Arhiva tag-ul pentru: marduk

Cel mai raspândit mit pe suprafata Pamântului este cel al Potopului. În prezent se cunosc peste cinci sute de legende diluviene în întreaga lume. Dupa o cercetare asupra a optzeci si sase dintre acestea , specialistul dr. Richard Andree a tras concluzia ca sasezeci si doua sunt complet independente de sursele mesopotamiene si ebraice. Ceea ce înseamna ca exista mari sanse ca un asemenea eveniment sa se fi întâmplat la un moment dat în trecutul omenirii.

Cea mai cunoscuta legenda diluviana este cea din Vechiul Testament. În capitolul sase al cartii Genezei, Dumnezeu a hotarât sa distruga oamenii din cauza rautatii acestora. S-a decis sa salveze o singura familie, a carui cap era Noe, un „om drept si neprihanit între oamenii timpului sau”.

Dumnezeu l-a învatat sa faca o corabie de lemn de salcâm, lunga de trei sute de coti, lata de cincizeci de coti si înalta de treizeci. Apoi i-a poruncit sa-si ia cu el în corabie nu doar sotia, fiii si nurorile, ci si câte o pereche din fiecare specie de animale. Cu o saptamâna înainte de catastrofa, Domnul s-a razgândit si i-a cerut lui Noe sa ia în corabie câte sapte perechi din animalele curate si câte o pereche din cele necurate. Capitolul al sapte-lea sustine ca „în anul sase sute al vietii lui Noe, în luna a doua, în ziua a douazeci si saptea a lunii acesteia, chiar în acea zi, s-au desfacut toate izvoarele adâncului celui mare si s-au deschis jgheaburile cerului; si a plouat pe pamânt patruzeci de zile si patruzeci de nopti”. Dupa ce s-a oprit ploaia, apa a mai crescut timp de o suta cincizeci de zile, ucigând toate vietuitoarele de pe Pamânt. Capitolul al opt-lea ne spune ca „în luna a saptea, în ziua a douazeci si saptea a lunii acesteia, s-a oprit corabia pe Muntii Ararat. Apa a scazut mereu pâna în luna a zecea; iar în ziua întâi a lunii a zecea s-au aratat vârfurile muntilor. Dupa patruzeci de zile, a deschis Noe fereastra, pe care o facuse la corabie, si a dat drumul corbului, ca sa vada de a scazut apa pe pamânt. Acesta, zburând, nu s-a mai întors pâna ce a secat apa de pe pamânt. Apoi, dupa el a trimis porumbelul, ca sa vada de s-a scurs apa de pe pamânt. Porumbelul însa, negasind loc de odihna pentru picioarele sale, s-a întors la el, în corabie; caci era înca apa pe toata fata pamântului. Si a întins Noe mâna si l-a apucat si l-a bagat la sine, în corabie. Si asteptând înca alte sapte zile, a dat iarasi drumul porumbelului din corabie, si porumbelul s-a întors la el, spre seara, si iata avea în ciocul sau o ramura verde de maslin. Atunci a cunoscut Noe ca s-a scurs apa de pe fata pamântului. Mai zabovind înca alte sapte zile, iarasi a dat drumul porumbelului si el nu s-a mai întors. Iar în anul sase sute unu al vietii lui Noe, în ziua întâi a lunii întâi, secând apa de pe pamânt, a ridicat Noe acoperisul corabiei si a privit, si iata se zbârcise fata pamântului. Iar în luna a doua, la douazeci si sapte ale lunii acesteia, pamântul era uscat”. Atunci i-a poruncit Dumnezeu lui Noe sa iasa din corabie si sa elibereze animalele. Dupa ce a îndeplinit ordinele primite, Noe a jertfit câteva animale în cinstea Domnului. Acestuia i-a placut mireasma jertfelor si s-a hotarât sa nu mai distruga niciodata omenirea. Ba, mai mult, în capitolul al noualea, Dumnezeu aseaza curcubeul pe cer ca semn al legamântului dintre el si oameni. Coranul, cartea sfânta a musulmanilor, confirma povestea biblica a Potopului.

Cartea lui Enoh ofera amanunte suplimentare despre Potop, desi de multe ori contradictorii. În capitolul zece, Dumnezeu îl trimite pe arhanghelul Uriel la Noe sa-l anunte ca se apropie Potopul si sa-l învete cum sa se salveze. Capitolele cincizeci si patru si optzeci si noua sustin ca Enoh stia deja de venirea Diluviului, primind aceasta informatie printr-o viziune. În capitolul sasezeci si cinci, el este cel care îl dezvaluie lui Noe cataclismul ce va urma. Enoh sustine ca Dumnezeu i-a dezvaluit adevaratul motiv al calamitatii: oamenii trebuiau distrusi din pricina învataturilor primite de la îngerii Veghetori. În capitolul sasezeci si sapte, „cuvântul lui Dumnezeu” l-a anuntat pe Noe ca el va supravietui unei urgii ce va veni în curând, fara a specifica despre ce este vorba, mentionând totusi ca îngerii sunt cei care construiesc arca salvatoare: „si acum îngerii mestesugesc o lucrare din lemn, si când ei vor încheia lucrarea lor îmi voi pune mâna peste ea si o voi pazi, si din ea va iesi samânta vietii, si se va produce o schimbare ca Pamântul sa nu ramâna nelocuit”.

Potopul este amintit si în alte carti biblice, ce mentioneaza ca uriasii, copiii îngerilor cu pamântencele, au murit în acel cataclism: „Tu pe cei care mai înainte au facut strâmbatate, între care si uriasi erau, care întru vitejie si întru îndrazneala nadajduiau, i-ai pierdut, aducând peste ei apa nemasurata” (Cartea a treia a Macabeilor 2:4); „Iar de demult, când au pierit trufasii uriasi, nadejdea întregii lumi a scapat într-o barca si barca, îndrumata de mâna Ta, a lasat omenirii samânta urmasilor” (Cartea întelepciunii lui Solomon 14:6). Acelasi lucru îl sustine si Apocalipsa lui Baruh, dându-ne chiar numarul exact de uriasi înecati: patru milioane nouazeci de mii. Însa Cartea lui Enoh nu este de acord cu aceasta ipoteza, afirmând ca nu Potopul a distrus uriasii, ci arhanghelul Gavriel, care i-a facut sa se ucida între ei. Geneza biblica nu specifica nimic despre destinul uriasilor si al îngerilor decazuti, însa varianta oficiala a crestinismului si a iudaismului este ca uriasii au fost distrusi de marele Potop.

Se presupune ca aceste legende evreiesti au fost inspirate din cele mesopotamiene, israelitii având acces la ele în timpul exilului babilonian. În Epopeea lui Ghilgames, datând de prin mileniul al treilea î.Hr., zeul Enlil, deranjat din somn de harmalaia oamenilor, a cerut în Consiliul zeilor nimicirea acestora. Drept urmare, zeii au aprobat distrugerea pamântenilor printr-un Potop. Zeul Ea nu a fost de acord cu aceasta decizie si l-a învatat pe regele Utnapistim („Cel ce a gasit viata”) sa-si faca o corabie în care sa ia „samânta tuturor fapturilor vii”. Utnapistim a construit corabia în forma de cub, dupa masurile date de zeu (lungimea si latimea de o suta douazeci de coti, cu sapte punti supraetajate), si si-a îmbarcat alaturi de el toate rudele, toate felurile de animale si multi mestesugari. Când a început urgia, zeii s-au speriat si s-au retras în cer. „Vreme de sase zile si nopti vântul a suflat, suvoiul, furtuna si potopul au coplesit lumea, naprasna si puhoaiele au bântuit laolalta ca ostirile în batalie”, sustine epopeea. Corabia a acostat pe vârful muntelui Nisir, iar Utnapistim a dat drumul unei porumbite si unei rândunici care, neavând unde sa se aseze, s-au întors. În final a eliberat si un corb „care a vazut ca apele se trasesera, a mâncat, a zburat în târcoale, a croncanit si nu s-a mai întors”. Utnapistim a coborât de pe corabie si a adus jertfe zeilor. „Când zeii au simtit dulcea mireasma, s-au adunat ca mustele la jertfelnic”. Enlil si-a dat seama ca a facut o greseala încercând sa distruga omenirea si a promis ca nu va mai încerca acest lucru, iar Utnapistim si sotia sa au primit nemurirea ca rasplata.

Acesta însa nu este singurul mit mesopotamian care pastreaza povestea potopului. În textul akkadian Epopeea lui Atra-Hasis, Enlil este deranjat de înmultirea oamenilor si cere Consiliului zeilor decimarea omenirii prin epidemii si foamete. Enki nu este de acord cu aceasta hotarâre si îi învata pe oameni sa nu se mai închine zeilor si sa se revolte împotriva lor. Apoi trimite „razboinicii apelor” cu hrana pentru muritori. Enlil convoaca din nou Consiliul zeilor si cere ca omenirea sa fie distrusa printr-un Potop. La fel ca în Epopeea lui Ghilgames, Enki alege un muritor pe care îl anunta de cataclismul iminent si îl învata sa-si construiasca o corabie. Eroul din Suruppak, numit aici Atra-Hasis („Cel foarte întelept”), se salveaza împreuna cu familia sa. Dupa retragerea apelor, aduce ofrande zeilor care, morti de foame, se napustesc asupra fripturii ca vulturii. În versiunea preotului babilonian Berossus, citat de Abydenus, zeul Kronos i-a dezvaluit muritorului Ziusudra (Xisuthros în greaca veche) ca va avea loc un Potop în ziua a cincisprezecea a lunii Daisos (a doua luna a anului) si i-a ordonat sa adune în orasul Sippar toate scrierile pe care le putea gasi, apoi sa plece în Armenia.

Pe lânga aceste texte, exista si alte referiri mesopotamiene despre Potop. Listele regilor sumerieni împart conducatorii Pamântului în doua parti: cei care au domnit înainte si cei care au domnit dupa Diluviu. Asurbanibal, regele Asiriei, care a strâns o biblioteca impresionanta de tablite de lut, se lauda într-o inscriptie comemorativa ca a reusit sa citeasca „inscriptii pe piatra, de dinainte de Potop”. Un text akkadian, care vorbeste despre nume si originile lor, lauda un rege ca fiind „din samânta pastrata de dinainte de Potop”. Unele texte stiintifice afirma ca sursele lor sunt „vechile înscrisuri, ale înteleptilor de dinainte de Potop”. Iar un altul, ce vorbeste despre regele Ur-Ninurta, aminteste aceiasi catastrofa globala:

„În acea zi, în acea zi de demult,

În acea noapte, în acea noapte de demult,

În anul acela, în anul acela de demult,

Când a avut loc Potopul”.

Hitat, o culegere din secolul al XV-lea, alcatuita de Muhammad Al Makrizi (1364-1442), cuprinzând texte ale cronicarilor copti, contine numeroase referiri la inundatia globala. Cronicarul Al Haukali spune ca piramidele de la Gizeh au fost ridicate numai ca un dig de aparare împotriva Diluviului. În capitolul Urme ramase din secolele trecute, Al-Beruni scria ca persii considerau ca Potopul nu a avut loc în toata lumea, ci doar în Siria si într-o parte din Apus, pe vremea lui Tahmurat. Capitolul treizeci si trei din Hitat afirma ca zeul Hermes Trismegistos a citit în stele despre venirea Potopului, drept pentru care a ordonat ridicarea piramidelor în care a ascuns comori, scrieri ale învatatilor si tot ce trebuia salvat de la disparitie.

Un text funerar descoperit în mormântul faraonului Seti I vorbeste despre nimicirea omenirii pacatoase de catre un Diluviu. Iar învatatul Ibrahim B. Wasif Sah al-Katib scria în Stiri despre Egipt si minunile sale ca regele Saurid a avut un vis în care „Pamântul s-a întors pe dos cu tot cu locuitorii sai, îngroziti, oamenii au fugit care încotro, stelele cadeau, se loveau unele de altele facând un zgomot asurzitor”. Regele nu a povestit nimanui visul sau dar, dupa câteva zile, a visat ceva asemanator. Atunci i-a chemat pe toti cei o suta treizeci de prezicatori ai sai si le-a povestit ambele vise. Acestia le-au deslusit spunând ca în lume se va petrece un eveniment important: va veni Potopul si dupa aceea o vâlvataie, coborâta din constelatia Leului, ca sa treaca lumea prin foc. Auzind aceste lucruri, Saurid s-a hotarât sa ridice piramidele de la Gizeh. „În piramide si în acoperisurile lor, în pereti si coloane, au fost înglobate toate stiintele secrete ale egiptenilor, constelatiile au fost desenate pe ele (…) în plus si stiinta talismanelor, aritmetica si geometria (…), clare pentru cei care le cunoateau scrierea”.

Un mit african de pe cursul inferior al fluviului Congo afirma ca „demult, Soarele s-a întâlnit cu Luna si a aruncat cu noroi în ea, ceea ce a facut-o mai putin luminoasa. Când s-a întâmplat aceasta întâlnire, a avut loc o mare inundatie”.

În legendele grecilor antici, titanul Prometheus, creatorul oamenilor, a avut un fiu cu o pamânteanca. Baiatul, care a fost numit Deucalion si a domnit peste Tara Ftiei din Tesalia, s-a casatorit cu Pyrrha, fiica lui Epimetheus (fratele lui Prometheus) si a Pandorei. Când Zeus s-a hotarât sa distruga lumea printr-un Potop, Deucalion, avertizat de tatal sau, a construit o lada de lemn în care a depozitat „toate cele de trebuinta” si s-a urcat în ea împreuna cu Pyrrha. Pe lânga ei, au mai supravietuit doar câtiva oameni care fugisera pe cei mai înalti munti. Deucalion si Pyrrha au plutit pe apa noua zile si noua nopti, acostând în cele din urma pe muntele Parnas, unde au adus jertfe zeilor. Încântat de ofrande, Zeus l-a trimis pe Hermes la Deucalion, permitându-i sa ceara orice doreste. Cum Deucalion si-a dorit noi oameni, Zeus l-a învatat sa ia pietre de jos si sa le arunce peste umar. Pietrele aruncate astfel de Deucalion au devenit barbati, iar cele aruncate de Pyrrha, femei.

(va urma)

Preluare www.mixdecultura.ro