Articole

continente atlantida

Al 8-lea continent

 

În ziua de azi, nu mai există locuri necercetate pe Pământ. Până şi cele mai mici insule au fost identificate, localizate, măsurate, studiate. Şi totuşi, s-au născut cam 30 de ipoteze, bazate pe cercetări şi descoperiri arheologice, care afirmă existenţa în trecutul îndepărtat a unui continent, astăzi dispărut. Încă din antichitate s-a vorbit despre „Vârsta de aur a omenirii“, dominată de atlanţi, stăpânii unei tehnologii avansate. Există până în prezent peste 20.000 de lucrări despre Atlantida. A apărut atlantologia, o ştiinţă complexă, care studiază continentul dispărut. Cu toată vechimea ei, Atlantida continuă să înfierbânte imaginaţia oamenilor, emiţându-se ipoteze dintre cele mai fanteziste. În fiecare an apar noi locuri în care sunt localizate ruinele presupusului continent. România e şi ea pe harta Atlantidelor.

Totul a pornit de la Platon

Principalele izvoare care pomenesc de Atlantida sunt cele două dialoguri ale filosofului grec Platon (427-347 î.Hr.). Acesta spune că Poseidon a primit în stăpânire un continent insular, numit Atlantida, cu capitala la Poseidonia. Continentul avea o câmpie fertilă pe care se ridica „un munte nu prea înalt“. Regele Evenor trăia aici fericit împreună cu jumătatea lui, Leucipe. Au avut o fiică foarte frumoasă, Clito pe care Poseidon a luat-o de soţie. În centrul insulei, zeul a făcut să ţâşnească două izvoare, unul fierbinte şi altul cu apă rece. Clito i-a dăruit lui Poseidon cinci perechi de gemeni, toţi de sex masculin. Atlas sau Atlant, fiul cel mare, a primit de la Poseidon partea cea mai întinsă şi mai bogată, din centru, care conform calculelor cercetătorului Rousseau-Liesens, avea o suprafaţă de 160.000 km pătraţi (cât a Cehiei, Slovaciei şi Olandei la un loc). După războiul cu atenienii, într-o singură zi şi noapte, mari cutremure de pământ şi inundaţii au distrus atât Atlantida, scufundând-o în mare.

atlantida-harta

 

Prea puţine dovezi

De-a lungul istoriei, cercetătorii Atlantidei şi-au pus problema veridicităţii celor celor relatate de Platon, dovezile materiale fiind foarte puţine şi incerte. Pe fundul Oceanului Atlantic, în apropierea Insulelor Azore, nave special dotate au recuperat un inel de aramă. Plus aşa-numiţii „biscuiţi de mare“, care nu se ştie la ce foloseau, aceştia fiind nişte formaţiuni de calcar în greutate de circa o tonă, cu adâncituri în centrul suprafeţei interioare. Tot atlanţilor le sunt atribuite o cingătoare din inele de argint şi o cataramă de aur cu imaginea unui tigru. Puţinătatea dovezilor au făcut ca cercetătorii să se îndepărteze de Oceanul Atlantic, căutând Atlantida pe tot globul.

Ipoteza unei Atlantide Cretane

Atlantida a fost „localizată“ din Groenlanda până în Africa de Sud, din Suedia până-n Sahara, Insulele Britanice, Palestina şi Caucaz, Amazonia, Madagascar şi Mongolia. Nici una din aceste ipoteze nu a rezistat însă analizei aprofundate a oamenilor de ştiinţă, cu excepţia unei Atlantide cretane, în a cărei capitală, Cnossos, s-au găsit vestigiile unor palate monumentale. La 1500 î.Hr., ca urmare a unei erupţii catastrofale a vulcanului Thira de pe insula Santorin, această civilizaţie a fost complet distrusă. Anghelos Galanopoulos de la Institutul de Seismologie din Atena apreciază că explozia echivala cu aceea a câtorva sute de bombe nucleare, declanşate simultan. Ipoteza este susţinută de săpături arheologice de amploare, efectuate în 1967 la Akrotiri, şi de cercetările subacvatice din 1976 a unei echipe de pe „Calypso“, conduse de celebrul Cousteau.

Atlanţii s-au răspândit pe tot globul

Există o legendă potrivit căreia în momentul scufundării Atlantidei, o parte din locuitorii s-au salvat cu ajutorul unor nave, zburând spre America şi Nordul Africii, iar o parte spre alte planete. În aceeaşi legendă se spune că atlanţii erau foarte înalţi, albi la faţă, cu ochii albaştri şi roşcaţi la păr. Vestitul faraon Keops avea printre numeroasele sale soţii şi una blondă care i-a născut o fiică tot blondă. Blonde sau frumoase roşcate erau şi guanşele din Insulele Canare, populaţie a cărei scriere a rămas necunoscută. Mumii blonde erau şi cele ale căpeteniilor Virachochas din Peru, cu o vechime de trei milenii, dar şi mumia blondă, de aceeaşi vechime, descoperită în provincia Siniyag din China.

atlantida

 

O civilizaţie avansată

Capitala atlantă era înconjurată cu numeroase şanţuri de apă legate cu poduri şi tuneluri. Corăbiile treceau printr-un canal lung de 9 km, lat de 75 de metri şi adânc de 25. Această insulă în insulă era înconjurată de ziduri din tuf vulcanic în trei culori: alb, negru şi roşu, iar zidul valului exterior era acoperit cu aramă, cel din mijloc cu cositor argintiu, cel interior cu oricalc. Pe valurile de pământ erau construite temple, săli de gimnastică, un mare hipodrom, cazarme, antrepozite care înconjurau Palatul Regal. Apa necesară Capitalei era colectată din munţi printr-un uriaş canal, lung de 1850 de kilometri, iar câmpia din jur era brăzdată de o mulţime de canale transversale, pentru transportul din munţi al lemnului, irigaţii, preîntâmpinarea inundaţiilor şi eroziunii solului. Se apreciază la 5-6 milioane de oameni, populaţia regatului principal al Atlantidei, o mare forţă militară care putea strânge sub drapel 10.000 de care de luptă şi 1.200 de corăbii de război.

De ce s-a scufundat?

Astronomul polonez M.M. Kamienski a apreciat că aşa numita Cometă a lui Galilei s-a ciocnit cu Terra (9541 î.Hr.) şi a produs scufundarea Atlantidei. Inginerul german Otto Muck susţine că în Oceanul Atlantic ar fi căzut cu o viteză de 20 km/secundă un meteorit gigant cu diametrul de 10 km. Legenda potopului este arhicunoscută. Această faimoasă catastrofă a lumii antice poate fi întâlnită la majoritatea popoarelor, cu excepţia aborigenilor australieni, a laponilor şi eschimoşilor. Oamenii de ştiinţă admit faptul că la baza acestei legende a stat un fenomen real, verificabil istoric şi arheologic, uriaşele inundaţii fiind o consecinţă a încălzirii climei după ultima glaciaţiune. Potopul menţionat şi în Vechiul Testament şi apreciat de Vatican că a avut loc acum 13.100 de ani, a lăsat din Atlantida numai „Insula celor 7 cetăţi“.

piramida oras atlantida

 

Continentul Mu

James Churchward avansa ideea că acum 50.000 de ani a existat un întins continent numit Mu, care a fost înghiţit de apele oceanului în urma unui cataclism de proporţii. Cei 64 de milioane de locuitori duceau o viaţă fericită. Conducătorul se numea Ra Mu, iar Imperiul se chema Imperiul Soarelui. Locuitorii erau marinari pricepuţi. cele 7 oraşe principale erau foarte dezvoltate, cu construcţii megalitice.

Atlantida din insulele Canare

Insulele Canare au stârnit un interes deosebit pentru că datele geografice şi paleografice arătau că fac parte dintr-un bloc continental care s-a scufundat într-un trecut nu prea îndepărtat. Sunt singurele insule unde populaţia autohtonă, guanşii, au fost exterminaţi acum cinci secole de cuceritori. Originea ei nu este încă lămurită. Guanşii aveau o mare aversiune faţă de ocean, nici măcar unul dintre ei nu ştia să înoate. Lucru ciudat la un popor insular. Specialiştii îl explică prin groaza faţă de ceva ce s-a întâmplat în vremuri străvechi, din cauza unui cataclism.

Lemuria, un alt continent scufundat

În legende se spune că în Lemuria locuia o rasă complet diferită de cea a oamenilor care, deşi a avut rădăcini comune cu omul, a evoluat altfel şi ar fi dominat Pământul dacă nu ar fi fost lovită de o catastrofă. Pe Insula Madagascar se întâlnesc nu mai puţin de 66 de specii de mamifere. Cercetătorul Viktor Kandiba consideră că este o mărturie suficientă a faptului că insula a fost la un moment dat continent. Lemurienii aveau pielea palidă, vorbeau o limbă asemănătoare sunetelor naturii: şuieratul vântului, vuietul vulcanului, susurul râului. Aveau o înălţime incredibilă, de până la 10 metri. W. Scott-Elliot susţine că lemurienii aveau un al treilea ochi, la ceafă. Se împerecheau cu maimuţele pentru revigoarea fizică.

atlantida

 

Construcţii pe fundul oceanului

În 1997, batiscaful Calmar al marinei australiene a filmat groapa Bellingshausen. Adâncimea gropii oceanice este de circa 6 km, iar aparatul se deplasa la 40 m de fundul ei. Dintr-o dată, camerele de filmat ale batiscafului au înregistrat o construcţie de formă ovală, care emitea din interior o lumină puternică. Pelicula a fost studiată de cercetătorii de la Universitatea din Melbourne şi de specialiştii din Marina militară australiană. Concluzia a fost aceeaşi: o construcţie, faurită de mâinile unor fiinţe inteligente, altele decât oamenii, căci  noi nu putem nici astăzi să construim ceva la asemenea adâncimi. Un film făcut ilegal în Marea Egee şi transmis de postul de televiziune Discovery în 1999 arăta că, la adâncimi de câţiva metri sub apă, se găsesc ziduri de piatră, străzi subacvatice, amfore peste tot.

Atlantida din miturile hinduse

Miturile indiene spun că, dincolo de Coloanele lui Hercule, în Oceanul Atlantic, a existat un imens continent format din şapte insule mari, dedicat înţelepciunii Divine, numit Olisis sau Atlantida. Aici a funcţionat o universitate de înţelepţi numită Societatea Akaldana, unde se studiau misterele divine. Membrii ei au făcut parte din acel popor ales care a plecat din Atlantida când au înţeles ca o mare catastrofă se apropia. Ghidaţi de Noe biblic sau Manu Vaivasvata, s-au instalat pe pamânturile Egiptului. Acolo au reeînfiinţat faimoasa universitate, supravegheată de privirea a Sfinxului.

O reţea de străzi subacvatice

Google Ocean, programul care permite vizualizarea topografiei subacvatice, a şi făcut o descoperire epocală. Scrutând chiar şi stratul situat imediat sub fundul mării, un inginer britanic a dat peste o reţea de străzi perfect trasate care nu pot fi făcute decât de mâna omului. Imediat s-a făcut legătura cu continentul dispărut. Şi cum descoperirea este situată într-una din locaţiile presupuse ale Atlantidei, ipoteza că ar fi vorba tocmai de oraşul scufundat a înfierbântat minţile tuturor. Imaginea subacvatică este însă departe de a a constitui o mărturie covârşitoare. Susţinătorii plasării Atlantidei în Marea Neagră cred mai departe că adevăratele dovezi sunt îngropate în apropierea coastelor României, iar Insula Şerpilor e o rămăşiţă a înfloritoarei civilizaţii de acum 10.000 de ani. La circa 1.000 de kilometri de coasta nord-vestică a Africii, lângă insulele Canare, s-a descoperit un dreptunghi de circa 20.000 km pătraţi, care seamănă cu o hartă aeriană a unui oraş. Străzile subacvatice par a fi trasate printr-o tehnologie umană. Descoperirea a fost făcută de către Bernard Bamford, inginer în aeronautică, care e convins că e vorba de Atlantida. El a obţinut imaginea subacvatică la coordonatele 31 15’15.53″ Nord şi 24 15’30.53″ Vest, cu ajutorul programului Google Ocean (bazat pe sateliţi), o extensie a binecunoscutului Google Earth. Formaţiunea se află la 6 kilometri în largul coastelor Marocului, în locul cunoscut drept Groapa Abisală Madeira.

Atlantida (2)

 

Atlantidă românească

Etnograful Adrian Bucurescu arată că fabuloasa ţară s-a scufundat în marea denumită de egipteni Siriath, adică Marea Neagră. În cinstea lui Orpheus, împăratul-zeu numit de atlanţi, şi urmaşii lor direcţi, tracii, egiptenii au ridicat acum mai mult de 5.000 de ani, la Giseh, enigmaticul Sfinx. În 1913, în „Dacia Preistorică“, Nicolae Densuşianu localiza Atlantida între Porţile de Fier şi Sfinxul din Bucegi. „Atlantis“ este tradus de unii lingvişti prin „Fericire“, iar grecii antici denumeau actuala Insulă a Şerpilor din Marea Neagră, Makaron, adică „A fericiţilor“. Nu departe de ea, arheologii ruşi au descoperit impresionante ruine subacvatice atribuite, după unii, atlanţilor. În apropiere, la Hamangia, au fost găsite uimitoarele figurine din lut, intitulate generic „Gânditorul“ şi datate 5000- 3000 î.Hr., într-o perioadă când de gândire abstractă nu putea fi vorba. Însăşi cetatea Histria conţine o ciudăţenie: pare a fi construită pe role.

InsulaSerpilor2

 

Insula Şerpilor, rămăşiţa unui continent?

Conform ipotezei susţinută de tot mai mulţi adepţi, din străvechea Atlantidă a rămas doar Insula Şerpilor. Certitudine este doar faptul că, pe colţurile de stâncă azi pustii, se ridica pe vremuri un superb templu închinat zeului Apollo. Puţini ştiu că însuşi Mihai Eminescu a vorbit în versurile sale de enigmatica Atlantidă din Marea Neagră. „Din Fundul Mării Negre, din înalte-adânce hale/Dintre stânce arcuite, din gigantice portale/ Oastea zeilor Daciei în lungi şiruri au ieşit“. Locuitorii Insulei Şerpilor din antichitate era numiţi Blajini sau Preafericiţi şi erau consideraţi urmaşii atlanţilor. Ipoteza existenţei unei Atlantide pe teritoriul actualei Mări Negre a fost îmbrăţişată şi de Robert Ballard, descoperitorul Titanicului. Acesta susţine că, în urmă cu circa 7.000 de ani, fâşia de pământ care separă Mediterana de lacul Mării Negre a cedat sub presiunea apei, distrugând civilizaţia momentului respectiv. Un argument în sprijinul localizării continentului dispărut în spaţiul românesc este şi acela că, în faza de descompunere a imperiului, atlanţii practicau intens sacrificiile umane, obicei sângeros şi crud pe care-l aveau geto-dacii.

pestera-ursitelorsinca-veche

 

Atlanţi la Şinca Veche?

Charles Berlitz a publicat într-una din cărţile sale, „Atlantis, al optulea continent“, o hartă modernă a planşeului oceanuluiAtlantic. În zona Insulelor Canare, el arată că există şi azi acoperit de ape, un masiv muntos numit Dacia. De aici, presupunerea că atlanţii au plecat către zona Carpato-Danubiană, iar tracii ar fi urmaşii atlanţilor. Poate au ajuns în Insula Şerpilor (Albă) unde exista acel templu al Zeului Soare (atlanţii aveau o religie bazată pe cultul Soarelui), apoi unul închinat lui Ahile sau chiar mormântul semizeului. Edificiul antic avea formă pătrată, fiecare latură având 29,87 m şi se pare că avea nouă altare. Funcţiona şi ca oracol şi se spune că aproape totul era din aur, marmură albă şi mărgăritare. Legendele romane spuneau că templul alb nu a fost construit de mâna oamenilor, ci era de origine divină. Motiv pentru care întreaga insulă a fost numită Insula Sfântă. Atlanţii e posibil să fi ajuns şi prin părţile Braşovului, dacă ar fi să dăm crezare ipotezei care susţine că enigmaticul Templu al Ursitelor de la Şinca Veche a fost întemeiat de aceeaşi civilizaţie care a ridicat şi Templul Alb din Insula Şerpilor. Un lucru e sigur şi uimitor: tracii au avut cunoştinţe extraordinar de avansate pe care nu prea avea de unde să le ia decât de la nişte colonizatori, necunoscuţi deocamdată.

  • Primul căutător al Atlantidei

Cea mai mare parte a scrierilor despre Atlantida au apărut după descoperirea Americii. Prima lucrare cu caracter ştiintific a fost Mundus subterranus, a enciclopedicului savant iezuit Athanasius Kircher, în 1665. El căuta Atlantida sub Marea Sargasselor, al cărui imens spaţiu acoperit cu vegetaţie plutitoare dădea impresia unui uscat inundat.

  • Cele mai mari cataclisme ale Terrei

Uriaşa erupţie a vulcanului Rakata de pe insula Krakatoa, în 1883, a făcut peste 40.000 de victime. Unda de şoc a făcut ocolul Pământului, fiind resimţită în toată lumea (viteza de 328 metri/secundă). În 1923 au fost 143.000 victime la Tokio şi Yokohama. Un tsunami (val seismic), în 1775, a făcut 60.000 de victime la Lisabona.

 

Sursa:  www.monitorulexpres.ro https://www.evolutiespirituala.ro/al-8-lea-continent/?feed_id=71847&_unique_id=64c228fb5dc84

continente atlantida

Al 8-lea continent

 

În ziua de azi, nu mai există locuri necercetate pe Pământ. Până şi cele mai mici insule au fost identificate, localizate, măsurate, studiate. Şi totuşi, s-au născut cam 30 de ipoteze, bazate pe cercetări şi descoperiri arheologice, care afirmă existenţa în trecutul îndepărtat a unui continent, astăzi dispărut. Încă din antichitate s-a vorbit despre „Vârsta de aur a omenirii“, dominată de atlanţi, stăpânii unei tehnologii avansate. Există până în prezent peste 20.000 de lucrări despre Atlantida. A apărut atlantologia, o ştiinţă complexă, care studiază continentul dispărut. Cu toată vechimea ei, Atlantida continuă să înfierbânte imaginaţia oamenilor, emiţându-se ipoteze dintre cele mai fanteziste. În fiecare an apar noi locuri în care sunt localizate ruinele presupusului continent. România e şi ea pe harta Atlantidelor.

Totul a pornit de la Platon

Principalele izvoare care pomenesc de Atlantida sunt cele două dialoguri ale filosofului grec Platon (427-347 î.Hr.). Acesta spune că Poseidon a primit în stăpânire un continent insular, numit Atlantida, cu capitala la Poseidonia. Continentul avea o câmpie fertilă pe care se ridica „un munte nu prea înalt“. Regele Evenor trăia aici fericit împreună cu jumătatea lui, Leucipe. Au avut o fiică foarte frumoasă, Clito pe care Poseidon a luat-o de soţie. În centrul insulei, zeul a făcut să ţâşnească două izvoare, unul fierbinte şi altul cu apă rece. Clito i-a dăruit lui Poseidon cinci perechi de gemeni, toţi de sex masculin. Atlas sau Atlant, fiul cel mare, a primit de la Poseidon partea cea mai întinsă şi mai bogată, din centru, care conform calculelor cercetătorului Rousseau-Liesens, avea o suprafaţă de 160.000 km pătraţi (cât a Cehiei, Slovaciei şi Olandei la un loc). După războiul cu atenienii, într-o singură zi şi noapte, mari cutremure de pământ şi inundaţii au distrus atât Atlantida, scufundând-o în mare.

atlantida-harta

 

Prea puţine dovezi

De-a lungul istoriei, cercetătorii Atlantidei şi-au pus problema veridicităţii celor celor relatate de Platon, dovezile materiale fiind foarte puţine şi incerte. Pe fundul Oceanului Atlantic, în apropierea Insulelor Azore, nave special dotate au recuperat un inel de aramă. Plus aşa-numiţii „biscuiţi de mare“, care nu se ştie la ce foloseau, aceştia fiind nişte formaţiuni de calcar în greutate de circa o tonă, cu adâncituri în centrul suprafeţei interioare. Tot atlanţilor le sunt atribuite o cingătoare din inele de argint şi o cataramă de aur cu imaginea unui tigru. Puţinătatea dovezilor au făcut ca cercetătorii să se îndepărteze de Oceanul Atlantic, căutând Atlantida pe tot globul.

Ipoteza unei Atlantide Cretane

Atlantida a fost „localizată“ din Groenlanda până în Africa de Sud, din Suedia până-n Sahara, Insulele Britanice, Palestina şi Caucaz, Amazonia, Madagascar şi Mongolia. Nici una din aceste ipoteze nu a rezistat însă analizei aprofundate a oamenilor de ştiinţă, cu excepţia unei Atlantide cretane, în a cărei capitală, Cnossos, s-au găsit vestigiile unor palate monumentale. La 1500 î.Hr., ca urmare a unei erupţii catastrofale a vulcanului Thira de pe insula Santorin, această civilizaţie a fost complet distrusă. Anghelos Galanopoulos de la Institutul de Seismologie din Atena apreciază că explozia echivala cu aceea a câtorva sute de bombe nucleare, declanşate simultan. Ipoteza este susţinută de săpături arheologice de amploare, efectuate în 1967 la Akrotiri, şi de cercetările subacvatice din 1976 a unei echipe de pe „Calypso“, conduse de celebrul Cousteau.

Atlanţii s-au răspândit pe tot globul

Există o legendă potrivit căreia în momentul scufundării Atlantidei, o parte din locuitorii s-au salvat cu ajutorul unor nave, zburând spre America şi Nordul Africii, iar o parte spre alte planete. În aceeaşi legendă se spune că atlanţii erau foarte înalţi, albi la faţă, cu ochii albaştri şi roşcaţi la păr. Vestitul faraon Keops avea printre numeroasele sale soţii şi una blondă care i-a născut o fiică tot blondă. Blonde sau frumoase roşcate erau şi guanşele din Insulele Canare, populaţie a cărei scriere a rămas necunoscută. Mumii blonde erau şi cele ale căpeteniilor Virachochas din Peru, cu o vechime de trei milenii, dar şi mumia blondă, de aceeaşi vechime, descoperită în provincia Siniyag din China.

atlantida

 

O civilizaţie avansată

Capitala atlantă era înconjurată cu numeroase şanţuri de apă legate cu poduri şi tuneluri. Corăbiile treceau printr-un canal lung de 9 km, lat de 75 de metri şi adânc de 25. Această insulă în insulă era înconjurată de ziduri din tuf vulcanic în trei culori: alb, negru şi roşu, iar zidul valului exterior era acoperit cu aramă, cel din mijloc cu cositor argintiu, cel interior cu oricalc. Pe valurile de pământ erau construite temple, săli de gimnastică, un mare hipodrom, cazarme, antrepozite care înconjurau Palatul Regal. Apa necesară Capitalei era colectată din munţi printr-un uriaş canal, lung de 1850 de kilometri, iar câmpia din jur era brăzdată de o mulţime de canale transversale, pentru transportul din munţi al lemnului, irigaţii, preîntâmpinarea inundaţiilor şi eroziunii solului. Se apreciază la 5-6 milioane de oameni, populaţia regatului principal al Atlantidei, o mare forţă militară care putea strânge sub drapel 10.000 de care de luptă şi 1.200 de corăbii de război.

De ce s-a scufundat?

Astronomul polonez M.M. Kamienski a apreciat că aşa numita Cometă a lui Galilei s-a ciocnit cu Terra (9541 î.Hr.) şi a produs scufundarea Atlantidei. Inginerul german Otto Muck susţine că în Oceanul Atlantic ar fi căzut cu o viteză de 20 km/secundă un meteorit gigant cu diametrul de 10 km. Legenda potopului este arhicunoscută. Această faimoasă catastrofă a lumii antice poate fi întâlnită la majoritatea popoarelor, cu excepţia aborigenilor australieni, a laponilor şi eschimoşilor. Oamenii de ştiinţă admit faptul că la baza acestei legende a stat un fenomen real, verificabil istoric şi arheologic, uriaşele inundaţii fiind o consecinţă a încălzirii climei după ultima glaciaţiune. Potopul menţionat şi în Vechiul Testament şi apreciat de Vatican că a avut loc acum 13.100 de ani, a lăsat din Atlantida numai „Insula celor 7 cetăţi“.

piramida oras atlantida

 

Continentul Mu

James Churchward avansa ideea că acum 50.000 de ani a existat un întins continent numit Mu, care a fost înghiţit de apele oceanului în urma unui cataclism de proporţii. Cei 64 de milioane de locuitori duceau o viaţă fericită. Conducătorul se numea Ra Mu, iar Imperiul se chema Imperiul Soarelui. Locuitorii erau marinari pricepuţi. cele 7 oraşe principale erau foarte dezvoltate, cu construcţii megalitice.

Atlantida din insulele Canare

Insulele Canare au stârnit un interes deosebit pentru că datele geografice şi paleografice arătau că fac parte dintr-un bloc continental care s-a scufundat într-un trecut nu prea îndepărtat. Sunt singurele insule unde populaţia autohtonă, guanşii, au fost exterminaţi acum cinci secole de cuceritori. Originea ei nu este încă lămurită. Guanşii aveau o mare aversiune faţă de ocean, nici măcar unul dintre ei nu ştia să înoate. Lucru ciudat la un popor insular. Specialiştii îl explică prin groaza faţă de ceva ce s-a întâmplat în vremuri străvechi, din cauza unui cataclism.

Lemuria, un alt continent scufundat

În legende se spune că în Lemuria locuia o rasă complet diferită de cea a oamenilor care, deşi a avut rădăcini comune cu omul, a evoluat altfel şi ar fi dominat Pământul dacă nu ar fi fost lovită de o catastrofă. Pe Insula Madagascar se întâlnesc nu mai puţin de 66 de specii de mamifere. Cercetătorul Viktor Kandiba consideră că este o mărturie suficientă a faptului că insula a fost la un moment dat continent. Lemurienii aveau pielea palidă, vorbeau o limbă asemănătoare sunetelor naturii: şuieratul vântului, vuietul vulcanului, susurul râului. Aveau o înălţime incredibilă, de până la 10 metri. W. Scott-Elliot susţine că lemurienii aveau un al treilea ochi, la ceafă. Se împerecheau cu maimuţele pentru revigoarea fizică.

atlantida

 

Construcţii pe fundul oceanului

În 1997, batiscaful Calmar al marinei australiene a filmat groapa Bellingshausen. Adâncimea gropii oceanice este de circa 6 km, iar aparatul se deplasa la 40 m de fundul ei. Dintr-o dată, camerele de filmat ale batiscafului au înregistrat o construcţie de formă ovală, care emitea din interior o lumină puternică. Pelicula a fost studiată de cercetătorii de la Universitatea din Melbourne şi de specialiştii din Marina militară australiană. Concluzia a fost aceeaşi: o construcţie, faurită de mâinile unor fiinţe inteligente, altele decât oamenii, căci  noi nu putem nici astăzi să construim ceva la asemenea adâncimi. Un film făcut ilegal în Marea Egee şi transmis de postul de televiziune Discovery în 1999 arăta că, la adâncimi de câţiva metri sub apă, se găsesc ziduri de piatră, străzi subacvatice, amfore peste tot.

Atlantida din miturile hinduse

Miturile indiene spun că, dincolo de Coloanele lui Hercule, în Oceanul Atlantic, a existat un imens continent format din şapte insule mari, dedicat înţelepciunii Divine, numit Olisis sau Atlantida. Aici a funcţionat o universitate de înţelepţi numită Societatea Akaldana, unde se studiau misterele divine. Membrii ei au făcut parte din acel popor ales care a plecat din Atlantida când au înţeles ca o mare catastrofă se apropia. Ghidaţi de Noe biblic sau Manu Vaivasvata, s-au instalat pe pamânturile Egiptului. Acolo au reeînfiinţat faimoasa universitate, supravegheată de privirea a Sfinxului.

O reţea de străzi subacvatice

Google Ocean, programul care permite vizualizarea topografiei subacvatice, a şi făcut o descoperire epocală. Scrutând chiar şi stratul situat imediat sub fundul mării, un inginer britanic a dat peste o reţea de străzi perfect trasate care nu pot fi făcute decât de mâna omului. Imediat s-a făcut legătura cu continentul dispărut. Şi cum descoperirea este situată într-una din locaţiile presupuse ale Atlantidei, ipoteza că ar fi vorba tocmai de oraşul scufundat a înfierbântat minţile tuturor. Imaginea subacvatică este însă departe de a a constitui o mărturie covârşitoare. Susţinătorii plasării Atlantidei în Marea Neagră cred mai departe că adevăratele dovezi sunt îngropate în apropierea coastelor României, iar Insula Şerpilor e o rămăşiţă a înfloritoarei civilizaţii de acum 10.000 de ani. La circa 1.000 de kilometri de coasta nord-vestică a Africii, lângă insulele Canare, s-a descoperit un dreptunghi de circa 20.000 km pătraţi, care seamănă cu o hartă aeriană a unui oraş. Străzile subacvatice par a fi trasate printr-o tehnologie umană. Descoperirea a fost făcută de către Bernard Bamford, inginer în aeronautică, care e convins că e vorba de Atlantida. El a obţinut imaginea subacvatică la coordonatele 31 15’15.53″ Nord şi 24 15’30.53″ Vest, cu ajutorul programului Google Ocean (bazat pe sateliţi), o extensie a binecunoscutului Google Earth. Formaţiunea se află la 6 kilometri în largul coastelor Marocului, în locul cunoscut drept Groapa Abisală Madeira.

Atlantida (2)

 

Atlantidă românească

Etnograful Adrian Bucurescu arată că fabuloasa ţară s-a scufundat în marea denumită de egipteni Siriath, adică Marea Neagră. În cinstea lui Orpheus, împăratul-zeu numit de atlanţi, şi urmaşii lor direcţi, tracii, egiptenii au ridicat acum mai mult de 5.000 de ani, la Giseh, enigmaticul Sfinx. În 1913, în „Dacia Preistorică“, Nicolae Densuşianu localiza Atlantida între Porţile de Fier şi Sfinxul din Bucegi. „Atlantis“ este tradus de unii lingvişti prin „Fericire“, iar grecii antici denumeau actuala Insulă a Şerpilor din Marea Neagră, Makaron, adică „A fericiţilor“. Nu departe de ea, arheologii ruşi au descoperit impresionante ruine subacvatice atribuite, după unii, atlanţilor. În apropiere, la Hamangia, au fost găsite uimitoarele figurine din lut, intitulate generic „Gânditorul“ şi datate 5000- 3000 î.Hr., într-o perioadă când de gândire abstractă nu putea fi vorba. Însăşi cetatea Histria conţine o ciudăţenie: pare a fi construită pe role.

InsulaSerpilor2

 

Insula Şerpilor, rămăşiţa unui continent?

Conform ipotezei susţinută de tot mai mulţi adepţi, din străvechea Atlantidă a rămas doar Insula Şerpilor. Certitudine este doar faptul că, pe colţurile de stâncă azi pustii, se ridica pe vremuri un superb templu închinat zeului Apollo. Puţini ştiu că însuşi Mihai Eminescu a vorbit în versurile sale de enigmatica Atlantidă din Marea Neagră. „Din Fundul Mării Negre, din înalte-adânce hale/Dintre stânce arcuite, din gigantice portale/ Oastea zeilor Daciei în lungi şiruri au ieşit“. Locuitorii Insulei Şerpilor din antichitate era numiţi Blajini sau Preafericiţi şi erau consideraţi urmaşii atlanţilor. Ipoteza existenţei unei Atlantide pe teritoriul actualei Mări Negre a fost îmbrăţişată şi de Robert Ballard, descoperitorul Titanicului. Acesta susţine că, în urmă cu circa 7.000 de ani, fâşia de pământ care separă Mediterana de lacul Mării Negre a cedat sub presiunea apei, distrugând civilizaţia momentului respectiv. Un argument în sprijinul localizării continentului dispărut în spaţiul românesc este şi acela că, în faza de descompunere a imperiului, atlanţii practicau intens sacrificiile umane, obicei sângeros şi crud pe care-l aveau geto-dacii.

pestera-ursitelorsinca-veche

 

Atlanţi la Şinca Veche?

Charles Berlitz a publicat într-una din cărţile sale, „Atlantis, al optulea continent“, o hartă modernă a planşeului oceanuluiAtlantic. În zona Insulelor Canare, el arată că există şi azi acoperit de ape, un masiv muntos numit Dacia. De aici, presupunerea că atlanţii au plecat către zona Carpato-Danubiană, iar tracii ar fi urmaşii atlanţilor. Poate au ajuns în Insula Şerpilor (Albă) unde exista acel templu al Zeului Soare (atlanţii aveau o religie bazată pe cultul Soarelui), apoi unul închinat lui Ahile sau chiar mormântul semizeului. Edificiul antic avea formă pătrată, fiecare latură având 29,87 m şi se pare că avea nouă altare. Funcţiona şi ca oracol şi se spune că aproape totul era din aur, marmură albă şi mărgăritare. Legendele romane spuneau că templul alb nu a fost construit de mâna oamenilor, ci era de origine divină. Motiv pentru care întreaga insulă a fost numită Insula Sfântă. Atlanţii e posibil să fi ajuns şi prin părţile Braşovului, dacă ar fi să dăm crezare ipotezei care susţine că enigmaticul Templu al Ursitelor de la Şinca Veche a fost întemeiat de aceeaşi civilizaţie care a ridicat şi Templul Alb din Insula Şerpilor. Un lucru e sigur şi uimitor: tracii au avut cunoştinţe extraordinar de avansate pe care nu prea avea de unde să le ia decât de la nişte colonizatori, necunoscuţi deocamdată.

  • Primul căutător al Atlantidei

Cea mai mare parte a scrierilor despre Atlantida au apărut după descoperirea Americii. Prima lucrare cu caracter ştiintific a fost Mundus subterranus, a enciclopedicului savant iezuit Athanasius Kircher, în 1665. El căuta Atlantida sub Marea Sargasselor, al cărui imens spaţiu acoperit cu vegetaţie plutitoare dădea impresia unui uscat inundat.

  • Cele mai mari cataclisme ale Terrei

Uriaşa erupţie a vulcanului Rakata de pe insula Krakatoa, în 1883, a făcut peste 40.000 de victime. Unda de şoc a făcut ocolul Pământului, fiind resimţită în toată lumea (viteza de 328 metri/secundă). În 1923 au fost 143.000 victime la Tokio şi Yokohama. Un tsunami (val seismic), în 1775, a făcut 60.000 de victime la Lisabona.

 

Sursa:  www.monitorulexpres.ro https://www.evolutiespirituala.ro/al-8-lea-continent/?feed_id=59300&_unique_id=64877195077ce

continente atlantida

Al 8-lea continent

 

În ziua de azi, nu mai există locuri necercetate pe Pământ. Până şi cele mai mici insule au fost identificate, localizate, măsurate, studiate. Şi totuşi, s-au născut cam 30 de ipoteze, bazate pe cercetări şi descoperiri arheologice, care afirmă existenţa în trecutul îndepărtat a unui continent, astăzi dispărut. Încă din antichitate s-a vorbit despre „Vârsta de aur a omenirii“, dominată de atlanţi, stăpânii unei tehnologii avansate. Există până în prezent peste 20.000 de lucrări despre Atlantida. A apărut atlantologia, o ştiinţă complexă, care studiază continentul dispărut. Cu toată vechimea ei, Atlantida continuă să înfierbânte imaginaţia oamenilor, emiţându-se ipoteze dintre cele mai fanteziste. În fiecare an apar noi locuri în care sunt localizate ruinele presupusului continent. România e şi ea pe harta Atlantidelor.

Totul a pornit de la Platon

Principalele izvoare care pomenesc de Atlantida sunt cele două dialoguri ale filosofului grec Platon (427-347 î.Hr.). Acesta spune că Poseidon a primit în stăpânire un continent insular, numit Atlantida, cu capitala la Poseidonia. Continentul avea o câmpie fertilă pe care se ridica „un munte nu prea înalt“. Regele Evenor trăia aici fericit împreună cu jumătatea lui, Leucipe. Au avut o fiică foarte frumoasă, Clito pe care Poseidon a luat-o de soţie. În centrul insulei, zeul a făcut să ţâşnească două izvoare, unul fierbinte şi altul cu apă rece. Clito i-a dăruit lui Poseidon cinci perechi de gemeni, toţi de sex masculin. Atlas sau Atlant, fiul cel mare, a primit de la Poseidon partea cea mai întinsă şi mai bogată, din centru, care conform calculelor cercetătorului Rousseau-Liesens, avea o suprafaţă de 160.000 km pătraţi (cât a Cehiei, Slovaciei şi Olandei la un loc). După războiul cu atenienii, într-o singură zi şi noapte, mari cutremure de pământ şi inundaţii au distrus atât Atlantida, scufundând-o în mare.

atlantida-harta

 

Prea puţine dovezi

De-a lungul istoriei, cercetătorii Atlantidei şi-au pus problema veridicităţii celor celor relatate de Platon, dovezile materiale fiind foarte puţine şi incerte. Pe fundul Oceanului Atlantic, în apropierea Insulelor Azore, nave special dotate au recuperat un inel de aramă. Plus aşa-numiţii „biscuiţi de mare“, care nu se ştie la ce foloseau, aceştia fiind nişte formaţiuni de calcar în greutate de circa o tonă, cu adâncituri în centrul suprafeţei interioare. Tot atlanţilor le sunt atribuite o cingătoare din inele de argint şi o cataramă de aur cu imaginea unui tigru. Puţinătatea dovezilor au făcut ca cercetătorii să se îndepărteze de Oceanul Atlantic, căutând Atlantida pe tot globul.

Ipoteza unei Atlantide Cretane

Atlantida a fost „localizată“ din Groenlanda până în Africa de Sud, din Suedia până-n Sahara, Insulele Britanice, Palestina şi Caucaz, Amazonia, Madagascar şi Mongolia. Nici una din aceste ipoteze nu a rezistat însă analizei aprofundate a oamenilor de ştiinţă, cu excepţia unei Atlantide cretane, în a cărei capitală, Cnossos, s-au găsit vestigiile unor palate monumentale. La 1500 î.Hr., ca urmare a unei erupţii catastrofale a vulcanului Thira de pe insula Santorin, această civilizaţie a fost complet distrusă. Anghelos Galanopoulos de la Institutul de Seismologie din Atena apreciază că explozia echivala cu aceea a câtorva sute de bombe nucleare, declanşate simultan. Ipoteza este susţinută de săpături arheologice de amploare, efectuate în 1967 la Akrotiri, şi de cercetările subacvatice din 1976 a unei echipe de pe „Calypso“, conduse de celebrul Cousteau.

Atlanţii s-au răspândit pe tot globul

Există o legendă potrivit căreia în momentul scufundării Atlantidei, o parte din locuitorii s-au salvat cu ajutorul unor nave, zburând spre America şi Nordul Africii, iar o parte spre alte planete. În aceeaşi legendă se spune că atlanţii erau foarte înalţi, albi la faţă, cu ochii albaştri şi roşcaţi la păr. Vestitul faraon Keops avea printre numeroasele sale soţii şi una blondă care i-a născut o fiică tot blondă. Blonde sau frumoase roşcate erau şi guanşele din Insulele Canare, populaţie a cărei scriere a rămas necunoscută. Mumii blonde erau şi cele ale căpeteniilor Virachochas din Peru, cu o vechime de trei milenii, dar şi mumia blondă, de aceeaşi vechime, descoperită în provincia Siniyag din China.

atlantida

 

O civilizaţie avansată

Capitala atlantă era înconjurată cu numeroase şanţuri de apă legate cu poduri şi tuneluri. Corăbiile treceau printr-un canal lung de 9 km, lat de 75 de metri şi adânc de 25. Această insulă în insulă era înconjurată de ziduri din tuf vulcanic în trei culori: alb, negru şi roşu, iar zidul valului exterior era acoperit cu aramă, cel din mijloc cu cositor argintiu, cel interior cu oricalc. Pe valurile de pământ erau construite temple, săli de gimnastică, un mare hipodrom, cazarme, antrepozite care înconjurau Palatul Regal. Apa necesară Capitalei era colectată din munţi printr-un uriaş canal, lung de 1850 de kilometri, iar câmpia din jur era brăzdată de o mulţime de canale transversale, pentru transportul din munţi al lemnului, irigaţii, preîntâmpinarea inundaţiilor şi eroziunii solului. Se apreciază la 5-6 milioane de oameni, populaţia regatului principal al Atlantidei, o mare forţă militară care putea strânge sub drapel 10.000 de care de luptă şi 1.200 de corăbii de război.

De ce s-a scufundat?

Astronomul polonez M.M. Kamienski a apreciat că aşa numita Cometă a lui Galilei s-a ciocnit cu Terra (9541 î.Hr.) şi a produs scufundarea Atlantidei. Inginerul german Otto Muck susţine că în Oceanul Atlantic ar fi căzut cu o viteză de 20 km/secundă un meteorit gigant cu diametrul de 10 km. Legenda potopului este arhicunoscută. Această faimoasă catastrofă a lumii antice poate fi întâlnită la majoritatea popoarelor, cu excepţia aborigenilor australieni, a laponilor şi eschimoşilor. Oamenii de ştiinţă admit faptul că la baza acestei legende a stat un fenomen real, verificabil istoric şi arheologic, uriaşele inundaţii fiind o consecinţă a încălzirii climei după ultima glaciaţiune. Potopul menţionat şi în Vechiul Testament şi apreciat de Vatican că a avut loc acum 13.100 de ani, a lăsat din Atlantida numai „Insula celor 7 cetăţi“.

piramida oras atlantida

 

Continentul Mu

James Churchward avansa ideea că acum 50.000 de ani a existat un întins continent numit Mu, care a fost înghiţit de apele oceanului în urma unui cataclism de proporţii. Cei 64 de milioane de locuitori duceau o viaţă fericită. Conducătorul se numea Ra Mu, iar Imperiul se chema Imperiul Soarelui. Locuitorii erau marinari pricepuţi. cele 7 oraşe principale erau foarte dezvoltate, cu construcţii megalitice.

Atlantida din insulele Canare

Insulele Canare au stârnit un interes deosebit pentru că datele geografice şi paleografice arătau că fac parte dintr-un bloc continental care s-a scufundat într-un trecut nu prea îndepărtat. Sunt singurele insule unde populaţia autohtonă, guanşii, au fost exterminaţi acum cinci secole de cuceritori. Originea ei nu este încă lămurită. Guanşii aveau o mare aversiune faţă de ocean, nici măcar unul dintre ei nu ştia să înoate. Lucru ciudat la un popor insular. Specialiştii îl explică prin groaza faţă de ceva ce s-a întâmplat în vremuri străvechi, din cauza unui cataclism.

Lemuria, un alt continent scufundat

În legende se spune că în Lemuria locuia o rasă complet diferită de cea a oamenilor care, deşi a avut rădăcini comune cu omul, a evoluat altfel şi ar fi dominat Pământul dacă nu ar fi fost lovită de o catastrofă. Pe Insula Madagascar se întâlnesc nu mai puţin de 66 de specii de mamifere. Cercetătorul Viktor Kandiba consideră că este o mărturie suficientă a faptului că insula a fost la un moment dat continent. Lemurienii aveau pielea palidă, vorbeau o limbă asemănătoare sunetelor naturii: şuieratul vântului, vuietul vulcanului, susurul râului. Aveau o înălţime incredibilă, de până la 10 metri. W. Scott-Elliot susţine că lemurienii aveau un al treilea ochi, la ceafă. Se împerecheau cu maimuţele pentru revigoarea fizică.

atlantida

 

Construcţii pe fundul oceanului

În 1997, batiscaful Calmar al marinei australiene a filmat groapa Bellingshausen. Adâncimea gropii oceanice este de circa 6 km, iar aparatul se deplasa la 40 m de fundul ei. Dintr-o dată, camerele de filmat ale batiscafului au înregistrat o construcţie de formă ovală, care emitea din interior o lumină puternică. Pelicula a fost studiată de cercetătorii de la Universitatea din Melbourne şi de specialiştii din Marina militară australiană. Concluzia a fost aceeaşi: o construcţie, faurită de mâinile unor fiinţe inteligente, altele decât oamenii, căci  noi nu putem nici astăzi să construim ceva la asemenea adâncimi. Un film făcut ilegal în Marea Egee şi transmis de postul de televiziune Discovery în 1999 arăta că, la adâncimi de câţiva metri sub apă, se găsesc ziduri de piatră, străzi subacvatice, amfore peste tot.

Atlantida din miturile hinduse

Miturile indiene spun că, dincolo de Coloanele lui Hercule, în Oceanul Atlantic, a existat un imens continent format din şapte insule mari, dedicat înţelepciunii Divine, numit Olisis sau Atlantida. Aici a funcţionat o universitate de înţelepţi numită Societatea Akaldana, unde se studiau misterele divine. Membrii ei au făcut parte din acel popor ales care a plecat din Atlantida când au înţeles ca o mare catastrofă se apropia. Ghidaţi de Noe biblic sau Manu Vaivasvata, s-au instalat pe pamânturile Egiptului. Acolo au reeînfiinţat faimoasa universitate, supravegheată de privirea a Sfinxului.

O reţea de străzi subacvatice

Google Ocean, programul care permite vizualizarea topografiei subacvatice, a şi făcut o descoperire epocală. Scrutând chiar şi stratul situat imediat sub fundul mării, un inginer britanic a dat peste o reţea de străzi perfect trasate care nu pot fi făcute decât de mâna omului. Imediat s-a făcut legătura cu continentul dispărut. Şi cum descoperirea este situată într-una din locaţiile presupuse ale Atlantidei, ipoteza că ar fi vorba tocmai de oraşul scufundat a înfierbântat minţile tuturor. Imaginea subacvatică este însă departe de a a constitui o mărturie covârşitoare. Susţinătorii plasării Atlantidei în Marea Neagră cred mai departe că adevăratele dovezi sunt îngropate în apropierea coastelor României, iar Insula Şerpilor e o rămăşiţă a înfloritoarei civilizaţii de acum 10.000 de ani. La circa 1.000 de kilometri de coasta nord-vestică a Africii, lângă insulele Canare, s-a descoperit un dreptunghi de circa 20.000 km pătraţi, care seamănă cu o hartă aeriană a unui oraş. Străzile subacvatice par a fi trasate printr-o tehnologie umană. Descoperirea a fost făcută de către Bernard Bamford, inginer în aeronautică, care e convins că e vorba de Atlantida. El a obţinut imaginea subacvatică la coordonatele 31 15’15.53″ Nord şi 24 15’30.53″ Vest, cu ajutorul programului Google Ocean (bazat pe sateliţi), o extensie a binecunoscutului Google Earth. Formaţiunea se află la 6 kilometri în largul coastelor Marocului, în locul cunoscut drept Groapa Abisală Madeira.

Atlantida (2)

 

Atlantidă românească

Etnograful Adrian Bucurescu arată că fabuloasa ţară s-a scufundat în marea denumită de egipteni Siriath, adică Marea Neagră. În cinstea lui Orpheus, împăratul-zeu numit de atlanţi, şi urmaşii lor direcţi, tracii, egiptenii au ridicat acum mai mult de 5.000 de ani, la Giseh, enigmaticul Sfinx. În 1913, în „Dacia Preistorică“, Nicolae Densuşianu localiza Atlantida între Porţile de Fier şi Sfinxul din Bucegi. „Atlantis“ este tradus de unii lingvişti prin „Fericire“, iar grecii antici denumeau actuala Insulă a Şerpilor din Marea Neagră, Makaron, adică „A fericiţilor“. Nu departe de ea, arheologii ruşi au descoperit impresionante ruine subacvatice atribuite, după unii, atlanţilor. În apropiere, la Hamangia, au fost găsite uimitoarele figurine din lut, intitulate generic „Gânditorul“ şi datate 5000- 3000 î.Hr., într-o perioadă când de gândire abstractă nu putea fi vorba. Însăşi cetatea Histria conţine o ciudăţenie: pare a fi construită pe role.

InsulaSerpilor2

 

Insula Şerpilor, rămăşiţa unui continent?

Conform ipotezei susţinută de tot mai mulţi adepţi, din străvechea Atlantidă a rămas doar Insula Şerpilor. Certitudine este doar faptul că, pe colţurile de stâncă azi pustii, se ridica pe vremuri un superb templu închinat zeului Apollo. Puţini ştiu că însuşi Mihai Eminescu a vorbit în versurile sale de enigmatica Atlantidă din Marea Neagră. „Din Fundul Mării Negre, din înalte-adânce hale/Dintre stânce arcuite, din gigantice portale/ Oastea zeilor Daciei în lungi şiruri au ieşit“. Locuitorii Insulei Şerpilor din antichitate era numiţi Blajini sau Preafericiţi şi erau consideraţi urmaşii atlanţilor. Ipoteza existenţei unei Atlantide pe teritoriul actualei Mări Negre a fost îmbrăţişată şi de Robert Ballard, descoperitorul Titanicului. Acesta susţine că, în urmă cu circa 7.000 de ani, fâşia de pământ care separă Mediterana de lacul Mării Negre a cedat sub presiunea apei, distrugând civilizaţia momentului respectiv. Un argument în sprijinul localizării continentului dispărut în spaţiul românesc este şi acela că, în faza de descompunere a imperiului, atlanţii practicau intens sacrificiile umane, obicei sângeros şi crud pe care-l aveau geto-dacii.

pestera-ursitelorsinca-veche

 

Atlanţi la Şinca Veche?

Charles Berlitz a publicat într-una din cărţile sale, „Atlantis, al optulea continent“, o hartă modernă a planşeului oceanuluiAtlantic. În zona Insulelor Canare, el arată că există şi azi acoperit de ape, un masiv muntos numit Dacia. De aici, presupunerea că atlanţii au plecat către zona Carpato-Danubiană, iar tracii ar fi urmaşii atlanţilor. Poate au ajuns în Insula Şerpilor (Albă) unde exista acel templu al Zeului Soare (atlanţii aveau o religie bazată pe cultul Soarelui), apoi unul închinat lui Ahile sau chiar mormântul semizeului. Edificiul antic avea formă pătrată, fiecare latură având 29,87 m şi se pare că avea nouă altare. Funcţiona şi ca oracol şi se spune că aproape totul era din aur, marmură albă şi mărgăritare. Legendele romane spuneau că templul alb nu a fost construit de mâna oamenilor, ci era de origine divină. Motiv pentru care întreaga insulă a fost numită Insula Sfântă. Atlanţii e posibil să fi ajuns şi prin părţile Braşovului, dacă ar fi să dăm crezare ipotezei care susţine că enigmaticul Templu al Ursitelor de la Şinca Veche a fost întemeiat de aceeaşi civilizaţie care a ridicat şi Templul Alb din Insula Şerpilor. Un lucru e sigur şi uimitor: tracii au avut cunoştinţe extraordinar de avansate pe care nu prea avea de unde să le ia decât de la nişte colonizatori, necunoscuţi deocamdată.

  • Primul căutător al Atlantidei

Cea mai mare parte a scrierilor despre Atlantida au apărut după descoperirea Americii. Prima lucrare cu caracter ştiintific a fost Mundus subterranus, a enciclopedicului savant iezuit Athanasius Kircher, în 1665. El căuta Atlantida sub Marea Sargasselor, al cărui imens spaţiu acoperit cu vegetaţie plutitoare dădea impresia unui uscat inundat.

  • Cele mai mari cataclisme ale Terrei

Uriaşa erupţie a vulcanului Rakata de pe insula Krakatoa, în 1883, a făcut peste 40.000 de victime. Unda de şoc a făcut ocolul Pământului, fiind resimţită în toată lumea (viteza de 328 metri/secundă). În 1923 au fost 143.000 victime la Tokio şi Yokohama. Un tsunami (val seismic), în 1775, a făcut 60.000 de victime la Lisabona.

 

Sursa:  www.monitorulexpres.ro https://www.evolutiespirituala.ro/al-8-lea-continent/?feed_id=50291&_unique_id=646633a797df7

continente atlantida 1

Al 8-lea continent

 

În ziua de azi, nu mai există locuri necercetate pe Pământ. Până şi cele mai mici insule au fost identificate, localizate, măsurate, studiate. Şi totuşi, s-au născut cam 30 de ipoteze, bazate pe cercetări şi descoperiri arheologice, care afirmă existenţa în trecutul îndepărtat a unui continent, astăzi dispărut. Încă din antichitate s-a vorbit despre „Vârsta de aur a omenirii“, dominată de atlanţi, stăpânii unei tehnologii avansate. Există până în prezent peste 20.000 de lucrări despre Atlantida. A apărut atlantologia, o ştiinţă complexă, care studiază continentul dispărut. Cu toată vechimea ei, Atlantida continuă să înfierbânte imaginaţia oamenilor, emiţându-se ipoteze dintre cele mai fanteziste. În fiecare an apar noi locuri în care sunt localizate ruinele presupusului continent. România e şi ea pe harta Atlantidelor.

Totul a pornit de la Platon

Principalele izvoare care pomenesc de Atlantida sunt cele două dialoguri ale filosofului grec Platon (427-347 î.Hr.). Acesta spune că Poseidon a primit în stăpânire un continent insular, numit Atlantida, cu capitala la Poseidonia. Continentul avea o câmpie fertilă pe care se ridica „un munte nu prea înalt“. Regele Evenor trăia aici fericit împreună cu jumătatea lui, Leucipe. Au avut o fiică foarte frumoasă, Clito pe care Poseidon a luat-o de soţie. În centrul insulei, zeul a făcut să ţâşnească două izvoare, unul fierbinte şi altul cu apă rece. Clito i-a dăruit lui Poseidon cinci perechi de gemeni, toţi de sex masculin. Atlas sau Atlant, fiul cel mare, a primit de la Poseidon partea cea mai întinsă şi mai bogată, din centru, care conform calculelor cercetătorului Rousseau-Liesens, avea o suprafaţă de 160.000 km pătraţi (cât a Cehiei, Slovaciei şi Olandei la un loc). După războiul cu atenienii, într-o singură zi şi noapte, mari cutremure de pământ şi inundaţii au distrus atât Atlantida, scufundând-o în mare.

atlantida-harta

 

Prea puţine dovezi

De-a lungul istoriei, cercetătorii Atlantidei şi-au pus problema veridicităţii celor celor relatate de Platon, dovezile materiale fiind foarte puţine şi incerte. Pe fundul Oceanului Atlantic, în apropierea Insulelor Azore, nave special dotate au recuperat un inel de aramă. Plus aşa-numiţii „biscuiţi de mare“, care nu se ştie la ce foloseau, aceştia fiind nişte formaţiuni de calcar în greutate de circa o tonă, cu adâncituri în centrul suprafeţei interioare. Tot atlanţilor le sunt atribuite o cingătoare din inele de argint şi o cataramă de aur cu imaginea unui tigru. Puţinătatea dovezilor au făcut ca cercetătorii să se îndepărteze de Oceanul Atlantic, căutând Atlantida pe tot globul.

Ipoteza unei Atlantide Cretane

Atlantida a fost „localizată“ din Groenlanda până în Africa de Sud, din Suedia până-n Sahara, Insulele Britanice, Palestina şi Caucaz, Amazonia, Madagascar şi Mongolia. Nici una din aceste ipoteze nu a rezistat însă analizei aprofundate a oamenilor de ştiinţă, cu excepţia unei Atlantide cretane, în a cărei capitală, Cnossos, s-au găsit vestigiile unor palate monumentale. La 1500 î.Hr., ca urmare a unei erupţii catastrofale a vulcanului Thira de pe insula Santorin, această civilizaţie a fost complet distrusă. Anghelos Galanopoulos de la Institutul de Seismologie din Atena apreciază că explozia echivala cu aceea a câtorva sute de bombe nucleare, declanşate simultan. Ipoteza este susţinută de săpături arheologice de amploare, efectuate în 1967 la Akrotiri, şi de cercetările subacvatice din 1976 a unei echipe de pe „Calypso“, conduse de celebrul Cousteau.

Atlanţii s-au răspândit pe tot globul

Există o legendă potrivit căreia în momentul scufundării Atlantidei, o parte din locuitorii s-au salvat cu ajutorul unor nave, zburând spre America şi Nordul Africii, iar o parte spre alte planete. În aceeaşi legendă se spune că atlanţii erau foarte înalţi, albi la faţă, cu ochii albaştri şi roşcaţi la păr. Vestitul faraon Keops avea printre numeroasele sale soţii şi una blondă care i-a născut o fiică tot blondă. Blonde sau frumoase roşcate erau şi guanşele din Insulele Canare, populaţie a cărei scriere a rămas necunoscută. Mumii blonde erau şi cele ale căpeteniilor Virachochas din Peru, cu o vechime de trei milenii, dar şi mumia blondă, de aceeaşi vechime, descoperită în provincia Siniyag din China.

atlantida

 

O civilizaţie avansată

Capitala atlantă era înconjurată cu numeroase şanţuri de apă legate cu poduri şi tuneluri. Corăbiile treceau printr-un canal lung de 9 km, lat de 75 de metri şi adânc de 25. Această insulă în insulă era înconjurată de ziduri din tuf vulcanic în trei culori: alb, negru şi roşu, iar zidul valului exterior era acoperit cu aramă, cel din mijloc cu cositor argintiu, cel interior cu oricalc. Pe valurile de pământ erau construite temple, săli de gimnastică, un mare hipodrom, cazarme, antrepozite care înconjurau Palatul Regal. Apa necesară Capitalei era colectată din munţi printr-un uriaş canal, lung de 1850 de kilometri, iar câmpia din jur era brăzdată de o mulţime de canale transversale, pentru transportul din munţi al lemnului, irigaţii, preîntâmpinarea inundaţiilor şi eroziunii solului. Se apreciază la 5-6 milioane de oameni, populaţia regatului principal al Atlantidei, o mare forţă militară care putea strânge sub drapel 10.000 de care de luptă şi 1.200 de corăbii de război.

De ce s-a scufundat?

Astronomul polonez M.M. Kamienski a apreciat că aşa numita Cometă a lui Galilei s-a ciocnit cu Terra (9541 î.Hr.) şi a produs scufundarea Atlantidei. Inginerul german Otto Muck susţine că în Oceanul Atlantic ar fi căzut cu o viteză de 20 km/secundă un meteorit gigant cu diametrul de 10 km. Legenda potopului este arhicunoscută. Această faimoasă catastrofă a lumii antice poate fi întâlnită la majoritatea popoarelor, cu excepţia aborigenilor australieni, a laponilor şi eschimoşilor. Oamenii de ştiinţă admit faptul că la baza acestei legende a stat un fenomen real, verificabil istoric şi arheologic, uriaşele inundaţii fiind o consecinţă a încălzirii climei după ultima glaciaţiune. Potopul menţionat şi în Vechiul Testament şi apreciat de Vatican că a avut loc acum 13.100 de ani, a lăsat din Atlantida numai „Insula celor 7 cetăţi“.

piramida oras atlantida

 

Continentul Mu

James Churchward avansa ideea că acum 50.000 de ani a existat un întins continent numit Mu, care a fost înghiţit de apele oceanului în urma unui cataclism de proporţii. Cei 64 de milioane de locuitori duceau o viaţă fericită. Conducătorul se numea Ra Mu, iar Imperiul se chema Imperiul Soarelui. Locuitorii erau marinari pricepuţi. cele 7 oraşe principale erau foarte dezvoltate, cu construcţii megalitice.

Atlantida din insulele Canare

Insulele Canare au stârnit un interes deosebit pentru că datele geografice şi paleografice arătau că fac parte dintr-un bloc continental care s-a scufundat într-un trecut nu prea îndepărtat. Sunt singurele insule unde populaţia autohtonă, guanşii, au fost exterminaţi acum cinci secole de cuceritori. Originea ei nu este încă lămurită. Guanşii aveau o mare aversiune faţă de ocean, nici măcar unul dintre ei nu ştia să înoate. Lucru ciudat la un popor insular. Specialiştii îl explică prin groaza faţă de ceva ce s-a întâmplat în vremuri străvechi, din cauza unui cataclism.

Lemuria, un alt continent scufundat

În legende se spune că în Lemuria locuia o rasă complet diferită de cea a oamenilor care, deşi a avut rădăcini comune cu omul, a evoluat altfel şi ar fi dominat Pământul dacă nu ar fi fost lovită de o catastrofă. Pe Insula Madagascar se întâlnesc nu mai puţin de 66 de specii de mamifere. Cercetătorul Viktor Kandiba consideră că este o mărturie suficientă a faptului că insula a fost la un moment dat continent. Lemurienii aveau pielea palidă, vorbeau o limbă asemănătoare sunetelor naturii: şuieratul vântului, vuietul vulcanului, susurul râului. Aveau o înălţime incredibilă, de până la 10 metri. W. Scott-Elliot susţine că lemurienii aveau un al treilea ochi, la ceafă. Se împerecheau cu maimuţele pentru revigoarea fizică.

atlantida

 

Construcţii pe fundul oceanului

În 1997, batiscaful Calmar al marinei australiene a filmat groapa Bellingshausen. Adâncimea gropii oceanice este de circa 6 km, iar aparatul se deplasa la 40 m de fundul ei. Dintr-o dată, camerele de filmat ale batiscafului au înregistrat o construcţie de formă ovală, care emitea din interior o lumină puternică. Pelicula a fost studiată de cercetătorii de la Universitatea din Melbourne şi de specialiştii din Marina militară australiană. Concluzia a fost aceeaşi: o construcţie, faurită de mâinile unor fiinţe inteligente, altele decât oamenii, căci  noi nu putem nici astăzi să construim ceva la asemenea adâncimi. Un film făcut ilegal în Marea Egee şi transmis de postul de televiziune Discovery în 1999 arăta că, la adâncimi de câţiva metri sub apă, se găsesc ziduri de piatră, străzi subacvatice, amfore peste tot.

Atlantida din miturile hinduse

Miturile indiene spun că, dincolo de Coloanele lui Hercule, în Oceanul Atlantic, a existat un imens continent format din şapte insule mari, dedicat înţelepciunii Divine, numit Olisis sau Atlantida. Aici a funcţionat o universitate de înţelepţi numită Societatea Akaldana, unde se studiau misterele divine. Membrii ei au făcut parte din acel popor ales care a plecat din Atlantida când au înţeles ca o mare catastrofă se apropia. Ghidaţi de Noe biblic sau Manu Vaivasvata, s-au instalat pe pamânturile Egiptului. Acolo au reeînfiinţat faimoasa universitate, supravegheată de privirea a Sfinxului.

O reţea de străzi subacvatice

Google Ocean, programul care permite vizualizarea topografiei subacvatice, a şi făcut o descoperire epocală. Scrutând chiar şi stratul situat imediat sub fundul mării, un inginer britanic a dat peste o reţea de străzi perfect trasate care nu pot fi făcute decât de mâna omului. Imediat s-a făcut legătura cu continentul dispărut. Şi cum descoperirea este situată într-una din locaţiile presupuse ale Atlantidei, ipoteza că ar fi vorba tocmai de oraşul scufundat a înfierbântat minţile tuturor. Imaginea subacvatică este însă departe de a a constitui o mărturie covârşitoare. Susţinătorii plasării Atlantidei în Marea Neagră cred mai departe că adevăratele dovezi sunt îngropate în apropierea coastelor României, iar Insula Şerpilor e o rămăşiţă a înfloritoarei civilizaţii de acum 10.000 de ani. La circa 1.000 de kilometri de coasta nord-vestică a Africii, lângă insulele Canare, s-a descoperit un dreptunghi de circa 20.000 km pătraţi, care seamănă cu o hartă aeriană a unui oraş. Străzile subacvatice par a fi trasate printr-o tehnologie umană. Descoperirea a fost făcută de către Bernard Bamford, inginer în aeronautică, care e convins că e vorba de Atlantida. El a obţinut imaginea subacvatică la coordonatele 31 15’15.53″ Nord şi 24 15’30.53″ Vest, cu ajutorul programului Google Ocean (bazat pe sateliţi), o extensie a binecunoscutului Google Earth. Formaţiunea se află la 6 kilometri în largul coastelor Marocului, în locul cunoscut drept Groapa Abisală Madeira.

Atlantida (2)

 

Atlantidă românească

Etnograful Adrian Bucurescu arată că fabuloasa ţară s-a scufundat în marea denumită de egipteni Siriath, adică Marea Neagră. În cinstea lui Orpheus, împăratul-zeu numit de atlanţi, şi urmaşii lor direcţi, tracii, egiptenii au ridicat acum mai mult de 5.000 de ani, la Giseh, enigmaticul Sfinx. În 1913, în „Dacia Preistorică“, Nicolae Densuşianu localiza Atlantida între Porţile de Fier şi Sfinxul din Bucegi. „Atlantis“ este tradus de unii lingvişti prin „Fericire“, iar grecii antici denumeau actuala Insulă a Şerpilor din Marea Neagră, Makaron, adică „A fericiţilor“. Nu departe de ea, arheologii ruşi au descoperit impresionante ruine subacvatice atribuite, după unii, atlanţilor. În apropiere, la Hamangia, au fost găsite uimitoarele figurine din lut, intitulate generic „Gânditorul“ şi datate 5000- 3000 î.Hr., într-o perioadă când de gândire abstractă nu putea fi vorba. Însăşi cetatea Histria conţine o ciudăţenie: pare a fi construită pe role.

InsulaSerpilor2

 

Insula Şerpilor, rămăşiţa unui continent?

Conform ipotezei susţinută de tot mai mulţi adepţi, din străvechea Atlantidă a rămas doar Insula Şerpilor. Certitudine este doar faptul că, pe colţurile de stâncă azi pustii, se ridica pe vremuri un superb templu închinat zeului Apollo. Puţini ştiu că însuşi Mihai Eminescu a vorbit în versurile sale de enigmatica Atlantidă din Marea Neagră. „Din Fundul Mării Negre, din înalte-adânce hale/Dintre stânce arcuite, din gigantice portale/ Oastea zeilor Daciei în lungi şiruri au ieşit“. Locuitorii Insulei Şerpilor din antichitate era numiţi Blajini sau Preafericiţi şi erau consideraţi urmaşii atlanţilor. Ipoteza existenţei unei Atlantide pe teritoriul actualei Mări Negre a fost îmbrăţişată şi de Robert Ballard, descoperitorul Titanicului. Acesta susţine că, în urmă cu circa 7.000 de ani, fâşia de pământ care separă Mediterana de lacul Mării Negre a cedat sub presiunea apei, distrugând civilizaţia momentului respectiv. Un argument în sprijinul localizării continentului dispărut în spaţiul românesc este şi acela că, în faza de descompunere a imperiului, atlanţii practicau intens sacrificiile umane, obicei sângeros şi crud pe care-l aveau geto-dacii.

pestera-ursitelorsinca-veche

 

Atlanţi la Şinca Veche?

Charles Berlitz a publicat într-una din cărţile sale, „Atlantis, al optulea continent“, o hartă modernă a planşeului oceanuluiAtlantic. În zona Insulelor Canare, el arată că există şi azi acoperit de ape, un masiv muntos numit Dacia. De aici, presupunerea că atlanţii au plecat către zona Carpato-Danubiană, iar tracii ar fi urmaşii atlanţilor. Poate au ajuns în Insula Şerpilor (Albă) unde exista acel templu al Zeului Soare (atlanţii aveau o religie bazată pe cultul Soarelui), apoi unul închinat lui Ahile sau chiar mormântul semizeului. Edificiul antic avea formă pătrată, fiecare latură având 29,87 m şi se pare că avea nouă altare. Funcţiona şi ca oracol şi se spune că aproape totul era din aur, marmură albă şi mărgăritare. Legendele romane spuneau că templul alb nu a fost construit de mâna oamenilor, ci era de origine divină. Motiv pentru care întreaga insulă a fost numită Insula Sfântă. Atlanţii e posibil să fi ajuns şi prin părţile Braşovului, dacă ar fi să dăm crezare ipotezei care susţine că enigmaticul Templu al Ursitelor de la Şinca Veche a fost întemeiat de aceeaşi civilizaţie care a ridicat şi Templul Alb din Insula Şerpilor. Un lucru e sigur şi uimitor: tracii au avut cunoştinţe extraordinar de avansate pe care nu prea avea de unde să le ia decât de la nişte colonizatori, necunoscuţi deocamdată.

  • Primul căutător al Atlantidei

Cea mai mare parte a scrierilor despre Atlantida au apărut după descoperirea Americii. Prima lucrare cu caracter ştiintific a fost Mundus subterranus, a enciclopedicului savant iezuit Athanasius Kircher, în 1665. El căuta Atlantida sub Marea Sargasselor, al cărui imens spaţiu acoperit cu vegetaţie plutitoare dădea impresia unui uscat inundat.

  • Cele mai mari cataclisme ale Terrei

Uriaşa erupţie a vulcanului Rakata de pe insula Krakatoa, în 1883, a făcut peste 40.000 de victime. Unda de şoc a făcut ocolul Pământului, fiind resimţită în toată lumea (viteza de 328 metri/secundă). În 1923 au fost 143.000 victime la Tokio şi Yokohama. Un tsunami (val seismic), în 1775, a făcut 60.000 de victime la Lisabona.

 

Sursa:  www.monitorulexpres.ro https://www.evolutiespirituala.ro/al-8-lea-continent/?feed_id=39203&_unique_id=643f7e836d0b5

continente atlantida

Al 8-lea continent

 

În ziua de azi, nu mai există locuri necercetate pe Pământ. Până şi cele mai mici insule au fost identificate, localizate, măsurate, studiate. Şi totuşi, s-au născut cam 30 de ipoteze, bazate pe cercetări şi descoperiri arheologice, care afirmă existenţa în trecutul îndepărtat a unui continent, astăzi dispărut. Încă din antichitate s-a vorbit despre „Vârsta de aur a omenirii“, dominată de atlanţi, stăpânii unei tehnologii avansate. Există până în prezent peste 20.000 de lucrări despre Atlantida. A apărut atlantologia, o ştiinţă complexă, care studiază continentul dispărut. Cu toată vechimea ei, Atlantida continuă să înfierbânte imaginaţia oamenilor, emiţându-se ipoteze dintre cele mai fanteziste. În fiecare an apar noi locuri în care sunt localizate ruinele presupusului continent. România e şi ea pe harta Atlantidelor.

Totul a pornit de la Platon

Principalele izvoare care pomenesc de Atlantida sunt cele două dialoguri ale filosofului grec Platon (427-347 î.Hr.). Acesta spune că Poseidon a primit în stăpânire un continent insular, numit Atlantida, cu capitala la Poseidonia. Continentul avea o câmpie fertilă pe care se ridica „un munte nu prea înalt“. Regele Evenor trăia aici fericit împreună cu jumătatea lui, Leucipe. Au avut o fiică foarte frumoasă, Clito pe care Poseidon a luat-o de soţie. În centrul insulei, zeul a făcut să ţâşnească două izvoare, unul fierbinte şi altul cu apă rece. Clito i-a dăruit lui Poseidon cinci perechi de gemeni, toţi de sex masculin. Atlas sau Atlant, fiul cel mare, a primit de la Poseidon partea cea mai întinsă şi mai bogată, din centru, care conform calculelor cercetătorului Rousseau-Liesens, avea o suprafaţă de 160.000 km pătraţi (cât a Cehiei, Slovaciei şi Olandei la un loc). După războiul cu atenienii, într-o singură zi şi noapte, mari cutremure de pământ şi inundaţii au distrus atât Atlantida, scufundând-o în mare.

atlantida-harta

 

Prea puţine dovezi

De-a lungul istoriei, cercetătorii Atlantidei şi-au pus problema veridicităţii celor celor relatate de Platon, dovezile materiale fiind foarte puţine şi incerte. Pe fundul Oceanului Atlantic, în apropierea Insulelor Azore, nave special dotate au recuperat un inel de aramă. Plus aşa-numiţii „biscuiţi de mare“, care nu se ştie la ce foloseau, aceştia fiind nişte formaţiuni de calcar în greutate de circa o tonă, cu adâncituri în centrul suprafeţei interioare. Tot atlanţilor le sunt atribuite o cingătoare din inele de argint şi o cataramă de aur cu imaginea unui tigru. Puţinătatea dovezilor au făcut ca cercetătorii să se îndepărteze de Oceanul Atlantic, căutând Atlantida pe tot globul.

Ipoteza unei Atlantide Cretane

Atlantida a fost „localizată“ din Groenlanda până în Africa de Sud, din Suedia până-n Sahara, Insulele Britanice, Palestina şi Caucaz, Amazonia, Madagascar şi Mongolia. Nici una din aceste ipoteze nu a rezistat însă analizei aprofundate a oamenilor de ştiinţă, cu excepţia unei Atlantide cretane, în a cărei capitală, Cnossos, s-au găsit vestigiile unor palate monumentale. La 1500 î.Hr., ca urmare a unei erupţii catastrofale a vulcanului Thira de pe insula Santorin, această civilizaţie a fost complet distrusă. Anghelos Galanopoulos de la Institutul de Seismologie din Atena apreciază că explozia echivala cu aceea a câtorva sute de bombe nucleare, declanşate simultan. Ipoteza este susţinută de săpături arheologice de amploare, efectuate în 1967 la Akrotiri, şi de cercetările subacvatice din 1976 a unei echipe de pe „Calypso“, conduse de celebrul Cousteau.

Atlanţii s-au răspândit pe tot globul

Există o legendă potrivit căreia în momentul scufundării Atlantidei, o parte din locuitorii s-au salvat cu ajutorul unor nave, zburând spre America şi Nordul Africii, iar o parte spre alte planete. În aceeaşi legendă se spune că atlanţii erau foarte înalţi, albi la faţă, cu ochii albaştri şi roşcaţi la păr. Vestitul faraon Keops avea printre numeroasele sale soţii şi una blondă care i-a născut o fiică tot blondă. Blonde sau frumoase roşcate erau şi guanşele din Insulele Canare, populaţie a cărei scriere a rămas necunoscută. Mumii blonde erau şi cele ale căpeteniilor Virachochas din Peru, cu o vechime de trei milenii, dar şi mumia blondă, de aceeaşi vechime, descoperită în provincia Siniyag din China.

atlantida

 

O civilizaţie avansată

Capitala atlantă era înconjurată cu numeroase şanţuri de apă legate cu poduri şi tuneluri. Corăbiile treceau printr-un canal lung de 9 km, lat de 75 de metri şi adânc de 25. Această insulă în insulă era înconjurată de ziduri din tuf vulcanic în trei culori: alb, negru şi roşu, iar zidul valului exterior era acoperit cu aramă, cel din mijloc cu cositor argintiu, cel interior cu oricalc. Pe valurile de pământ erau construite temple, săli de gimnastică, un mare hipodrom, cazarme, antrepozite care înconjurau Palatul Regal. Apa necesară Capitalei era colectată din munţi printr-un uriaş canal, lung de 1850 de kilometri, iar câmpia din jur era brăzdată de o mulţime de canale transversale, pentru transportul din munţi al lemnului, irigaţii, preîntâmpinarea inundaţiilor şi eroziunii solului. Se apreciază la 5-6 milioane de oameni, populaţia regatului principal al Atlantidei, o mare forţă militară care putea strânge sub drapel 10.000 de care de luptă şi 1.200 de corăbii de război.

De ce s-a scufundat?

Astronomul polonez M.M. Kamienski a apreciat că aşa numita Cometă a lui Galilei s-a ciocnit cu Terra (9541 î.Hr.) şi a produs scufundarea Atlantidei. Inginerul german Otto Muck susţine că în Oceanul Atlantic ar fi căzut cu o viteză de 20 km/secundă un meteorit gigant cu diametrul de 10 km. Legenda potopului este arhicunoscută. Această faimoasă catastrofă a lumii antice poate fi întâlnită la majoritatea popoarelor, cu excepţia aborigenilor australieni, a laponilor şi eschimoşilor. Oamenii de ştiinţă admit faptul că la baza acestei legende a stat un fenomen real, verificabil istoric şi arheologic, uriaşele inundaţii fiind o consecinţă a încălzirii climei după ultima glaciaţiune. Potopul menţionat şi în Vechiul Testament şi apreciat de Vatican că a avut loc acum 13.100 de ani, a lăsat din Atlantida numai „Insula celor 7 cetăţi“.

piramida oras atlantida

 

Continentul Mu

James Churchward avansa ideea că acum 50.000 de ani a existat un întins continent numit Mu, care a fost înghiţit de apele oceanului în urma unui cataclism de proporţii. Cei 64 de milioane de locuitori duceau o viaţă fericită. Conducătorul se numea Ra Mu, iar Imperiul se chema Imperiul Soarelui. Locuitorii erau marinari pricepuţi. cele 7 oraşe principale erau foarte dezvoltate, cu construcţii megalitice.

Atlantida din insulele Canare

Insulele Canare au stârnit un interes deosebit pentru că datele geografice şi paleografice arătau că fac parte dintr-un bloc continental care s-a scufundat într-un trecut nu prea îndepărtat. Sunt singurele insule unde populaţia autohtonă, guanşii, au fost exterminaţi acum cinci secole de cuceritori. Originea ei nu este încă lămurită. Guanşii aveau o mare aversiune faţă de ocean, nici măcar unul dintre ei nu ştia să înoate. Lucru ciudat la un popor insular. Specialiştii îl explică prin groaza faţă de ceva ce s-a întâmplat în vremuri străvechi, din cauza unui cataclism.

Lemuria, un alt continent scufundat

În legende se spune că în Lemuria locuia o rasă complet diferită de cea a oamenilor care, deşi a avut rădăcini comune cu omul, a evoluat altfel şi ar fi dominat Pământul dacă nu ar fi fost lovită de o catastrofă. Pe Insula Madagascar se întâlnesc nu mai puţin de 66 de specii de mamifere. Cercetătorul Viktor Kandiba consideră că este o mărturie suficientă a faptului că insula a fost la un moment dat continent. Lemurienii aveau pielea palidă, vorbeau o limbă asemănătoare sunetelor naturii: şuieratul vântului, vuietul vulcanului, susurul râului. Aveau o înălţime incredibilă, de până la 10 metri. W. Scott-Elliot susţine că lemurienii aveau un al treilea ochi, la ceafă. Se împerecheau cu maimuţele pentru revigoarea fizică.

atlantida

 

Construcţii pe fundul oceanului

În 1997, batiscaful Calmar al marinei australiene a filmat groapa Bellingshausen. Adâncimea gropii oceanice este de circa 6 km, iar aparatul se deplasa la 40 m de fundul ei. Dintr-o dată, camerele de filmat ale batiscafului au înregistrat o construcţie de formă ovală, care emitea din interior o lumină puternică. Pelicula a fost studiată de cercetătorii de la Universitatea din Melbourne şi de specialiştii din Marina militară australiană. Concluzia a fost aceeaşi: o construcţie, faurită de mâinile unor fiinţe inteligente, altele decât oamenii, căci  noi nu putem nici astăzi să construim ceva la asemenea adâncimi. Un film făcut ilegal în Marea Egee şi transmis de postul de televiziune Discovery în 1999 arăta că, la adâncimi de câţiva metri sub apă, se găsesc ziduri de piatră, străzi subacvatice, amfore peste tot.

Atlantida din miturile hinduse

Miturile indiene spun că, dincolo de Coloanele lui Hercule, în Oceanul Atlantic, a existat un imens continent format din şapte insule mari, dedicat înţelepciunii Divine, numit Olisis sau Atlantida. Aici a funcţionat o universitate de înţelepţi numită Societatea Akaldana, unde se studiau misterele divine. Membrii ei au făcut parte din acel popor ales care a plecat din Atlantida când au înţeles ca o mare catastrofă se apropia. Ghidaţi de Noe biblic sau Manu Vaivasvata, s-au instalat pe pamânturile Egiptului. Acolo au reeînfiinţat faimoasa universitate, supravegheată de privirea a Sfinxului.

O reţea de străzi subacvatice

Google Ocean, programul care permite vizualizarea topografiei subacvatice, a şi făcut o descoperire epocală. Scrutând chiar şi stratul situat imediat sub fundul mării, un inginer britanic a dat peste o reţea de străzi perfect trasate care nu pot fi făcute decât de mâna omului. Imediat s-a făcut legătura cu continentul dispărut. Şi cum descoperirea este situată într-una din locaţiile presupuse ale Atlantidei, ipoteza că ar fi vorba tocmai de oraşul scufundat a înfierbântat minţile tuturor. Imaginea subacvatică este însă departe de a a constitui o mărturie covârşitoare. Susţinătorii plasării Atlantidei în Marea Neagră cred mai departe că adevăratele dovezi sunt îngropate în apropierea coastelor României, iar Insula Şerpilor e o rămăşiţă a înfloritoarei civilizaţii de acum 10.000 de ani. La circa 1.000 de kilometri de coasta nord-vestică a Africii, lângă insulele Canare, s-a descoperit un dreptunghi de circa 20.000 km pătraţi, care seamănă cu o hartă aeriană a unui oraş. Străzile subacvatice par a fi trasate printr-o tehnologie umană. Descoperirea a fost făcută de către Bernard Bamford, inginer în aeronautică, care e convins că e vorba de Atlantida. El a obţinut imaginea subacvatică la coordonatele 31 15’15.53″ Nord şi 24 15’30.53″ Vest, cu ajutorul programului Google Ocean (bazat pe sateliţi), o extensie a binecunoscutului Google Earth. Formaţiunea se află la 6 kilometri în largul coastelor Marocului, în locul cunoscut drept Groapa Abisală Madeira.

Atlantida (2)

 

Atlantidă românească

Etnograful Adrian Bucurescu arată că fabuloasa ţară s-a scufundat în marea denumită de egipteni Siriath, adică Marea Neagră. În cinstea lui Orpheus, împăratul-zeu numit de atlanţi, şi urmaşii lor direcţi, tracii, egiptenii au ridicat acum mai mult de 5.000 de ani, la Giseh, enigmaticul Sfinx. În 1913, în „Dacia Preistorică“, Nicolae Densuşianu localiza Atlantida între Porţile de Fier şi Sfinxul din Bucegi. „Atlantis“ este tradus de unii lingvişti prin „Fericire“, iar grecii antici denumeau actuala Insulă a Şerpilor din Marea Neagră, Makaron, adică „A fericiţilor“. Nu departe de ea, arheologii ruşi au descoperit impresionante ruine subacvatice atribuite, după unii, atlanţilor. În apropiere, la Hamangia, au fost găsite uimitoarele figurine din lut, intitulate generic „Gânditorul“ şi datate 5000- 3000 î.Hr., într-o perioadă când de gândire abstractă nu putea fi vorba. Însăşi cetatea Histria conţine o ciudăţenie: pare a fi construită pe role.

InsulaSerpilor2

 

Insula Şerpilor, rămăşiţa unui continent?

Conform ipotezei susţinută de tot mai mulţi adepţi, din străvechea Atlantidă a rămas doar Insula Şerpilor. Certitudine este doar faptul că, pe colţurile de stâncă azi pustii, se ridica pe vremuri un superb templu închinat zeului Apollo. Puţini ştiu că însuşi Mihai Eminescu a vorbit în versurile sale de enigmatica Atlantidă din Marea Neagră. „Din Fundul Mării Negre, din înalte-adânce hale/Dintre stânce arcuite, din gigantice portale/ Oastea zeilor Daciei în lungi şiruri au ieşit“. Locuitorii Insulei Şerpilor din antichitate era numiţi Blajini sau Preafericiţi şi erau consideraţi urmaşii atlanţilor. Ipoteza existenţei unei Atlantide pe teritoriul actualei Mări Negre a fost îmbrăţişată şi de Robert Ballard, descoperitorul Titanicului. Acesta susţine că, în urmă cu circa 7.000 de ani, fâşia de pământ care separă Mediterana de lacul Mării Negre a cedat sub presiunea apei, distrugând civilizaţia momentului respectiv. Un argument în sprijinul localizării continentului dispărut în spaţiul românesc este şi acela că, în faza de descompunere a imperiului, atlanţii practicau intens sacrificiile umane, obicei sângeros şi crud pe care-l aveau geto-dacii.

pestera-ursitelorsinca-veche

 

Atlanţi la Şinca Veche?

Charles Berlitz a publicat într-una din cărţile sale, „Atlantis, al optulea continent“, o hartă modernă a planşeului oceanuluiAtlantic. În zona Insulelor Canare, el arată că există şi azi acoperit de ape, un masiv muntos numit Dacia. De aici, presupunerea că atlanţii au plecat către zona Carpato-Danubiană, iar tracii ar fi urmaşii atlanţilor. Poate au ajuns în Insula Şerpilor (Albă) unde exista acel templu al Zeului Soare (atlanţii aveau o religie bazată pe cultul Soarelui), apoi unul închinat lui Ahile sau chiar mormântul semizeului. Edificiul antic avea formă pătrată, fiecare latură având 29,87 m şi se pare că avea nouă altare. Funcţiona şi ca oracol şi se spune că aproape totul era din aur, marmură albă şi mărgăritare. Legendele romane spuneau că templul alb nu a fost construit de mâna oamenilor, ci era de origine divină. Motiv pentru care întreaga insulă a fost numită Insula Sfântă. Atlanţii e posibil să fi ajuns şi prin părţile Braşovului, dacă ar fi să dăm crezare ipotezei care susţine că enigmaticul Templu al Ursitelor de la Şinca Veche a fost întemeiat de aceeaşi civilizaţie care a ridicat şi Templul Alb din Insula Şerpilor. Un lucru e sigur şi uimitor: tracii au avut cunoştinţe extraordinar de avansate pe care nu prea avea de unde să le ia decât de la nişte colonizatori, necunoscuţi deocamdată.

  • Primul căutător al Atlantidei

Cea mai mare parte a scrierilor despre Atlantida au apărut după descoperirea Americii. Prima lucrare cu caracter ştiintific a fost Mundus subterranus, a enciclopedicului savant iezuit Athanasius Kircher, în 1665. El căuta Atlantida sub Marea Sargasselor, al cărui imens spaţiu acoperit cu vegetaţie plutitoare dădea impresia unui uscat inundat.

  • Cele mai mari cataclisme ale Terrei

Uriaşa erupţie a vulcanului Rakata de pe insula Krakatoa, în 1883, a făcut peste 40.000 de victime. Unda de şoc a făcut ocolul Pământului, fiind resimţită în toată lumea (viteza de 328 metri/secundă). În 1923 au fost 143.000 victime la Tokio şi Yokohama. Un tsunami (val seismic), în 1775, a făcut 60.000 de victime la Lisabona.

 

Sursa:  www.monitorulexpres.ro https://www.evolutiespirituala.ro/al-8-lea-continent/?feed_id=34982&_unique_id=6430c1137c252

continente atlantida

Al 8-lea continent

 

În ziua de azi, nu mai există locuri necercetate pe Pământ. Până şi cele mai mici insule au fost identificate, localizate, măsurate, studiate. Şi totuşi, s-au născut cam 30 de ipoteze, bazate pe cercetări şi descoperiri arheologice, care afirmă existenţa în trecutul îndepărtat a unui continent, astăzi dispărut. Încă din antichitate s-a vorbit despre „Vârsta de aur a omenirii“, dominată de atlanţi, stăpânii unei tehnologii avansate. Există până în prezent peste 20.000 de lucrări despre Atlantida. A apărut atlantologia, o ştiinţă complexă, care studiază continentul dispărut. Cu toată vechimea ei, Atlantida continuă să înfierbânte imaginaţia oamenilor, emiţându-se ipoteze dintre cele mai fanteziste. În fiecare an apar noi locuri în care sunt localizate ruinele presupusului continent. România e şi ea pe harta Atlantidelor.

Totul a pornit de la Platon

Principalele izvoare care pomenesc de Atlantida sunt cele două dialoguri ale filosofului grec Platon (427-347 î.Hr.). Acesta spune că Poseidon a primit în stăpânire un continent insular, numit Atlantida, cu capitala la Poseidonia. Continentul avea o câmpie fertilă pe care se ridica „un munte nu prea înalt“. Regele Evenor trăia aici fericit împreună cu jumătatea lui, Leucipe. Au avut o fiică foarte frumoasă, Clito pe care Poseidon a luat-o de soţie. În centrul insulei, zeul a făcut să ţâşnească două izvoare, unul fierbinte şi altul cu apă rece. Clito i-a dăruit lui Poseidon cinci perechi de gemeni, toţi de sex masculin. Atlas sau Atlant, fiul cel mare, a primit de la Poseidon partea cea mai întinsă şi mai bogată, din centru, care conform calculelor cercetătorului Rousseau-Liesens, avea o suprafaţă de 160.000 km pătraţi (cât a Cehiei, Slovaciei şi Olandei la un loc). După războiul cu atenienii, într-o singură zi şi noapte, mari cutremure de pământ şi inundaţii au distrus atât Atlantida, scufundând-o în mare.

atlantida-harta

 

Prea puţine dovezi

De-a lungul istoriei, cercetătorii Atlantidei şi-au pus problema veridicităţii celor celor relatate de Platon, dovezile materiale fiind foarte puţine şi incerte. Pe fundul Oceanului Atlantic, în apropierea Insulelor Azore, nave special dotate au recuperat un inel de aramă. Plus aşa-numiţii „biscuiţi de mare“, care nu se ştie la ce foloseau, aceştia fiind nişte formaţiuni de calcar în greutate de circa o tonă, cu adâncituri în centrul suprafeţei interioare. Tot atlanţilor le sunt atribuite o cingătoare din inele de argint şi o cataramă de aur cu imaginea unui tigru. Puţinătatea dovezilor au făcut ca cercetătorii să se îndepărteze de Oceanul Atlantic, căutând Atlantida pe tot globul.

Ipoteza unei Atlantide Cretane

Atlantida a fost „localizată“ din Groenlanda până în Africa de Sud, din Suedia până-n Sahara, Insulele Britanice, Palestina şi Caucaz, Amazonia, Madagascar şi Mongolia. Nici una din aceste ipoteze nu a rezistat însă analizei aprofundate a oamenilor de ştiinţă, cu excepţia unei Atlantide cretane, în a cărei capitală, Cnossos, s-au găsit vestigiile unor palate monumentale. La 1500 î.Hr., ca urmare a unei erupţii catastrofale a vulcanului Thira de pe insula Santorin, această civilizaţie a fost complet distrusă. Anghelos Galanopoulos de la Institutul de Seismologie din Atena apreciază că explozia echivala cu aceea a câtorva sute de bombe nucleare, declanşate simultan. Ipoteza este susţinută de săpături arheologice de amploare, efectuate în 1967 la Akrotiri, şi de cercetările subacvatice din 1976 a unei echipe de pe „Calypso“, conduse de celebrul Cousteau.

Atlanţii s-au răspândit pe tot globul

Există o legendă potrivit căreia în momentul scufundării Atlantidei, o parte din locuitorii s-au salvat cu ajutorul unor nave, zburând spre America şi Nordul Africii, iar o parte spre alte planete. În aceeaşi legendă se spune că atlanţii erau foarte înalţi, albi la faţă, cu ochii albaştri şi roşcaţi la păr. Vestitul faraon Keops avea printre numeroasele sale soţii şi una blondă care i-a născut o fiică tot blondă. Blonde sau frumoase roşcate erau şi guanşele din Insulele Canare, populaţie a cărei scriere a rămas necunoscută. Mumii blonde erau şi cele ale căpeteniilor Virachochas din Peru, cu o vechime de trei milenii, dar şi mumia blondă, de aceeaşi vechime, descoperită în provincia Siniyag din China.

atlantida

 

O civilizaţie avansată

Capitala atlantă era înconjurată cu numeroase şanţuri de apă legate cu poduri şi tuneluri. Corăbiile treceau printr-un canal lung de 9 km, lat de 75 de metri şi adânc de 25. Această insulă în insulă era înconjurată de ziduri din tuf vulcanic în trei culori: alb, negru şi roşu, iar zidul valului exterior era acoperit cu aramă, cel din mijloc cu cositor argintiu, cel interior cu oricalc. Pe valurile de pământ erau construite temple, săli de gimnastică, un mare hipodrom, cazarme, antrepozite care înconjurau Palatul Regal. Apa necesară Capitalei era colectată din munţi printr-un uriaş canal, lung de 1850 de kilometri, iar câmpia din jur era brăzdată de o mulţime de canale transversale, pentru transportul din munţi al lemnului, irigaţii, preîntâmpinarea inundaţiilor şi eroziunii solului. Se apreciază la 5-6 milioane de oameni, populaţia regatului principal al Atlantidei, o mare forţă militară care putea strânge sub drapel 10.000 de care de luptă şi 1.200 de corăbii de război.

De ce s-a scufundat?

Astronomul polonez M.M. Kamienski a apreciat că aşa numita Cometă a lui Galilei s-a ciocnit cu Terra (9541 î.Hr.) şi a produs scufundarea Atlantidei. Inginerul german Otto Muck susţine că în Oceanul Atlantic ar fi căzut cu o viteză de 20 km/secundă un meteorit gigant cu diametrul de 10 km. Legenda potopului este arhicunoscută. Această faimoasă catastrofă a lumii antice poate fi întâlnită la majoritatea popoarelor, cu excepţia aborigenilor australieni, a laponilor şi eschimoşilor. Oamenii de ştiinţă admit faptul că la baza acestei legende a stat un fenomen real, verificabil istoric şi arheologic, uriaşele inundaţii fiind o consecinţă a încălzirii climei după ultima glaciaţiune. Potopul menţionat şi în Vechiul Testament şi apreciat de Vatican că a avut loc acum 13.100 de ani, a lăsat din Atlantida numai „Insula celor 7 cetăţi“.

piramida oras atlantida

 

Continentul Mu

James Churchward avansa ideea că acum 50.000 de ani a existat un întins continent numit Mu, care a fost înghiţit de apele oceanului în urma unui cataclism de proporţii. Cei 64 de milioane de locuitori duceau o viaţă fericită. Conducătorul se numea Ra Mu, iar Imperiul se chema Imperiul Soarelui. Locuitorii erau marinari pricepuţi. cele 7 oraşe principale erau foarte dezvoltate, cu construcţii megalitice.

Atlantida din insulele Canare

Insulele Canare au stârnit un interes deosebit pentru că datele geografice şi paleografice arătau că fac parte dintr-un bloc continental care s-a scufundat într-un trecut nu prea îndepărtat. Sunt singurele insule unde populaţia autohtonă, guanşii, au fost exterminaţi acum cinci secole de cuceritori. Originea ei nu este încă lămurită. Guanşii aveau o mare aversiune faţă de ocean, nici măcar unul dintre ei nu ştia să înoate. Lucru ciudat la un popor insular. Specialiştii îl explică prin groaza faţă de ceva ce s-a întâmplat în vremuri străvechi, din cauza unui cataclism.

Lemuria, un alt continent scufundat

În legende se spune că în Lemuria locuia o rasă complet diferită de cea a oamenilor care, deşi a avut rădăcini comune cu omul, a evoluat altfel şi ar fi dominat Pământul dacă nu ar fi fost lovită de o catastrofă. Pe Insula Madagascar se întâlnesc nu mai puţin de 66 de specii de mamifere. Cercetătorul Viktor Kandiba consideră că este o mărturie suficientă a faptului că insula a fost la un moment dat continent. Lemurienii aveau pielea palidă, vorbeau o limbă asemănătoare sunetelor naturii: şuieratul vântului, vuietul vulcanului, susurul râului. Aveau o înălţime incredibilă, de până la 10 metri. W. Scott-Elliot susţine că lemurienii aveau un al treilea ochi, la ceafă. Se împerecheau cu maimuţele pentru revigoarea fizică.

atlantida

 

Construcţii pe fundul oceanului

În 1997, batiscaful Calmar al marinei australiene a filmat groapa Bellingshausen. Adâncimea gropii oceanice este de circa 6 km, iar aparatul se deplasa la 40 m de fundul ei. Dintr-o dată, camerele de filmat ale batiscafului au înregistrat o construcţie de formă ovală, care emitea din interior o lumină puternică. Pelicula a fost studiată de cercetătorii de la Universitatea din Melbourne şi de specialiştii din Marina militară australiană. Concluzia a fost aceeaşi: o construcţie, faurită de mâinile unor fiinţe inteligente, altele decât oamenii, căci  noi nu putem nici astăzi să construim ceva la asemenea adâncimi. Un film făcut ilegal în Marea Egee şi transmis de postul de televiziune Discovery în 1999 arăta că, la adâncimi de câţiva metri sub apă, se găsesc ziduri de piatră, străzi subacvatice, amfore peste tot.

Atlantida din miturile hinduse

Miturile indiene spun că, dincolo de Coloanele lui Hercule, în Oceanul Atlantic, a existat un imens continent format din şapte insule mari, dedicat înţelepciunii Divine, numit Olisis sau Atlantida. Aici a funcţionat o universitate de înţelepţi numită Societatea Akaldana, unde se studiau misterele divine. Membrii ei au făcut parte din acel popor ales care a plecat din Atlantida când au înţeles ca o mare catastrofă se apropia. Ghidaţi de Noe biblic sau Manu Vaivasvata, s-au instalat pe pamânturile Egiptului. Acolo au reeînfiinţat faimoasa universitate, supravegheată de privirea a Sfinxului.

O reţea de străzi subacvatice

Google Ocean, programul care permite vizualizarea topografiei subacvatice, a şi făcut o descoperire epocală. Scrutând chiar şi stratul situat imediat sub fundul mării, un inginer britanic a dat peste o reţea de străzi perfect trasate care nu pot fi făcute decât de mâna omului. Imediat s-a făcut legătura cu continentul dispărut. Şi cum descoperirea este situată într-una din locaţiile presupuse ale Atlantidei, ipoteza că ar fi vorba tocmai de oraşul scufundat a înfierbântat minţile tuturor. Imaginea subacvatică este însă departe de a a constitui o mărturie covârşitoare. Susţinătorii plasării Atlantidei în Marea Neagră cred mai departe că adevăratele dovezi sunt îngropate în apropierea coastelor României, iar Insula Şerpilor e o rămăşiţă a înfloritoarei civilizaţii de acum 10.000 de ani. La circa 1.000 de kilometri de coasta nord-vestică a Africii, lângă insulele Canare, s-a descoperit un dreptunghi de circa 20.000 km pătraţi, care seamănă cu o hartă aeriană a unui oraş. Străzile subacvatice par a fi trasate printr-o tehnologie umană. Descoperirea a fost făcută de către Bernard Bamford, inginer în aeronautică, care e convins că e vorba de Atlantida. El a obţinut imaginea subacvatică la coordonatele 31 15’15.53″ Nord şi 24 15’30.53″ Vest, cu ajutorul programului Google Ocean (bazat pe sateliţi), o extensie a binecunoscutului Google Earth. Formaţiunea se află la 6 kilometri în largul coastelor Marocului, în locul cunoscut drept Groapa Abisală Madeira.

Atlantida (2)

 

Atlantidă românească

Etnograful Adrian Bucurescu arată că fabuloasa ţară s-a scufundat în marea denumită de egipteni Siriath, adică Marea Neagră. În cinstea lui Orpheus, împăratul-zeu numit de atlanţi, şi urmaşii lor direcţi, tracii, egiptenii au ridicat acum mai mult de 5.000 de ani, la Giseh, enigmaticul Sfinx. În 1913, în „Dacia Preistorică“, Nicolae Densuşianu localiza Atlantida între Porţile de Fier şi Sfinxul din Bucegi. „Atlantis“ este tradus de unii lingvişti prin „Fericire“, iar grecii antici denumeau actuala Insulă a Şerpilor din Marea Neagră, Makaron, adică „A fericiţilor“. Nu departe de ea, arheologii ruşi au descoperit impresionante ruine subacvatice atribuite, după unii, atlanţilor. În apropiere, la Hamangia, au fost găsite uimitoarele figurine din lut, intitulate generic „Gânditorul“ şi datate 5000- 3000 î.Hr., într-o perioadă când de gândire abstractă nu putea fi vorba. Însăşi cetatea Histria conţine o ciudăţenie: pare a fi construită pe role.

InsulaSerpilor2

 

Insula Şerpilor, rămăşiţa unui continent?

Conform ipotezei susţinută de tot mai mulţi adepţi, din străvechea Atlantidă a rămas doar Insula Şerpilor. Certitudine este doar faptul că, pe colţurile de stâncă azi pustii, se ridica pe vremuri un superb templu închinat zeului Apollo. Puţini ştiu că însuşi Mihai Eminescu a vorbit în versurile sale de enigmatica Atlantidă din Marea Neagră. „Din Fundul Mării Negre, din înalte-adânce hale/Dintre stânce arcuite, din gigantice portale/ Oastea zeilor Daciei în lungi şiruri au ieşit“. Locuitorii Insulei Şerpilor din antichitate era numiţi Blajini sau Preafericiţi şi erau consideraţi urmaşii atlanţilor. Ipoteza existenţei unei Atlantide pe teritoriul actualei Mări Negre a fost îmbrăţişată şi de Robert Ballard, descoperitorul Titanicului. Acesta susţine că, în urmă cu circa 7.000 de ani, fâşia de pământ care separă Mediterana de lacul Mării Negre a cedat sub presiunea apei, distrugând civilizaţia momentului respectiv. Un argument în sprijinul localizării continentului dispărut în spaţiul românesc este şi acela că, în faza de descompunere a imperiului, atlanţii practicau intens sacrificiile umane, obicei sângeros şi crud pe care-l aveau geto-dacii.

pestera-ursitelorsinca-veche

 

Atlanţi la Şinca Veche?

Charles Berlitz a publicat într-una din cărţile sale, „Atlantis, al optulea continent“, o hartă modernă a planşeului oceanuluiAtlantic. În zona Insulelor Canare, el arată că există şi azi acoperit de ape, un masiv muntos numit Dacia. De aici, presupunerea că atlanţii au plecat către zona Carpato-Danubiană, iar tracii ar fi urmaşii atlanţilor. Poate au ajuns în Insula Şerpilor (Albă) unde exista acel templu al Zeului Soare (atlanţii aveau o religie bazată pe cultul Soarelui), apoi unul închinat lui Ahile sau chiar mormântul semizeului. Edificiul antic avea formă pătrată, fiecare latură având 29,87 m şi se pare că avea nouă altare. Funcţiona şi ca oracol şi se spune că aproape totul era din aur, marmură albă şi mărgăritare. Legendele romane spuneau că templul alb nu a fost construit de mâna oamenilor, ci era de origine divină. Motiv pentru care întreaga insulă a fost numită Insula Sfântă. Atlanţii e posibil să fi ajuns şi prin părţile Braşovului, dacă ar fi să dăm crezare ipotezei care susţine că enigmaticul Templu al Ursitelor de la Şinca Veche a fost întemeiat de aceeaşi civilizaţie care a ridicat şi Templul Alb din Insula Şerpilor. Un lucru e sigur şi uimitor: tracii au avut cunoştinţe extraordinar de avansate pe care nu prea avea de unde să le ia decât de la nişte colonizatori, necunoscuţi deocamdată.

  • Primul căutător al Atlantidei

Cea mai mare parte a scrierilor despre Atlantida au apărut după descoperirea Americii. Prima lucrare cu caracter ştiintific a fost Mundus subterranus, a enciclopedicului savant iezuit Athanasius Kircher, în 1665. El căuta Atlantida sub Marea Sargasselor, al cărui imens spaţiu acoperit cu vegetaţie plutitoare dădea impresia unui uscat inundat.

  • Cele mai mari cataclisme ale Terrei

Uriaşa erupţie a vulcanului Rakata de pe insula Krakatoa, în 1883, a făcut peste 40.000 de victime. Unda de şoc a făcut ocolul Pământului, fiind resimţită în toată lumea (viteza de 328 metri/secundă). În 1923 au fost 143.000 victime la Tokio şi Yokohama. Un tsunami (val seismic), în 1775, a făcut 60.000 de victime la Lisabona.

 

Sursa:  www.monitorulexpres.ro https://www.evolutiespirituala.ro/al-8-lea-continent/?feed_id=17879&_unique_id=63430af9a1ffc

544191561 e0e37da7a0 b

CIVILIZATIA MARII NEGRE-ATLANTIDA, POTOPUL A INCEPUT IN ROMANIA

underwater forest

CIVILIZATIA MARII NEGRE

Robert Ballard, cel care a descoperit epava Titanicului, este un savant ale carui metode, desi controversate, au dat roade pana acum. Pentru ca ipotezele sale, de cele mai multe ori diferite de ale majoritatii cercetatorilor, erau demonstrate in final de descoperirile facute, descoperiri care-i faceau pe multi sa-si bage capul in nisip, facandu-se ca uita ca tot ei erau printre cei mai vasnici contestatari ai ipotezelor emise. In urma cu cativa ani, Ballard a mai emis o ipoteza, anume aceea ca POTOPUL descris de Biblie ar fi fost localizat pe actualul teritoriu al Marii Negre. Asa ca o echipa condusa de Ballard a poposit pe tarmul Turciei, reusind sa filmeze, la mai putin de 20 km de tarm, mai multe artefacte specifice perioadei comunei primitive.

Mai exact, era vorba despre o stanca cioplita si de doua unelte de piatra dotate cu cate o gaura, probabil pentru suportul lor lemnos. In plus, submarinul a reusit sa filmeze si niste barne foarte bine conservate de apa marii, pe care se vad semne de prerucrare artificiala.
Aceste descoperiri arata ca, in urma cu multi ani, MAREA NEAGRA a fost un LAC al carui tarm era locuit.
In perioada de sfarsit a erei glaciare, datorita incalzirii atmosferei si topirii ghetarilor nivelul Mediteranei a crescut fara precedent. Apoi, in urma cu 7.000 de ani, datorita presiunii apei – si probabil in urma vreunui cutremur – fasia de pamant care separa Mediterana de lac a fost efectiv pulverizata si apele sarate ale Mediteranei au inundat micul lac, transformandu-l in ceea ce este astazi. Torentul a fost fantastic.

Forta apei a depasit de 2 – 300 de ori pe cea a cascadei Niagara, calculandu-se ca pentru echilibrarea nivelelor apelor ar fi fost nevoie de aproximativ 40 de zile.
In sprijinul acestei teorii, cercetatorii arata ca in anumite zone ale fundului Marii Negre, exista ape dulci, ramasite ale vechiului lac. Din cauza lipsei curentilor si a oxigenului, acele ape au ramas neamestecate cu apa marii.

Mai mult, mediul de acolo este lipsit de oxigen, ceea ce inseamna ca exista conditii optime de conservare a habitatului de acum cateva mii de ani. Echipa lui Ballard a descoperit pe fundul Marii Negre, cateva specii de scoici, unele disparute, altele pe cale de disparitie, dar toate cu o vechime cuprinsa intre 7.500 – 15.000 de ani, ceea ce i-a facut pe cercetatori sa afirme ca Marea Neagra a fost, pe vremuri, un LAC CU APA DULCE. Mai mult, cativa membri ai echipei lui Ballard sustin ca acesta este convins ca actuala Mare nu a existat in urma cu 10 – 15.000 de ani, aici traind o civilizatie prospera, careia ii apartin constructiile ciudate semnalate de sonar pe fundul apei. Si ca totul sa fie si mai incurcat, s-a pronuntat cuvintul ATLANTIDA.

Harta intocmita cu ajutorul sonarelor a lasat sa se intrevada ca pe vremuri, fundul marii era, in fapt, “ un tarm plat, cu o plaja de nisip care cobora lin”, dupa spune insusi coordonatorul lucrarilor.

 

Biblia vorbeste despre un mare POTOP caruia nu i-a supravietuit decat Noe si familia sa. Mergand pe firul Bibliei, constatam ca, dupa ce fiii lui Noe s-au despartit si a plecat care incotro. Numai ca, desi in afara lor nu mai ramasese nici un om pe Pamant, fiii lui Noe s-au intalnit, totusi, cu oameni.

Analizind scrierile vechi ale fiecarui popor, constatam ca la fiecare gasim cate un potop din care s-au salvat foarte putini. Ce e mai interesant, e faptul ca LEGENDELE ROMANESTI vorbesc, la randul lor, despre diverse inundatii catastrofale, dar cine sa ia seama la niste ‘povesti’, cum le spun majoritatea romanilor.

Si totusi, atunci cand aceste “povesti” sunt demonstrate fizic, cu vestigii fizice descoperite, lumea stiintifica amuteste, da putin inapoi si apoi incearca sa demonstreze noua ipoteza, uitind ca tot ea refuza sa accepte niste idei ce pareau a depasi realitatea construita cu migala, de unii pseudo-cercetatori, timp de ani de zile.

SFARSITUL ATLANTIDEI SI INCEPUTUL POTOPULUI

Michael Robinson este profesor la Universitatea Ohio si este specializat in inundatiile catastrofale care s-au abatut asupra Pamantului din cele mai vechi timpuri.

A fost unul dintre cei care au imbratisat ipoteza emisa de Robert Ballard, cand acesta afirma ca Potopul Biblic a inceput in bazinul Marii Negre. Numai ca, spre deosebire de Ballard, Michael Robinson a preferat pentru cercetarile sale nu tarmul turcesc, unde echipa primului a descoperit doar o epava de corabie veche de cateva mii de ani, ci TARMUL NORDIC ROMANESC, in apropiere de insula Serpilor, si unde aparatura a inregistrat niste CONSTRUCTII CICLOPICE STRANII, piramide si catadele ce par de neinchipuit pentru zilele noastre.

CIVILIZATIA DIN MAREA NEAGRA-ATLANTIDA

“In cercetarile mele m-am bazat foarte mult pe textele mistice care arata ca toate civilizatiile isi au radacinile pe teritoriul patriei dumneavoastra si am avut acces la toate descoperirile facute in Romania, din acest punct de vedere, DESCOPERIRI de care ROMANII nici macar nu au auzit”. Robinson face mai mult. El isi face cercetarile in lungul bazinelor raurilor romanesti, despre care considera ca sunt RAMASITE ALE UNUI FLUVIU IMENS care strabatea continentul eurasiatic sau chiar ale unui lac cu apa dulce care acoperea Romania in urma cu mai multe zeci de mii de ani.
Ipoteza sa este destul de indrazneata, dar nu singulara. Afirma ca pe teritoriul Romaniei Mari ar fi fost fantastica Atlantida si ca cetatile descoperite in munti nu sunt decat RAMASITE A CEEA CE A MAI RAMAS DIN STRAVECHEA CIVILIZATIE, dupa scufundarea acesteia. Mai mult, suprapune aceasta ipoteza cu o alta, cea a ORIGINII POTOPULUI, punind egalitatea intre cele doua evenimente.

“Ceea ce oamenii au numit NOE si familia sa, au fost, in fapt, SINGURII ATLANTI care au SUPRAVIETUIT CATACLISMULUI. Iar ARCA a fost construita din LEMN DE CEDRU la dumneavoastra, IN ROMANIA, locul de unde a inceput si marea inundatie a Pamantului”.

PADUREA INGROPATA

La mijlocul anilor `80, autoritatile centrale de la Bucuresti au decis, cu o simpla semnatura, SA STEARGA SATE INTREGI DE PE HARTA ROMANIEI, SA STRAMUTE POPULATIA, SA DISTRUGA VESTIGII ARHEOLOGICE CU O VECHIME DE CATEVA MII DE ANI. Si totul in numele unui asa zis proiect de canalizare a Argesului, de faurire a maretului canal Dunare – Bucuresti.
Atunci, in mai putin de o saptamana, CATEVA LOCALITATI AU DISPARUT DEFINITIV din peisajul administrativ romanesc. Nu au fost iertati nici macar mortii.

“Cu buldozerele si excavatoarele i-au dezgropat, domnule. I-au incarcat in camioane, ca erau morti de zeci de ani sau de o saptamana, pe toti i-au urcat in camioane si nu i-am mai vazut de atunci. L-au luat pe tatica si pe aia batrini, nu si-ar gasi niciodata odihna”, spune cu obida Nicusor Tudor, un batrin de 74 de ani din Mihailesti, care inca se mai tine bine, ca toti cei de prin partea locului. Numai ca, dupa ce au sapat vreo 5 – 6 metri in adancime, cupele excavatoarelor au inceput sa se umple cu tot felul de resturi vegetale. Nimeni nu s-a sesizat in afara inginerilor care coordonau lucrarile. Acestia au inteles ca acolo, la adancime, este ceva. Si au chemat arheologii. Nu mica a fost surpriza tuturor cand, continuin cu atentie sapaturile, au constatat ca la o adancime 15 – 25 de metri, se gasea nici mai mult, nici mai putin, decat o… PADURE PREISTORICA. Mai mult, nisipul care le acoperise conservase atat de bine lemnul copacilor, incat acestia, eliberati de sub pamant, pareau inca in viata si se puteau deosebi soiurile.

MAREA INUNDATIE GLACIARA

Specialistii adusi de la Bucuresti au descoperit soiuri vechi de stejar, fag, gorun si tei. Datarea cu carbon a aratat ca nisipul care acoperise padurea de foioase avea o vechime cuprinsa intre 10.000 – 12.000 de ani. Ceea ce insemna ca padurea in sine era mult mai veche. Putini au fost cei care si-au pus atunci intrebari referitoare la cum ajunsese padurea sa fie acoperita de ape.

Se stia ca teritoriul Romaniei a fost sub ape acum milioane de ani, dar nu se cunostea si motivul inundatiei. Nimeni nu banuia ca peste cateva zeci de ani, Ballard urma sa vina si sa emita o ipoteza fantastica, anume ca AICI, AVUSESE LOC MARELE POTOP DESCRIS DE BIBLIE.

Parte din cauza topirii ghetarilor si cresterea nivelului Mediteranei mult peste nivelul normal, fapt care a generat surparea limbii de pamant care o unea cu Marea Neagra. Apele din sud au facut ca nivelul vechiului Pont Euxin sa creasca pana peste poate si apele sa se reverse pe teritoriile din jur. Dar ulterior apele s-au retras si au permis aparitia unei noi flore si a unei noi faune.

Padurea descoperita sub fosta albie a Argesului, facea parte, se pare, din noua flora. Si atunci a mai venit o inundatie, mai recenta, in urma cu 10 – 12 milenii. Probabil ca dintre cei care citesc aceste randuri sunt multi care au vazut pe viu o inundatie. Si atunci au remarcat si cantitatea de nisip si mâl care ramane dupa ce se retrag apele. Sa fie de vreo 20 – 30 de centimetri cel mult. Asta in conditiile in care apa ajunge sau chiar depaseste doi metri. Si atunci nu pot sa nu-mi pun o intrebare: oare ce cantitate de apa s-a revarsat asupra zonei argesene, pentru ca nisipul ramas in urma ei sa aiba o adancime de 15 – 20 de metri… Calculati singuri si veti ajunge la o adancime a apei cuprinsa intre 100 – 150 de metri. Ce ape puteau alimenta o astfel de inundatie?

TSUNAMI PE ARGES?

Descoperirea PADURII PREISTORICE SUB PAMANTURILE ARGESULUI, i-au determinat pe specialisti sa efectueze cercetari si in alte zone apropiate. Rezultatele au fost fantastice: padurea se intindea pe o suprafata mare, intre localitatile Glina-Bobesti, Jilava, Domnesti, Mihailesti-Cornetu. In plus, prospectiunile arata ca se intinde mult in sud, aria terminindu-se, probabil, undeva pe teritoriul Bulgariei. In toate locatiile, rezultatul cercetarilor a aratat un singur lucru: apele au acoperit zonele intr-o perioada extrem de scurta de timp, pe care arheologii au estimat-o la doar cateva saptamani.

CIVILIZATIA MARII NEGRE

“Ori asa ceva, nu se putea intampla din cauza topirii gheturilor, afara doar de cazul in care Terra nu a fost lovita de vreu meteorit. Ori din ce stim noi, in perioada de acum 10.000 – 12.000 de ani, NICI UN METEORIT NU A LOVIT PAMANTUL”, afirma Codrin Niculescu, paleontolog si biolog.
Domnia sa insa, are o terorie foarte interesanta, desprinsa parca din filmele SF. Ipoteza sa pleaca de la basoreliefurile si scrierile foarte vechi in care NICI UN POPOR DIN ANTICHITATE nu mentioneaza LUNA, celebrul astru al noptii. Ori, daca Luna ar fi fost atunci in apropierea Pamantului, este imposibil ca acest lucru sa nu fi fost remarcat de cei vechi, buni astrologi, care urmareau mersul astrelor pe cer si influenta lor asupra vietii oamenilor. Si atunci, inseamna ca LUNA NU A FOST DINTOTDEAUNA SATELITUL NATURAL AL PAMANTULUI.

“Mai mult ca sigur ca in momentul in care Luna s-a apropiat de Terra, Pamantul intreg a cunoscut activitatea dezastruoasa a marilor valuri. De exemplu, urmele lasate in Hawai atesta ca pe acolo au fost valuri ucigase – cum le spunem noi – sau tsunami, cum le numesc japonezii, inalte de cateva sute de metri. E posibil ca pe Arges sa avem de-a face tot cu un val imens, nu cu o inundatie catastrofala”.

In sprijinul teoriei sale, domnul Niculescu aduce lipsa aproape completa a sedimentelor de animale marine pe linia pe care se intinde padurea preistorica. “Lipsa aceasta ne arata clar ca zona nu a fost una marina, permanenta, ci a fost inundata pur si simplu intamplator. Iar compozitia nisipului sarat a conservat foarte bine copacii”.

BIZARA FORTIFICATIE DE LEMN

Dar nu padurea subterana a fost cea mai interesanta descoperire a arheologilor veniti la fata locului. Intr-una din zile, sapatorii au scos la iveala o CONSTRUCTIE BIZARA DIN LEMN, alcatuita SUB FORMA UNEI MICI FORTIFICATII.

Cu toate astea, nu s-au gasit deloc schelete umane sau de animale, in conditiile in care s-a presupus ca respectiva constructie NU S-A RIDICAT SINGURA.

“Unde au disparut cei care au construit ciudata fortificatie de lemn, este iarasi o intrebare fara raspuns. Pe de o parte, e posibil ca valul urias sa-i fi surprins pe locuitori iar ulterior trupurile lor, luate de apa, sa fi fost mancate de animalele marine. Dar la fel de posibil este ca locuitorii sa fi aflat din timp despre iminenta valului ucigas si sa se fi retras pe inaltimile muntilor. Si atunci, daca acceptam cea de a doua ipoteza ca fiind mai plauzibila, de unde puteau sti niste primitivi ca oceanul va matura zona Agesului?”

CIVILIZATIA DIN MAREA NEAGRA

Referitor la cetatea descoperita, locuitorii sunt convinsi ca nu a fost vorba de o fortificatie in sine, ci despre CASA LUI… NOE. Numai asa poate fi explicata lipsa pietrelor din fortificatie, prin aceea ca era vorba doar de o casa de locuit, fortificata impotriva actiunilor unor animale.

Unii oameni de stiinta sustin ca in perioadele de mari transformari continentale, animalele – si mai tarziu oamenii – paraseau unele zone periculoase pentru altele mai ferite de primejdii. Asa s-a intamplat, probabil, si cu fortificatia de lemn, locuitorii acesteia migrand, pur si simplu catre o zona mai sigura. Pornind de la padurea antica descoperita pe linia Argesului, ulterior s-au facut sapaturi in partea opusa, pe Valea Prutului.

Si… SURPRIZA. Au fost descoperite depuneri stratificate de nisip cu aceeasi compozitie ca si cel din sudul tarii si datind din aceeasi perioada de timp, respectiv sfarsitul paleoliticului si inceputul neoliticului. Doar paduri nu au fost gasite de data asta, dar probabil ca zona nu era una impadurita, ci una de câmpie.

“In acel moment am fost pusi in fata unei intrebari fara precedent. Ce fel de val putea sa mature intreg cuprinsul tarii si sa aiba o inaltime de peste 100 de metri? Cum s-a format acel val? A devastat doar teritoriul Romaniei sau toata Europa? A fost un val oceanic, cu apa sarata sau un val cu apa dulce?”

COPACII MILENARI CIVILIZATIA MARII NEGRE

Dincolo de ipotezele cercetatorilor, locuitorii din Mihailesti continua sa scoata din carierele de piatra TRUNCHIURILE VECHI DE MII DE ANI si sa le arda in sobe. Pe ei nu-i impresioneaza faptul ca distrug acele vestigii arheologice aproape unice in lume. Lor le e frig si nu au cu ce se incalzi. Le e foame si trebuie sa gateasca inca pe plite, pastrate si acestea din batrini, dar niste batrani mai apropiati de zilele noastre. Si distrug COPACI care au CATIVA METRI GROSIME, asa cum probabil nu vor mai creste niciodata pe aceste meleaguri.
Florea Dumitru, spune:

“Domnule, NOI SUNTEM UNICAT IN LUMEA ASTA. Noi nu mergem la padure ca sa taiem vreun copac. Noi mergem sa dezgropam copacii de care avem nevoie pentru foc. Si numai Bunul Dumnezeu stie cum au ajuns pomii astia sub nisip. CEI MAI BATRINI SPUN CA ASA AU RAMAS DE LA POTOPUL CEL MARE DE PE VREMEA LUI NOE.”
Deocamdata nici o ipoteza nu a fost pe deplin demonstrata. Iar numarul copacilor milenari descreste de la o zi la alta. Trebuie oare sa condamnam localnicii pentru ca incearca sa supravietuiasca distrugand urmele trecutului?
La urma urmelor, nu asa au facut dintotdeauna oamenii? FIECARE CIVILIZATIE NOUA A DISTRUS-O PE CEA VECHE. Si se pare ca nu din rautate, ci din simpla dorinta de a supravietui.

Sursa: Iatcu Ghita https://www.evolutiespirituala.ro/civilizatia-marii-negre-atlantida-potopul-a-inceput-in-romania/?feed_id=3939&_unique_id=61be14481a88f

potop 1

Partea a treia a acestei serii o puteti citi aici.

luna plina pe apa

Cine a adus Luna aici pentru a provoca o era glaciara ? Stramosii nostri spun ca zeii. Daca ei sunt raspunzatori pentru acest lucru, care ar fi motivul lor ? Miturile sustin ca „marele înghet”, aparitia Lunii, disparitia Soarelui si Potopul au avut loc în timpul celui de-al doilea mare razboi al zeilor, numit Ragnarok de scandinavi sau Gigantomachia de greci. Se pare ca armata lui Marduk era superioara celei a lui Enlil, miturile din întreaga lume relevând ca el a câstigat primele lupte. Spre deosebire de primul razboi al zeilor, pierdut de Enki din cauza inferioritatii numerice, Marduk avea acum în subordine Veghetorii, semizeii si oamenii, numarul lor ridicat oferindu-i un avantaj consistent în fata unchiului sau. Pierzând lupta dupa lupta, Enlil se vedea în fata înfrângerii totale. Singura solutie pentru victorie era reducerea armatei dusmanului sau. Cum nu se putea înfaptui acest lucru prin lupta dreapta, Enlil a apelat la solutii alternative. Prima a fost crearea erei glaciare prin aducerea Lunii si interpunerea ei între Pamânt si Soare. Cum „frigul cel mare” nu parea sa aiba efecte vizibile, Enlil le-a trimis pamântenilor virusi, acele „boli, epidemii, ciuma si holera”, însa cei mai afectati erau oamenii, nicidecum semizeii si Veghetorii. Nici frigul, nici foametea si nici virusii nu atingeau Veghetorii si pe copiii acestora, asa ca Enlil a recurs la solutia finala: înecarea tuturor printr-un Potop. Daca Epopeea lui Atra-Hasis afirma ca zeul s-a aratat nemultumit de înmultirea oamenilor, nu înseamna ca era deranjat de zgomotele lor facute în timpul împerecherilor, asa cum sustine si Epopeea lui Ghilgames, ci de cresterea numarului lor. Prin urmare, seria lui de pedepse îndreptate asupra Pamântului avea doar rolul de a distruge armata lui Marduk. Banuim ca nu i-a fost usor sa ia aceasta hotarâre însa, de obicei, în timp de razboi nu exista reguli. Anu si Ninhursag au acceptat propunerea lui Enlil, hotarând declansarea Potopului. Acesta s-a realizat prin înlaturarea Lunii din calea Soarelui, ceea ce a dus la brusca încalzire globala din mijlocul erei glaciare, de acum treizeci – treizeci si cinci de milenii. Enki a fost obligat sa jure ca nu va dezvalui acest „secret al zeilor” însa zeul întelepciunii nu putea sa nu gaseasca un subterfugiu.

Juramântul îl oprea sa le împartaseasca oamenilor secretul, nu însa si unui obiect. Astfel încât, în Epopeea lui Ghilgames, Enki l-a înstiintat pe Utnapistim printr-un vis de sosirea Potopului. Însa nu direct, ci vorbind cu peretii casei acestuia: „Casa de trestii, casa de trestii! Perete, o, perete, da-mi ascultare, casa de trestii, perete, cugetati! Omule din Surrupak, fiu al lui Ubara-Tutu, darâma-ti casa ta si cladeste o corabie; paraseste averile si ai grija de viata ta, dispretuieste bogatiile lumesti si mântuieste-te pe tine doar! Darâma-ti casa, asa cum îti spun eu, si întocmeste-ti o corabie. Aici ai masurile corabiei, cum trebuie sa o fauresti; lungimea ei sa fie deopotriva cu largimea ei, puntea ei sa fie acoperita ca bolta ce acopera adâncimile, apoi ia în corabie samânta din toata faptura vie”. Întrebat de Utnapistim ce le va spune oamenilor care îl vor vedea ca ridica ditamai corabia, Enki i-a raspuns: „Spune-le lor urmatoarele: am auzit ca Enlil este înfuriat pe mine si nu mai cutez sa umblu prin tinutul acesta, nici sa traiesc în cetatea asta; ma voi coborî spre limanul marii, ca sa locuiesc împreuna cu Ea, stapânul meu. Dar peste noi revarsa-va ploaie de bogatii: pesti mari, pasari din cer, ca si tot rodul de vietuitoare ale marii. Seara, Calaretul Norilor de furtuna va aduce grâu, în suvoaie!”. Ultimile fraze subliniaza acea perioada de foamete, datorata erei glaciare, amintita si de alte legende. Pentru a rupe „blestemul Pamântului” si a primi hrana, oamenii din Suruppak chiar l-au ajutat pe Utnapistim sa-si construiasca ambarcatiunea.

Epopeea lui Atra-Hasis descrie aceeasi întâmplare într-un mod identic. Enki l-a chemat pe slujitorul sau devotat, Atra-Hasis, punându-l sa stea în spatele unui scut de trestie. Apoi, pretinzând ca vorbeste cu scutul, a spus:

„Scut de trestie,

Baga de seama la ceea ce-ti spun.

Toate casele oamenilor si toate orasele,

De o furtuna mare vor fi maturate.

Samânta omului atunci va disparea…

Aceasta-i ultima lege,

Cuvântul Adunarii Zeilor,

Cuvântul rostit de Anu, Enlil si Ninhursag”.

Enki si-a sfatuit slujitorul credincios sa construiasca o corabie. Când acesta i-a spus „dar eu n-am mai facut o corabie niciodata… fa-mi desenul pe pamânt sa pot vedea cum”, Enki i-a oferit instructiuni precise, dimensiunile si modul de constructie. Pentru curiosi, Atra-Hasis a folosit ca motiv al construirii „vasului pentru Apsu” faptul ca urma sa plece în lacasul lui Enki, pentru a scapa de mânia lui Enlil, întocmai ca Utnapistim.

Dupa ce a terminat de construit arca, Utnapistim / Atra-Hasis si-a îmbarcat rudele, toate felurile de animale si multi mestesugari. Momentul în care el însusi trebuia sa intre în corabie era unul precis:

„Când Samas,

Care porunceste un cutremur la apusul Soarelui,

Va ploua din cer cu eruptii,

La bordul corabiei sa te sui,

Si bine intrarea s-o închizi”.

Acest semn pe care trebuia sa îl astepte Utnapistim reprezinta sosirea lui Marduk / Samas, care pare sa lanseze un atac aerian dezastruos împotriva lui Enlil („va ploua din cer cu eruptii”), asemanator celui descris în Ramayana(„sute de meteoriti cazând din cer”), ce va zgudui pamântul („porunceste un cutremur”). Acest atac al lui Marduk coincide cu începutul Potopului si reprezinta ultima batalie din cel de-al doilea mare razboi al zeilor, consemnata în multe legende ale lumii. De altfel, în Epopeea lui Ghilgames, începutul Potopului pare a descrie o lupta între cele doua tabere rivale de divinitati: „La primele licariri ale zorilor(când Luna a fost înlaturata din calea Soarelui), un nor negru (nava lui Enlil) s-a ivit în slava cerului, tuna acolo unde Adad, stapânul furtunii(Enlil), calarea pe nori. Peste dealuri si câmpii, zeii Sullat si Hanis, crainicii Furtunii, o calauzeau. Apoi zeii din haurile Infernului (Veghetorii) se ridicara. Nergal (Marduk)deschise zagazurile apelor din lumea de dincolo, Ninurta, stapânul razboiului, deschise canalele, iar cei sapte judecatori ai Infernului, Anunnaki (capeteniile Veghetorilor), înaltara tortele lor, aprinzând toata tara cu flacara lor stralucitoare (au lansat arme asemanatoare rachetelor). Un strigat de deznadejde urca la ceruri când zeul Furtunii a înlocuit lumina zilei cu întunericul (descriere identica cu cea din Ramayana, unde „un disc negru acoperi Soarele” si „numaidecât, ziua fu înlocuita de un întuneric total”), când a sfarâmat tot tinutul ca pe un vas de lut. O zi întreaga vijelia a bântuit cu furie, s-a napustit peste lume ca valurile unei osti atacatoare. Nimeni nu mai putea sa-si vada propriul frate, nu mai era chip sa zaresti din cer oamenii”.

potop 1

Înainte de revarsarea apelor, Pamântul a fost trecut prin foc, datorita armelor teribile, nucleare, folosite de combatanti. În Theogonia lui Hesiod, „o mare parte din Pamântul urias fu pârjolita de aburii cumpliti, topindu-se cum se topeste tabla încinsa de mestesugul omului”. În Ramayana, „sulitele, securile, scuturile se învolburau. Un fum staruitor si gros ca noroiul înabusea oamenii si animalele care încercau sa iasa pe strazi”. Indienii hopi spun ca „prima lume a fost distrusa, ca pedeapsa pentru ticalosia oamenilor, de catre un foc a-toate-nimicitor, care a venit de sus si de jos”. În mitologia scandinava, „uriasul Surt a dat foc întregului Pamânt; universul nu mai era decât un cuptor imens. Flacarile tâsneau din crapaturile stâncilor; peste tot se auzea suieratul aburilor. Toate vietuitoarele, toate plantele au fost mistuite. Numai tarâna golasa a mai ramas dar, precum cerul însusi, nici Pamântul nu mai era decât crapaturi si prapastii”, poemul Voluspa sustinând ca

„Focul se-ncinge

Cu fum fumegând în vârtejuri.

Fuioare de foc navalesc

Sa loveasca chiar cerul”.
Puhoiul de ape a acoperit Pamântul, stingând flacarile si distrugând cea mai mare parte a armatei lui Marduk (care nu dispunea de nave, precum liderii Veghetorilor), oferindu-i astfel lui Enlil avantajul urmarit: „s-au desfacut toate izvoarele adâncului celui mare si s-au deschis jgheaburile cerului” (Geneza), „vântul a suflat,suvoiul, furtuna si potopul au coplesit lumea, naprasna si puhoaiele au bântuit laolalta ca ostirile în batalie” (Epopeea lui Ghilgames), „toate râurile, toate marile s-au umflat si s-au revarsat. Pretutindeni, toate valurile se ciocneau de valuri. Se înaltau si clocoteau încet peste toate cele” (New Larousse Encyclopaedia of Mythology). Intensitatea Potopului, care aducea Apocalipsa, „îi facea pe zei sa tremure”, dupa cum declara Epopeea lui Atra-Hasis. Iar dupa Ramayana, „cele doua osti crezura ca venise sfârsitul lumii. Zdruncinarea vazduhului le-a prabusit. Pamântul s-a cutremurat pâna în maruntaiele lui de foc. Multe stele s-au desprins de pe cer”, descriere din care întelegem ca acel cutremur poruncit de Samas a decurs conform planului. Din navele lor, Enlil si Marduk au continuat lupta chiar si pe apa, egiptenii amintind-o sub forma unei curse de „barci”, în care cei doi s-au lovit cu „harpoanele”. Zeii supravietuitori însa au fugit din calea apelor, Epopeea lui Atra-Hasis sustinând ca „au întors spatele si au urcat în cerul lui Anu”, la bordul unor „rukub ilani” („carele zeilor” sau vimanele din literatura hindusa). În Epopeea lui Ghilgames, „însisi zeii, înspaimântati de revarsarea apelor, se refugiara în locurile cele mai înalte ale cerului, firmamentul lui Anu. Ei se zgribulira lipiti de ziduri, înghesuindu-se unii într-altii, asemenea câinilor. În cele din urma Istar, Regina Cerurilor (Ninhursag), cea cu glas dulce, începu sa tipe ca o femeie cuprinsa de durerile facerii: «Vai de mine, praful s-a ales de zilele din trecut, fiindca eu am dat o porunca rea. De ce poruncit-am acest rau în sfatul zeilor? Am fost capetenia razboaielor menite sa-i nimiceasca pe oameni, dar nu sunt ei oare copiii mei, caci eu i-am facut sa se nasca? Acum ei plutesc pe ocean la fel ca neamul pestilor». Zeii cei mari ai Cerului si ai Infernului plângeau, acoperindu-si gurile. Vreme de sase zile si sase nopti vântul n-a contenit sa sufle, furtuni, vijelii, revarsari de ape au coplesit Pamântul. Vântoase naprasnice si potopiri de ape vuiau dezlantuite, ca razboinicii pornind împotriva vrajmasilor”. Epopeea lui Atra-Hasis prezinta evenimentul într-un mod asemanator:

Anunakii, Marii Zei,

Stateau suferind de foame si de sete…

Ninti (Ninhursag) plângea si suferea;

Plângea sa-si usureze marea durere.

Zeii plângeau si ei alaturi de ea, pentru Pamânt.

Era coplesita de marea durere,

Si setea cea crunta o încoltea.

Acolo unde ea statea, zeii plângeau,

Ca oile strânse una într-alta stateau.

Buzele lor de sete erau arse,

Iar burta lor de foame gemea”.

Zeita Mama, Ninhursag, era socata de amploarea distrugerii:

„Zeita a vazut si a plâns…

De febra buzele-i erau aprinse…

Ca mustele-s fapturile de mine facute.

Ei umplu râurile, sunt hrana pentru pesti,

Sunt înghititi cu totii de marea furioasa”.
Declaratia zeitei din Epopeea lui Ghilgames ofera amanunte suplimentare despre acest mare razboi al zeilor: „praful s-a ales de zilele din trecut, fiindca eu am dat o porunca rea. De ce poruncit-am acest rau în sfatul zeilor ? Am fost capetenia razboaielor menite sa-i nimiceasca pe oameni, dar nu sunt ei oare copiii mei, caci eu i-am facut sa se nasca ?”. Din aceasta marturisire aflam ca, desi era mama lui Marduk si fosta mare iubire a lui Enki, ea a luptat alaturi de noul ei sot, Enlil, si de fiul lor, Ninurta. În miturile egiptene exista descris acest moment: desi era initial de partea lui Horus / Marduk, Isis / Ninhursag si-a ajutat noul sot si frate, pe Seth / Enlil, ceea ce l-a facut pe fiul ei sa o decapiteze. Istoricul Plutarh sustine ca nu a fost vorba despre o decapitare adevarata, Horus smulgându-i, de fapt, mamei sale coroana de pe cap. Daca Plutarh are dreptate, Marduk si-a renegat mama, ea trecând astfel de partea lui Enlil. Probabil pentru a-si demonstra loialitatea, ea a fost trimisa, sub forma leoaicei Sekhmet, sa înabuse revolta oamenilor, ce era cât pe ce sa se transforme într-o extinctie a rasei umane. Tot ea era Athena din mitologia grecilor, care a luptat alaturi de Zeus împotriva lui Typhon si Istar de la hititi, care i-a fost alaturi lui Tesub în razboiul cu Ullikummi. Astfel întelegem si motivul pentru care, în Epopeea lui Atra-Hasis si Epopeea lui Ghilgames, ea a fost de partea lui Anu si Enlil atunci când s-a hotarât distrugerea oamenilor prin Potop. Si-a dat seama în timpul Diluviului ca a ales tabara gresita, însa era prea târziu. Cel putin pentru oameni.

potop ploaie

Poemul babilonian Enuma Elis pare a descrie doua evenimente într-o singura poveste. Desi se refera la distrugerea de catre Enki si Marduk a dinozaurilor reprezentati de Apsu, Tiamat si copiii ei, poemul include si povestea celui de-al doilea mare razboi al zeilor. Dupa cum am vazut deja, Enki si Ninhursag sunt cei care au distrus reptilele ce conduceau Pamântul, Marduk nefiind nascut în acea vreme. Prin urmare, Enuma Elis se refera nu doar la povestea dinozaurilor, ci si la cea a ascensiunii lui Marduk din timpul razboiului.

În Epopeele lui Ghilgames si a lui Atra-Hasis, galagia oamenilor îl împiedica pe Enlil sa se odihneasca, prin urmare a hotarât distrugerea lor. Enuma Elis sustine un lucru asemanator, si anume faptul ca zeul Apsu nu putea dormi din cauza harmalaiei tinerilor zei.

„Toti fratii s-au adunat împreuna;

Încolo si încoace alergau, gata s-o sfarme pe Tiamat.

În joaca lor nebuna printre stele,

Faceau sa tremure pântecul lui Tiamat.

Apsu nu a mai putut suporta zbenguielile lor;

În fata lor, însasi Tiamat nu mai avea glas.

Nesuferite erau faptele lor…

Si necugetate miscarile”.

Apsu s-a sfatuit cu Mummu, sfetnicul sau, si a hotarât sa-i distruga pe tinerii zei. Din aceasta poveste reiese ca Apsu este Enlil, sotia sa, Tiamat, este Ninhursag, iar Mummu nu poate fi decât Nusku, vizirul lui Enlil.Poemul sustine ca „Sfatul lor de taina” a fost aflat de zeii cei mari, care s-au înfricosat. Singurul care nu s-a pierdut cu firea a fost Ea / Enki, care a nascocit un plan prin care „somnul sa cada asupra lui Apsu”. Când ceilalti zei au aprobat planul, Enki a „trasat o dreapta harta a cerurilor” si a rostit descântecul divin, astfel încât „somnul a cazut peste Apsu” si chiar „sfetnicul Mummu nu putea sa se miste”. Dupa ce i-a anesteziat pe Enlil / Apsu si Nusku / Mummu, Enki „a luat tiara si i-a dat jos mantia sa de aur?”. Aceasta întâmplare exista si în Mitul lui Zu, unde pasarea Zu („întelepciunea”), Enzu („domnul întelepciunii”) sau Anzu („întelepciunea cerului”) îi fura lui Enlil însemnele regale, sceptrul si Tablitele Destinului. Tiamat însa nu a stat degeaba:

„Ea l-a ridicat pe Kingu,

Între ei l-a facut cel mai mare…

Si conducerea bataliei,

În mâinile lui a încredintat-o”.

În Sumer, alaturi de Enlil se afla Ninurta, fiul sau si al lui Ninhursag, mâna sa dreapta si mostenitorul sau (numit Thor de scandinavi sau Ares de greci), în timp ce la hititi, în lupta cu Ullikummi au stat lânga Tesub Istar si Tasmisu. În Mitul lui Zu, Ninurta este cel care se lupta cu Zu si recupereaza Tablitele Destinului, alaturi de însemnele regale ale tatalui sau. Iar în Enuma Elis apare Kingu, fiul lui Tiamat, care preia conducerea armatei, despre care nu putem decât sa banuim ca este acelasi Ninurta.

Speriati de Tiamat si de armata sa condusa de Kingu, zeii (Veghetorii) l-au ales pe Marduk sa îi salveze: „El, cel care-i mândru si puternic, va fi cel care ne va razbuna; El, viteaz ca nimeni altul în batalie: Marduk, Eroul!”. Marduk a acceptat misiunea, nu fara o conditie:

„Daca va fi, atunci, sa va razbun,

Vietile sa vi le scap, pe fioroasa Tiamat s-o rapun,

Cheama a Zeilor Adunare si peste toti al meu destin mai mare sa fie!”.

Bucurosi ca nu trebuie sa o înfrunte pe Tiamat, zeii au hotarât: „Marduk va fi rege!”. Apoi l-au trimis pe noul lor conducator la lupta.

„Tiamat si Marduk, cei mai întelepti dintre zei,

Unul spre celalalt se îndreptau;

Tot mai aproape, o batalie sa hotarasca totul,

De lupta erau acum gata”.

Dupa o batalie crâncena, Marduk si-a învins adversara, alaturi de armata acesteia. Apoi a taiat-o în bucati, ba chiar decapitând-o, la fel cum a procedat Horus cu Isis în miturile egiptene:

„Cu arma sa cereascs a taiat capatâna;

A taiat vaile prin care sângele ei curgea;

Pe vântul de nord l-a pus sa-l poarte

Si într-un loc necunoscut sa-l lase”.

Preotii babilonienii au încercat sa ofere o explicatie si pentru faptul ca Tiamat a fost considerata personificarea Pamântului, sub identitati ca Geea la greci sau Ki în Sumer, atribuindu-i lui Marduk crearea planetei noastre din corpul ei:

„Punând capul lui Tiamat în locul hotarât,

Pe el lanturile de munti le-a facut sa apara,

Vaile le-a despicat, râuri prin ele sa curga,

Prin ochii ei, Tigrul si Eufratul au iesit.

Din sânii ei, el a facut muntii cei sfinti.

Izvoare a facut, din ele râuri sa se adape”.

Dupa aceasta victorie, Marduk a fost declarat erou si si-a pastrat pozitia de rege al zeilor. Însa, dupa cum am vazut, adevaratul conducator al Veghetorilor era Enki, Marduk fiind doar generalul suprem al armatei, fiul loial ce urma întotdeauna poruncile tatalui sau. Nu stim daca a fost vorba într-adevar de o decapitare si o reînviere a Zeitei-Mama sau doar de o renegare din partea fiului sau, însa cert este ca finalul razboiului o prinde îndepartându-se de Pamânt, plina de lacrimi si remuscari.

enki-enlil2

Ramas fara cea mai mare parte a armatei sale, oamenii si semizeii murind în apele ce acoperisera Terra, Marduk a fost înfrânt, dupa cum povestesc legendele grecilor, hititilor, scandinavilor si ale indienilor. „Veghetorul purificarii”, „domnitorul vesnic” sau „cel slavit de generatiile viitoare”, asa cum era numit de catre preotii babilonieni, a fost nevoit sa fuga cu coada între picioare, alaturi de tatal sau, Enki, sora sa, Istar, si restul Veghetorilor care au supravietuit îndelungatului razboi. Însa Enlil îsi dorea sa încheie conflictul odata pentru totdeauna, pregatind lovitura de gratie….

 

 

 

 

 

 

Preluare www.mixdecultura.ro

full moon and sea stunning image wide new desktop wallpapers in high resolution

Partea a doua a acestei serii o puteti citi aici.

 

 

Daca Potopul a existat în realitate, asa cum ne spun legendele din întreaga lume si descoperirile arheologice, ce l-a provocat ? Varianta acceptata de cei mai multi este ca diluviul coincide cu finalul ultimei ere glaciare, despre care se presupune ca a avut loc între anii 70.000-10.000 î.Hr. Oamenii au consemnat si era glaciara în miturile lor, în timpurile de dinaintea Potopului. Sa fi avut totusi loc Diluviul la sfârsitul erei glaciare, acum douasprezece – treisprezece mii de ani ? Cei mai multi cercetatori sustin cu tarie acest lucru. Însa, oricât de fervent ar fi sustinuta, aceasta ipoteza nu are nicio acoperire, nici macar una logica. Oamenii de stiinta ne spun ca încalzirea globala, de la finalul glaciatiunii, s-a facut treptat, de-a lungul mai multor milenii. O încalzire treptata sub nicio forma nu ar fi provocat o topire rapida a zapezii, care sa duca la masive inundatii. În câteva milenii, apa ar fi avut timp mai mult decât suficient sa se evapore si sa fie absorbita de scoarta terestra. Singura varianta plauzibila este ca o topire rapida a ghetii si a zapezii, ce ar fi dus la o inundatie masiva, ar fi putut fi provocata doar de o încalzire rapida a climei. Oamenii de stiinta sustin ca a existat într-adevar o astfel de încalzire globala brusca, acum aproximativ treizeci de mii – treizeci si cinci de mii de ani. Prin urmare, acela este singurul moment în care ar fi putut avea loc Potopul.

potop sumer

Lista regilor sumerieni, redactata în jurul anilor 2.000-1.500 î.Hr., împarte regii oraselor sumeriene în doua parti: cei care au domnit înainte de Potop si cei care au domnit dupa. A fost elaborata pe baza listelor de regi descoperite la Larsa si Nippur. Conform acestei liste, înainte de marea inundatie au domnit opt sau zece regi în cinci orase, domniile lor însumând între 241.200 si 432.000 de ani! „Apoi a sosit potopul, iar dupa potop au venit la domnie regii popoarelor din munti”. În Kis au domnit treizeci si trei de regi, timp de 27.805 ani, trei luni, trei zile si douasprezece ore. În Uruk au fost cincisprezece regi, care au domnit 2.497 ani. Ur a fost condus timp de 293 de ani de cinci regi. Orasul Adab a avut un singur rege, care a fost pe tron timp de 90 de ani. În Avan a condus o singura dinastie, formata din trei regi, timp de 356 de ani. La fel si în Hamad, unde un singur rege a domnit pentru 360 de ani. La Mari au existat sase regi, ce au domnit 136 de ani. Cea mai lunga domnie este cea din Kis, unde treizeci si trei de regi au domnit dupa Potop timp de 27.805 ani, trei luni, trei zile si douasprezece ore. Daca aceasta lista a fost scrisa în anii 2.000 – 1.500 î.Hr., înseamna ca primul rege din Kis, care a domnit dupa Potop, a urcat pe tron aproximativ prin anii 29.800 – 29.300 î.Hr. Prin urmare, Diluviul a avut loc înainte de aceasta perioada.

În Egiptul antic, preotii credeau ca zeul Ptah a sosit în tara lor cu mult timp în urma, pentru a scoate pamântul de sub ape. Dupa ce a terminat, s-a înscaunat ca rege. Din aceasta idee nu putem întelege decât ca pamântul Egiptului a fost scufundat în timpul Potopului, iar Ptah a sosit la ceva vreme dupa acel eveniment. În Egipt s-au descoperit mai multe liste de conducatori divini, zei si semizei, care au condus tara înaintea oamenilor. Desi datele difera, toate încep cu domnia lui Ptah, cel care a scos Egiptul de sub ape. Papirusul de la Torino spune ca zeii au domnit timp de 23.200 de ani, venerabilii Semsu-Hor (soldatii lui Horus din timpul marelui razboi împotriva lui Seth) timp de 13.420 de ani, în total 36.620 de ani. În Cronica lui Eusebius, preotul Manetho sustine ca în Egipt au domnit zeii timp de 13.900 de ani, semizeii timp de 1.255 de ani, un sir de regi timp de 1.817 ani, treizeci de regi pentru 1.790 de ani, alti zece regi timp de 350 de ani si Spiritele Mortilor (probabil aceiasi Semsu-Hor) timp de 5.813 ani. În total, 24.925 de ani. În primul secol î.Hr., istoricul grec Diodor din Sicilia scria ca preotii egipteni i-au marturisit ca, înainte de domnia oamenilor, zeii si semizeii au condus Egiptul timp de 18.000 de ani. Iar istoricul evreu Flavius Josephus afirma, la rândul sau, ca înainte de faraoni, în Egipt au condus doua dinastii de zei timp de 13.870 de ani, una de semizei timp de 3.650 de ani si una tranzitorie, de 350 de ani. În total 17.870 de ani. Daca Ptah a condus Egiptul dupa Potop în urma cu 20.000 – 38.000 de ani, Diluviul nu putea avea loc acum douasprezece milenii, ci înainte de domnia lui Ptah, acum aproximativ treizeci de milenii.

Homo neanderthalensis, o specie aparuta brusc acum o suta cincizeci de mii de ani, dupa un hiatus evolutiv de peste doua sute cincizeci de mii de ani, disparuta acum treizeci – treizeci si cinci de milenii, reprezinta unul dintre marile mistere ale stiintei. Dupa cum mentiona în Supravietuitorii cuaternarului ,Dan Apostol, „disparitia brusca si aparent completa din Europa, Africa si chiar o parte a Asiei a lui Homo neanderthalensis constituie una dintre marile enigme ale preistoriei”. Au ajuns la apogeul evolutiei în momentul terminarii perioadei glaciare si au disparut „fara niciun motiv aparent, exact când clima se încalzise considerabil, usurând enorm lupta pentru existenta”. Indiciile sumeriene si egiptene dateaza Potopul în jurul anului 30.000 î.Hr., în timpul încalzirii globale bruste din mijlocul erei glaciare. Disparitia fara urma a lui Homo neanderthalensis exact în aceeasi perioada nu ne poate da decât un singur raspuns satisfacator: omul de Neanderthal a disparut în urma Potopului, lucru confirmat de miturile din întreaga lume, ce sustin ca toate fiintele de pe Terra au murit în urma acestei catastrofe. Trebuie remarcat faptul ca neanderthalienii au disparut întâi din Europa si Africa, supravietuind pâna la Potop doar cei din Asia, Ramayana sustinând ca au fost adunati toti acolo pentru razboiul din Lanka, împotriva lui Ravana / Marduk.

Pentru a afla ce a cauzat încalzirea globala rapida, care a dus la Potop, trebuie sa aflam mai întâi motivele aparitiei erei glaciare. Din pacate, oamenii de stiinta nu sunt în stare sa ne ofere un raspuns satisfacator în legatura cu aceasta problema. Tot ceea ce stim (sau, mai exact, ceea ce presupunem) este ca, din când în când, clima se raceste foarte mult din motive necunoscute. Dupa o anumita perioada de timp clima se încalzeste, probabil tot din aceleasi motive necunoscute. Daca oamenii de stiinta nu ne pot oferi aceste raspunsuri, nu ne ramâne decât sa le descoperim singuri. Logica de bun simt ne sugereaza ca o racire considerabila a climei întregului Pamânt poate fi provocata doar de absenta caldurii si luminii razelor solare. Iar acest lucru s-ar putea întâmpla doar în doua cazuri: daca Soarele s-ar îndeparta de Terra ori daca planeta noastra s-ar îndeparta de Soare. Dar, din câte stim, planetele si stelele nu îsi modifica orbitele fara motiv, ca mai târziu sa revina la ele. Prin urmare, niciuna dintre aceste variante nu poate fi satisfacatoare. Exista însa si a treia, care nu va fi acceptata nicicând de savanti, desi este cea mai logica: ceva a împiedicat lumina Soarelui sa ajunga pe Pamânt. Acest ceva ar trebui sa fie urias, probabil de marimea unui planetoid, si sa se miste în acelasi timp cu planeta noastra, astfel încât sa fie plasat în orice moment între Pamânt si Soare. Însa nu stim niciun corp ceresc care sa aiba capacitatea de a-si modifica traiectoria, de a se interpune între Terra si Soare, de a-si pastra acea pozitie timp de zeci de mii de ani pentru ca, la un moment dat, sa se întoarca de unde a venit. Orice fiinta rationala va spune ca niciun corp ceresc nu poate face aceste lucruri. Si i-am putea da dreptate fara sa clipim, daca nu ar exista un astfel de corp ceresc chiar mai aproape de noi decât ne-am astepta…

Luna este singurul satelit natural al Pamântului, având 8,67% din diametrul planetei noastre dar numai 1/7 din densitatea acesteia. Numele sau provine de la zeita romana Diana (Artemis la greci), care mai era numita si Luna. Teoretic este lipsita de atmosfera si de fenomene meteorologice si înca de pe bancile scolii suntem învatati ca pe Luna nu exista viata. Însa, pe 4 decembrie 1996 s-a anuntat descoperirea unei mase de gheata la polul sudic al Lunii, întinsa pe o arie de 5.500 km2, iar pe 5 martie 1998, descoperirea a trei sute treizeci milioane de tone de apa la ambii poli. Iar unde este apa, teoretic este si viata…

Conform cronicii japoneze Nihongi, în a saptea zi a celei de-a doua luni a primaverii anului 640, în Luna a intrat o stea. Evenimentul s-a repetat în ziua a noua a lunii a saptea din anul 642. Prima relatare a unui OZN vazut printr-un telescop vine de la pastorul puritan din America coloniala, Cotton Mather, care a remarcat un obiect straniu în dreptul Lunii. În 1668, 1783 si 1787, astronomii francezi, englezi si germani observau ciudate pete luminoase care se deplasau deasupra partii întunecate a discului lunar. În 1794, Societatea Regala de Stiinte din Londra a primit din partea astronomului Wilkins o comunicare stiintifica despre aparitia unui obiect luminos pe suprafata Lunii. În 1874, profesorul Schafarik de la Observatorul Astronomic din Praga nota ca un disc alb stralucitor a traversat suprafata Lunii, ramânând vizibil mult timp, apoi luminile au disparut brusc. În 1950, astronomul Harold P. Wilkins a zarit, miscându-se deasupra craterului selenar Aristarh, o forma stralucitoare ovala având lungimea de o suta cincizeci – doua sute de metri. În 1958, astronomul Nikolai Kozîrev a observat si el emisiuni luminoase repetate în acelasi loc. În 1963, observatorul Lowell semnala doua pete rosii pe marginea sudica a craterului selenar Aristarh. În 1969, observatii repetate ale observatorului national olandez Qudenbosch si ale echipajului misiunii Apollo 11 confirmau existenta în acelasi crater lunar a unor „lumini de origine necunoscuta”. În iulie 1965 s-a semnalat de mai multe ori un fascicul de lumina alba pe Luna, care dura o secunda si jumatate.

 

Cristian Negureanu mentiona în Tacerea idolilor ca exista cratere selenare care de obicei îsi schimba culoarea, uneori subit. Craterul Linné câteodata dispare si reapare, alte dati îsi modifica dimensiunea si forma, fiind mai mic sau mai mare, mai rotund sau mai iregular, aruncând o umbra când gri, când portocalie. Într-adevar, în 1869, marele crater selenar Linné, situat în Marea Serenitatii, a disparut fara urma. Apoi, lumini stranii, având cele mai curioase forme (cerc, triunghi, cruce sau elipsa) si intensitati variabile au aparut în Marea Crizelor. Timp de trei ani, Societatea Regala de Astronomie din Londra a studiat zilnic aceasta regiune lunara, realizând peste doua mii de observatii asupra ciudatelor fenomene. Începând cu 1915, numerosi astronomi au observat ca în multe cratere lunare aparusera gigantice ziduri drepte sau curbe, care au ramas acolo timp de câtiva ani, disparând apoi fara urma.

În 1958, astronomul amator John O’ Neill a fotografiat pe Luna, în Marea Crizelor, o constructie asemanatoare podului din Sidney (Australia), lungs de optsprezece kilometri. Aceasta constructie a fost observata si de alti doi astronomi renumiti, profesorul Patrick Moore si doctorul Hugh Percy Wilkins, ultimul afirmând ca „este cu adevarat un pod. Structura pare artificiala si este ceea ce noi numim, pe Pamânt, o lucrare de arta”. NASA a difuzat fotografii ale „stâncii sculptate” de la marginea craterului selenar Fra Mauro, asemanatoare Sfinxului din Bucegi, si cele doua vârfuri montane de 35 si 50 km înaltime, a caror forma a inspirat denumirile de „copilul” si „craniul”. Echipajul Apollo 15, explorând suprafata lunara cu ajutorul unui „Lunar Rover” în zona Hadley-Apenini, a observat urme paralele de senile, imprimate în praful lunar, ca si când un vehicul ar fi trecut pe acolo înaintea lor. Astrofizicianul chinez Mao-Kang spunea ca americanii „au ascuns opiniei publice, timp de douazeci de ani, fotografiile urmelor de pe solul lunar ale unui picior descult de om, precum si ale unui schelet uman”. Iar altii sustin ca pe Luna s-ar fi descoperit chiar un mormânt cu cruce.

baza pe luna

Se pare ca astronautii misiunilor Apollo au filmat si fotografiat o baza pe Luna (ce are cupole, structuri înalte si rotunde, cu aspect de siloz), vehicule uriase în forma de T si nave mici sau extrem de mari. Toate acestea au fost dezvaluite sub anonimat de un cosmonaut în emisiunea TV britanica Raport stiintific. Cosmonautul a mai adaugat ca „pe Luna exista zone cu vegetatie si anotimpuri, ca si lacuri artificiale, poseda câmp gravitational iar omul poate umbla pe suprafata ei fara costum spatial, respirând doar printr-un tub de oxigen”.

În 1978, Maurice Chatelain, fost sef al Sistemului de comunicatii NASA si proiectant al sistemelor de prelucrare a datelor si de comunicatii ale misiunilor Apollo, a confirmat într-o carte ca, în 1969, Neil Armstrong a raportat observarea a doua OZN-uri pe marginea craterului lunar, în timpul misiunii Apollo 11. Un fost angajat NASA, Otto Binder, a confirmat povestea. La începutul anilor ’90, prof. Vladimir Ajaja, prof. Alexandr Kazantev si dr. Serghei Bojici de la Universitatea din Moscova au declarat ca spionajul sovietic a urmarit prin radio detaliile aselenizarii, înregistrând convorbirea lui Armstrong cu Misiunea de Control de la Houston, din care reiesea ca doua OZN-uri de mari dimensiuni au fost vazute în preajma modulului lunar.

S-a scris ca astronautii misiunilor Apollo 13, 14, 15, 16 si 17 s-au întors cu mai multe sute de fotografii înfatisând OZN-uri. Referindu-se la astfel de obiecte zburatoare observate în apropierea Lunii, astronautul Roland Evans de pe Apollo 17 a exclamat: „ce multe sunt, roiesc ca albinele în stupi!”.

În 1970, scopul misiunii Apollo 13 era de a provoca explozii nucleare pe suprafata Lunii. Însa, pe 13 aprilie, explozia unui rezervor de oxigen lichid a avariat instalatia electrica si motoarele. Pilotul navei transmitea atunci: „Hei! S-a ispravit! Ei, ei au ucis elementul de combustie!”. Nu stim cine erau „ei”, dar stim ca, din 1972, misiunile Apollo s-au întrerupt brusc. Nici rusii nu au facut vreo tentativa sa trimita un echipaj pe Luna. Se zvoneste ca fiintele care îsi au baza pe Luna le-ar fi interzis pamântenilor sa se mai apropie. Doctorul Glenn T. Seaborg, laureat al premiului Nobel, chiar considera ca Luna este ocupata dintr-o perioada veche si este folosita drept releu. Teste aprofundate din 1986 au aratat ca solul lunar contine mari cantitati de heliu-3, un combustibil puternic, nepoluant si nonradioactiv. Sa fie acesta combustibilul folosit de OZN-uri?

Parerea generala a oamenilor de stiinta era ca Luna s-a desprins din planeta noastra, cu multe miliarde de ani în urma. Însa în 1974, NASA a anuntat aducerea de pe Luna a unei roci vechi de 5,3 miliarde de ani, a unui mare esantion selenar estimat la sapte miliarde de ani si a doua mostre ce au douazeci de miliarde de ani. Prin urmare, Luna este mult mai veche decât Pamântul, ceea ce înseamna ca nu se putea desprinde din el. Aceasta vechime enorma îi dovedeste provenienta din centrul Universului, acolo unde s-au format primele galaxii. Dar Luna nu putea ajunge singura într-un sistem solar periferic al unei galaxii periferice pentru a fi satelit al unei planete. Daca a fost adusa cumva aici? Însa cum ar putea cineva sa transporte prin univers ditamai corpul ceresc?

În 1969, echipajul Apollo 12 a fost urmarit, pe tot drumul sau spre Luna, de doua OZN-uri. Ajuns la destinatie, modulul de comanda s-a prabusit intentionat. Dupa un zgomot ca de clopot urias, au urmat vibratii ce au durat între cincizeci si cinci de minute si patru ore. Detectorii de ioni supertermici au înregistrat o eruptie de vapori de abur, timp de paisprezece ore, pe o suprafata de o suta saizeci de km2. În urma acestei întâmplari, NASA a declarat ca Luna este în aparenta goala pe dinauntru. În iulie 1970, doi academicieni sovietici faceau publica în Sputnik ipoteza ca Luna are un blindaj exterior de treizeci si doi de kilometri grosime (format din titan, crom, zirconiu si yttriu, care sunt rare pe Terra), un strat vâscos de lava (4,8 kilometri grosime), un alt blindaj la 11,2 kilometri adâncime si un interior cu un diametru de 3.318 kilometri, unde exista apa si aer. Iar Doru Davidovici afirma în Lumi galactice ca „Luna este cel mai mare OZN”, mentionând argumentele aduse de academicienii ex-sovietici Mihail Vasin si Alexandr Scerbakov, precum si de doctorul Gordon Mc Donald, cercetator principal la NASA, care au concluzionat ca Luna este goala în interior.

luna plina pe apa

Daca Luna este un satelit artificial al Pamântului, un fel de OZN urias, asa se explica si de ce se învârte întotdeauna cu aceeasi parte spre noi, lucru deosebit de neobisnuit pentru un corp ceresc natural. Dar si aparitia ei lânga planeta noastra, de la mare departare. În plus, întelegem de ce Enki, asociat cu noaptea, avea ca simboluri si planeta Venus, si Luna, în timp ce fratele sau, Enlil, era asociat cu un singur corp ceresc, Soarele. Daca Enlil era considerat astrul zilei, Enki a devenit pentru antici cea mai stralucitoare stea a noptii, planeta Venus sau Luceafarul. Mai târziu a aparut Luna, ea devenind cel mai stralucitor corp ceresc de pe cerul noptii. Prin urmare, Enki a fost asociat cu ea, noua ramânându-ne de la stramosii nostri ambele variante, Enki fiind si Venus, si Luna.

Daca într-adevar Luna a fost adusa aici într-o vreme când oamenii existau deja, ar trebui sa gasim acest eveniment consemnat în memoria colectiva a omenirii. Si, într-adevar, exista. Poetul roman Ovidius Publius Naso mentiona în scrierile sale ca, în epoca arcadiana, cerul era lipsit de Luna. O legenda din Anzi spune ca zeul Viracocha a creat Soarele, Luna si stelele dupa Potop. Indienii chibcas din Columbia centrala cred ca, deoarece a provocat Potopul, Chia a fost exilata de sotul ei în cer, unde ea s-a transformat în Luna. Nu crede nimeni ca o femeie a devenit Luna, dar putem întelege din acest mit ca, pâna la Potop, Luna nu exista.

 

Capitolul 9 al Genezei biblice sustine ca, dupa Diluviu, Dumnezeu a regretat ca a distrus oamenii. Drept pentru care a pus un semn pe cer, curcubeul, ca legamânt dintre el si oameni. Capitolul 55 al Cartii lui Enoh afirma un lucru asemanator: „Apoi Stapânul zilelor s-a cait si a zis: «În zadar i-am nimicit pe toti cei care traiesc pe acest pamânt». Si el a facut legamânt pe marele sau nume: «De acum înainte nu voi mai face asa ceva celor care traiesc pe pamânt, si voi aseza un semn pe cer, si acesta va fi o fagaduiala de buna credinta între mine si ei pentru totdeauna, câta vreme cerul este deasupra Pamântului. Si acestea sunt dupa porunca mea»”. Nu pare prea probabil sa fi aparut curcubeul pe cer dupa Potop, tinând cont ca acesta este un fenomen optic si meteorologic, un spectru de forma unui arc colorat, format de lumina Soarelui refractata în picaturile de apa din atmosfera. Cartea lui Enoh nu specifica nimic despre curcubeu, ci îl numeste doar „un semn pe cer”. E posibil ca acel „semn” sa fie Luna?

Daca „zeii” au adus Luna pentru a împiedica lumina Soarelui sa mai ajunga pe Pamânt, acest eveniment ar fi putut crea o era glaciara. Este posibil ca acest „blocaj” sa fi fost în genul unei eclipse de Soare. Dar, pentru ca Luna sa acopere complet Soarele, ar fi trebuit adusa mai aproape de Terra decât este în prezent. Acest lucru ar fi cauzat nu doar un întuneric total, ci si înclinarea axei Pamântului, pe care oamenii de stiinta înca nu pot sa o explice, desi ei sustin ca fara atractia selenara nu ar exista înclinarea Terrei. Indienii hopi din Arizona vorbesc despre înclinarea axei planetei noastre în acea perioada, sustinând ca „a doua lume s-a sfârsit când globul pamântesc s-a rasturnat de pe axa si totul s-a acoperit de gheata”. Aceiasi oameni de stiinta spun ca fara aceasta înclinare nu ar exista anotimpuri si am avea mereu o clima tropicala.

Stramosii nostri ne-au lasat destule referiri la o clima calda, uneori chiar tropicala, pe întreg Pamântul. Printre ele se numara hartile amiralului Piri Reis din 1513, a lui Oronteus Finaeus din 1531, a lui Gerard Kremer (zis si Mercator) din 1569 si a francezului Philippe Buache din 1737, care arata Antarctica fara gheata. Nu stim cine a facut aceste harti sau când, dar cert este ca oamenii existau atunci când cel mai sudic continent avea o clima calda, nefiind acoperit de gheata.

O harta compilata de turgul Hagi Ahmed în anul 1559 arata o limba de pamânt, de circa 1.600 de kilometri latime, care uneste Alaska de Siberia. Geologii sustin ca un astfel de „pod de pamânt” a existat într-adevar acolo unde astazi se afla strâmtoarea Bering, însa a fost înghitit de ape la sfârsitul ultimei ere glaciare. Si aceasta harta demonstreaza ca oamenii existau atunci când nordul Pamântului era lipsit de gheata, având un climat mult mai cald.

S-a descoperit ca, în Paleoliticul inferior, în România de astazi traiau girafe, elefanti si rinoceri, animale care nu exista în prezent decât în Africa. Herodot scria ca „numai în aceste tinuturi se nasc lei în Europa”. În Mezolitic, vegetatia era foarte abundenta, chiar luxurianta în zona Portilor de Fier. Sunt dovezi care atesta ca în tara noastra, în ultimul milion de ani, a fost permanent o clima temperata, cu perioade tropicale, de încalzire.

Scripturile zoroastriene ale persilor spun ca Airyana Vaejo, caminul rasei ariene, avea un climat blând si productiv înainte ca Angra Mainyu sa aduca înghetul. O „întâlnire” dintre Soare si Luna, înainte de Potop, este redata si de un mit african de pe cursul inferior al fluviului Congo, care afirma ca „demult, Soarele s-a întâlnit cu Luna si a aruncat cu noroi în ea, ceea ce a facut-o mai putin luminoasa. Când s-a întâmplat aceasta întâlnire, a avut loc o mare inundatie”. Iar indienii tarahumara din nordul Mexicului au pastrat legende ale distrugerii lumii bazate pe o schimbare în calea Soarelui. Sa fie acea „schimbare” în calea Soarelui aparitia Lunii?

Aducerea unui corp ceresc în sistemul nostru solar ar fi trebuit sa influenteze într-o anumita masura celelalte planete. Surprinzator sau nu, anticii ne-au lasat indicii si despre acest eveniment. Vechea lucrare chinezeasca despre care se spunea ca ar contine „toate cunostintele”, compusa din patru mii trei sute douazeci de volume, afirma ca, înainte de Potop, „planetele si-au modificat traiectoriile. Cerul a coborât mai jos înspre nord. Soarele, Luna si stelele si-au schimbat miscarile.”. Mitul norvegian al Potopului sustine ca, înainte de aceasta catastrofa, „stelele o luasera razna de pe cer, cazând în haul cascat”. Ibrahim B. Wasif Sah al-Katib scria în Stiri despre Egipt si minunile sale ca, în visul care i-a prevestit regelui Saurid Diluviul, „stelele cadeau, se loveau unele de altele facând un zgomot asurzitor”. În Bundahish, când Angra Mainyu a trimis „înghetul pustiitor si necrutator”, el a si „atacat si tulburat cerul”, acest asalt dându-i posibilitatea de a stapâni „a treia parte din cer, împânzind-o cu întunecime”. În acelasi timp, planetele s-au rasculat împotriva cerului, stârnind haos în tot Cosmosul. Iar indienii cahto din California spun doar ca „a cazut cerul”.

luna plina rosie

Daca Luna a fost adusa pentru a împiedica lumina Soarelui sa ajunga pe Pamânt, aceasta eclipsa totala ar fi însemnat o lunga perioada de întuneric. Multe popoare au pastrat în amintirea lor colectiva aceasta perioada de întuneric, înainte de Potop. Disparitia Soarelui nu era ceva obisnuit, iar oamenii acelor timpuri au încercat sa-si explice acest fenomen în cele mai colorate moduri.

În The Mythology of South America, John Bierhorst scria ca tribul pehuenche din Tara de Foc asociaza Potopul cu o perioada de întunecime prelungita: „Soarele si Luna au cazut de pe cer si lumea a ramas astfel fara lumina, pâna când, în cele din urma, doi condori uriasi au adus Soarele si Luna înapoi pe cer”.

Indienii toba din regiunea Gran Chaco din America de Sud spun ca marele înghet a fost însotit de o bezna adânca. Unul dintre batrânii neamului toba declara ca „în vremea îndelungatei bezne, Soarele a disparut cu totul si oamenii au murit de foame. Când li s-au sfârsit merindele, au început sa-si manânce copiii. Pâna la urma, au murit cu totii”, mai putin semi-divinul Asin si cei carora le-a oferit focul.eclipsa-de-soare-inelara

Popol Vuh a mayasilor spune ca „fata Pamântului s-a întunecat”. Mai spune si ca aceasta a fost o vreme când „Soarele si Luna îsi acoperisera fetele”. Alte surse mayase sustin ca acest eveniment a avut loc „pe vremea strabunilor. Pamântul s-a întunecat (…) S-a întâmplat ca Soarele înca mai era luminos si limpede. Apoi, la amiaza, s-a întunecat”.

Pentru popoarele din Anzi, înainte de venirea zeului Viracocha, Pamântul fusese azvârlit în bezna datorita disparitiei Soarelui. „Omenirea traia în dezordine; multi umblau goi, ca salbaticii; nu aveau case si nici alte locuinte decât pesterile, de unde porneau si adunau orice gaseau de mâncare prin preajma”. Dupa Potop, Viracocha a schimbat toate aceste lucruri, oferindu-le oamenilor tehnicile si cunostintele necesare unei vieti civilizate si productive. Într-o legenda consemnata de Blas Valera, primul monarh incas, Manco Capac, era fiul Soarelui. Când mama sa a fost cuprinsa de durerile facerii, în lume s-a facut întuneric. Soarele a aparut din nou pe cer doar dupa ce s-a nascut Manco Capac. Dupa ce a vizitat orasul Cholula în 1585, calugarul Diego de Duran a notat în Historia antiqua de la Nueve España ce a aflat de la un batrân venerabil din oras, despre care se spunea ca avea peste o suta de ani: „la început, acest loc se afla în bezna si în întuneric”. Dupa aceea, „au aparut niste uriasi diformi, care au luat Pamântul în posesiune”.

Montesinos spunea ca în timpul domniei celui de-al doisprezecelea rege incas, zeul Illa Tici Vira Cocha a nimicit uriasii, apoi a ascuns Soarele pentru scurt timp: „timp de douazeci de ore nu a mai fost Soare”. Dupa rugaciuni si sacrificii, astrul zilei a reaparut, iar regele a reintrodus vechile legi si ritualuri de venerare.

În Epopeea lui Ghilgames, nemuritorul Utnapistim povestea ca „un val de deznadejde s-a înaltat spre cer, când zeul furtunii (Enlil) a prefacut lumina zilei în întunecime, când a sfarâmat tinutul ca pe un ulcior”.

În Bundahish, când Angra Mainyu a trimis „înghetul pustiitor si necrutator”, a stapânit „a treia parte din cer, împânzind-o cu întunecime”.

Un mit norvegian spune ca un lup tânar a fugarit Soarele, pentru a-l lua în stapânire. Soarele a fost ajuns în cele din urma si „razele sale stralucitoare s-au stins una câte una. El a dobândit o nuanta rosie, ca de sânge, apoi a disparut cu totul. Drept urmare, lumea a fost acoperita de o iarna cumplita. Furtunile de zapada s-au pogorât din toate unghiurile zarii”. Acest episod a avut loc înainte de Potop.

În Egiptul antic se credea ca, în timpul luptei dintre Seth si Horus, zeul-Soare Ra a refuzat sa mai iasa din camera sa, lasând lumea în bezna. A fost convins sa se razgândeasca de catre fiica sa, Hathor, care l-a binedispus dansând goala în fata lui si gâdilându-l. Acelasi mit se întâlneste si în Japonia, unde zeita Soarelui Amaterasu-omikami s-a retras într-o grota cereasca, enervata fiind de fratele sau, Susano-o. Deoarece lumea era cuprinsa de întuneric, zeii au încercat sa o convinga pe Amaterasu sa-si reia locul pe bolta. Singura care a reusit acest lucru a fost zeita Ame-no-Uzume-no-Mikoto, care a înveselit-o pe Amaterasu printr-un dans distractiv si obscen, în timpul caruia s-a dezbracat complet. În miturile greco-romane, Phaeton, fiul titanului Soarelui, Helios, si al oceanidei Clymene, a furat carul solar. Însa nu a putut tine caii în frâu si, prin urmare, Soarele „s-a repezit în jos cu mânie ca un meteor”. Pentru a preveni un dezastru planetar, Zeus l-a ucis pe Phaeton cu un fulger. Cuprins de durere, Helios a refuzat sa mai apara pe cer cu carul sau. Într-un final a fost convins de zei sa nu lase lumea în întuneric si sa-si reia locul. În Meteora, Aristotel scria ca „stelele au cazut din cer în timpul prabusirii lui Phaeton”. Grecii si romanii antici sustineau ca aceasta întâmplare a avut loc înaintea Diluviului lui Deucalion.

 

(va urma)

 

 

 

 

Preluare www.mixdecultura.ro

potop ploaie

Prima parte a acestei serii o puteti citi aici.

 

Un mit norvegian, consemnat de New Larousse Encyclopaedia of Mythology, vorbeste de asemenea despre Potop: „toate râurile, toate marile s-au umflat si s-au revarsat. Pretutindeni, valurile se ciocneau de valuri. Se înaltau si clocoteau încet peste toate cele. Pamântul s-a scufundat sub nivelul marii”. Doar doi oameni au supravietuit urgiei, închisi în interiorul copacului Yggdrasil, care sustinea Universul. Bineînteles, acestia au fost stramosii noii generatii de oameni.

Cartea celtica Lebor Gabála Érenn („Cartea invaziei Irlandei”) din secolul al XII-lea, mentioneaza si ea o mare inundatie. În Irlanda, singurii supravietuitori ai Potopului au fost fomorii, niste monstri jumatate umani si jumatate animale. În lume au ramas în viata doar cincizeci si trei de oameni (trei barbati si cincizeci de femei). Barbatii si-au împartit femeile între ei: Fintán mac Bóchra le-a luat pe Cessair si alte saisprezece femei, Bith, tatal lui Cessair, le-a ales pe Bairrfhind si înca saisprezece femei, iar timonierului Ladra i-au ramas celelalte saisprezece. Se spune ca Fintán a mai trait înca cinci mii cinci sute de ani dupa potop.

În India, înteleptul Manu, într-o zi pe când îsi facea ablutiunile, a gasit în causul palmei un pestisor care i-a cerut sa-l lase în viata. Facându-i-se mila, Manu a pus pestele într-un ulcior. A doua zi pestele crescuse atât de mare, încât înteleptul a fost nevoit sa-l arunce într-un lac. Curând, lacul a devenit prea mic iar pestele, care în realitate era o manifestare a zeului Visnu, a cerut sa fie aruncat în mare. Apoi l-a prevenit pe Manu ca se apropie un Potop. I-a trimis o corabie uriasa, cu porunca s-o încarce cu câte o pereche de animale din fiecare specie si seminte de-ale fiecarei plante, apoi sa urce si el la bord. Nu dupa mult timp, apele oceanului s-au umflat si au înghitit totul. Visnu, transformat într-un peste enorm cu solzi de aur si un corn în frunte, a tras corabia pâna pe piscul „Muntelui din Miazanoapte”. Dupa ce s-au retras apele, Manu a coborât de pe corabie. Dupa un an a iesit din ape o femeie care s-a declarat a fi „fiica lui Manu”. Cei doi s-au casatorit si au avut multi copii, devenind astfel stramosii actualului neam omenesc.

Vechii carturari iezuiti care s-au numarat printre primii vizitatori europeni ai Chinei au avut ocazia sa studieze, în Biblioteca Imperiala, o lucrare compusa din patru mii trei sute douazeci de volume, despre care se spunea ca fusese mostenita din cele mai vechi timpuri si contine „toate cunostintele”. Aceasta carte enorma cuprindea si un numar de traditii care relatau consecintele pe care le-a avut de suportat omenirea când s-a revoltat împotriva zeilor cei mari, iar ordinea s-a transformat în dezordine: „Planetele si-au modificat traiectoriile. Cerul a coborât mai jos înspre nord. Soarele, Luna si stelele si-au schimbat miscarile. Pamântul s-a desfacut în bucati, iar apele de la sânul sau s-au repezit în sus cu violenta si au inundat uscatul”. Conform lui Gustav Schlegel în Uranographie chinoise (1875), în China se spunea ca au pierit zece epoci de la începuturile timpului pâna la Confucius. La sfârsitul fiecarei astfel de epoci, numite kis, „într-o convulsie generala a naturii, marea iese din matca ei, muntii tâsnesc din pamânt, râurile îsi schimba cursurile fiintele omenesti si toate celelalte sunt nimicite, iar vechile urme se sterg”.

Indigenii chewong din Malayezia cred ca propria lor lume, pe care o numesc Pamântul sapte, se întoarce din când în când cu susul în jos, astfel încât totul este inundat si distrus. Totusi, prin interventia zeului creator Tohan, noua suprafata plata, care înainte a fost partea de dedesubt a Pamântului sapte, este plamadita sub forma de munti, vai si câmpii. Sunt plantati copaci noi si se nasc oameni noi.potop ploaie

Un mit diluvian din Laos si din nordul Thailandei afirma ca, demult, în împaratia de sus locuiau niste fiinte numite then, iar stapânii lumii de jos erau trei barbati de seama: Pu Leng Seung, Khun K’an si Khun K’et. Într-o zi, then-ii au anuntat ca, înainte de fiecare masa, oamenii trebuie sa le dea o parte din mâncare, în semn de respect. Oamenii au refuzat si, atunci, furiosi, then-ii au provocat un Potop care a devastat întreaga lume. Cei trei barbati de seama au construit o pluta, pe care au cladit o casuta, si s-au îmbarcat pe ea împreuna cu mai multe femei si copii. În acest mod, ei si urmasii lor au supravietuit Potopului.

Sir James George Frazer scria în Folklore in the Old Testament: Studies in Comparative Religion, Legend and Law ca indigenii kareni din Birmania au traditii despre un Diluviu global din care au scapat doi frati, pe o pluta.

În mitologia vietnameza, un frate si o sora au supravietuit Potopului într-un cufar mare de lemn, care continea câte o pereche din fiecare specie de animale.

Cronica de la Akakor, povestita de Tatunca Nara (seful triburilor Ugha-Mangulala, Dacea si Baioha) si scrisa de Karl Brugger, vorbeste despre un Potop care a avut loc în anul 14.386 î.Hr., însotit de o rasturnare a climei.

Egerton Sykes nota în Dictionary of Non-Classical Mythology din 1961 ca exista unele traditii japoneze potrivit carora insulele din Pacific ale Oceaniei s-au format dupa ce s-au retras apele unui mare Potop.

Un mit al bastinasilor din Hawaii povesteste cum a fost distrusa lumea de un Diluviu si refacuta apoi de zeul Tangaloa. Iar samoanii cred ca odinioara a avut loc o inundatie care a stârpit aproape toata omenirea, supravietuind doar doua fiinte omenesti care au plecat pe mare cu o barca pentru a poposi, în cele din urma, în arhipelagul samoan.

Potrivit volumului World Mythology, mai multe triburi aborigene din Australia, în special cele ale caror regiuni traditionale se afla pe coasta tropicala de nord, îsi pun propriile origini pe seama unui mare Potop care a maturat peisajul si societatea dinainte. Totodata, în miturile originare ale multor alte triburi, sarpele cosmic Yurlunggur este facut raspunzator pentru Diluviu.

Cartea sacra a mayasilor, Popol Vuh, sustine ca, la scurt timp dupa începutul timpului, zeul Inima Cerului a creat primele fiinte, niste „chipuri facute din lemn, care aratau ca oamenii si vorbeau ca oamenii”. Deoarece aceste fapturi „nu l-au tinut minte pe creatorul lor”, Marele Zeu s-a hotarât sa le distruga printr-un Potop. „Din cer a cazut o rasina grea (…) fata pamântului s-a întunecat si a început o ploaie neagra care a cazut zi si noapte (…) Fapturile de lemn au fost coplesite, nimicite, strivite si ucise”. A supravietuit doar un cuplu, „Tatal cel Mare si Mama cea Mare”, care a populat Pamântul, cei doi devenind astfel stramosii tuturor generatiilor ulterioare. Într-o alta varianta, culeasa de Eric S. Thompson în Maya History and Religion, „distrugerea a venit sub forma unei ploi torentiale si a potopului. Muntii au disparut si oamenii au fost transformati în pesti (…) doua fapturi omenesti au scapat cu viata fiindca unul dintre zei le poruncise sa scobeasca o borta în trunchiul unui copac foarte mare si sa se refugieze acolo, la caderea cerurilor. Cei doi au intrat si au fost mântuiti. Odraslele lor au repopulat lumea”.potop 2

Si incasii pastrau amintiri despre un mare potop. În Historia natural y moral de las Indias, preotul Jose de Acosta scria ce a aflat de la indigeni despre începuturile lor: „Vorbesc în primul rând despre un potop care s-a petrecut în tara lor (…) Indienii spun ca toata lumea s-a înecat în revarsarea apelor si povestesc cum a aparut, din lacul Titicaca, un anume Viracocha, care a stat la Tiahuanaco, unde pâna în ziua de astazi se mai vad ruinele unor cladiri foarte vechi si foarte ciudate, iar de acolo a mers la Cuzco si asa a început omenirea sa se înmulteasca”. Iar o legenda din regiunea Cuzco spune ca: „pentru o vina nerostita, oamenii care traiau în cele mai vechi timpuri au fost distrusi de creatorul lor… printr-un potop. Dupa acest potop, creatorul s-a întrupat cu chip omenesc în lacul Titicaca. Atunci a facut Soarele si Luna si stelele. Dupa aceea, a reînnoit populatia omeneasca a Pamântului”. Fratele Molina spunea în Relacion de las fabulas y ritos de los Yngasca Potopul a ucis toti oamenii: „nicio vietate nu a supravietuit cu exceptia unui barbat si a unei femei care au ramas ascunsi într-o cutie. Iar când apele s-au retras, vântul i-a purtat la Tiahuanaco, unde creatorul a început sa refaca oamenii si popoarele din acea regiune”. Un mit prezentat de D. Gifford si J. Sibbick în Warriors, Gods and Spirits from South American Mythology (1983) explica motivul pentru care Viracocha a inundat lumea: „Marele Zeu Creator Viracocha a hotarât sa faca o lume în care oamenii sa traiasca. Mai întâi, a facut Pamântul si cerul. Apoi a început sa faca oameni care sa traiasca pe Pamânt, cioplind în piatra figuri de giganti carora le-a insuflat viata. La început, totul a mers bine dar, dupa o vreme, gigantii au început sa se lupte între ei si au refuzat sa mai munceasca. Viracocha a decis ca trebuia sa-i distruga. Pe unii i-a transformat înapoi în piatra (…) pe ceilalti i-a îngenuncheat cu un mare potop”.

În Folklore in the Old Testament: Studies in Comparative Religion, Legend and Law, sir James George Frazer consemneaza o poveste din Peru, care vorbeste despre un indian prevenit de o lama asupra unui Diluviu. Omul si lama au fugit împreuna pe muntele Vilca-Coto, unde au gasit refugiate tot soiul de pasari si animale. Marea a acoperit toate câmpiile si muntii, în afara de vârful Vilca-Coto. Dupa cinci zile apele au scazut iar marea s-a întors în matca ei. Toti oamenii s-au înecat în acel Potop, în afara de cel care a fugit pe munte, din el provenind toate neamurile din lume.

Potrivit mitologiei aztece, au supravietuit Potopului doar doi oameni, Coxcoxtli si sotia sa, Xochiquetzal, care au fost preveniti asupra cataclismului de catre un zeu. Ei au scapat cu o corabie uriasa, pe care au construit-o conform indicatiilor zeului. Corabia a acostat pe vârful unui munte înalt. Cei doi s-au asezat acolo si au avut multi copii care au ramas muti pâna când o porumbita, din vârful unui copac, i-a înzestrat cu darul vorbirii. Însa limbile lor erau atât de diferite, încât nu se puteau întelege între ei.

Pentru indienii mechoacanesec din America Centrala, zeul Tezcatilpoca s-a hotarât sa distruga întreaga omenire printr-o inundatie, crutându-l numai pe Tezpi, care s-a îmbarcat pe o corabie încapatoare cu sotia si copiii lui, cu o multime de animale si pasari precum si cu provizii de seminte si rasaduri. Corabia s-a oprit pe vârful unui munte care iesea din apa, dupa ce Tezcatilpoca a poruncit ca apele Potopului sa se retraga. Dorind sa stie daca putea coborî în siguranta, Tezpi a eliberat un vultur care, tot hranindu-se cu cadavrele care întesau Pamântul, nu s-a mai întors. Apoi a trimis si alte pasari, dintre care s-a întors doar pasarea colibri, cu o ramura înfrunzita în cioc. Vazând în acest semn ca Pamântul începuse sa se reînnoiasca, Tezpi si familia lui au parasit corabia, s-au înmultit si au repopulat lumea.

Indienii chibcas din Columbia centrala spun ca ei au dus initial o viata de salbatici, fara legi, agricultura sau religie. Într-o zi a aparut printre ei un batrân din alt neam, pe nume Bochica, ce avea o barba lunga si deasa. Acesta i-a învatat cum sa-si înalte colibe si cum sa traiasca laolalta în societate. La câtva timp dupa el a aparut sotia sa, Chia, care era foarte frumoasa dar rea, placându-i nespus sa zadarniceasca eforturile altruiste ale sotului ei. Cum nu-i putea înfrunta direct puterea, Chia a folosit mijloace vrajitoresti pentru a provoca o mare inundatie, în care a murit cea mai mare parte a populatiei. Bochica s-a suparat foarte tare si a surghiunit-o pe Chia în cer, unde ea s-a transformat în Luna. Apoi Bochica a facut ca apele Potopului sa se risipeasca, i-a coborât pe supravietuitorii din muntii unde se refugiasera, le-a daruit legi, i-a învatat sa cultive pamântul si a instaurat cultul Soarelui, cu sarbatori, sacrificii si pelerinaje periodice. Dupa ce a terminat cu aceste lucruri a împartit puterea de a guverna între doua capetenii si si-a petrecut restul vietii ca un ascet, traind într-o contemplatie calma. Când s-a înaltat la cer, Bochica a devenit zeu.

Indienii canarieni din Ecuador relateaza povestea unui Potop din care au scapat doi frati, urcându-se pe vârful unui munte înalt. Pe masura ce apele cresteau, muntele se înalta tot mai sus, astfel încât fratii au supravietuit dezastrului.

Potrivit New Larousse Encyclopaedia of Mythology, indienii tupinamba din Brazilia spun ca Monan („Batrânul” sau „Strabunul”) a creat omenirea apoi a distrus-o prin foc si inundatii.

În Chile, indienii araucnaian din perioada pre-columbiana pastrau o traditie potrivit careia odinioara a avut loc un Potop din care au scapat cu viata foarte putini bastinasi, refugiindu-se pe înaltul munte Thegtheg („Tunatorul” sau „Scânteietorul”), care avea trei piscuri si capacitatea de a pluti pe apa (James George Frazer – Folklore in the Old Testament: Studies in Comparative Religion, Legend and Law). Ei spun ca „potopul a fost rezultatul unor eruptii vulcanice însotite de cutremure violente”.

Conform cartii The Mythology of South America a lui John Bierhorst, o legenda a indienilor yamana din Tara de Foc afirma ca, pe vremea marii framântari, femeia-luna s-a umplut de ura fata de oameni si a provocat Potopul. Toata lumea s-a înecat, în afara de cei putini care au reusit sa se refugieze pe cele cinci piscuri de munte neacoperite de apa. Tribul pehuenche din aceeasi Tara de Foc asociaza Diluviul cu o perioada de întunecime prelungita: „Soarele si Luna au cazut de pe cer si lumea a ramas astfel fara lumina, pâna când, în cele din urma, doi condori uriasi au adus Soarele si Luna înapoi pe cer”.

Într-o legenda a indienilor luiseno din sudul Californiei, un Potop a acoperit muntii si a ucis cea mai mare parte a omenirii. Numai câtiva au scapat, fugind pe cele mai înalte piscuri. Mituri similare s-au înregistrat si mai spre nord, la indienii huron. Iar o legenda a unui trib de munteni din familia algonquin relata cum Iepurele cel Mare, numit Michabo sau Messou, a refacut lumea dupa Potop cu ajutorul unui corb, al unei vidre si al unui sobolan moscat.

În secolul al XIX-lea, James W. Lynd relata în History of the Dakotas un mit al indienilor irochezi, care spune ca „marea si apele au cotropit odata Pamântul, astfel ca orice viata omeneasca a fost stârpita”. Indienii chickasaw afirmau ca lumea fusese distrusa de apa, „dar acea unica familie a fost salvata si câte doua animale din fiecare soi”. La rândul lor, indienii sioux vorbeau si ei despre o vreme când nu a mai existat pamânt uscat iar totii oamenii disparusera de pe lume.

Potrivit World Mythology, miturile indienilor hopi spun ca „prima lume a fost distrusa, ca pedeapsa pentru ticalosia oamenilor, de catre un foc a-toate-nimicitor, care a venit de sus si de jos. A doua lume s-a sfârsit când globul pamântesc s-a rasturnat de pe axa si totul s-a acoperit de gheata. A treia lume s-a terminat cu un potop universal. Lumea actuala este a patra. Soarta ei va depinde de purtarea locuitorilor sai, daca va fi sau nu conforma cu planurile Creatorului”.

Printre indienii inuiti din Alaska exista traditia unui Diluviu cumplit, însotit de un cutremur, care a maturat fata Pamântului atât de repede, încât numai câtiva oameni au reusit sa scape cu canoele sau sa se refugieze pe vârfurile celor mai înalti munti, împietriti de groaza.

tsunami

Un asemenea eveniment, întâlnit pe toata suprafata planetei noastre, nu poate fi o nascocire a imaginatiei stramosilor nostri. Mai ales ca s-au descoperit dovezi care sa sustina veridicitatea miturilor. În 1968, arheologul J. Manson Valentine a gasit ruinele unui oras la trei-cinci metri sub nivelul apei, pe coasta insulei North Bimini din Bahamas. În 1987, în apele de lânga insula Yonaguni din Japonia, ghidul turistic Kihachiro Aratake a descoperit la optsprezece metri sub suprafata oceanului un urias complex de structuri de piatra, sub forma unei piramide fara vârf, de marimea a doua terenuri de fotbal. Tot aici se gaseste si un chip urias din piatra. În anul 2000, o expeditie condusa de Paulina Zelitsky a descoperit pe coasta vestica a Cubei, la sase sute saptezeci de metri sub apa, ruinele unui oras imens, ce cuprindea cladiri megalitice, temple si piramide. Tot în 2000, în luna august, o echipa de cercetatori italieni a gasit în lacul Titicaca din muntii Anzi, la treizeci de metri sub apa, urme ale unui drum pavat, o terasa de piatra, un perete lung de opt sute de metri si un cap sculptat din piatra. E posibil ca acestea sa fie ruinele orasului Wanaku, despre care vorbesc legendele locale. Un alt aspect ciudat legat de lacul Titicaca este existenta în apele sale a unei specii de calut de mare, care în mod normal traieste doar în ape sarate, adica mari si oceane. În acelasi an, în luna septembrie, pe coasta turca a Marii Negre, arheologul marin Robert Ballard a descoperit o ferma la aproximativ o suta zece metri sub nivelul marii. În 2001, cercetatorii de la Institutul Oceanic din India au descoperit pe fundul golfului Khambhat, la câtiva kilometri de tarm, o imensa retea de cladiri din piatra, întinse pe o suprafata de opt kilometri patrati, ce formeaza doua orase. S-au recuperat mii de artefacte, unele având în jur de treizeci si doua de mii de ani. Iar la trei sute douazeci de kilometri nord-vest de golful Khambhat a fost gasit sub apa legendarul oras Dwarka, despre care miturile spun ca era resedinta zeului Krisna. În Marea Mediterana se afla aproape doua sute de orase scufundate. Robert Ballard si alti savanti au speculat ca ridicarea nivelului oceanului planetar a cauzat revarsarea Marii Mediterane peste un baraj natural, provocând un Potop ce a prins sub ape peste o suta cincizeci de mii de kilometri patrati de teren la o adâncime de peste o suta cincizeci de metri. Iar Sir Leonard Woolley povestea în cartea sa,Excavations at Ur („Sapaturile arheologice de la Ur”), ca în 1929, pe când lucrarile de la Cimitirul Regal din Ur se apropiau de sfârsit, la mai bine de trei metri sub namolul întarit s-au descoperit urmele unei civilizatii mult mai vechi. Urmele unei civilizatii vechi, ascunse sub straturi de namol, s-au gasit si în orasele Uruk, Cush, Suruppak (orasul eroului sumerian al Potopului) si Ninive, în cel din urma arheologii descoperind la adâncimea de optsprezece metri nu mai putin de treisprezece straturi de namol si nisip de rau. Singura explicatie plauzibila pentru aceste civilizatii îngropate sub metri de nisip si namol este ca, într-adevar, o mare inundatie a avut loc cândva, în trecut.

 

(va urma)

 

 

 

 

Preluare www.mixdecultura.ro

tsunami

Cel mai raspândit mit pe suprafata Pamântului este cel al Potopului. În prezent se cunosc peste cinci sute de legende diluviene în întreaga lume. Dupa o cercetare asupra a optzeci si sase dintre acestea , specialistul dr. Richard Andree a tras concluzia ca sasezeci si doua sunt complet independente de sursele mesopotamiene si ebraice. Ceea ce înseamna ca exista mari sanse ca un asemenea eveniment sa se fi întâmplat la un moment dat în trecutul omenirii.

Cea mai cunoscuta legenda diluviana este cea din Vechiul Testament. În capitolul sase al cartii Genezei, Dumnezeu a hotarât sa distruga oamenii din cauza rautatii acestora. S-a decis sa salveze o singura familie, a carui cap era Noe, un „om drept si neprihanit între oamenii timpului sau”.

arca lui NoeDumnezeu l-a învatat sa faca o corabie de lemn de salcâm, lunga de trei sute de coti, lata de cincizeci de coti si înalta de treizeci. Apoi i-a poruncit sa-si ia cu el în corabie nu doar sotia, fiii si nurorile, ci si câte o pereche din fiecare specie de animale. Cu o saptamâna înainte de catastrofa, Domnul s-a razgândit si i-a cerut lui Noe sa ia în corabie câte sapte perechi din animalele curate si câte o pereche din cele necurate. Capitolul al sapte-lea sustine ca „în anul sase sute al vietii lui Noe, în luna a doua, în ziua a douazeci si saptea a lunii acesteia, chiar în acea zi, s-au desfacut toate izvoarele adâncului celui mare si s-au deschis jgheaburile cerului; si a plouat pe pamânt patruzeci de zile si patruzeci de nopti”. Dupa ce s-a oprit ploaia, apa a mai crescut timp de o suta cincizeci de zile, ucigând toate vietuitoarele de pe Pamânt. Capitolul al opt-lea ne spune ca „în luna a saptea, în ziua a douazeci si saptea a lunii acesteia, s-a oprit corabia pe Muntii Ararat. Apa a scazut mereu pâna în luna a zecea; iar în ziua întâi a lunii a zecea s-au aratat vârfurile muntilor. Dupa patruzeci de zile, a deschis Noe fereastra, pe care o facuse la corabie, si a dat drumul corbului, ca sa vada de a scazut apa pe pamânt. Acesta, zburând, nu s-a mai întors pâna ce a secat apa de pe pamânt. Apoi, dupa el a trimis porumbelul, ca sa vada de s-a scurs apa de pe pamânt. Porumbelul însa, negasind loc de odihna pentru picioarele sale, s-a întors la el, în corabie; caci era înca apa pe toata fata pamântului. Si a întins Noe mâna si l-a apucat si l-a bagat la sine, în corabie. Si asteptând înca alte sapte zile, a dat iarasi drumul porumbelului din corabie, si porumbelul s-a întors la el, spre seara, si iata avea în ciocul sau o ramura verde de maslin. Atunci a cunoscut Noe ca s-a scurs apa de pe fata pamântului. Mai zabovind înca alte sapte zile, iarasi a dat drumul porumbelului si el nu s-a mai întors. Iar în anul sase sute unu al vietii lui Noe, în ziua întâi a lunii întâi, secând apa de pe pamânt, a ridicat Noe acoperisul corabiei si a privit, si iata se zbârcise fata pamântului. Iar în luna a doua, la douazeci si sapte ale lunii acesteia, pamântul era uscat”. Atunci i-a poruncit Dumnezeu lui Noe sa iasa din corabie si sa elibereze animalele. Dupa ce a îndeplinit ordinele primite, Noe a jertfit câteva animale în cinstea Domnului. Acestuia i-a placut mireasma jertfelor si s-a hotarât sa nu mai distruga niciodata omenirea. Ba, mai mult, în capitolul al noualea, Dumnezeu aseaza curcubeul pe cer ca semn al legamântului dintre el si oameni. Coranul, cartea sfânta a musulmanilor, confirma povestea biblica a Potopului.

 

Cartea lui Enoh ofera amanunte suplimentare despre Potop, desi de multe ori contradictorii. În capitolul zece, Dumnezeu îl trimite pe arhanghelul Uriel la Noe sa-l anunte ca se apropie Potopul si sa-l învete cum sa se salveze. Capitolele cincizeci si patru si optzeci si noua sustin ca Enoh stia deja de venirea Diluviului, primind aceasta informatie printr-o viziune. În capitolul sasezeci si cinci, el este cel care îl dezvaluie lui Noe cataclismul ce va urma. Enoh sustine ca Dumnezeu i-a dezvaluit adevaratul motiv al calamitatii: oamenii trebuiau distrusi din pricina învataturilor primite de la îngerii Veghetori. În capitolul sasezeci si sapte, „cuvântul lui Dumnezeu” l-a anuntat pe Noe ca el va supravietui unei urgii ce va veni în curând, fara a specifica despre ce este vorba, mentionând totusi ca îngerii sunt cei care construiesc arca salvatoare: „si acum îngerii mestesugesc o lucrare din lemn, si când ei vor încheia lucrarea lor îmi voi pune mâna peste ea si o voi pazi, si din ea va iesi samânta vietii, si se va produce o schimbare ca Pamântul sa nu ramâna nelocuit”.potop 1

Potopul este amintit si în alte carti biblice, ce mentioneaza ca uriasii, copiii îngerilor cu pamântencele, au murit în acel cataclism: „Tu pe cei care mai înainte au facut strâmbatate, între care si uriasi erau, care întru vitejie si întru îndrazneala nadajduiau, i-ai pierdut, aducând peste ei apa nemasurata” (Cartea a treia a Macabeilor 2:4); „Iar de demult, când au pierit trufasii uriasi, nadejdea întregii lumi a scapat într-o barca si barca, îndrumata de mâna Ta, a lasat omenirii samânta urmasilor” (Cartea întelepciunii lui Solomon 14:6). Acelasi lucru îl sustine si Apocalipsa lui Baruh, dându-ne chiar numarul exact de uriasi înecati: patru milioane nouazeci de mii. Însa Cartea lui Enoh nu este de acord cu aceasta ipoteza, afirmând ca nu Potopul a distrus uriasii, ci arhanghelul Gavriel, care i-a facut sa se ucida între ei. Geneza biblica nu specifica nimic despre destinul uriasilor si al îngerilor decazuti, însa varianta oficiala a crestinismului si a iudaismului este ca uriasii au fost distrusi de marele Potop.

Se presupune ca aceste legende evreiesti au fost inspirate din cele mesopotamiene, israelitii având acces la ele în timpul exilului babilonian. În Epopeea lui Ghilgames, datând de prin mileniul al treilea î.Hr., zeul Enlil, deranjat din somn de harmalaia oamenilor, a cerut în Consiliul zeilor nimicirea acestora. Drept urmare, zeii au aprobat distrugerea pamântenilor printr-un Potop. Zeul Ea nu a fost de acord cu aceasta decizie si l-a învatat pe regele Utnapistim („Cel ce a gasit viata”) sa-si faca o corabie în care sa ia „samânta tuturor fapturilor vii”. Utnapistim a construit corabia în forma de cub, dupa masurile date de zeu (lungimea si latimea de o suta douazeci de coti, cu sapte punti supraetajate), si si-a îmbarcat alaturi de el toate rudele, toate felurile de animale si multi mestesugari. Când a început urgia, zeii s-au speriat si s-au retras în cer. „Vreme de sase zile si nopti vântul a suflat, suvoiul, furtuna si potopul au coplesit lumea, naprasna si puhoaiele au bântuit laolalta ca ostirile în batalie”, sustine epopeea. Corabia a acostat pe vârful muntelui Nisir, iar Utnapistim a dat drumul unei porumbite si unei rândunici care, neavând unde sa se aseze, s-au întors. În final a eliberat si un corb „care a vazut ca apele se trasesera, a mâncat, a zburat în târcoale, a croncanit si nu s-a mai întors”. Utnapistim a coborât de pe corabie si a adus jertfe zeilor. „Când zeii au simtit dulcea mireasma, s-au adunat ca mustele la jertfelnic”. Enlil si-a dat seama ca a facut o greseala încercând sa distruga omenirea si a promis ca nu va mai încerca acest lucru, iar Utnapistim si sotia sa au primit nemurirea ca rasplata.

Acesta însa nu este singurul mit mesopotamian care pastreaza povestea potopului. În textul akkadian Epopeea lui Atra-Hasis, Enlil este deranjat de înmultirea oamenilor si cere Consiliului zeilor decimarea omenirii prin epidemii si foamete. Enki nu este de acord cu aceasta hotarâre si îi învata pe oameni sa nu se mai închine zeilor si sa se revolte împotriva lor. Apoi trimite „razboinicii apelor” cu hrana pentru muritori. Enlil convoaca din nou Consiliul zeilor si cere ca omenirea sa fie distrusa printr-un Potop. La fel ca în Epopeea lui Ghilgames, Enki alege un muritor pe care îl anunta de cataclismul iminent si îl învata sa-si construiasca o corabie. Eroul din Suruppak, numit aici Atra-Hasis („Cel foarte întelept”), se salveaza împreuna cu familia sa. Dupa retragerea apelor, aduce ofrande zeilor care, morti de foame, se napustesc asupra fripturii ca vulturii. În versiunea preotului babilonian Berossus, citat de Abydenus, zeul Kronos i-a dezvaluit muritorului Ziusudra (Xisuthros în greaca veche) ca va avea loc un Potop în ziua a cincisprezecea a lunii Daisos (a doua luna a anului) si i-a ordonat sa adune în orasul Sippar toate scrierile pe care le putea gasi, apoi sa plece în Armenia.

Pe lânga aceste texte, exista si alte referiri mesopotamiene despre Potop. Listele regilor sumerieni împart conducatorii Pamântului în doua parti: cei care au domnit înainte si cei care au domnit dupa Diluviu. Asurbanibal, regele Asiriei, care a strâns o biblioteca impresionanta de tablite de lut, se lauda într-o inscriptie comemorativa ca a reusit sa citeasca „inscriptii pe piatra, de dinainte de Potop”. Un text akkadian, care vorbeste despre nume si originile lor, lauda un rege ca fiind „din samânta pastrata de dinainte de Potop”. Unele texte stiintifice afirma ca sursele lor sunt „vechile înscrisuri, ale înteleptilor de dinainte de Potop”. Iar un altul, ce vorbeste despre regele Ur-Ninurta, aminteste aceiasi catastrofa globala:

„În acea zi, în acea zi de demult,

În acea noapte, în acea noapte de demult,

În anul acela, în anul acela de demult,

Când a avut loc Potopul”.

tsunami

Hitat, o culegere din secolul al XV-lea, alcatuita de Muhammad Al Makrizi (1364-1442), cuprinzând texte ale cronicarilor copti, contine numeroase referiri la inundatia globala. Cronicarul Al Haukali spune ca piramidele de la Gizeh au fost ridicate numai ca un dig de aparare împotriva Diluviului. În capitolul Urme ramase din secolele trecute, Al-Beruni scria ca persii considerau ca Potopul nu a avut loc în toata lumea, ci doar în Siria si într-o parte din Apus, pe vremea lui Tahmurat. Capitolul treizeci si trei din Hitat afirma ca zeul Hermes Trismegistos a citit în stele despre venirea Potopului, drept pentru care a ordonat ridicarea piramidelor în care a ascuns comori, scrieri ale învatatilor si tot ce trebuia salvat de la disparitie.

Un text funerar descoperit în mormântul faraonului Seti I vorbeste despre nimicirea omenirii pacatoase de catre un Diluviu. Iar învatatul Ibrahim B. Wasif Sah al-Katib scria în Stiri despre Egipt si minunile sale ca regele Saurid a avut un vis în care „Pamântul s-a întors pe dos cu tot cu locuitorii sai, îngroziti, oamenii au fugit care încotro, stelele cadeau, se loveau unele de altele facând un zgomot asurzitor”. Regele nu a povestit nimanui visul sau dar, dupa câteva zile, a visat ceva asemanator. Atunci i-a chemat pe toti cei o suta treizeci de prezicatori ai sai si le-a povestit ambele vise. Acestia le-au deslusit spunând ca în lume se va petrece un eveniment important: va veni Potopul si dupa aceea o vâlvataie, coborâta din constelatia Leului, ca sa treaca lumea prin foc. Auzind aceste lucruri, Saurid s-a hotarât sa ridice piramidele de la Gizeh. „În piramide si în acoperisurile lor, în pereti si coloane, au fost înglobate toate stiintele secrete ale egiptenilor, constelatiile au fost desenate pe ele (…) în plus si stiinta talismanelor, aritmetica si geometria (…), clare pentru cei care le cunoateau scrierea”.

Un mit african de pe cursul inferior al fluviului Congo afirma ca „demult, Soarele s-a întâlnit cu Luna si a aruncat cu noroi în ea, ceea ce a facut-o mai putin luminoasa. Când s-a întâmplat aceasta întâlnire, a avut loc o mare inundatie”.

În legendele grecilor antici, titanul Prometheus, creatorul oamenilor, a avut un fiu cu o pamânteanca. Baiatul, care a fost numit Deucalion si a domnit peste Tara Ftiei din Tesalia, s-a casatorit cu Pyrrha, fiica lui Epimetheus (fratele lui Prometheus) si a Pandorei. Când Zeus s-a hotarât sa distruga lumea printr-un Potop, Deucalion, avertizat de tatal sau, a construit o lada de lemn în care a depozitat „toate cele de trebuinta” si s-a urcat în ea împreuna cu Pyrrha. Pe lânga ei, au mai supravietuit doar câtiva oameni care fugisera pe cei mai înalti munti. Deucalion si Pyrrha au plutit pe apa noua zile si noua nopti, acostând în cele din urma pe muntele Parnas, unde au adus jertfe zeilor. Încântat de ofrande, Zeus l-a trimis pe Hermes la Deucalion, permitându-i sa ceara orice doreste. Cum Deucalion si-a dorit noi oameni, Zeus l-a învatat sa ia pietre de jos si sa le arunce peste umar. Pietrele aruncate astfel de Deucalion au devenit barbati, iar cele aruncate de Pyrrha, femei.

(va urma)

 

Preluare www.mixdecultura.ro