuri, pe câmpii, în liziera pădurii sau pe malul râurilor. Începe „noaptea focurilor” şi a „făcliei de Sânziene”. Flăcăii poartă torţe, făclii aprinse, aprind şi focuri, în care se întrec: cine, ce sat are focul cel mai viu, are cei mai mulţi flăcăi care se întrec în rotirea făcliilor, cine e meşter mai priceput să scoată mai multe scântei. Spectacolul este mirific. Se sare peste foc, apoi se scalda-n rău perechi-perechi fiindcă e sărbătoarea dragostei. Nevestele tinere se scalda-n roua sânzienelor pentru a „purcede grele” adică pentru a avea copii şi pentru ca aceştia să fie frumoşi şi sănătoşi. Se întorc în sat târziu, obosiţi dar bucuroşi.

Iarba de leac

Înainte de a se culca, însă, fetele mari pun sub pernă sânziene pentru a-şi visa alesul, bătrânii şi bolnavii se-ncing cu flori de sânziene pentru că Sânzienele „îţi iau durerea”, fetele îşi pun în san aceleaşi flori, pentru a mirosi frumos. În dimineaţa de 24 Iunie, încă o dată se scalda-n rouă, îşi pun flori în păr şi pleacă pe coclauri, prin păduri, poiene şi livezi: buruienile de leac, culese acum sunt motivul pentru care toată suflarea se agită. Ierburile de leac culese în ziua de Sânziene sunt considerate cele mai tămăduitoare şi toţi le cunosc şi le culeg, cântând, glumind şi râzând.

Obiceiurile de Sânziene (Drăgaica) sunt păstrate mai bine în Lunca Someşului, Maramureş şi Oltenia, dar ele sunt întâlnite în toată ţara sub o formă sau alta. Este o sărbătoare veselă, de pe urma căreia, toamna, se fac multe nunţi.
Dacă aveţi ocazia, mergeţi să asistaţi la o astfel de sărbătoare. Este o ocazie bună să vedeţi că, încă, se păstrează obiceiuri strămoşeşti şi că, încă, poporul român n-a uitat să râdă şi să se veselească româneşte.

 

Sursa: superstitii.ro

 

https://www.evolutiespirituala.ro/sanzienele-legenda-si-traditii/?feed_id=36746&_unique_id=6436ea6c2f0f7

/de
, ,

SARBATOAREA DE CRACIUN – inainte şi după Hristos

craciun oferte karanna

SARBATOAREA DE CRACIUN – inainte şi după Hristos

«De Crăciun sărbătorim Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos…»
Oamenii contemporani grăbiţi ignoră misterul care învăluie cele două sărbători îngemănate la 25 decembrie, în solstiţiul de iarnă, ca doi brazi într-o tulpină, ca doi ochi într-o lumină: – sărbătoarea gazdă a lumii vechi – ziua Moşului Crăciun /naşterea Soarelui nebiruit Mithra – sărbătoarea găzduită – ziua Naşterii Pruncului Sfânt al lumii creştine.

Sărbătorirea Crăciunului a fost prima oară consfinţită la Roma în 354 e.n. Cum în biblie nu exista o dată corespunzătoare naşterii lui Iisus Cristos iar Cultul soarelui – considerat păgân, era adânc înrădăcinat în conştiinţa maselor, Papa Liberius a decis ca la 25 decembrie, adică ziua naşterii lui Sol Invictus Mithras, să suprapună marea sărbătoare a creştinătăţii – Naşterea lui Iisus Christos.

.
1. Semnificaţia sărbătorii arhaice şi posibilele origini ale cuvântului Crăciun.

.
1.1. Moş Crăciun, bătrân ca Timpul însuşi, este o divinitate arhaică, reprezentarea folclorică a lui Saturn senex, numit şi Deus Daciae, supranumit şi Omul, Cronos, Zalmoxe, Zeul Moş. Saturnaliile – serbate la 25 decembrie şi având origine carpatică – au precedat cu multe secole fondarea Romei. In timpul Saturnaliilor, cei bogaţi făceau daruri celor săraci pentru a cinsti epoca de aur a libertăţii, când Saturn împărăţea peste toată lumea cunoscută.
Crăciun este masca milenară a unui cioban zeu-moş, creatorul a toate câte sunt, pe chipul căruia timpul a încremenit:«Şezi, Crăciun, sfînt bătrân şi ridică pe Sion», «E ziua lui Crăciun, lui Moş Crăciun cel Bătrân». El aducea daruri: caş, urdă, mere, nuci, colaci şi vin: «C-aşa-i legea din bătrâni,/ Din bătrâni, din oameni buni,/ Să se dea la sânt Crăciun/ Un colac şi-un vinaţ bun».

.
Nu există nici o legătură între Moş Crăciun multimilenar al tradiţiei şi Santa Claus, imaginea gazetărească sau cea de marketing lansată în anii ‘30 de compania Coca-Cola,moşul în tunică purpurie cu guler alb, simbolizând licoarea roşie cu spumă albă de larg succes.

.
1.2. Crăciunul era cea mai importantă sărbătoare a erei pre-creştine. După vechile calendare, creştinii au sărbătorit mai mult de un mileniu Anul Nou în ziua de Crăciun: la Roma în Cancelaria papală era folosit şi în secolele XIV-XVII, sub numele de stilus curiae Romanae, în Germania până în secolul al XVI-lea, în Anglia din secolul al VII-lea până în secolul al XIII-lea, în Franţa numai în 1564 s-a hotărât începerea Anului Nou la 1 ianuarie, în Rusia schimbarea s-a făcut sub Petru cel Mare, în Ţările Române până la sfârşitul secolului al XIX-lea.[5] La românii din Banat şi Transilvania, şi în prezent ziua de 1 ianuarie se numeşte Crăciunul Mic, nu Anul Nou.

.
1.3. Din ţinuturile acoperite de păduri şi nea, împânzite de sihăstrii, coborau an de an în satele din văi asceţi bătrâni în cojoace miţoase, cu desagii plini de crengi sfinte de vîsc, considerat panaceu, leac pentru toate bolile oamenilor (de inimă, de oase, epilepsie, astm, otrăvire, tumori, sterilitate) şi chiar pentru animale (contra viermilor în nas la miei şi mai ales a scorbutului, fiind bogat în vitamina C, ca vitele să nu-şi piardă dinţii şi să fie nevoiţi să le
taie). Vîscul conţine viscotoxină, viscoli, amine, aminoacizi, vitamina C şi E etc. Vîscul, planta miraculoasă veşnic verde, a cărui rădăcină nu atinge pământul, era atârnat sus la grindă, ca talisman care apără sănătatea şi casa. Când se usucă, vîscul devine ca aurul, de unde şi numele cărţii lui G.J. Frazer Creanga de aur . Poate cu aceste crengi verzi cu bobiţe albe colindătorii binecuvântau creştetul oamenilor de Anul Nou în obiceiul sorcovei.

.
Astfel, una din originile cuvântului Crăciun ar putea fi sărbătoarea « crăcilor de aur » sacre, iar Moşul cu crăci să fi primit de la săteni numele de Moş Crăciun, cum presupune cercetătorul Gabriel Gheorghe în studiul citat.

.
1.4. Crăciunul măsoară totodată rădăcinile adânci ale civilizaţiei europene, atingând perioada unui cult solar autohton (focul fiind simbolul soarelui, al luminii divine). Strămoşii românilor, consideraţi de Marija Gimbutas[7] (cercetătoare la U.C.L.A. – USA) drept cea mai veche civilizaţie europeană, Old European Civilisation -6.500-3.500 î.Hr., erau un popor stabil, care îşi construia aşezări şi trăia din agro-păstorit (când restul Europei zăcea
pentru încă trei milenii sub gheţurile glaciaţiei Riss-Wurm), ştiind să preţuiască soarele şi neavând nevoie să împrumute un cult solar din alte părţi ale lumii.

.
Prin urmare, în Europa solarismul este mai vechi decât cultul, presupus oriental, al lui Mithra, cum observă Petru Caraman. El aduce ca probe datini răspândite la aproape toate popoarele Europei (români, germani, sârbo-croaţi, bulgari, greci etc.): rostogolirea roţilor de foc din crăci aprinse pe costişă, colacii de Crăciun care imita forma soarelui, arderea butucului în noaptea de Crăciun (la sârbi : badnjak, badnje veče).

.La români în nopţile solstiţiului de iarnă roţi de car îmbrăcate în crengi şi paie erau aprinse şi se dădeau de-a dura de pe înălţimi la vale, împrăştiind scântei pe ogoare ca să le facă roditoare. Tinerii alergau pe lângă roţi, bătând din tălăngi şi chiuind: „Păzea că vine roata de foc/ cu belşug şi noroc;/ Păzea că vine soarele/ şi vă arde picioarele,/ păzea, păzea”. Era o sărbătoare a focului de iarnă, admirabil descrisă de James Frazer (capitolul „Sărbătorile focului”: Chapter 63. The Interpretation of the Fire-Festivals. Section 2. The Solar Theory of the Fire-festivals): „Buşteanul Crăciunului, care ocupă un loc atât de important în sărbătoarea populară, avea la origine rolul să ajute soarele aflat în chinurile renaşterii în miezul iernii să-şi reaprindă lumina ce părea că se stinge.”

.

Hora sacră în jurul rugului aprins la Crăciun se desfăşura în sensul mişcării soarelui pe cer. La români hora e un joc religios, relict heliolatric, prin care oamenii se rugau pentru cele trebuitoare. Ridicând mâinile în dans preamăreau soarele, iar bătând pământul cu picioarele cereau rod bun pe ogoare, în livezi şi grădini: „Bate hora din picioare/ să răsară iarăşi soare;/ bate hora tot pe loc/ să răsară busuioc”.

.
In albaneză crencia sau kercü,-ni este craca, butucul sau buturuga care se aprinde în noaptea de Crăciun, cum arată E. Çabej Julia Maria Cristea relevă datini similare. În Franţa cea mai semnificativă tradiţie, la sate, este cea a „buturugii de lemn”, care este arsă la foc mic, în căminul, soba, sau în curtea fiecărei case, iar după sărbătoarea Crăciunului, cenuşa rămasă este împrăştiată pe câmp, pentru a aduce noroc şi o recoltă bogată. La oraş se face doar o prăjitură specială cu aspect de buturugă, numită “buche de noel”.În Scandinavia şi în nordul Germaniei se aprinde, prin tradiţie, unui foc uriaş din lemn, în noaptea de Crăciun.

.
În Grecia o tradiţie veche, păstrată şi acum cu sfinţenie, este aprinderea în noaptea de Crăciun a celui mai masiv trunchi de copac, denumit Christoxylo. Timp de 12 nopţi (24 decembrie – 6 ianuarie) este ţinut aprins Focul de Crăciun, menit să ardă spiriduşii răi, numiţi Kalikanzari, care în acest interval de timp devin foarte activi.

.
In Italia timp de 12 zile între Crăciun şi Epiphania (Bobotează) în cămin trebuie să ardă un trunchi de frasin, simbolizând pomul de Crăciun. Sorin Paliga observă că paralela Crăciun-butuc este întâlnită şi în cazul formei italiene ceppo, care înseamnă atât „Crăciun”, cât şi „butuc, buturugă”, deci sărbătoarea Crăciunului
este de fapt sărbătoarea butucilor, a crăcilor aprinse de Crăciun.

.
Aceeaşi moştenire spirituală precreştină e atestată de Joan Sabin şi la britanici: cazanele cu catran arzând purtate pe creştet de englezi la Allandale în Northumberland, cu care e aprins un rug uriaş în noaptea dintre ani, sau mingile de foc făcute din sârma împletită, umplută cu aşchii şi rumeguş muiate în parafină (swinging fireballs), aprinse la miezul nopţii şi rotite deasupra capului de scoţieni în Stonehaven.
Iată alte ilustrări de la români: «In noaptea de Crăciun nu trebuie să se stingă focul. Se pune în această noapte un buştean în foc, numindu-se buşteanul Crăciunului»; «cenuşa buşteanului care arde în noaptea Crăciunului e împrăştiată prin grădini pentru rodirea lor»; «La Crăciun cerul este deschis». O altă credinţã spune cã anul care începe va fi luminos şi spornic pentru familiile care în noaptea Anului Nou vor ţine lampa aprinsã pânã la
ziuã.

.
1.5. Românii din Bucovina cred că Dumnezeu a lăsat colindele ca în fiecare an toţi oamenii să audă numele cel sfânt al Domnului şi să lase răutaţile. Când colindele nu vor mai răsuna pe pământ, lumea va încăpea pe mîna diavolilor.
Se cuvine o menţiune aparte despre datina umblatului în colindeţe în Transilvania: colindătorii, numiţi piţărăi, îşi pregătesc nişte ciomege din crăci de alun, «pe care le despoaie de coajă, le înfăşură cu tei, în formă de spirală, le udă şi le pun la fum, spre a ieşi pestriţe», apoi se adună în seara de Ajun, fac un foc, joacă hore, cântă şi spun poveşti până la miezul nopţii, când încep să colinde pe la gazde:

.

”Bunã sara lui ajun,/ Da-i mai bunã a lui Crãciun./ Dã-mi şi mie un pizărău,/ Cã-s pruncul lui Dumnezeu.” Stăpânul casei băga în traista fiecărui copil câte un pizărău, adică un colăcel făcut din făină de grâu, apoi arunca pe jos mere, nuci şi bani din metal, iar copiii se înghesuiau să le adune. «Când intră în casă răscolesc focul din vatră cu colindèţele lor, adică cu ciomegele, ca să arză astă noapte focul până la ziuă (…)

.
Colindătorii pleacă şi mulţămesc pentu darurile primite cu aceste cuvinte: Noi ieşim şi Dumnezeu intră. Săteanul nostru român ţine foarte mult la datina umblatului în colindeţe si fiecare îşi trimite odrasla în cel puţin trei ani de-a rândul, căci în popor se crede că a umblat în colindeţe şi Domnul Hristos.».

.
Tudor Pamfile menţionează acelaşi obicei şi în nordul Olteniei: “ se alege un vătav, care se chiamă vătrai, fiindcă el intră întâiu în casa omului şi bodicăie cu colinda în foc… Când piţărăii au venit la casa omului, omul îi bagă in curte pe toţi şi scoate o coţovaică, – coajă de dovleac, – cu seminţe de cânepă, in, porumb, grâu, seminţe de dovleac şi i le dă vătraiului. Vătraiul ia cu mâna, aruncă în toate părţile, pe casă, pimniţi şi zice :Să crească,/ Să înmulţească,/ La mulţi ani ca sa înflorească !/ Câte cuie pe casă,/ Atâţia galbeni pe masă, / La anul şi la mulţi ani! Atunci
iese cu desagii şi le dă la toţi pe rând piţărăi. Piţărăi se dă : covrigi, simigi, boabe fierte, pere, mere, colivă, ţuică fiartă, vin şi altele.”

.
Colindeţele – aceste toiege din beţe, nuiele sau crăci cu ornamente pirogravate, folosite pentru ritualul scormonitului în focul de Crăciun puteau de asemenea să contribuie la denumirea Crăciunului. Romulus Vulcănescu aminteşte şi bâtele magico-rituale cu cap de cal care simbolizau razele soarelui în dansul căluşarilor. El menţionează cultul cailor solari în Europa de vest sub formă de Pferd-Ritters la germani, cheval jupon la francezi şi hobby horse la englezi,[21]
precum şi dansul căiuţilor în solstiţiul de iarnă în România. Dansul căluşarilor a fost pus în legătură şi cu dansul antic al collisaliilor. In Oltenia se juca un «căluş de iarnă» la malul Dunării pe gheaţă. In dansul lor ritual, bărbaţii purtau toiege- mascoide din lemn cu capete de cai albi – cai solari, cu care alungau duhurile rele din pământ şi din văzduh.

.
1.6. Consacrarea rituală a bradului în sărbătorile solstiţiului de iarnă este anterioară erei creştine, aşa cum demonstrează cercetătorul Romulus Vulcănescu în studiul Mitologie română[22]: «In paleo-folclorul român bradul ca arbore cosmic e consemnat într-o descriere impresionantă: Sus în vârful muntelui / creşte bradu’ brazilor,/ de mare şi înfoiat / tot ceru’ l-a îmbrădat, / soarele în cetini,/ luna între ramuri / mii şi mii de stele, / între rămurele. (…)

.
Bradul a fost şi este prezent în ceremonii şi rituri proprii vieţii săteanului român ». Bradul este arbore de naştere, de înfrăţire simbolică între noul născut şi un brăduţ; este arbore de nuntă (stâlpul de nuntă pe care se leagă năframa, busuiocul şi plosca de vin care se înmânează miresei); arbore de judecată (bradul de jurământ şi bradul justiţiar); arbore funerar care ajută sufletul în marea trecere peste apa sâmbetei sau Marea Neagră, arbore de pomană de care atârnă colaci şi mere; arbore de bun augur în colinde şi coloana cerului, axis mundi, având coroana în ceruri şi rădăcinile în pământ. Creatorul lumii a izbit cu toiagul în apele primordiale şi ele s-au deschis în locul acela şi s-a ridicat falnic un brad fosforescent, picurând stropi de apă luminoasă.

.
Obiceiul de a împodobi la solstiţiul de iarnă, uşile, ferestrele şi casa cu crengi de brad sau pin, în credinţa că ele aduc noroc, viaţă lungă, prosperitate şi fertilitate, datează cu mult înaintea creştinismului. La popoarele nordice ramurile de brad cu care se împodobeau iarna casele, erau un mijloc de a lupta împotriva demonilor şi duhurilor rele, care, se credea că în perioada răscrucii dintre ani, umblau printre oameni. Totodată, faptul că rămâneau întotdeauna verzi, era o speranţă în renaşterea luminii şi venirea primăverii. Acelaşi rol îl are în Germania şi Austria tradiţia „Coroanei de Advent”, făcută din crengi de brad, cu lumânări care se aprind pe rând în decembrie, până în seara de ajun.

.
1.7. Cultul soarelui a fost asimilat în sărbătoarea creştină a Crăciunului. Grecii, egiptenii, sirienii serbau pe 25 decembrie naşterea Soarelui. In Egipt, fiul lui Isis, împărăteasa cerurilor, se naşte chiar în preajma solstiţiului de iarnă. Yule este numele caldeean pentru copil sau prunc. Însuşi numele popular al sărbătorii Crăciunului la britanici – Yule-day, îi dovedeşte originea păgână. Strămoşii anglo-saxonilor numeau data de 25 decembrie Yule-day sau Ziua-Pruncului, iar noaptea din ajun Noaptea-Mamei, cu mult înainte de a ajunge în contact cu creştinismul.

.
În Imperiul Roman în anul 274 e.n. împăratul Lucius Domitius Aurelianus a ridicat la Roma un templu dedicat lui Sol Invictus – Zeul Soare nebiruit, apărător al imperiului, şi a decis celebrarea cultului Soarelui ca un cult oficial de stat: dies natales Solis invicti. Pentru cinstirea soarelui învingător se aprindeau focuri enorme,ca reprezentări
pământene ale zeului celest. Noul născut era personificat la egipteni ca un prunc, care era arătat mulţimii la miezul nopţii, ca prilej de bucurie: «Fecioara a născut, lumina creşte!». Sărbătoarea solstiţiului de iarnă, denumită în spaţiul germanic Julfest, (la englezi Yule) era ţinută în toate ţările Europei de nord, în strânsă legătură cu fertilitatea şi cultul morţilor prin petreceri şi ospeţe cu mâncăruri abundente, cortegii de măşti etc.

.
1.8. Prin naşterea lui Mithra: “lumea cea veche sărbătorea creşterea luminii, care biruieşte forţele întunericului”[27]. Mithra era cunoscut drept Domn al Adevărului şi al Luminii Cereşti.. Ecouri ale mithraismului se găsesc în unele colinde româneşti, unde Iisus îmbracă toate atributele lui Mithra (venerat atât în Dacia, unde s-au găsit 280 monumente, cât şi în Moesia Inferior – 90 monumente): „şi pe faţa fiului/ scrisă-i raza soarelui”.[28] Ecouri apar şi în onomastica românilor: Mitra, Mitrea, Mitru, Mitre, Mitran, Mitrică, Mitrancă, Mitrofan, Mitroi, Mitruş, Mitrelea, Mitrescu, Mitrican, Mitrici, Mitrin, Mitriev, Mitrovici, Mitruţoiu (chiar tatăl meu se numea Mitruţă).

.
1.9. În studiul Geneza creştinismului popular al românilor, Nelu Zugravu afirmă că „Nemurirea şi postexistenţa propovăduite de Zalmoxe ar fi putut anticipa şi pregăti creştinismul” [30]. Dobândirea nemuririi însemna şi un cod de legi morale: pietate, abstinenţă, puritate, curaj. Geto-dacii foloseau incineraţia, ca sufletul să supravieţuiască
purificat în cer, lângă Cel Preaînalt, părintele luminilor, eliberat de învelişul trupului corupt.

.
2. Împrejurările în care a fost instituită Sărbătoarea Naşterii Domnului
Troparul zilei specifică sensul acestei sărbători a Natalităţii (Nascere Domini): Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru… Biserica a încercat să-şi apropie sărbătoarea Crăciunuluicu rădăcini milenare, «necreştină, dar prăznuită de o populaţie cu trăire creştină», dedicând-o Naşterii Mântuitorului, numit Soarele Dreptăţii.

.
2.1. Textul din Noul Testament (Matei 1, 18) este următorul: Cristi autem generatio sic erat (Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost). Cuvântul grec genesis (naştere) a fost tradus in latină, în Vulgata, cu generatio, – onis (generare, naştere din părinţi) sinonim cu “natalis”.După Ovid Densuşianu, Al. Graur şi Al.Rosetti, apelativul Crăciun derivă din latinescul creatio. Dar limba Bisericii nu a întrebuinţat şi pe creatio, pornindu-se de la sensul lui creare, de “faire naitre du neant”. Prin urmare este un nonsens să legi etimologic numele Crăciun de termenul creatio,-onis, fiindcă termenul “creare” nu are sensul de “naştere”. Iisus Hristos S-a născut din veci din Tatăl, fiind de o fiinţă cu Tatăl, şi “la plinirea vremii” s-a născut cu trupul, fără de păcat, din Fecioara Maria şi de la Duhul Sfânt, aşa cum se afirmă în Crez: “născut, nu făcut, cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”.

.
2.2. Din latinul natalis avem însă în română cuvântul nat, de unde expresia: Tot satul îşi are natul, adică fiecare cu obârşia lui, cu generaţia ( generatio-onis) neamului său. Cuvântul nat ( natus) nu are legătură cu Crăciunul, ca în limbile romanice apusene.

.
2.3. Al. Graur mai derivă Crăciun şi din latinul calatio, care însemna “chemare”, şi anume chemarea pe care o lansau preoţii la zi întâi a fiecărei luni, de unde şi numele de kalendae, care se dădea primelor zile ale lunii (cu derivatul calendar, cărindar). Dar Crăciunul nu e la zi întâi şi nu presupune nici o chemare.

.
2.4. In textele bisericeşti româneşti numele Crăciun a fost eludat secole întregi (XVI, XVII, XVIII), datorită încărcăturii păgâne a sărbătorii, care asocia la Naşterea Domnului un alai de personaje de neînţeles cu măşti de Moşi, Cioban, Mut, Plugari, Ţigan, Căiuţi, Capră/Ţurcă, Urs. De exemplu în Cazania de la Govora – 1642 şi în Cazania lui Varlaam – 1643, numele sărbătorii Crăciunului a fost înlocuit cu “Sărbătoarea Născutului”. În schimb în
texte laice apare şi ca nume al sărbătorii: mitropolitul Sucevei, Ghedeon, şi mai mulţi boieri mulţumesc în scris craiului Gh. Racoţi pentru un ajutor în bani, “ pe care se îndatoreau a-i răspunde până în ziua Crăciunului”[35]. Gheorghe Mihăilă îl găseste atestat în sec. al XII-lea: crăciun (1198).

.
2.5. Datinile străvechi ale Crăciunului asociate la sărbătoarea împărătească a Naşterii Mântuitorului au persistat de-a lungul secolelor până în zilele noastre în ciuda interdicţiilor. Actul de martiraj al Sfântului Cračun, judeţul Constanţa) menţionează practicarea acestei sărbători de enoriaşi din toate categoriile sociale în secolul al IV-lea,« în ziua calendelor lui ianuarie…îmbrăcaţi în piei de capră… urmând obiceiul păgânilor, deşi se numesc creştini»[37].
Acelaşi lucru se semnala şi în vestul Europei. In 742 Sfântul Bonifaciu scria Papei Zaharia (pontif între 741-752), scandalizat că la Roma, de Anul Nou, creştinii, deghizaţi în animale după obiceiul păgânilor, cântau şi dansau ziua şi noaptea, chiar pe treptele bazilicii Sf. Petru, refuzau din superstiţie să împrumute vecinilor foc sau unelte din fier. În spaţiul germanic la carnavalul Julfest apare personajul Julbock. Acesta este un ţap confecţionat din paie, legat cu o fundă roşie. În mitologia ţărilor nordice, zeul tunetelor Thor – denumit şi Donner, alerga pe bolta cerului într-o şaretă trasă de ţapi, iar la solstiţiul de iarnă Thor se cobora printre oameni. Ţapul lui Thor a devenit în ţările scandinavice un simbol al Crăciunului. În Finlanda, Moş Crăciun este numit Joulupukki, cuvânt derivat de la
Julbock.

.
Conducătorii bisericii au luat poziţie şi împotriva obiceiului păgân de a face daruri pe 25 decembrie (obicei care îşi trage originea din Saturnalii, când cei bogaţi făceau daruri celor sărmani în cinstea vârstei de aur a libertăţii, când Saturn stăpânea toată lumea cunoscută).

.
2.6. Iată un exemplu cum la români sărbătoarea moştenită a fuzionat firesc cu creştinismul: «Se spune că Moş Crăciun a găzduit şi ospătat pe Ioan Sântioan. Cică Ioan Sântioan a călătorit cu Maica Domnului şi cu Hristos şi s-au abătut la casele lui Moş Crăciun. După ce s-au ospătat şi au băut, Ioan Sântioan a zis lui Moş Crăciun : Noi bem şi ospătăm şi nu ne întrebăm cine e mai mare dintre noi. Moş Crăciun i-a răspuns: Mare eşti, Doamne, de mărire, de când te-ai născut. Dar eu m-am pârlejit (am fost de faţă – cu acest prilej,n.n.) şi team sprijinit în poala de veşmânt şi n-ai dat de pământ». Parcă asistăm la Întâmpinarea Domnului de dreptul Simeon bătrânul (sărbătorită în calendar la data de 2 februarie), în ritualul punerii înaintea Celui Preaînalt a Pruncului Sfânt, Fiul Omului, întâi născut din Preacurata Fecioară Maria şi de la Duhul Sfânt.

.
2.7. «Creştinismul popular, afirmă Nelu Zugravu, s-a născut din convieţuirea religiilor în momentul de formare si ascensiune a religiei Mântuitorului în Imperiul Roman, din similitudinea practicilor, din supravieţuirea mitologiilor ancestrale, din revalorizarea simbolurilor preistorice şi din creştinarea unor divinităţi, credinţe şi cutume antice.». Întrucât sărbătoarea Crăciunului era prea adânc înrădăcinată în mentalitatea populară pentru a fi înlăturată, biserica a hotărât să o păstreze închinând-o Naşterii Mântuitorului. Ion Ghinoiu observă cum creştinismul a vehiculat numeroase practici precreştine pe care, fără să vrea şi fără să ştie, le poartă cu el. Fără creştinism multe credinţe şi superstiţii nu ar fi ajuns până în secolul XXI.

.
Practicile religioase au fost preluate prin tradiţie, fără să existe îndrumări scrise privind de exemplu închinatul spre răsărit, orientarea estică a mormintelor, a altarului bisericilor şi a icoanelor în casă, palma deschisă cu degetele răsfirate în chip de raze (simbol solar) cu care preoţii invocă duhul sfânt şi binecuvântează credincioşii, tămâiatul,
aprinsul lumânărilor şi candelei, primirea şi transmiterea luminii de Paşti, stropirea cu apa sfinţită, pomenile etc.

.
Istoricul Socrate Scolasticul, citat de cercetătorul Nelu Zugravu susmenţionat arată că nici apostolul Petru, nici evangheliştii nu au impus celor convertiţi cum să celebreze sărbătorile: «Căci nici Mântuitorul, nici Apostolii n-au impus pentru aceasta nici un precept şi n-au stabilit nici o pedeapsă contra celor ce le-ar comite… Apostolii n-au cugetat niciodată să prescrie sărbători. Ei n-au avut grijă decât să recomande pietatea».[44] Mântuitorul însuşi
a spus: «N-am venit să stric, ci să împlinesc».

.
2.8. La primele popoare creştinate, numele sărbătorii arată exclusiv evenimentul creştin al naşterii Domnului, fără trimitere la străvechea sărbătoare pre-creştină: latină- Natales, italiană– Natale, spaniolă– Navidad, portugheză– Natal, provensală– Nadal, franceză- Nativité/ Nöel, engleză- Nativity/Christmas, rusă- Rozdjestvó, ucraineană –
Rizdvò, polonă– Bože Narozdenie, sârbă-croată-slovenă– Bozic, bulgară –Bozik, cehă– Vanoce, slovacă – Vianoce.
Petru Caraman, studiind răspândirea geografică a cuvântului Crăciun îl găseşte numai la români şi la locuitorii din imediata vecinătate a graniţelor etnice româneşti: la ucrainienii carpatici Kerečunj večery, la slovaci tot Kračun (numai la cei din est), la unguri Karácson, cu acelaşi sens ca şi la români. Deci reiese că pretutindeni cuvântul e împrumutat de la români.

.
In concluzie constatăm că la toate popoarele Europei elementele asociate sărbătorii multimilenare a Crăciunului fac parte dintr-un sistem coerent de reprezentare mitico-rituală a lumii, care dovedeşte continuitatea a unei credinţe monoteiste în Dumnezeul Luminii şi al Dreptăţii. Pretutindeni apare aceeaşi dezvoltare spirituală: cultul solar al Crăciunului este absorbit organic în sărbătoarea creştină a Naşterii Domnului, o dovadă convingătoare despre
comunitatea de origine a popoarelor europene.

.
Această origine este autohtonă, strict europeană şi nu indo-europeană cum s-a susţinut în mod eronat. De ce? Deoarece cultul soarelui este axiomatic legat de agricultură, iar cercetări arheologice recente precum şi datările cu C14 au dovedit că agricultura îşi nu are originea în ţinutul arid al Indiei, ci în bazinul carpato-dunărean situat in inima Europei. Munţii Carpaţi au fost habitatul primitiv al arienilor care au populat India, aşa cum dovedesc cercetătorii britanici în The Cambridge History of India. Autohtonii carpato-dunăreni practicau agricultura încă din epoca pietrei (7800 î.Hr.), arând pământul cu plug din corn de cerb şlefuit şi placat cu silex. S-au descoperit semnificative depozite de graminee carbonizate în gospodăriile neolitice. Cercetările arheologice ale Grupului de lucru Schela Cladovei –Lepenski Vir efectuate între 1990-2000 au dus la concluzia că agricultura a
început la Porţile de Fier.

.
In acelaşi timp, cercetătorul italian Marco Merlini sesizează cu justeţe că recunoaşterea internaţională a primordialităţii civilizaţiei carpato-dunărene are repercusiuni culturale importante asupra identităţii spirituale comune a popoarelor care locuiesc bătrânul continent Europa: „Teorema clasică Ex Oriente lux este schimbată în Ex Occidente lux (…). Aceasta aduce o îmbogăţire şi expansiune a matricei istorice şi culturale pe care se bazează identitatea noastră europeană, pentru că civilizaţia Dunării este acum considerată ca una din „mamele” culturii europene moderne.”

.
In ceea ce priveşte tema prezentului studiu, sărbătoarea solară a Crăciunului este una din mărcile de străvechime ale neamului românesc şi ale spiritualităţii europene.

 

Autor: Prof. Dorina Şuhanea

 

  https://www.evolutiespirituala.ro/sarbatoarea-de-craciun-inainte-si-dupa-hristos/?feed_id=33785&_unique_id=642c9326dd1a0

/de
, , , , , , ,

Sanzienele – Legenda si Traditii

dragaica

Sanzienele – Legenda si Traditii

dragaica

INSCRIE-TE LA RITUAL

Sărbătoarea de Sânziene (solstiţiu de vară) este şi o sărbătoare a dragostei, solară şi lunară în acelaşi timp. Diverse ritualuri au loc atât în zori cât şi în plină zi, sub lumina şi focul astrului dătător de viaţă, cât şi pe înserate şi în taina nopţii, sub lumina clară a lunii. Atunci, la solstiţiu, soarele dansează pe cer, iar jos, pe pământ, un alt dans se naşte: dansul Sânzienelor. Ceea ce este sus este şi jos… În această zi de cumpănă între două mari intervale ale Timpului, în sate se practicau ritualuri pentru fertilitate, pentru protecţie, pentru tămăduire. Multe s-au pierdut, s-au atenuat ori şi-au pierdut din înţelesul originar. De ce? Pentru că omul s-a îndepărtat de natură, s-a înstrăinat, a înlocuit vechiul stil de viaţă cu unul nou, mai tehnic, a alungat intuitivul. Dar, după cum ştim, tot ceea ce reprimam are tendinţa să revină la suprafaţă atunci când ne aşteptam mai puţin…

ROUĂ ŞI FLĂCĂRI

Sărbătoarea Sânzienelor, fascinanta noapte ce este poarta între două lumi, între profan şi sacru, între pământesc şi ceresc, este ambivalentă, stând atât sub semnul Lunii, Yin, semnul acvatic, cu elementele sale: izvoarele din păduri, în care se scaldă oamenii în zori pentru sănătate şi frumuseţe; roua, apa de flori, în care se „îmbăiază”, asemenea nimfelor, fetele şi femeile tinere, pentru a primi frumuseţe şi iubire…; dar şi semnul Soarelui, Yang, care apare şi el în focurile de Sânziene ce sunt aprinse pe dealuri, în făcliile pe care flăcăii le rotesc în sensul mişcării Soarelui, pentru purificare şi protecţie. Se aprind focuri pe dealuri, se aprind focuri şi în ceruri. Este o noapte în care orice este posibil şi de aceea oamenii se deschid, caută, se integrează în ritmurile cosmice, aşteaptă, iubesc.

REFLEXII LITERARE

Când vorbim de magia nopţii de Sânziene, ne referim la farmecul acestei nopţi, farmec ce derivă din lucrurile tainice care se pot întâmpla în acest interval. Dar ce se poate întâmpla, mai precis? În romanul „Noaptea de Sânziene” (capodoperă a lui Mircea Eliade) personajul principal, fascinat şi el de vraja nocturnă a solstiţiului de vară, mărturiseşte că se întâmplă atunci ceva misterios, dincolo de fire. Se poate întâmpla orice doar pentru cel care crede în miracole şi le aşteaptă, printre care şi miracolul iubirii.
Este semnificativ faptul că romanul lui Mircea Eliade se deschide cu întâlnirea celor doi iubiţi într-o pădure, chiar în noaptea de Sânziene şi se încheie, ciclic, tot într-o altă pădure, după doisprezece ani, tot în noaptea de Sânziene, când cei doi, cuplul originar, se contopesc în iubire şi în moarte, adică în veşnicie… Noaptea de Sânziene devine astfel şi un timp al iubirii unice, nepieritoare…
Se pot întâmpla şi alte miracole: „Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile”. Dar probabil se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească… Deschiderea cerurilor e un moment de conexiune între lumi, între lumea de sus şi lumea de jos, când circulă liber energiile şi vibraţiile. În acea noapte mirifică se pare că cei simpli, cu inima curată, au acces la taine, aşa cum i se întâmplă pădurarului Peceneaga, din romanul sadovenian „Nopţile de Sânziene”. Acestui om simplu, care iubeşte pădurea, i se dezvăluie cunoaşterea limbii animalelor, limbă pe care şi omul adamic o cunoştea înainte de cădere.
Acestui moment, când se deschid cerurile şi când se poate comunica cu spiritele naturii, i-a închinat şi William Shakespeare piesa „Visul unei nopţi de vară”. În această noapte atemporală, sub fascinaţia lunii ce se oglindeşte în lac, se dezlănţuie jocuri nebune, poate un rest al jocurilor dionisiace. Această noapte a miezului verii, ca noaptea Sfântului Andrei de la noi, are acea putere să scoată la iveală tot felul de nebunii ale creierului omenesc. Într-o singură noapte se petrec atâtea, iar scenele sunt trăite atât de oamenii obişnuiţi, cât şi de duhurile pădurii şi de figurile mitologice. Şi totul, cum spuneam, sub vraja lunii. Să nu uităm că zeiţa lunii era Diana, de la care provine şi numele românesc al sărbătorii.

SEMNIFICAŢII ACTUALE

Dar ce mai înseamnă această sărbătoare cu manifestările ei exuberante pentru omul începutului de secol XXI? Sau, mai bine spus, mai poate avea vreo semnificaţie într-o lume supertehnologizată?
Dacă rămânem în arealul britanic, vedem că în fiecare an la Stonehenge se încearcă o resuscitare a sărbătorilor precreştine, a tradiţiilor druidice, deşi există o ruptură clară între omul antic, care credea pur şi simplu în virtuţile sacrului, în sărbătorile sale, şi cel modern, desacralizat, care vrea să creadă, care îşi „creează” sărbătoarea, deşi nu mai percepe prea bine „duhul” ei. Dar chiar şi aşa, o sărbătoare „croită” după vechi tipare îi poate reda omului postmodern acele simple bucurii uitate. Mii de oameni se strâng la fiecare solstiţiu de vară în jurul templului de la Stonehenge pentru a celebra apogeul verii. Unii se îmbraca în alb, alţii se consideră preoţi druizi ce continua tradiţiile precreştine saxone…

Dar la noi?

În sud, anual se desfăşura în această perioadă Drăgaica. Iniţial târg agrar, a devenit mai târziu un târg-bâlci, unde târgoveţii se puteau delecta cu bucate tradiţionale, se dădeau în tiribombe, totul culminând cu ziua Drăgaicii, când apărea alaiul de fete îmbrăcate în costume tradiţionale, împodobite cu lungi valuri albe, iar în fruntea lor era Regina acestor „zane”, Drăgaica cea preafrumoasă. Obiceiul era legat de un ritual agrar antic, cu accent pe cultul zeiţei Diana. Cei care „ţineau” acest obicei erau în majoritate sătenii. Acum aceştia s-au împrăştiat în lumea largă, cei mai mulţi sunt în Italia, în Spania, unele sate sunt aproape pustii. Şi atunci… vorba unui bătrân meşter: „Cine să mai ţină Drăgaica?” Totuşi… mai rămâne ceva. În sate, oamenii îşi mai împodobesc hainele şi camerele cu flori galbene de Sânziene sau aprind la căpătâiul patului o lumânare…
Dimpotrivă, citadinul supertehnologizat caută sărbătoarea şi o reinventează în felul său. Astfel, în Bucureşti a devenit deja o tradiţie Noaptea de Sânziene în livada de la Minovici. Putem vorbi de o urbanizare a sărbătorii? Iată, în livadă orăşenii pot admira expoziţii în care descoperă forme decorative imprimate, sculptură ţesută, pot asculta un melanj de folclor şi jazz sau pot privi dramatizări legate de misterul Sânzienelor, totul încheindu-se cu o paradă a modei, bineînţeles, creaţiile prezentate fiind inspirate tot din legendă Sânzienelor.
Iar în nord-vest se înfiripă o căutare a miraculosului, într-o pădure mirifică, pădurea Baciu de lângă Cluj, unde se pare că se petrec lucruri bizare, încă neexplicate. Acest spaţiu special poate fi asemănat că încărcătură energetică cu Stonehenge, susţin unii. Acolo există un loc numit Poiana Rotundă. Câţiva pasionaţi de aventură şi de taine încă nedescifrate au organizat de Sânziene incursiuni în acel necunoscut. Cum e să-ţi petreci noaptea de Sânziene acolo? Peisajul este mirific, cerul înstelat se vede clar în noapte, cei strânşi acolo, în cerc, privesc cu atenţie şi descoperă în mijlocul cercului lumini… Pelerinii sunt obosiţi, au mers mult pe jos, dar a doua zi, surprinzător, nu mai simt deloc oboseala, dimpotrivă. Să fie pădurea cu farmecele ei?… Călătorii au căutat miraculosul, cu inimile deschise, şi se pare că au găsit ceva…

Ce a mai rămas din spiritul sărbătorii de altădată? Destul de puţin. Dar există încă oameni legaţi de trecut, de tradiţie, pasionaţi de lucrurile de taină, care încearcă să readucă magia şi sacrul în viaţa noastră. Dacă vor reuşi, aceasta este deja o altă poveste…

Carmen Cortez

Singura sărbătoare păgână pe care tradiţia populară sătească o sărbătoreşte la Solstitu de vară, o regăsim şi în calendarul creştin-ortodox la 24 Iunie – Sânzienele sau Drăgaica. Unele surse spun că numele vine de la Sânta Diana, zeiţa romană a vânătorii şi pădurilor; altele spun că-şi trag numele de la micile flori de câmp, galben-aurii cu miros dulce şi suav – sânzienele. Li se mai spune Frumoasele, Zânele, iar în sudul ţării – Drăgaicele. Spre deosebire de iele, care sunt zânele rele ale pădurii, Sânzienele sunt zâne tinere şi frumoase, blânde şi vesele. Se mai spune despre ele că-i ajută pe oameni să se tămăduiască, să-şi găsească perechea sau să afle viitorul recoltei.
Tot ele, se spune, „amuţesc cucul”; el cântă prima oară de Blagoveştenie, cam pe 25 Martie şi continuă să cânte timp de 3 luni şi apoi, brusc, spre sfârşitul lunii Iunie, în perioada solstiţiului de vară, cântecul cucului încetează. Cântatul cucului – se spune – dezvăluie oamenilor cât mai au de trăit şi, fiindcă numai Dumnezeu ştie cât îi e dat omului să trăiască, ele îi iau cântul. Pe seama lor circulă în popor proverbul „cine le vede nu le crede, cine le-aude nu le răspunde”. Se mai spune că în noaptea de 23/24 iunie Sânzienele dansează, plutesc pe Pământ şi îndeplinesc ritualuri benefice pentru locuitorii săi. Sânzienele sunt denumite în Dobrogea, sudul Moldovei şi Muntenia – Drăgaice sau Drăgaica sau Sânziana, Mireasa, Împărateasa ori Regina holdelor. Ritualurile Drăgaicei sunt identice cu cele ale Sânzienelor din Oltenia, Banat şi Transilvania, iar cel care a descris pentru prima dată acest obicei a fost Dimitrie Cantemir.

Dansul Sânzienelor

Sărbătoarea de Sânziene tine o noapte şi-o zi şi începe la asfinţitul zilei de 23 când fetele şi feciorii culeg flori de sânziene şi fac din ele coroniţe înmiresmate; pentru fete şi femei coroniţa are forma rotundă care prefigurează Soarele a cărui sărbătoare este de fapt aceasta. Pentru bărbaţi şi flăcăi coroniţele sunt în formă de cruce; chiar şi bătrânii îşi fac coroniţe şi vom vedea de ce. Odată culese florile, alaiul se intoarce-n sat, unde se-ncing hore în timp ce sunt făcute multele coroniţe. Când sunt gata începe Dansul Sânzienelor, în care sătenii, flăcăi şi fete, împodobesc stâlpii porţilor, ferestrele caselor, chiar cimitirele pentru că se spune că ele apară oamenii şi odihnesc morţii. Apoi, cu chiuituri, veselie şi strigături, fiecare aruncă pe case ori pe paturi coroniţa sa, punându-şi fiecare o dorinţă sau o întrebare: fetele, bineînţeles despre feciori, femeile despre gospodărie, flăcăii despre fete, bărbaţii despre recolte, iar bătrânii despre sănătate şi viaţă. În cazul în care coroniţa rămâne pe acoperiş, dorinţa se împlineşte; căzând, înseamnă că nu.

Noaptea focurilor

Sărbătoarea continuă şi este o sărbătoare a Soarelui, a dragostei şi a setei de viaţă. Cu bucurie şi plini de voioşie, alaiurile pornesc acum – este deja noapte – spre dealuri, pe câmpii, în liziera pădurii sau pe malul râurilor. Începe „noaptea focurilor” şi a „făcliei de Sânziene”. Flăcăii poartă torţe, făclii aprinse, aprind şi focuri, în care se întrec: cine, ce sat are focul cel mai viu, are cei mai mulţi flăcăi care se întrec în rotirea făcliilor, cine e meşter mai priceput să scoată mai multe scântei. Spectacolul este mirific. Se sare peste foc, apoi se scalda-n rău perechi-perechi fiindcă e sărbătoarea dragostei. Nevestele tinere se scalda-n roua sânzienelor pentru a „purcede grele” adică pentru a avea copii şi pentru ca aceştia să fie frumoşi şi sănătoşi. Se întorc în sat târziu, obosiţi dar bucuroşi.

Iarba de leac

Înainte de a se culca, însă, fetele mari pun sub pernă sânziene pentru a-şi visa alesul, bătrânii şi bolnavii se-ncing cu flori de sânziene pentru că Sânzienele „îţi iau durerea”, fetele îşi pun în san aceleaşi flori, pentru a mirosi frumos. În dimineaţa de 24 Iunie, încă o dată se scalda-n rouă, îşi pun flori în păr şi pleacă pe coclauri, prin păduri, poiene şi livezi: buruienile de leac, culese acum sunt motivul pentru care toată suflarea se agită. Ierburile de leac culese în ziua de Sânziene sunt considerate cele mai tămăduitoare şi toţi le cunosc şi le culeg, cântând, glumind şi râzând.

Obiceiurile de Sânziene (Drăgaica) sunt păstrate mai bine în Lunca Someşului, Maramureş şi Oltenia, dar ele sunt întâlnite în toată ţara sub o formă sau alta. Este o sărbătoare veselă, de pe urma căreia, toamna, se fac multe nunţi.
Dacă aveţi ocazia, mergeţi să asistaţi la o astfel de sărbătoare. Este o ocazie bună să vedeţi că, încă, se păstrează obiceiuri strămoşeşti şi că, încă, poporul român n-a uitat să râdă şi să se veselească româneşte.

 

Sursa: superstitii.ro

 

INSCRIE-TE LA RITUAL

https://www.evolutiespirituala.ro/sanzienele-legenda-si-traditii/?feed_id=8327&_unique_id=6238b7856ee50

/de
, , , , , , , , , , , ,

Potopul – mitul suprem in istoria universala (partea a 2-a)

potop ploaie

Prima parte a acestei serii o puteti citi aici.

 

Un mit norvegian, consemnat de New Larousse Encyclopaedia of Mythology, vorbeste de asemenea despre Potop: „toate râurile, toate marile s-au umflat si s-au revarsat. Pretutindeni, valurile se ciocneau de valuri. Se înaltau si clocoteau încet peste toate cele. Pamântul s-a scufundat sub nivelul marii”. Doar doi oameni au supravietuit urgiei, închisi în interiorul copacului Yggdrasil, care sustinea Universul. Bineînteles, acestia au fost stramosii noii generatii de oameni.

Cartea celtica Lebor Gabála Érenn („Cartea invaziei Irlandei”) din secolul al XII-lea, mentioneaza si ea o mare inundatie. În Irlanda, singurii supravietuitori ai Potopului au fost fomorii, niste monstri jumatate umani si jumatate animale. În lume au ramas în viata doar cincizeci si trei de oameni (trei barbati si cincizeci de femei). Barbatii si-au împartit femeile între ei: Fintán mac Bóchra le-a luat pe Cessair si alte saisprezece femei, Bith, tatal lui Cessair, le-a ales pe Bairrfhind si înca saisprezece femei, iar timonierului Ladra i-au ramas celelalte saisprezece. Se spune ca Fintán a mai trait înca cinci mii cinci sute de ani dupa potop.

În India, înteleptul Manu, într-o zi pe când îsi facea ablutiunile, a gasit în causul palmei un pestisor care i-a cerut sa-l lase în viata. Facându-i-se mila, Manu a pus pestele într-un ulcior. A doua zi pestele crescuse atât de mare, încât înteleptul a fost nevoit sa-l arunce într-un lac. Curând, lacul a devenit prea mic iar pestele, care în realitate era o manifestare a zeului Visnu, a cerut sa fie aruncat în mare. Apoi l-a prevenit pe Manu ca se apropie un Potop. I-a trimis o corabie uriasa, cu porunca s-o încarce cu câte o pereche de animale din fiecare specie si seminte de-ale fiecarei plante, apoi sa urce si el la bord. Nu dupa mult timp, apele oceanului s-au umflat si au înghitit totul. Visnu, transformat într-un peste enorm cu solzi de aur si un corn în frunte, a tras corabia pâna pe piscul „Muntelui din Miazanoapte”. Dupa ce s-au retras apele, Manu a coborât de pe corabie. Dupa un an a iesit din ape o femeie care s-a declarat a fi „fiica lui Manu”. Cei doi s-au casatorit si au avut multi copii, devenind astfel stramosii actualului neam omenesc.

Vechii carturari iezuiti care s-au numarat printre primii vizitatori europeni ai Chinei au avut ocazia sa studieze, în Biblioteca Imperiala, o lucrare compusa din patru mii trei sute douazeci de volume, despre care se spunea ca fusese mostenita din cele mai vechi timpuri si contine „toate cunostintele”. Aceasta carte enorma cuprindea si un numar de traditii care relatau consecintele pe care le-a avut de suportat omenirea când s-a revoltat împotriva zeilor cei mari, iar ordinea s-a transformat în dezordine: „Planetele si-au modificat traiectoriile. Cerul a coborât mai jos înspre nord. Soarele, Luna si stelele si-au schimbat miscarile. Pamântul s-a desfacut în bucati, iar apele de la sânul sau s-au repezit în sus cu violenta si au inundat uscatul”. Conform lui Gustav Schlegel în Uranographie chinoise (1875), în China se spunea ca au pierit zece epoci de la începuturile timpului pâna la Confucius. La sfârsitul fiecarei astfel de epoci, numite kis, „într-o convulsie generala a naturii, marea iese din matca ei, muntii tâsnesc din pamânt, râurile îsi schimba cursurile fiintele omenesti si toate celelalte sunt nimicite, iar vechile urme se sterg”.

Indigenii chewong din Malayezia cred ca propria lor lume, pe care o numesc Pamântul sapte, se întoarce din când în când cu susul în jos, astfel încât totul este inundat si distrus. Totusi, prin interventia zeului creator Tohan, noua suprafata plata, care înainte a fost partea de dedesubt a Pamântului sapte, este plamadita sub forma de munti, vai si câmpii. Sunt plantati copaci noi si se nasc oameni noi.potop ploaie

Un mit diluvian din Laos si din nordul Thailandei afirma ca, demult, în împaratia de sus locuiau niste fiinte numite then, iar stapânii lumii de jos erau trei barbati de seama: Pu Leng Seung, Khun K’an si Khun K’et. Într-o zi, then-ii au anuntat ca, înainte de fiecare masa, oamenii trebuie sa le dea o parte din mâncare, în semn de respect. Oamenii au refuzat si, atunci, furiosi, then-ii au provocat un Potop care a devastat întreaga lume. Cei trei barbati de seama au construit o pluta, pe care au cladit o casuta, si s-au îmbarcat pe ea împreuna cu mai multe femei si copii. În acest mod, ei si urmasii lor au supravietuit Potopului.

Sir James George Frazer scria în Folklore in the Old Testament: Studies in Comparative Religion, Legend and Law ca indigenii kareni din Birmania au traditii despre un Diluviu global din care au scapat doi frati, pe o pluta.

În mitologia vietnameza, un frate si o sora au supravietuit Potopului într-un cufar mare de lemn, care continea câte o pereche din fiecare specie de animale.

Cronica de la Akakor, povestita de Tatunca Nara (seful triburilor Ugha-Mangulala, Dacea si Baioha) si scrisa de Karl Brugger, vorbeste despre un Potop care a avut loc în anul 14.386 î.Hr., însotit de o rasturnare a climei.

Egerton Sykes nota în Dictionary of Non-Classical Mythology din 1961 ca exista unele traditii japoneze potrivit carora insulele din Pacific ale Oceaniei s-au format dupa ce s-au retras apele unui mare Potop.

Un mit al bastinasilor din Hawaii povesteste cum a fost distrusa lumea de un Diluviu si refacuta apoi de zeul Tangaloa. Iar samoanii cred ca odinioara a avut loc o inundatie care a stârpit aproape toata omenirea, supravietuind doar doua fiinte omenesti care au plecat pe mare cu o barca pentru a poposi, în cele din urma, în arhipelagul samoan.

Potrivit volumului World Mythology, mai multe triburi aborigene din Australia, în special cele ale caror regiuni traditionale se afla pe coasta tropicala de nord, îsi pun propriile origini pe seama unui mare Potop care a maturat peisajul si societatea dinainte. Totodata, în miturile originare ale multor alte triburi, sarpele cosmic Yurlunggur este facut raspunzator pentru Diluviu.

Cartea sacra a mayasilor, Popol Vuh, sustine ca, la scurt timp dupa începutul timpului, zeul Inima Cerului a creat primele fiinte, niste „chipuri facute din lemn, care aratau ca oamenii si vorbeau ca oamenii”. Deoarece aceste fapturi „nu l-au tinut minte pe creatorul lor”, Marele Zeu s-a hotarât sa le distruga printr-un Potop. „Din cer a cazut o rasina grea (…) fata pamântului s-a întunecat si a început o ploaie neagra care a cazut zi si noapte (…) Fapturile de lemn au fost coplesite, nimicite, strivite si ucise”. A supravietuit doar un cuplu, „Tatal cel Mare si Mama cea Mare”, care a populat Pamântul, cei doi devenind astfel stramosii tuturor generatiilor ulterioare. Într-o alta varianta, culeasa de Eric S. Thompson în Maya History and Religion, „distrugerea a venit sub forma unei ploi torentiale si a potopului. Muntii au disparut si oamenii au fost transformati în pesti (…) doua fapturi omenesti au scapat cu viata fiindca unul dintre zei le poruncise sa scobeasca o borta în trunchiul unui copac foarte mare si sa se refugieze acolo, la caderea cerurilor. Cei doi au intrat si au fost mântuiti. Odraslele lor au repopulat lumea”.potop 2

Si incasii pastrau amintiri despre un mare potop. În Historia natural y moral de las Indias, preotul Jose de Acosta scria ce a aflat de la indigeni despre începuturile lor: „Vorbesc în primul rând despre un potop care s-a petrecut în tara lor (…) Indienii spun ca toata lumea s-a înecat în revarsarea apelor si povestesc cum a aparut, din lacul Titicaca, un anume Viracocha, care a stat la Tiahuanaco, unde pâna în ziua de astazi se mai vad ruinele unor cladiri foarte vechi si foarte ciudate, iar de acolo a mers la Cuzco si asa a început omenirea sa se înmulteasca”. Iar o legenda din regiunea Cuzco spune ca: „pentru o vina nerostita, oamenii care traiau în cele mai vechi timpuri au fost distrusi de creatorul lor… printr-un potop. Dupa acest potop, creatorul s-a întrupat cu chip omenesc în lacul Titicaca. Atunci a facut Soarele si Luna si stelele. Dupa aceea, a reînnoit populatia omeneasca a Pamântului”. Fratele Molina spunea în Relacion de las fabulas y ritos de los Yngasca Potopul a ucis toti oamenii: „nicio vietate nu a supravietuit cu exceptia unui barbat si a unei femei care au ramas ascunsi într-o cutie. Iar când apele s-au retras, vântul i-a purtat la Tiahuanaco, unde creatorul a început sa refaca oamenii si popoarele din acea regiune”. Un mit prezentat de D. Gifford si J. Sibbick în Warriors, Gods and Spirits from South American Mythology (1983) explica motivul pentru care Viracocha a inundat lumea: „Marele Zeu Creator Viracocha a hotarât sa faca o lume în care oamenii sa traiasca. Mai întâi, a facut Pamântul si cerul. Apoi a început sa faca oameni care sa traiasca pe Pamânt, cioplind în piatra figuri de giganti carora le-a insuflat viata. La început, totul a mers bine dar, dupa o vreme, gigantii au început sa se lupte între ei si au refuzat sa mai munceasca. Viracocha a decis ca trebuia sa-i distruga. Pe unii i-a transformat înapoi în piatra (…) pe ceilalti i-a îngenuncheat cu un mare potop”.

În Folklore in the Old Testament: Studies in Comparative Religion, Legend and Law, sir James George Frazer consemneaza o poveste din Peru, care vorbeste despre un indian prevenit de o lama asupra unui Diluviu. Omul si lama au fugit împreuna pe muntele Vilca-Coto, unde au gasit refugiate tot soiul de pasari si animale. Marea a acoperit toate câmpiile si muntii, în afara de vârful Vilca-Coto. Dupa cinci zile apele au scazut iar marea s-a întors în matca ei. Toti oamenii s-au înecat în acel Potop, în afara de cel care a fugit pe munte, din el provenind toate neamurile din lume.

Potrivit mitologiei aztece, au supravietuit Potopului doar doi oameni, Coxcoxtli si sotia sa, Xochiquetzal, care au fost preveniti asupra cataclismului de catre un zeu. Ei au scapat cu o corabie uriasa, pe care au construit-o conform indicatiilor zeului. Corabia a acostat pe vârful unui munte înalt. Cei doi s-au asezat acolo si au avut multi copii care au ramas muti pâna când o porumbita, din vârful unui copac, i-a înzestrat cu darul vorbirii. Însa limbile lor erau atât de diferite, încât nu se puteau întelege între ei.

Pentru indienii mechoacanesec din America Centrala, zeul Tezcatilpoca s-a hotarât sa distruga întreaga omenire printr-o inundatie, crutându-l numai pe Tezpi, care s-a îmbarcat pe o corabie încapatoare cu sotia si copiii lui, cu o multime de animale si pasari precum si cu provizii de seminte si rasaduri. Corabia s-a oprit pe vârful unui munte care iesea din apa, dupa ce Tezcatilpoca a poruncit ca apele Potopului sa se retraga. Dorind sa stie daca putea coborî în siguranta, Tezpi a eliberat un vultur care, tot hranindu-se cu cadavrele care întesau Pamântul, nu s-a mai întors. Apoi a trimis si alte pasari, dintre care s-a întors doar pasarea colibri, cu o ramura înfrunzita în cioc. Vazând în acest semn ca Pamântul începuse sa se reînnoiasca, Tezpi si familia lui au parasit corabia, s-au înmultit si au repopulat lumea.

Indienii chibcas din Columbia centrala spun ca ei au dus initial o viata de salbatici, fara legi, agricultura sau religie. Într-o zi a aparut printre ei un batrân din alt neam, pe nume Bochica, ce avea o barba lunga si deasa. Acesta i-a învatat cum sa-si înalte colibe si cum sa traiasca laolalta în societate. La câtva timp dupa el a aparut sotia sa, Chia, care era foarte frumoasa dar rea, placându-i nespus sa zadarniceasca eforturile altruiste ale sotului ei. Cum nu-i putea înfrunta direct puterea, Chia a folosit mijloace vrajitoresti pentru a provoca o mare inundatie, în care a murit cea mai mare parte a populatiei. Bochica s-a suparat foarte tare si a surghiunit-o pe Chia în cer, unde ea s-a transformat în Luna. Apoi Bochica a facut ca apele Potopului sa se risipeasca, i-a coborât pe supravietuitorii din muntii unde se refugiasera, le-a daruit legi, i-a învatat sa cultive pamântul si a instaurat cultul Soarelui, cu sarbatori, sacrificii si pelerinaje periodice. Dupa ce a terminat cu aceste lucruri a împartit puterea de a guverna între doua capetenii si si-a petrecut restul vietii ca un ascet, traind într-o contemplatie calma. Când s-a înaltat la cer, Bochica a devenit zeu.

Indienii canarieni din Ecuador relateaza povestea unui Potop din care au scapat doi frati, urcându-se pe vârful unui munte înalt. Pe masura ce apele cresteau, muntele se înalta tot mai sus, astfel încât fratii au supravietuit dezastrului.

Potrivit New Larousse Encyclopaedia of Mythology, indienii tupinamba din Brazilia spun ca Monan („Batrânul” sau „Strabunul”) a creat omenirea apoi a distrus-o prin foc si inundatii.

În Chile, indienii araucnaian din perioada pre-columbiana pastrau o traditie potrivit careia odinioara a avut loc un Potop din care au scapat cu viata foarte putini bastinasi, refugiindu-se pe înaltul munte Thegtheg („Tunatorul” sau „Scânteietorul”), care avea trei piscuri si capacitatea de a pluti pe apa (James George Frazer – Folklore in the Old Testament: Studies in Comparative Religion, Legend and Law). Ei spun ca „potopul a fost rezultatul unor eruptii vulcanice însotite de cutremure violente”.

Conform cartii The Mythology of South America a lui John Bierhorst, o legenda a indienilor yamana din Tara de Foc afirma ca, pe vremea marii framântari, femeia-luna s-a umplut de ura fata de oameni si a provocat Potopul. Toata lumea s-a înecat, în afara de cei putini care au reusit sa se refugieze pe cele cinci piscuri de munte neacoperite de apa. Tribul pehuenche din aceeasi Tara de Foc asociaza Diluviul cu o perioada de întunecime prelungita: „Soarele si Luna au cazut de pe cer si lumea a ramas astfel fara lumina, pâna când, în cele din urma, doi condori uriasi au adus Soarele si Luna înapoi pe cer”.

Într-o legenda a indienilor luiseno din sudul Californiei, un Potop a acoperit muntii si a ucis cea mai mare parte a omenirii. Numai câtiva au scapat, fugind pe cele mai înalte piscuri. Mituri similare s-au înregistrat si mai spre nord, la indienii huron. Iar o legenda a unui trib de munteni din familia algonquin relata cum Iepurele cel Mare, numit Michabo sau Messou, a refacut lumea dupa Potop cu ajutorul unui corb, al unei vidre si al unui sobolan moscat.

În secolul al XIX-lea, James W. Lynd relata în History of the Dakotas un mit al indienilor irochezi, care spune ca „marea si apele au cotropit odata Pamântul, astfel ca orice viata omeneasca a fost stârpita”. Indienii chickasaw afirmau ca lumea fusese distrusa de apa, „dar acea unica familie a fost salvata si câte doua animale din fiecare soi”. La rândul lor, indienii sioux vorbeau si ei despre o vreme când nu a mai existat pamânt uscat iar totii oamenii disparusera de pe lume.

Potrivit World Mythology, miturile indienilor hopi spun ca „prima lume a fost distrusa, ca pedeapsa pentru ticalosia oamenilor, de catre un foc a-toate-nimicitor, care a venit de sus si de jos. A doua lume s-a sfârsit când globul pamântesc s-a rasturnat de pe axa si totul s-a acoperit de gheata. A treia lume s-a terminat cu un potop universal. Lumea actuala este a patra. Soarta ei va depinde de purtarea locuitorilor sai, daca va fi sau nu conforma cu planurile Creatorului”.

Printre indienii inuiti din Alaska exista traditia unui Diluviu cumplit, însotit de un cutremur, care a maturat fata Pamântului atât de repede, încât numai câtiva oameni au reusit sa scape cu canoele sau sa se refugieze pe vârfurile celor mai înalti munti, împietriti de groaza.

tsunami

Un asemenea eveniment, întâlnit pe toata suprafata planetei noastre, nu poate fi o nascocire a imaginatiei stramosilor nostri. Mai ales ca s-au descoperit dovezi care sa sustina veridicitatea miturilor. În 1968, arheologul J. Manson Valentine a gasit ruinele unui oras la trei-cinci metri sub nivelul apei, pe coasta insulei North Bimini din Bahamas. În 1987, în apele de lânga insula Yonaguni din Japonia, ghidul turistic Kihachiro Aratake a descoperit la optsprezece metri sub suprafata oceanului un urias complex de structuri de piatra, sub forma unei piramide fara vârf, de marimea a doua terenuri de fotbal. Tot aici se gaseste si un chip urias din piatra. În anul 2000, o expeditie condusa de Paulina Zelitsky a descoperit pe coasta vestica a Cubei, la sase sute saptezeci de metri sub apa, ruinele unui oras imens, ce cuprindea cladiri megalitice, temple si piramide. Tot în 2000, în luna august, o echipa de cercetatori italieni a gasit în lacul Titicaca din muntii Anzi, la treizeci de metri sub apa, urme ale unui drum pavat, o terasa de piatra, un perete lung de opt sute de metri si un cap sculptat din piatra. E posibil ca acestea sa fie ruinele orasului Wanaku, despre care vorbesc legendele locale. Un alt aspect ciudat legat de lacul Titicaca este existenta în apele sale a unei specii de calut de mare, care în mod normal traieste doar în ape sarate, adica mari si oceane. În acelasi an, în luna septembrie, pe coasta turca a Marii Negre, arheologul marin Robert Ballard a descoperit o ferma la aproximativ o suta zece metri sub nivelul marii. În 2001, cercetatorii de la Institutul Oceanic din India au descoperit pe fundul golfului Khambhat, la câtiva kilometri de tarm, o imensa retea de cladiri din piatra, întinse pe o suprafata de opt kilometri patrati, ce formeaza doua orase. S-au recuperat mii de artefacte, unele având în jur de treizeci si doua de mii de ani. Iar la trei sute douazeci de kilometri nord-vest de golful Khambhat a fost gasit sub apa legendarul oras Dwarka, despre care miturile spun ca era resedinta zeului Krisna. În Marea Mediterana se afla aproape doua sute de orase scufundate. Robert Ballard si alti savanti au speculat ca ridicarea nivelului oceanului planetar a cauzat revarsarea Marii Mediterane peste un baraj natural, provocând un Potop ce a prins sub ape peste o suta cincizeci de mii de kilometri patrati de teren la o adâncime de peste o suta cincizeci de metri. Iar Sir Leonard Woolley povestea în cartea sa,Excavations at Ur („Sapaturile arheologice de la Ur”), ca în 1929, pe când lucrarile de la Cimitirul Regal din Ur se apropiau de sfârsit, la mai bine de trei metri sub namolul întarit s-au descoperit urmele unei civilizatii mult mai vechi. Urmele unei civilizatii vechi, ascunse sub straturi de namol, s-au gasit si în orasele Uruk, Cush, Suruppak (orasul eroului sumerian al Potopului) si Ninive, în cel din urma arheologii descoperind la adâncimea de optsprezece metri nu mai putin de treisprezece straturi de namol si nisip de rau. Singura explicatie plauzibila pentru aceste civilizatii îngropate sub metri de nisip si namol este ca, într-adevar, o mare inundatie a avut loc cândva, în trecut.

 

(va urma)

 

 

 

 

Preluare www.mixdecultura.ro

/de
, , , , , , , , , , , , , , ,

Potopul – mitul suprem in istoria universala (partea 1)

tsunami

Cel mai raspândit mit pe suprafata Pamântului este cel al Potopului. În prezent se cunosc peste cinci sute de legende diluviene în întreaga lume. Dupa o cercetare asupra a optzeci si sase dintre acestea , specialistul dr. Richard Andree a tras concluzia ca sasezeci si doua sunt complet independente de sursele mesopotamiene si ebraice. Ceea ce înseamna ca exista mari sanse ca un asemenea eveniment sa se fi întâmplat la un moment dat în trecutul omenirii.

Cea mai cunoscuta legenda diluviana este cea din Vechiul Testament. În capitolul sase al cartii Genezei, Dumnezeu a hotarât sa distruga oamenii din cauza rautatii acestora. S-a decis sa salveze o singura familie, a carui cap era Noe, un „om drept si neprihanit între oamenii timpului sau”.

arca lui NoeDumnezeu l-a învatat sa faca o corabie de lemn de salcâm, lunga de trei sute de coti, lata de cincizeci de coti si înalta de treizeci. Apoi i-a poruncit sa-si ia cu el în corabie nu doar sotia, fiii si nurorile, ci si câte o pereche din fiecare specie de animale. Cu o saptamâna înainte de catastrofa, Domnul s-a razgândit si i-a cerut lui Noe sa ia în corabie câte sapte perechi din animalele curate si câte o pereche din cele necurate. Capitolul al sapte-lea sustine ca „în anul sase sute al vietii lui Noe, în luna a doua, în ziua a douazeci si saptea a lunii acesteia, chiar în acea zi, s-au desfacut toate izvoarele adâncului celui mare si s-au deschis jgheaburile cerului; si a plouat pe pamânt patruzeci de zile si patruzeci de nopti”. Dupa ce s-a oprit ploaia, apa a mai crescut timp de o suta cincizeci de zile, ucigând toate vietuitoarele de pe Pamânt. Capitolul al opt-lea ne spune ca „în luna a saptea, în ziua a douazeci si saptea a lunii acesteia, s-a oprit corabia pe Muntii Ararat. Apa a scazut mereu pâna în luna a zecea; iar în ziua întâi a lunii a zecea s-au aratat vârfurile muntilor. Dupa patruzeci de zile, a deschis Noe fereastra, pe care o facuse la corabie, si a dat drumul corbului, ca sa vada de a scazut apa pe pamânt. Acesta, zburând, nu s-a mai întors pâna ce a secat apa de pe pamânt. Apoi, dupa el a trimis porumbelul, ca sa vada de s-a scurs apa de pe pamânt. Porumbelul însa, negasind loc de odihna pentru picioarele sale, s-a întors la el, în corabie; caci era înca apa pe toata fata pamântului. Si a întins Noe mâna si l-a apucat si l-a bagat la sine, în corabie. Si asteptând înca alte sapte zile, a dat iarasi drumul porumbelului din corabie, si porumbelul s-a întors la el, spre seara, si iata avea în ciocul sau o ramura verde de maslin. Atunci a cunoscut Noe ca s-a scurs apa de pe fata pamântului. Mai zabovind înca alte sapte zile, iarasi a dat drumul porumbelului si el nu s-a mai întors. Iar în anul sase sute unu al vietii lui Noe, în ziua întâi a lunii întâi, secând apa de pe pamânt, a ridicat Noe acoperisul corabiei si a privit, si iata se zbârcise fata pamântului. Iar în luna a doua, la douazeci si sapte ale lunii acesteia, pamântul era uscat”. Atunci i-a poruncit Dumnezeu lui Noe sa iasa din corabie si sa elibereze animalele. Dupa ce a îndeplinit ordinele primite, Noe a jertfit câteva animale în cinstea Domnului. Acestuia i-a placut mireasma jertfelor si s-a hotarât sa nu mai distruga niciodata omenirea. Ba, mai mult, în capitolul al noualea, Dumnezeu aseaza curcubeul pe cer ca semn al legamântului dintre el si oameni. Coranul, cartea sfânta a musulmanilor, confirma povestea biblica a Potopului.

 

Cartea lui Enoh ofera amanunte suplimentare despre Potop, desi de multe ori contradictorii. În capitolul zece, Dumnezeu îl trimite pe arhanghelul Uriel la Noe sa-l anunte ca se apropie Potopul si sa-l învete cum sa se salveze. Capitolele cincizeci si patru si optzeci si noua sustin ca Enoh stia deja de venirea Diluviului, primind aceasta informatie printr-o viziune. În capitolul sasezeci si cinci, el este cel care îl dezvaluie lui Noe cataclismul ce va urma. Enoh sustine ca Dumnezeu i-a dezvaluit adevaratul motiv al calamitatii: oamenii trebuiau distrusi din pricina învataturilor primite de la îngerii Veghetori. În capitolul sasezeci si sapte, „cuvântul lui Dumnezeu” l-a anuntat pe Noe ca el va supravietui unei urgii ce va veni în curând, fara a specifica despre ce este vorba, mentionând totusi ca îngerii sunt cei care construiesc arca salvatoare: „si acum îngerii mestesugesc o lucrare din lemn, si când ei vor încheia lucrarea lor îmi voi pune mâna peste ea si o voi pazi, si din ea va iesi samânta vietii, si se va produce o schimbare ca Pamântul sa nu ramâna nelocuit”.potop 1

Potopul este amintit si în alte carti biblice, ce mentioneaza ca uriasii, copiii îngerilor cu pamântencele, au murit în acel cataclism: „Tu pe cei care mai înainte au facut strâmbatate, între care si uriasi erau, care întru vitejie si întru îndrazneala nadajduiau, i-ai pierdut, aducând peste ei apa nemasurata” (Cartea a treia a Macabeilor 2:4); „Iar de demult, când au pierit trufasii uriasi, nadejdea întregii lumi a scapat într-o barca si barca, îndrumata de mâna Ta, a lasat omenirii samânta urmasilor” (Cartea întelepciunii lui Solomon 14:6). Acelasi lucru îl sustine si Apocalipsa lui Baruh, dându-ne chiar numarul exact de uriasi înecati: patru milioane nouazeci de mii. Însa Cartea lui Enoh nu este de acord cu aceasta ipoteza, afirmând ca nu Potopul a distrus uriasii, ci arhanghelul Gavriel, care i-a facut sa se ucida între ei. Geneza biblica nu specifica nimic despre destinul uriasilor si al îngerilor decazuti, însa varianta oficiala a crestinismului si a iudaismului este ca uriasii au fost distrusi de marele Potop.

Se presupune ca aceste legende evreiesti au fost inspirate din cele mesopotamiene, israelitii având acces la ele în timpul exilului babilonian. În Epopeea lui Ghilgames, datând de prin mileniul al treilea î.Hr., zeul Enlil, deranjat din somn de harmalaia oamenilor, a cerut în Consiliul zeilor nimicirea acestora. Drept urmare, zeii au aprobat distrugerea pamântenilor printr-un Potop. Zeul Ea nu a fost de acord cu aceasta decizie si l-a învatat pe regele Utnapistim („Cel ce a gasit viata”) sa-si faca o corabie în care sa ia „samânta tuturor fapturilor vii”. Utnapistim a construit corabia în forma de cub, dupa masurile date de zeu (lungimea si latimea de o suta douazeci de coti, cu sapte punti supraetajate), si si-a îmbarcat alaturi de el toate rudele, toate felurile de animale si multi mestesugari. Când a început urgia, zeii s-au speriat si s-au retras în cer. „Vreme de sase zile si nopti vântul a suflat, suvoiul, furtuna si potopul au coplesit lumea, naprasna si puhoaiele au bântuit laolalta ca ostirile în batalie”, sustine epopeea. Corabia a acostat pe vârful muntelui Nisir, iar Utnapistim a dat drumul unei porumbite si unei rândunici care, neavând unde sa se aseze, s-au întors. În final a eliberat si un corb „care a vazut ca apele se trasesera, a mâncat, a zburat în târcoale, a croncanit si nu s-a mai întors”. Utnapistim a coborât de pe corabie si a adus jertfe zeilor. „Când zeii au simtit dulcea mireasma, s-au adunat ca mustele la jertfelnic”. Enlil si-a dat seama ca a facut o greseala încercând sa distruga omenirea si a promis ca nu va mai încerca acest lucru, iar Utnapistim si sotia sa au primit nemurirea ca rasplata.

Acesta însa nu este singurul mit mesopotamian care pastreaza povestea potopului. În textul akkadian Epopeea lui Atra-Hasis, Enlil este deranjat de înmultirea oamenilor si cere Consiliului zeilor decimarea omenirii prin epidemii si foamete. Enki nu este de acord cu aceasta hotarâre si îi învata pe oameni sa nu se mai închine zeilor si sa se revolte împotriva lor. Apoi trimite „razboinicii apelor” cu hrana pentru muritori. Enlil convoaca din nou Consiliul zeilor si cere ca omenirea sa fie distrusa printr-un Potop. La fel ca în Epopeea lui Ghilgames, Enki alege un muritor pe care îl anunta de cataclismul iminent si îl învata sa-si construiasca o corabie. Eroul din Suruppak, numit aici Atra-Hasis („Cel foarte întelept”), se salveaza împreuna cu familia sa. Dupa retragerea apelor, aduce ofrande zeilor care, morti de foame, se napustesc asupra fripturii ca vulturii. În versiunea preotului babilonian Berossus, citat de Abydenus, zeul Kronos i-a dezvaluit muritorului Ziusudra (Xisuthros în greaca veche) ca va avea loc un Potop în ziua a cincisprezecea a lunii Daisos (a doua luna a anului) si i-a ordonat sa adune în orasul Sippar toate scrierile pe care le putea gasi, apoi sa plece în Armenia.

Pe lânga aceste texte, exista si alte referiri mesopotamiene despre Potop. Listele regilor sumerieni împart conducatorii Pamântului în doua parti: cei care au domnit înainte si cei care au domnit dupa Diluviu. Asurbanibal, regele Asiriei, care a strâns o biblioteca impresionanta de tablite de lut, se lauda într-o inscriptie comemorativa ca a reusit sa citeasca „inscriptii pe piatra, de dinainte de Potop”. Un text akkadian, care vorbeste despre nume si originile lor, lauda un rege ca fiind „din samânta pastrata de dinainte de Potop”. Unele texte stiintifice afirma ca sursele lor sunt „vechile înscrisuri, ale înteleptilor de dinainte de Potop”. Iar un altul, ce vorbeste despre regele Ur-Ninurta, aminteste aceiasi catastrofa globala:

„În acea zi, în acea zi de demult,

În acea noapte, în acea noapte de demult,

În anul acela, în anul acela de demult,

Când a avut loc Potopul”.

tsunami

Hitat, o culegere din secolul al XV-lea, alcatuita de Muhammad Al Makrizi (1364-1442), cuprinzând texte ale cronicarilor copti, contine numeroase referiri la inundatia globala. Cronicarul Al Haukali spune ca piramidele de la Gizeh au fost ridicate numai ca un dig de aparare împotriva Diluviului. În capitolul Urme ramase din secolele trecute, Al-Beruni scria ca persii considerau ca Potopul nu a avut loc în toata lumea, ci doar în Siria si într-o parte din Apus, pe vremea lui Tahmurat. Capitolul treizeci si trei din Hitat afirma ca zeul Hermes Trismegistos a citit în stele despre venirea Potopului, drept pentru care a ordonat ridicarea piramidelor în care a ascuns comori, scrieri ale învatatilor si tot ce trebuia salvat de la disparitie.

Un text funerar descoperit în mormântul faraonului Seti I vorbeste despre nimicirea omenirii pacatoase de catre un Diluviu. Iar învatatul Ibrahim B. Wasif Sah al-Katib scria în Stiri despre Egipt si minunile sale ca regele Saurid a avut un vis în care „Pamântul s-a întors pe dos cu tot cu locuitorii sai, îngroziti, oamenii au fugit care încotro, stelele cadeau, se loveau unele de altele facând un zgomot asurzitor”. Regele nu a povestit nimanui visul sau dar, dupa câteva zile, a visat ceva asemanator. Atunci i-a chemat pe toti cei o suta treizeci de prezicatori ai sai si le-a povestit ambele vise. Acestia le-au deslusit spunând ca în lume se va petrece un eveniment important: va veni Potopul si dupa aceea o vâlvataie, coborâta din constelatia Leului, ca sa treaca lumea prin foc. Auzind aceste lucruri, Saurid s-a hotarât sa ridice piramidele de la Gizeh. „În piramide si în acoperisurile lor, în pereti si coloane, au fost înglobate toate stiintele secrete ale egiptenilor, constelatiile au fost desenate pe ele (…) în plus si stiinta talismanelor, aritmetica si geometria (…), clare pentru cei care le cunoateau scrierea”.

Un mit african de pe cursul inferior al fluviului Congo afirma ca „demult, Soarele s-a întâlnit cu Luna si a aruncat cu noroi în ea, ceea ce a facut-o mai putin luminoasa. Când s-a întâmplat aceasta întâlnire, a avut loc o mare inundatie”.

În legendele grecilor antici, titanul Prometheus, creatorul oamenilor, a avut un fiu cu o pamânteanca. Baiatul, care a fost numit Deucalion si a domnit peste Tara Ftiei din Tesalia, s-a casatorit cu Pyrrha, fiica lui Epimetheus (fratele lui Prometheus) si a Pandorei. Când Zeus s-a hotarât sa distruga lumea printr-un Potop, Deucalion, avertizat de tatal sau, a construit o lada de lemn în care a depozitat „toate cele de trebuinta” si s-a urcat în ea împreuna cu Pyrrha. Pe lânga ei, au mai supravietuit doar câtiva oameni care fugisera pe cei mai înalti munti. Deucalion si Pyrrha au plutit pe apa noua zile si noua nopti, acostând în cele din urma pe muntele Parnas, unde au adus jertfe zeilor. Încântat de ofrande, Zeus l-a trimis pe Hermes la Deucalion, permitându-i sa ceara orice doreste. Cum Deucalion si-a dorit noi oameni, Zeus l-a învatat sa ia pietre de jos si sa le arunce peste umar. Pietrele aruncate astfel de Deucalion au devenit barbati, iar cele aruncate de Pyrrha, femei.

(va urma)

 

Preluare www.mixdecultura.ro

/de
, , , , , , ,

Cancerul poate fi ameliorat de consumul de gutui

gutui 1

Cancerul poate fi ameliorat de consumul de gutui

Exista o traditie la vechii greci prin care la nunta unui cuplu tanar acestora le era oferit un cos plin cu gutui. Aceasta traditie izvoreste din legenda frumoasei Afrodita despre care se spune ca s-a nascut din spuma marii si a iesit din mare tinand in maini un cos cu gutui.

Afrodita

La fel ca orice traditie, si aceasta are un sambure de adevar, asa ca am vrut sa stiu de ce dintre toate fructele, se spune despre Afrodita ca a ales gutuia. Si iata ce am aflat despre fructul care anunta venirea toamnei:

 

Datorita culorii sale galbene, este lesne de inteles de ce gutuia a fost numita „fructul de aur”, dar nu doar culoarea este cea care o face deosebita printre fructele toamnei, ci si excelentele sale proprietati terapeutice.

Gutuile intaresc sistemul imunitar tratand anemia, revigoreaza si redau pofta de mancare, combat afectiunile hepato-biliare. Gutuia este si bogata in vitamine (A, B1, B2, B6, C, E) dar are in compozitie si minerale importante dintre care amintesc fierul, calciul, sodiul, potasiul fosforul si magneziu.

Precum se vede, gutuia constituie un veritabil  coctail de sanatate pentru trup si pentru minte. Complexul de B-uri face ca acest fruct, pe langa gustul dulce acrisor, sa aduca si sanatatea psihicului, vitamina B fiind binecunoscuta pentru influenta sa in alungarea stresului si combaterea starilor depresive. Dupa fiecare masa, la desert se poate servi ca fruct crud, sub forma de dulceata de gutui, sau chiar compot.

La tara, se obisnuia ca dupa coacerea gutuilor, femeile sa aseze la ferestrele casei cate una doua gutui pentru linistirea tuturor celor din casa si pentru parfumarea incaperilor.

gutui

Pectina din compozitia gutuii te fereste de raceala, de infectii si de marirea colesterolului. Vrei sa nu racesti la venirea frigului? Mananca in fiecare zi cate o gutuie si vei vedea ca vei trece peste toamna fara a fi afectat de schimbarea de temperatura.

Datorita proprietatilor sale diuretice si dezinfectante, un alt efect este acela de a ameliora cistita, gutuia fiind folosita pentru tratarea acestei afectiuni sub forma sucului de gutuie (50-100 ml/zi).

Si colita poate fi vindecata cu ajutorul acestui fruct-minune. 20 g de seminte de gutuie se fierb la foc mic in 200 ml apa pana ce lichidul scade la jumatate, apoi se strecoara bine si se bea. Pentru un efect mai puternic puteti combina 150 grame de gutuie razuita cu miere de albine, astfel putand beneficia si de proprietatile minunate ale mierii de albine.

 

Sucul proaspat de gutuie ajuta la tratarea insuficientei pancreatice. Uita de medicamente si bea cate un pahar de suc de gutui pe zi. Pe langa efectul racoritor, vei beneficia si de calitatile vindecatoare ale acesteia.

 

Infuzia din frunze de gutui este utila in combaterea diareii.

 

Cancerul poate fi ameliorat de consumul de gutui proaspete sau sub forma de nectar din pulpa. Medicii au observat faptul ca vitamina B17 (substanta prezenta in compozitia gutuilor) ajuta la distrugerea celulelor maligne fara a afecta celulele  normale.

dulceata gutui

Gutuile se culeg toamna, incepand cu luna septembrie, fructele galbene si tari fiind cele potrivite pentru consum. Un fapt mai putin cunoscut este acela ca gutuile pot fi pastrate in pungi de plastic bagate la frigider chiar si doua trei luni fara a-si pierde din propietati. Din fericire, in timpurile moderne nu este nevoie sa asteptam venirea toamnei pentru a putea consuma aceste fructe deosibite, acestea gasindu-se in orice anotimp in oferta de produse ale magazinelor.

Va doresc multa sanatate!

 

 

Articol scris de Catalin Bogdan

Puteti distribui acest articol pe retelele de socializare. Preluarea acestuia pe alte siteuri se face doar cu acordul scris al autorului.

 

/de