Prima parte a acestei serii o puteti citi aici.
Un mit norvegian, consemnat de New Larousse Encyclopaedia of Mythology, vorbeste de asemenea despre Potop: „toate râurile, toate marile s-au umflat si s-au revarsat. Pretutindeni, valurile se ciocneau de valuri. Se înaltau si clocoteau încet peste toate cele. Pamântul s-a scufundat sub nivelul marii”. Doar doi oameni au supravietuit urgiei, închisi în interiorul copacului Yggdrasil, care sustinea Universul. Bineînteles, acestia au fost stramosii noii generatii de oameni.
Cartea celtica Lebor Gabála Érenn („Cartea invaziei Irlandei”) din secolul al XII-lea, mentioneaza si ea o mare inundatie. În Irlanda, singurii supravietuitori ai Potopului au fost fomorii, niste monstri jumatate umani si jumatate animale. În lume au ramas în viata doar cincizeci si trei de oameni (trei barbati si cincizeci de femei). Barbatii si-au împartit femeile între ei: Fintán mac Bóchra le-a luat pe Cessair si alte saisprezece femei, Bith, tatal lui Cessair, le-a ales pe Bairrfhind si înca saisprezece femei, iar timonierului Ladra i-au ramas celelalte saisprezece. Se spune ca Fintán a mai trait înca cinci mii cinci sute de ani dupa potop.
În India, înteleptul Manu, într-o zi pe când îsi facea ablutiunile, a gasit în causul palmei un pestisor care i-a cerut sa-l lase în viata. Facându-i-se mila, Manu a pus pestele într-un ulcior. A doua zi pestele crescuse atât de mare, încât înteleptul a fost nevoit sa-l arunce într-un lac. Curând, lacul a devenit prea mic iar pestele, care în realitate era o manifestare a zeului Visnu, a cerut sa fie aruncat în mare. Apoi l-a prevenit pe Manu ca se apropie un Potop. I-a trimis o corabie uriasa, cu porunca s-o încarce cu câte o pereche de animale din fiecare specie si seminte de-ale fiecarei plante, apoi sa urce si el la bord. Nu dupa mult timp, apele oceanului s-au umflat si au înghitit totul. Visnu, transformat într-un peste enorm cu solzi de aur si un corn în frunte, a tras corabia pâna pe piscul „Muntelui din Miazanoapte”. Dupa ce s-au retras apele, Manu a coborât de pe corabie. Dupa un an a iesit din ape o femeie care s-a declarat a fi „fiica lui Manu”. Cei doi s-au casatorit si au avut multi copii, devenind astfel stramosii actualului neam omenesc.
Vechii carturari iezuiti care s-au numarat printre primii vizitatori europeni ai Chinei au avut ocazia sa studieze, în Biblioteca Imperiala, o lucrare compusa din patru mii trei sute douazeci de volume, despre care se spunea ca fusese mostenita din cele mai vechi timpuri si contine „toate cunostintele”. Aceasta carte enorma cuprindea si un numar de traditii care relatau consecintele pe care le-a avut de suportat omenirea când s-a revoltat împotriva zeilor cei mari, iar ordinea s-a transformat în dezordine: „Planetele si-au modificat traiectoriile. Cerul a coborât mai jos înspre nord. Soarele, Luna si stelele si-au schimbat miscarile. Pamântul s-a desfacut în bucati, iar apele de la sânul sau s-au repezit în sus cu violenta si au inundat uscatul”. Conform lui Gustav Schlegel în Uranographie chinoise (1875), în China se spunea ca au pierit zece epoci de la începuturile timpului pâna la Confucius. La sfârsitul fiecarei astfel de epoci, numite kis, „într-o convulsie generala a naturii, marea iese din matca ei, muntii tâsnesc din pamânt, râurile îsi schimba cursurile fiintele omenesti si toate celelalte sunt nimicite, iar vechile urme se sterg”.
Indigenii chewong din Malayezia cred ca propria lor lume, pe care o numesc Pamântul sapte, se întoarce din când în când cu susul în jos, astfel încât totul este inundat si distrus. Totusi, prin interventia zeului creator Tohan, noua suprafata plata, care înainte a fost partea de dedesubt a Pamântului sapte, este plamadita sub forma de munti, vai si câmpii. Sunt plantati copaci noi si se nasc oameni noi.
Un mit diluvian din Laos si din nordul Thailandei afirma ca, demult, în împaratia de sus locuiau niste fiinte numite then, iar stapânii lumii de jos erau trei barbati de seama: Pu Leng Seung, Khun K’an si Khun K’et. Într-o zi, then-ii au anuntat ca, înainte de fiecare masa, oamenii trebuie sa le dea o parte din mâncare, în semn de respect. Oamenii au refuzat si, atunci, furiosi, then-ii au provocat un Potop care a devastat întreaga lume. Cei trei barbati de seama au construit o pluta, pe care au cladit o casuta, si s-au îmbarcat pe ea împreuna cu mai multe femei si copii. În acest mod, ei si urmasii lor au supravietuit Potopului.
Sir James George Frazer scria în Folklore in the Old Testament: Studies in Comparative Religion, Legend and Law ca indigenii kareni din Birmania au traditii despre un Diluviu global din care au scapat doi frati, pe o pluta.
În mitologia vietnameza, un frate si o sora au supravietuit Potopului într-un cufar mare de lemn, care continea câte o pereche din fiecare specie de animale.
Cronica de la Akakor, povestita de Tatunca Nara (seful triburilor Ugha-Mangulala, Dacea si Baioha) si scrisa de Karl Brugger, vorbeste despre un Potop care a avut loc în anul 14.386 î.Hr., însotit de o rasturnare a climei.
Egerton Sykes nota în Dictionary of Non-Classical Mythology din 1961 ca exista unele traditii japoneze potrivit carora insulele din Pacific ale Oceaniei s-au format dupa ce s-au retras apele unui mare Potop.
Un mit al bastinasilor din Hawaii povesteste cum a fost distrusa lumea de un Diluviu si refacuta apoi de zeul Tangaloa. Iar samoanii cred ca odinioara a avut loc o inundatie care a stârpit aproape toata omenirea, supravietuind doar doua fiinte omenesti care au plecat pe mare cu o barca pentru a poposi, în cele din urma, în arhipelagul samoan.
Potrivit volumului World Mythology, mai multe triburi aborigene din Australia, în special cele ale caror regiuni traditionale se afla pe coasta tropicala de nord, îsi pun propriile origini pe seama unui mare Potop care a maturat peisajul si societatea dinainte. Totodata, în miturile originare ale multor alte triburi, sarpele cosmic Yurlunggur este facut raspunzator pentru Diluviu.
Cartea sacra a mayasilor, Popol Vuh, sustine ca, la scurt timp dupa începutul timpului, zeul Inima Cerului a creat primele fiinte, niste „chipuri facute din lemn, care aratau ca oamenii si vorbeau ca oamenii”. Deoarece aceste fapturi „nu l-au tinut minte pe creatorul lor”, Marele Zeu s-a hotarât sa le distruga printr-un Potop. „Din cer a cazut o rasina grea (…) fata pamântului s-a întunecat si a început o ploaie neagra care a cazut zi si noapte (…) Fapturile de lemn au fost coplesite, nimicite, strivite si ucise”. A supravietuit doar un cuplu, „Tatal cel Mare si Mama cea Mare”, care a populat Pamântul, cei doi devenind astfel stramosii tuturor generatiilor ulterioare. Într-o alta varianta, culeasa de Eric S. Thompson în Maya History and Religion, „distrugerea a venit sub forma unei ploi torentiale si a potopului. Muntii au disparut si oamenii au fost transformati în pesti (…) doua fapturi omenesti au scapat cu viata fiindca unul dintre zei le poruncise sa scobeasca o borta în trunchiul unui copac foarte mare si sa se refugieze acolo, la caderea cerurilor. Cei doi au intrat si au fost mântuiti. Odraslele lor au repopulat lumea”.
Si incasii pastrau amintiri despre un mare potop. În Historia natural y moral de las Indias, preotul Jose de Acosta scria ce a aflat de la indigeni despre începuturile lor: „Vorbesc în primul rând despre un potop care s-a petrecut în tara lor (…) Indienii spun ca toata lumea s-a înecat în revarsarea apelor si povestesc cum a aparut, din lacul Titicaca, un anume Viracocha, care a stat la Tiahuanaco, unde pâna în ziua de astazi se mai vad ruinele unor cladiri foarte vechi si foarte ciudate, iar de acolo a mers la Cuzco si asa a început omenirea sa se înmulteasca”. Iar o legenda din regiunea Cuzco spune ca: „pentru o vina nerostita, oamenii care traiau în cele mai vechi timpuri au fost distrusi de creatorul lor… printr-un potop. Dupa acest potop, creatorul s-a întrupat cu chip omenesc în lacul Titicaca. Atunci a facut Soarele si Luna si stelele. Dupa aceea, a reînnoit populatia omeneasca a Pamântului”. Fratele Molina spunea în Relacion de las fabulas y ritos de los Yngasca Potopul a ucis toti oamenii: „nicio vietate nu a supravietuit cu exceptia unui barbat si a unei femei care au ramas ascunsi într-o cutie. Iar când apele s-au retras, vântul i-a purtat la Tiahuanaco, unde creatorul a început sa refaca oamenii si popoarele din acea regiune”. Un mit prezentat de D. Gifford si J. Sibbick în Warriors, Gods and Spirits from South American Mythology (1983) explica motivul pentru care Viracocha a inundat lumea: „Marele Zeu Creator Viracocha a hotarât sa faca o lume în care oamenii sa traiasca. Mai întâi, a facut Pamântul si cerul. Apoi a început sa faca oameni care sa traiasca pe Pamânt, cioplind în piatra figuri de giganti carora le-a insuflat viata. La început, totul a mers bine dar, dupa o vreme, gigantii au început sa se lupte între ei si au refuzat sa mai munceasca. Viracocha a decis ca trebuia sa-i distruga. Pe unii i-a transformat înapoi în piatra (…) pe ceilalti i-a îngenuncheat cu un mare potop”.
În Folklore in the Old Testament: Studies in Comparative Religion, Legend and Law, sir James George Frazer consemneaza o poveste din Peru, care vorbeste despre un indian prevenit de o lama asupra unui Diluviu. Omul si lama au fugit împreuna pe muntele Vilca-Coto, unde au gasit refugiate tot soiul de pasari si animale. Marea a acoperit toate câmpiile si muntii, în afara de vârful Vilca-Coto. Dupa cinci zile apele au scazut iar marea s-a întors în matca ei. Toti oamenii s-au înecat în acel Potop, în afara de cel care a fugit pe munte, din el provenind toate neamurile din lume.
Potrivit mitologiei aztece, au supravietuit Potopului doar doi oameni, Coxcoxtli si sotia sa, Xochiquetzal, care au fost preveniti asupra cataclismului de catre un zeu. Ei au scapat cu o corabie uriasa, pe care au construit-o conform indicatiilor zeului. Corabia a acostat pe vârful unui munte înalt. Cei doi s-au asezat acolo si au avut multi copii care au ramas muti pâna când o porumbita, din vârful unui copac, i-a înzestrat cu darul vorbirii. Însa limbile lor erau atât de diferite, încât nu se puteau întelege între ei.
Pentru indienii mechoacanesec din America Centrala, zeul Tezcatilpoca s-a hotarât sa distruga întreaga omenire printr-o inundatie, crutându-l numai pe Tezpi, care s-a îmbarcat pe o corabie încapatoare cu sotia si copiii lui, cu o multime de animale si pasari precum si cu provizii de seminte si rasaduri. Corabia s-a oprit pe vârful unui munte care iesea din apa, dupa ce Tezcatilpoca a poruncit ca apele Potopului sa se retraga. Dorind sa stie daca putea coborî în siguranta, Tezpi a eliberat un vultur care, tot hranindu-se cu cadavrele care întesau Pamântul, nu s-a mai întors. Apoi a trimis si alte pasari, dintre care s-a întors doar pasarea colibri, cu o ramura înfrunzita în cioc. Vazând în acest semn ca Pamântul începuse sa se reînnoiasca, Tezpi si familia lui au parasit corabia, s-au înmultit si au repopulat lumea.
Indienii chibcas din Columbia centrala spun ca ei au dus initial o viata de salbatici, fara legi, agricultura sau religie. Într-o zi a aparut printre ei un batrân din alt neam, pe nume Bochica, ce avea o barba lunga si deasa. Acesta i-a învatat cum sa-si înalte colibe si cum sa traiasca laolalta în societate. La câtva timp dupa el a aparut sotia sa, Chia, care era foarte frumoasa dar rea, placându-i nespus sa zadarniceasca eforturile altruiste ale sotului ei. Cum nu-i putea înfrunta direct puterea, Chia a folosit mijloace vrajitoresti pentru a provoca o mare inundatie, în care a murit cea mai mare parte a populatiei. Bochica s-a suparat foarte tare si a surghiunit-o pe Chia în cer, unde ea s-a transformat în Luna. Apoi Bochica a facut ca apele Potopului sa se risipeasca, i-a coborât pe supravietuitorii din muntii unde se refugiasera, le-a daruit legi, i-a învatat sa cultive pamântul si a instaurat cultul Soarelui, cu sarbatori, sacrificii si pelerinaje periodice. Dupa ce a terminat cu aceste lucruri a împartit puterea de a guverna între doua capetenii si si-a petrecut restul vietii ca un ascet, traind într-o contemplatie calma. Când s-a înaltat la cer, Bochica a devenit zeu.
Indienii canarieni din Ecuador relateaza povestea unui Potop din care au scapat doi frati, urcându-se pe vârful unui munte înalt. Pe masura ce apele cresteau, muntele se înalta tot mai sus, astfel încât fratii au supravietuit dezastrului.
Potrivit New Larousse Encyclopaedia of Mythology, indienii tupinamba din Brazilia spun ca Monan („Batrânul” sau „Strabunul”) a creat omenirea apoi a distrus-o prin foc si inundatii.
În Chile, indienii araucnaian din perioada pre-columbiana pastrau o traditie potrivit careia odinioara a avut loc un Potop din care au scapat cu viata foarte putini bastinasi, refugiindu-se pe înaltul munte Thegtheg („Tunatorul” sau „Scânteietorul”), care avea trei piscuri si capacitatea de a pluti pe apa (James George Frazer – Folklore in the Old Testament: Studies in Comparative Religion, Legend and Law). Ei spun ca „potopul a fost rezultatul unor eruptii vulcanice însotite de cutremure violente”.
Conform cartii The Mythology of South America a lui John Bierhorst, o legenda a indienilor yamana din Tara de Foc afirma ca, pe vremea marii framântari, femeia-luna s-a umplut de ura fata de oameni si a provocat Potopul. Toata lumea s-a înecat, în afara de cei putini care au reusit sa se refugieze pe cele cinci piscuri de munte neacoperite de apa. Tribul pehuenche din aceeasi Tara de Foc asociaza Diluviul cu o perioada de întunecime prelungita: „Soarele si Luna au cazut de pe cer si lumea a ramas astfel fara lumina, pâna când, în cele din urma, doi condori uriasi au adus Soarele si Luna înapoi pe cer”.
Într-o legenda a indienilor luiseno din sudul Californiei, un Potop a acoperit muntii si a ucis cea mai mare parte a omenirii. Numai câtiva au scapat, fugind pe cele mai înalte piscuri. Mituri similare s-au înregistrat si mai spre nord, la indienii huron. Iar o legenda a unui trib de munteni din familia algonquin relata cum Iepurele cel Mare, numit Michabo sau Messou, a refacut lumea dupa Potop cu ajutorul unui corb, al unei vidre si al unui sobolan moscat.
În secolul al XIX-lea, James W. Lynd relata în History of the Dakotas un mit al indienilor irochezi, care spune ca „marea si apele au cotropit odata Pamântul, astfel ca orice viata omeneasca a fost stârpita”. Indienii chickasaw afirmau ca lumea fusese distrusa de apa, „dar acea unica familie a fost salvata si câte doua animale din fiecare soi”. La rândul lor, indienii sioux vorbeau si ei despre o vreme când nu a mai existat pamânt uscat iar totii oamenii disparusera de pe lume.
Potrivit World Mythology, miturile indienilor hopi spun ca „prima lume a fost distrusa, ca pedeapsa pentru ticalosia oamenilor, de catre un foc a-toate-nimicitor, care a venit de sus si de jos. A doua lume s-a sfârsit când globul pamântesc s-a rasturnat de pe axa si totul s-a acoperit de gheata. A treia lume s-a terminat cu un potop universal. Lumea actuala este a patra. Soarta ei va depinde de purtarea locuitorilor sai, daca va fi sau nu conforma cu planurile Creatorului”.
Printre indienii inuiti din Alaska exista traditia unui Diluviu cumplit, însotit de un cutremur, care a maturat fata Pamântului atât de repede, încât numai câtiva oameni au reusit sa scape cu canoele sau sa se refugieze pe vârfurile celor mai înalti munti, împietriti de groaza.
Un asemenea eveniment, întâlnit pe toata suprafata planetei noastre, nu poate fi o nascocire a imaginatiei stramosilor nostri. Mai ales ca s-au descoperit dovezi care sa sustina veridicitatea miturilor. În 1968, arheologul J. Manson Valentine a gasit ruinele unui oras la trei-cinci metri sub nivelul apei, pe coasta insulei North Bimini din Bahamas. În 1987, în apele de lânga insula Yonaguni din Japonia, ghidul turistic Kihachiro Aratake a descoperit la optsprezece metri sub suprafata oceanului un urias complex de structuri de piatra, sub forma unei piramide fara vârf, de marimea a doua terenuri de fotbal. Tot aici se gaseste si un chip urias din piatra. În anul 2000, o expeditie condusa de Paulina Zelitsky a descoperit pe coasta vestica a Cubei, la sase sute saptezeci de metri sub apa, ruinele unui oras imens, ce cuprindea cladiri megalitice, temple si piramide. Tot în 2000, în luna august, o echipa de cercetatori italieni a gasit în lacul Titicaca din muntii Anzi, la treizeci de metri sub apa, urme ale unui drum pavat, o terasa de piatra, un perete lung de opt sute de metri si un cap sculptat din piatra. E posibil ca acestea sa fie ruinele orasului Wanaku, despre care vorbesc legendele locale. Un alt aspect ciudat legat de lacul Titicaca este existenta în apele sale a unei specii de calut de mare, care în mod normal traieste doar în ape sarate, adica mari si oceane. În acelasi an, în luna septembrie, pe coasta turca a Marii Negre, arheologul marin Robert Ballard a descoperit o ferma la aproximativ o suta zece metri sub nivelul marii. În 2001, cercetatorii de la Institutul Oceanic din India au descoperit pe fundul golfului Khambhat, la câtiva kilometri de tarm, o imensa retea de cladiri din piatra, întinse pe o suprafata de opt kilometri patrati, ce formeaza doua orase. S-au recuperat mii de artefacte, unele având în jur de treizeci si doua de mii de ani. Iar la trei sute douazeci de kilometri nord-vest de golful Khambhat a fost gasit sub apa legendarul oras Dwarka, despre care miturile spun ca era resedinta zeului Krisna. În Marea Mediterana se afla aproape doua sute de orase scufundate. Robert Ballard si alti savanti au speculat ca ridicarea nivelului oceanului planetar a cauzat revarsarea Marii Mediterane peste un baraj natural, provocând un Potop ce a prins sub ape peste o suta cincizeci de mii de kilometri patrati de teren la o adâncime de peste o suta cincizeci de metri. Iar Sir Leonard Woolley povestea în cartea sa,Excavations at Ur („Sapaturile arheologice de la Ur”), ca în 1929, pe când lucrarile de la Cimitirul Regal din Ur se apropiau de sfârsit, la mai bine de trei metri sub namolul întarit s-au descoperit urmele unei civilizatii mult mai vechi. Urmele unei civilizatii vechi, ascunse sub straturi de namol, s-au gasit si în orasele Uruk, Cush, Suruppak (orasul eroului sumerian al Potopului) si Ninive, în cel din urma arheologii descoperind la adâncimea de optsprezece metri nu mai putin de treisprezece straturi de namol si nisip de rau. Singura explicatie plauzibila pentru aceste civilizatii îngropate sub metri de nisip si namol este ca, într-adevar, o mare inundatie a avut loc cândva, în trecut.
(va urma)
Preluare www.mixdecultura.ro
