Articole

iisus rastignirea meditatie Karanna

Cum au murit Apostolii lui Iisus

 

Matei Martirul a murit in Etiopia, ucis de rana unei sabii.

 

Marcu a murit in Alexandria, Egipt, dupa ce a fost tarat de cai, printre strazi pana a murit.

 

Luca a fost spanzurat in Grecia, ca rezultat a predicilor staruitoare, catre cei pierduti.

 

Ioan a facut fata martiriului, prin faptul ca a fost fiert intr­un bazin urias de ulei incins, in timpul unor raiduri de persecutie in Roma. In orice caz, a scapat ca printr­-un miracol. Ioan a fost condamnat la prizoneriat in mina, pe insula Patmos. A scris Revelatiile sale – Apocalipsa, pe insula Patmos. Apostolul a fost eliberat mai tarziu si a servit ca preot in Edessa, in Turcia moderna. A murit de batranete, singurul apostol care a murit in liniste.

 

Petru a fost crucificat cu capul in jos, pe o cruce in forma de X. Dupa spusele bisericilor, s-a intamplat astfel, deoarece a cerut tartorilor sai asta, pentru ca s-a simtit nedemn sa moara ca Iisus.

 

Iacov a fost conducatorul bisericii in Israel, a fost aruncat de la 30 m inaltime, de pe varful templului, pentru ca a refuzat sa se lepede de credinta in Hristos. Cand au descoperit ca a supravietuit cazaturii, dusmanii sai l­au batut pana l­-au

omorat. Acesta a fost acelasi templu unde Satan a incercat  sa-­l ispiteasca pe Iisus.

 

Iacov cel Mare, Fiul lui Zebedee, pescar, cand Iisus l­a chemat in serviciul Sau. Un mare conducator al bisericii, acesta a fost decapitat in Ierusalim. Ofiterul roman, care

l­a pazit, a ramas uimit de cum isi apara credinta la proces. Mai tarziu acesta l­-a insotit pe Iacov la locul executiei, si­a schimbat credinta (recunoscandu­l pe Iisus), a ingenuncheat si s­a lasat decapitat alaturi de Iacov.

 

Bartolomeu, cunoscut si sub numele de Nataniel, a fost misionar in Asia. A propavaduit in Turcia de astazi. Bartolomeu a devenit martir, fiind omorat in bataie cu biciul pentru credinta sa, in Armenia.

 

Andrei, a fost crucificat pe o cruce in forma de X, pe insula Patras in Grecia. Dupa ce a fost batut cu biciul de catre 7 soldati, a fost legat de cruce cu funii pentru a-­i prelungi agonia. Urmasii sai au raportat ca ultimele sale cuvinte au fost: ” Am

trait mult, mi-am dorit si am asteptat acest ceas fericit. Crucea a fost sfintita prin faptul ca Iisus a atarnat pe ea”. A predicat celor care il chinuiau, inca doua zile pana a murit.

 

Toma a fost injunghiat cu o sulita, in India, in timpul calatoriilor sale de misionar, pentru a-si stabili biserica in zona subcontinentala.

 

Iuda ( a nu se confunda cu Iscariotul) a fost omorat cu sageti cand  a refuzat sa isi nege credinta in Christos.

 

Matei Apostolul care a fost ales sa il inlocuiasca pe Iuda Iscariotul, a fost omorat cu pietre si apoi decapitat.

 

Paul ( Pavel) a fost torturat si apoi decapitat de catre imparatul malefic Nero, in Roma anului 67 A.D. Paul a indurat un arest indelungat, care i-a permis sa scrie epistolele catre bisericile pe care reusise sa le formeze in Imperiul Roman. Aceste scrisori, care sunt invataturile fundamentale ale doctrinelor crestine, formeaza o portiune insemnata a Noului Testament. Poate acestea ne amintesc ca suferintele noastre aici pe pamant, sunt minore in comparatie cu persecutiile indurate si cruzimea pe care au suferit­-o Apostolii si discipolii, in vremea lor pentru Credinta.

 

„Veti fi urati din cauza numelui meu. Dar cel care indura pana la sfarsit, va fi salvat”. Matei.

 

Matei 10:32­33: „Toti cei care ma recunosc in fata celorlati, ii voi recunoaste in fata Tatalui din Rai; toti care ma neaga ( nu ma recunosc) in fata celorlati vor fi negati ( nerecunoscuti) de catre mine in fata Tatalui.”

 

 

  https://www.evolutiespirituala.ro/cum-au-murit-apostolii-lui-iisus/?feed_id=39833&_unique_id=6441b1b6f29b6

angel 4

Existenţa lumilor invizibile

Existenţa lumilor invizibile

 

În timpurile îndepărtate, marii iniţiaţi comunicau discipolilor Adevărul.

Azi, marile Lumini ale lumii spirituale comunică celor chemaţi Adevărul. Astfel aflăm că în natura înconjurătoare există o diversitate de materii eterice, de diferite grade, a căror fineţe este atât de mare, încât simţurile fizice nu sunt în stare să ni le reveleze. Aceste materii sunt animate deunde vibratorii , diferite de cele care animă materia vizibilă, tangibilă, în sânul lor existând o infinitate de vieţuitoare, de aceeaşi compoziţie cu mediul unde trăiesc.

Aceste afirmaţii, ca şi multe altele, sunt primite azi de lumea savantă cu neîncredere, ba chiar cu ironie, invocând întrebarea: „De ce nu se poate proba existenţa acestor materii şi forţe, de ce nu pot fi văzute, auzite şi pipăite de toţi oamenii?”

Răspunsul la această întrebare este următorul: Lumile hiperfizice, cu materiile şi forţele lor, nu pot fi văzute şi simţite, nu se poate lua cunoştinţă de existenţa lor, pentru că oamenii nu dispun deocamdată decât de organele de simţ necesare perceperii lumii fizice.

Este adevărat că omul are în fiinţa sa – pe lîngă organele de simţ fizice – şi organe de simţ impresionabile de prezenţa materiilor invizibile şi a entităţilor spirituale vieţuitoare în mediile hiperfizice, dar aceste simţuri dorm, stau latente în fiinţa noastră. Numai când aceste simţuri superioare vor fi puse în activitate, când vor fi chemate la viaţă, omul va deveni un medium între Cer şi pământ. Din acel moment el va auzi, simţi şi vedea materii şi fiinţe animate de alte forţe decât cele fizice.

Cu alte cuvinte, lumea hiperfizică este pentru om la fel cum este lumea culorilor pentru omul născut orb. El va auzi sunetele, va simţi cald sau rece, va pipăi lucrurile moi sau tari din lumea fizică, dar nu va avea nici o idee despre ceea ce înseamnă roşu, albastru sau verde. Mintea sa nu are posibilitatea să definească peisajele, perspectivele şi culorile, deoarece nu a avut niciodată un organ capabil de a primi vibraţiile luminii, care, sosind pe scoarţa cerebrală, se transformă în noţiuni de culori şi forme. In mintea orbului din naştere, lumea vizibilă de către un om sănătos nu provoacă nici o noţiune corespunzătoare; însă cu toate că nu o vede, ea există.

Faptul că cea mai mare parte din omenire nu vede fiinţele, materiile din lumile hiperfizice, nu este im argument că ele nu există. Dacă printr-o„minune” sau operaţie, orbul din naştere ar dobândi vederea, la început n-ar pricepe nimic, ar rămâne uluit, dar treptat, făcându-şi educaţia vizuală a imaginilor sosite pe cortex, ajunge să ia pe deplin cunoştinţă şi de acest domeniu necunoscut lui până atunci.

La fel s-ar întâmpla cu oricare dintre oamenii care dobândesc vederea spirituală. Dacă graţie unor evenimente neprevăzute, unei educaţii sau practici speciale, omul ajunge să-şi dezvolte simţurile superioare ale lumilor suprafizice, ar vedea forme şi ar auzi sunete neinteligibile la început, dar încetul cu încetul, obişnuindu-se cu ele, le va înţelege şi distinge unele de altele.

Pentru cunoaşterea acestei lumi invizibile se cer ani de zile de observaţii şi o continuă educaţie. Se petrece acelaşi fenomen ca în lumea fizică. Toţi oamenii au ochi; cei sănătoşi văd lucrurile şi fiinţele, dar oare toţi cunosc natura, funcţia şi rostul lor în angrenajul universului? Sunt necesari ani de studii pentru a le cunoaşte, deosebi şi afla rostul în decorul vast al naturii.

Unii oameni afirmă: „Deoarece noi, deocamdată, nu simţim, auzim sau vedem aceste lumi invizibile, înseamnă că nu a sosit timpul să le cunoaştem. Când va veni vremea, se vor dezvolta treptat şi simţurile superfizice din noi şi atunci le vom cunoaşte. La ce bun să ne batem capul cu ele de pe acum? Să terminăm cu deplina cunoaştere a lumii fizice, şi apoi omenirea va trece şi la cunoaşterea lumilor necunoscute”.

Argumentul este puternic în aparenţă, însă greşit în fond, şi iată de ce. Să presupunem că suntem chemaţi neapărat într-o ţară îndepărtată, unde va trebui să trăim mulţi ani. Ei bine, se cade să cunoaştem din vreme condiţiile în care vom trăi acolo, mediul şi influenţa lui asupra noastră. Bineînţeles că ajungând acolo, ne vom adapta, vrând-nevrând, acelui mediu, dar oare nu este mai bine să cunoaştem din vreme noile condiţii şi să ne pregătim pentru ele? Evident că da.

Aşa fiind, nu numai că nu este de prisos, dar chiar se impune să cunoaştem lumile invizibile, deoarece cunoscându-le din timp vom şti cum să ne comportăm atunci când dezbrăcând haina carnală, trupul, vom pătrunde în aceste lumi, unde ne vom desfăşura existenţa în forme noi de viaţă. Pregătiţi ca atare vom fi scutiţi să rătăcim ani şi ani în neştiinţă şi să pierdem astfel o vreme îndelungată până să ne obişnuim iarăşi cu „noua” noastră patrie spirituală, veche din veşnicia veacurilor fără număr.
În afara acestui motiv esenţial, se cade să luăm cunoştinţă de aceste lumi şi pentru faptul că ceea ce vedem pe pământ nu este decât efectul unor cauze aflate în lumea invizibilă. Aşa de exemplu: un om simplu constată cum telefonul transmite voci de la un loc la altul, vede cum tramvaiul circulă pe străzi, vede efectul, dar cauza care le pune în funcţiune – electricitatea – nu o vede, nu o cunoaşte. Acelaşi raport există şi între lumea fizică şi cea hiperfizică . Noi nu vom ajunge să cunoaştem pe deplin lumea fizică, lumea efectelor, până nu vom avea cunoştinţe despre lumea invizibilă, hiperfizică – domeniul cauzelor tuturor fenomenelor, lucrurilor şi fiinţelor vizibile pe pământ.

Ori de câte ori o problemă este complexă prin natura ei, se cade să se vină cu exemple cât mai numeroase. Iată un arhitect decis să proiecteze o casă . Acest om nu va îngrămădi material peste material, fără nici o ordine, fără necesitate şi în cantităţi de prisos. Mai întâi se foloseşte de gândirea şi imaginaţia sa,îşi croieşte în minte o formă de casă, cu o anumită distribuţie, cu un anumit aspect şi dimensiuni. După aceea aşterne pe hârtie ceea ce croise mental, şi încetul cu încetul, urmărindu-şi imaginaţia, face pe hârtie un plan. După acest plan, începe construcţia – realizarea fizică a unei concepţii. Cu alte cuvinte, întâi a fost o creaţie mentală, ideală, apoi a urmat realizarea ei într-o imagine, într- o formă aşternută pe hârtie, într-un proiect, şi în fine – realizarea ei în lumea fizică, cu material fizic. Ideea aparţine Lumii divine; imaginea, planul, aparţine lumii astrale; iar construcţia fizică aparţine lumii fizice.

Casa, opera fizică este trecătoare, pieritoare. Un foc, un cutremur o poate rade de pe suprafaţa pământului. Proiectul aşternut pe hârtie se poate distruge şi el, dar arhitectul are în minte imaginea casei, care nu se va distruge niciodată . Omul fizic, personalitatea creatoare va pieri şi ea, dar imaginea, creaţia sa mentală, va dura în vecii vecilor în lumea invizibilă, unde s-a imprimat ca pe o placă fotografică.

într-adevăr, universul este plin de o sumă de materii extraeterate, numite fluide. Aceste fluide au, printre alte însuşiri, calitatea de a fixa pe ele imaginile, ideile emise de oameni, îngeri, supraîngeri şi alte entităţi spirituale. Cu alte cuvinte, în spaţiile infinite se găsesc arhivele naturii, unde se imprimă toate gândurile, evenimentele şi sentimentele omenirii, fie întrupate, fie destrupate.

Tot ce există pe pământ – aer, apă, munţi şi câmpii, flora şi fauna, totul are influenţă asupra omului. Dar în afară de influenţele lumii vizibile, asupra fiecăruia din noi se exercită influenţe şi mai mari, şi mai puternice – influenţele lumilor invizibile. Noi suntem, la un moment dat, rezultatul influenţei mediului vizibil şi invizibil asupra noastră, şi al muncii depuse de spirit – stăpânul trupului – potrivit evoluţiei sale.

Să nu credem că ştim tot ce ne înconjoară. Chiar în lumea fizică – tangibilă, vizibilă şi cercetată cu simţurile noastre – se petrec o mulţime de fenomene de care rămânem neştiutori, pentru că simţurile noastre mărginite nu ni le fac cunoscute. De exemplu, se află înaintea noastră o statuie. Undele luminoase căzute pe această formă se reflectă şi vin la ochii noştri, de unde sunt transmise la centrul văzului aflat pe cortex, de aici la suflet, şi prin intermediul sufletului conştiinţa noastră, spiritul, traduce aceste vibraţii în culoare şi formă .

Dar oare cunoaştem noi totul despre această lumină? Nu, şi iată de ce. Se ştie că lumina ce scaldă cu vibraţiile ei suprafaţa pământului, vine de la soare. Dacă facem să treacă printr-o prismă o rază de lumină, vom vedea că ea se descompune în mai multe fâşii colorate, care întâlnind un ecran, ne dau spectrul solar, compus din şapte culori: roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo şi violet. Noi atât vedem cu ochii. Cu toate acestea, adevărul este că fâşia de lumină mai dă naştere, trecând prin prismă, şi altor culori, unele înaintea roşului – infraroşu, şi altele dincolo de violet – ultraviolet. Într-adevăr, dacă punem o lentilă în dreptul spaţiului gol dinaintea roşului şi aşezăm în focarul acestei lentile o bucată de fosfor, vom vedea că fosforul se aprinde, deoarece razele obscure, invizibile ochiului nostru, trecând prin lentilă, s-au concentrat, s-au manifestat sub formă de căldură, aprinzând fosforul. Prin urmare, înaintea roşului există unde vibratorii producătoare de căldură.

Dacă punem la finele spectrului un paravan şi alături de el o placă unsă cu o soluţie de cianură de potasiu, vom vedea cum această placă se va lumina sub acţiunea razelor ultraviolete.
Aşadar, există în razele soarelui culori infraroşii şi ultraviolete, invizibile ochilor noştri, dar sesizabile prin efectele lor.
După cum ochiul nostru nu vede decât între anumite limite, urechea noastră nu aude decât sunetele produse în aer cu o frecvenţă între 32-36.000 de vibraţii pe secundă. Or în natura fizică înconjurătoare se produc vibraţii de o frecvenţă mai înaltă de 36.000 Hz şi mai joase de 32 Hz; dar urechea noastră nu le percepe, nu le aude, ca şi cum n-ar exista.

De aici tragem concluzia că suntem scăldaţi din toate părţile de vibraţii – unele transmise prin aer, altele transmise prin eter – de care însă nu avem cunoştinţă, pentru că nu deţinem organe potrivite recepţionării lor.

Aşa de exemplu electricitatea – ale cărei unde se transmit prin eter – are de la 1.046.000 până la 35.000 milioane vibraţii pe secundă. Fluidul electric ce se scurge pe firele electrice nu este văzut de ochiul nostru, pentru că vibraţiile sale au o frecvenţă foarte mare. Dar imediat ce curentul electric întâmpină o rezistenţă în drumul său – un filament de bec electric – numărul vibraţiilor prin eter scade între 350 milioane şi 760 milioane de vibraţii pe secundă, filamentul devine luminos şi ochiul nostru vede lumina.

Până în prezent se cunosc 63 categorii de vibraţii, din care fac parte undele hertziene, undele nancy, undele x, y etc. Din acestea, noi nu percepem decât opt categorii, prin urmare avem cunoştinţă de prea puţin.

Să presupunem că nervul optic n-ar dispune de sensibilitatea dobândită până în prezent; desigur n-am avea nici o cunoştinţă de lumina soarelui, atmosfera din jurul nostru fiind întunecată. Să presupunem acum că nervul ochiului ar fi impresionabil de undele electrice; în acest caz noi am vedea totul în jurul nostru, graţie luminii emise de electronii care ne înconjoară din toate părţile. Astfel n-ar mai fi pentru noi, nici noapte, nici zi, ci o lumină continuă, atâta vreme cât electronii vor fi mânaţi mereu în vârtejul infinit de rapid al mişcării lor de rotaţie şi revoluţie.

Având în vedere acest principiu, înţelegem facultatea văzului şi auzului spiritual a unor persoane numite clarvăzătoare sau lucide.

Cu toţii primim vibraţii din lumea hiperfizică, dar rămânem nesimţitori la acţiunea lor, deoarece conştiinţa noastră nu răspunde la influenţa lor, nu sesizează sosirea lor. Clarvăzătorii, lucizii, primind aceste vibraţii, le înţeleg, conştiinţa lor ia act de prezenţa lor, şi ei văd fenomene, fiinţe, materii şi forţe la a căror descriere rămânem pe gânduri.

Evident că şi între lucizi există diferite grade: unii văd binişor, alţii bine şi alţii foarte bine, la fel ca în cazul văzului fizic comun. Pentru aceşti oameni, vederea în lumea invizibilă este un act involuntar – privesc şi văd. Ei pot vedea şi cu ochii deschişi şi cu ochii închişi, ceea ce denotă o independenţă între vederea fizică şi cea spirituală . Ei văd cartea pe care o au în mână, dar în jurul ei, prin ea şi dincolo de ea văd lumea invizibilă.

În această lume, luminoasă prin ea însăşi, prin care circulă valuri de materii subtile, se vede o mişcare deosebit de rapidă în toate direcţiile. Prin urmare lumea invizibilă este şi ea materială, animată de numeroase forţe, desfăşurate conform unor anumite legi. Aceste materii sunt de diferite densităţi, formate fiecare din particule eterice de anumite dimensiuni şi constituţii, materii dispuse unele deasupra altora, conform fineţii lor, dar în acelaşi timp pătrunzându-se rând pe rând, cele mai fine pe cele mai grosolane, sau cu particule mai mari.
În peregrinarea lui pe calea evoluţiei, timp de mii şi milioane de ani, omul abia a ajuns să-şi dezvolte inteligenţa. Graţie acestei inteligenţe, el face azi descoperiri din ce în ce mai numeroase şi mai uimitoare. După scurgerea a mii şi mii de ani şi veacuri, omul va deveni mai bun şi mai înţelept, iubind tot ceea ce-l înconjoară. În fine, când evoluţia omenească va fi spre sfârşit, pe lângă o înaltă inteligenţă şi o bunătate îngerească , omul va dobândi puteri deosebite, forţe divine. Atunci se va termina evoluţia omenirii pe această planetă. Masa umanităţii înaintată astfel, ridicată până la termenul final al existenţei sale terestre, va trece pe un alt corp ceresc, pentru a -şi continua diurnul evolutiv infinit, iar cei înapoiaţi, întârziaţii, vor fi trecuţi prin întrupări, pe un alt glob, de aceeaşi natură cu Pământul, ca să-şi continue drumul neterminat.

Constatăm că evoluţia omului necesită multe secole, şi totuşi fiecare dintre noi poate grăbi sau scurta durata acestei evoluţii. Aceasta presupune o metodă specială, o hotărâre nestrămutată, sacrificii mari, adică viaţa sfinţilor, a marilor mistici sau a yoghinilor. Prin alimentaţie şi meditaţie, prin retragerea departe de vâltoarea lumii, prin sfinţenia, iubirea şi jertfa manifestată pentru tot ce a creat Tatăl şi prin rugăciunile lor nesfârşite, aceşti oameni ajung să-şi activeze spiritul, dezvoltă forţele latente ascunse în adâncul lor, se iluminează şi dobândesc puteri divine şi cunoştinţe ignorate de omenire. Din rândul acestor oameni ieşeau savanţii de altădată, întemeietorii unei ştiinţe vaste, din care s-a oferit omenirii numai atât cât putea pricepe şi avea nevoie pentru avansarea ei.

Bietul savant de azi se străduieşte să ştie ce este eterul, cum este constituit atomul. Se zbate în ipoteze asupra vieţii, a constituţiei lui, dar nu va cunoaşte tainele vieţii decât în ziua în care îşi va ilumina fiinţa printr-o viaţă morală, corectă, conformă legilor divine – de blândeţe şi iubire pentru tot ce există în jurul său. Numai atunci spiritul său va lucra puternic prin cuirasa, prin învelişul său trupesc, şi va vedea cu ochii spiritului atomul mare cât roata plugului, îi va vedea constituţia, va înţelege viaţa şi evoluţia ei. Numai atunci când trupul său, când sistemul său cerebral va ajunge să vibreze ca şi atomul, savantul modern va ajunge să cunoască mai mult. Atunci nu va mai exista pentru el nici un mister privitor la atom. Va cunoaşte rând pe rând toate materiile invizibile, toate foiţele ce lucrează asupra lor şi toate cauzele fenomenelor petrecute în natură.

Reducând totul la materia fizică şi la legile ce o stăpânesc, savantul de azi nu poate, tocmai datorită acestui materialism feroce, să se înalţe în sfere mai înalte, să cunoască materii, legi, forţe şi fiinţe mai subtile, decât cele cunoscute în jurul său din copilărie.

In antichitate, cei dotaţi cu inteligenţă, cei pregătiţi de natură, se puneau sub conducerea unui mare preot, sfânt în conduita lui şi versat în cunoştinţe oculte şi ale naturii. Acesta, timp de 20-30 de ani, îi povăţuia pe discipoli, le descria şi arăta experimental tot ceea ce se referă Ia om şi natură. In tot acest timp discipolii, erau ţinuţi în locuri retrase, în plină natură, feriţi de influenţele lumii, de gândurile ei josnice, de pornirile ei pătimaşe, de influenţele ei magnetice. Somnul, alimentaţia, băile şi exerciţiile fizice, antrenamentele mentale şi rugăciunile, toate erau reprezentate şi executate cu scrupulozitate. An de an, se dezvolta în ei vederea în lumea invizibilă şi auzul în lumea tăcerii, a celor fără glas.

Când discipolul dobândea aceste două instrumente de cercetare a naturii, dincolo de materia tangibilă şi analizabilă, marele guru, iniţiat sau preot, începea să-i descrie lumea fizică şi lumea hiperfizică. Ii făcea cunoscută matematica, biologia, chimia şi aşa, rând pe rând, tot ce înconjoară pe om, natura întreagă. Odată intrat în stăpânirea lor, trecea la studiul foiţelor şi materiilor superfizice, a materiilor eteriforme, a fiinţelor invizibile ochilor fizici. Când – după ani de zile – îşi însuşea întreg acest domeniu, trecea la cunoaşterea originii şi a creaţiei universurilor, a vieţii şi a tuturor fiinţelor.

După aceea îşi încheia cariera de discipol cu aflarea celor mai înalte cunoştinţe îngăduite unui muritor – noţiuni referitoare la Creatorul lumilor şi atributele Sale.

Din ziua când a reuşit să-şi înfrâneze simţurile şi dorinţele, să-şi ordoneze gândurile, să respingă influenţele semenilor săi, el ieşea în lume, păşea în mijlocul omenirii, devenea la rândul său o mare lumină spirituală.

De acum înainte, cunoscător a ceea ce există pe pământ şi în Ceruri, el poate să -şi lase trupul pe pat, la umbra unui copac, într-un loc retras, iar împreună cu o parte din sufletul său să iasă şi să se îndepărteze de trup, să se ridice în spaţiu, ca un nor nevăzut, şi acolo să vadă, să cerceteze, să audă şi să primească sfaturile marilor Lumini spirituale, înaltele entităţi spirituale diriguitoare ale evoluţiei lucrurilor şi fiinţelor de pe planeta noastră.

În această fază, iniţiatul posedă puteri deosebite; poate face ceea ce omul numeşte „minuni”. El se ridică în aer, merge pe suprafaţa apei, stă în mijlocul flăcărilor, se face invizibil, vindecă boli şi face o serie nesfârşită de fapte, pentru că ştie să mânuiască toate materiile, cunoaşte secretul legilor ce le guvernează, realizând — asemenea unui mic creator — orice doreşte. Vai lui dacă o va face din vanitate sau împotriva semenilor săi!

Un asemenea om era privit – cum ar fi privit şi azi – ca un supraom, respectat de toţi. De la aceşti iniţiaţi au rămas până în zilele de azi ceea ce se mai cunoaşte, ca tradiţie, despre lumea superfizică.

fragment DIN TAINELE VIEŢII ŞI ALE UNIVERSULUI”

prof. SCARLAT DEMETRESCU

https://www.evolutiespirituala.ro/existenta-lumilor-invizibile/?feed_id=35612&_unique_id=6432f4bfe5044

samhain

[vc_row][vc_column][vc_column_text]

31 octombrie – Traditiile Sabatului Samhain

 

Samhain este sarbatoarea Sfarsitului Verii. Este ospatul celtic al mortilor, cand granita dintre lumi este cea mai subtire, iar spiritele mortilor trec in aceasta lume si bantuie.

Este Anul Nou Celtic.

Denumita de crestini Ziua Tuturor Sfintilor.

Noaptea precedenta se numeste All-Hallows, Hallowmas sau Halloween.

In Mexic aceasta sarbatoare este denumita Dia de los Muertos – Ziua Mortilor.

Se pune mancare si bautura pe masa pentru morti si se aprinde focul si/sau lumanari.

Este cea mai potrivita zi pentru Ritualuri de Trecere si pentru comunicari cu spiritele mortilor.

 

Samhain, (pronunțat SOW-in, SAH-vin, sau SAM-hayne) înseamnă „sfârșitul verii” și este a treia și ultima recoltă.

În general, este sărbătorit pe 31 octombrie, dar unele tradiții preferă 1 noiembrie. Este una dintre cele două „nopti ale spiritelor mortilor” în fiecare an, cealaltă fiind Beltane. Este un interval magic atunci când legile mundane ale timpului și spațiului sunt suspendate temporar și vălul subțire dintre lumi este ridicat. Comunicarea cu strămoșii și cei dragi plecați este ușoară în acest moment, deoarece ei călătoresc prin această lume în drum spre taramurile verii vesnice.

 

Cunoscută inițial ca „Sărbătoarea morților”, acest sabbat a fost sărbătorit în țările celtice, lăsând oferte de mâncare pe altare și la ușă pentru „morții rătăcitori”. Astăzi, o mulțime de practicanți încă își desfășoară această tradiție. Lumânări individuale sunt aprinse și lăsate în fereastră pentru a ajuta ghidarea spiritelor strămoșilor și persoanelor dragi acasă. Scaune suplimentare se așeaza la masă și în jurul vatrei pentru oaspeții nevăzuți. Merele sunt îngropate de-a lungul drumurilor și căilor pentru spiritele pierdute sau care nu aveau descendenți care să le asigure mancare. Napii erau scobiți și ciopliți pentru a arăta ca niște spirite de protecție, căci aceasta era o noapte de magie și haos.

 

Religia creștină a adoptat această zi ca Ziua Tuturor Sfinților, sărbătorind ajunul ca All Hallows Eve, sau Halloween. Superstiția și concepția greșită legate de această sărbătoare de către biserica timpurie, i-au determinat pe oameni să ia niște precauții neobișnuite pentru a se proteja. Ei au adoptat tradiția de a se îmbrăca în costume sau deghizuri înfricoșătoare, pentru a-i ajuta să-i protejeze de spiritele pe care le considerau rele. În Insulele Britanice, tinerii se deghizau cu măști hidoase și s-ar plimba prin sat, luminându-și drumul cu felinare făcute din napuri sculptate.

 

Simbolismul lui Samhain:

A treia recoltă, misterele întunecate, renașterea prin moarte.

 

Simbolurile lui Samhain:

mere, pisici negre

 

Ierburi de Samhain:

Frunze de stejar, Salvie și Paie.

 

Alimente de Samhain:

Napi, Mere, Nuci, Vinuri, Carne de vită, Carne de porc, Păsări de curte.

 

Tămâia de Samhain:

Menta, nucsoara.

 

Culorile de Samhain:

Negru, portocaliu, alb, argintiu, auriu.

 

Pietrele de Samhain:

Toate pietrele negre, de preferat jet sau obsidian.

 

Alimente tradiționale:

Mere, pere, rodii, toate cerealele, plăcintă cu dovleac, alune, prăjituri pentru morți, porumb, brioșe și mămăligă de merișoare, Cidru, ceaiuri din plante (în special Mugwort) și carne.

 

Ierburi:

Calendula, Cosmos, Crizantema, pelin, alun, ciulin.

 

Tămâie:

Menta, nucsoara, salvia sau florile.

 

Paduri si ierburi arse:

Mar, Menta, nucsoara, salvie.

 

Pietre prețioase sacre:

Acvamarin.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column][/vc_column][/vc_row] https://www.evolutiespirituala.ro/31-octombrie-traditiile-sabatului-samhain/?feed_id=32336&_unique_id=642784b24b32a

femeia2013 1

Sincronicitatea ca o experienţă divină

Sincronicitatea se produce atunci când două sau mai multe evenimente, aparent fără legătură cauzală, se produc împreună, într-o manieră semnificativă (pentru observator). Pentru a fi vorba de sincronicitate, ar trebui să fie improbabil ca evenimentele să aibă loc din întâmplare. Pentru scriitorul Robert Torres, sincronicitatea este o ilustrare a Divinului.

Cine consideră că sincronicitatea este o simplă coincidenţă, atunci nu a citit lucrările unor experţi faimoşi din domeniu. Celebrul psihiatru Carl Gustav Jung a creat termenul sincronicitate în anii 1920 pentru a face referire la alinierea dintre forţele universale şi experienţele unei persoane.

S-a încercat descoperirea motivelor acestor „concidenţe” de secole întregi, în multe tradiţii spirituale, ca mijloc pentru alinierea cu un aşa-zis “curent”. De obicei este nevoie de ani de meditaţie disciplinată, studiu, sau de alte mijloace şi metode pentru a naviga în această călătorie către o “individuaţie” armonioasă.

Pentru unii, cercetarea are loc în interior şi are ca obiectiv găsirea sinelui, în timp ce pentru alţii cercetarea are loc în exterior şi are ca obiectiv găsirea spiritualităţii.

Prima mea experienţă cu sincronicitatea a fost momentul naşterii mele. M-am născut în 21 martie la ora 3:03 a.m. – adică a treia lună, a treia săptămână, a treia oră şi al treilea minut, sau 3333. Data marchează de asemenea echinoxul. A fost alinierea mea cu forţele universale, cu planeta, spaţiul şi timpul.

Interesul meu în cercetarea naturii metafizice a realităţii a apărut în timpul unui moment de trezire în care am experimentat o întâlnire – supranaturală de fapt – cu o „entitate” formată din lumină. După această întâlnire am avut o înţelegere intrinsecă a multor concepte ezoterice precum “curentul”, spiritul, unicitatea şi chiar divinitatea.

Unicitatea: Ce anume ne conectează

În cartea lui Jung “An Acausal Connecting Principle” se spune că sensul subiectiv este cel care ne conectează.

Fără un observator (propria ta persoană), nu există gândire, nu există sincronicitate, nu există un sens. Gândurile sunt conectate la evenimente, mintea este conectată la mişcările materiei şi acest lucru este subiectiv; acestui lucru îi lipseşte o cauză obiectivă (este acauzală).

Cercetarea mea a început cu Carl Jung, deşi omul a observat sincronicitatea multe mii de ani înainte de Jung. Înainte de “sincronicitate”, umanitatea antică a folosit cuvinte precum rezonanţă, armonie şi unitate.

În secolul 4 d.Hr., filozoful grec Heraclit considera că toate lucrurile sunt interconectate; nimic nu ar fi izolat şi toate lucrurile ar fi legate între ele. În mod similar, Hipocrat a declarat: “Există un singur curent comun, o singură respiraţie. Totul este în rezonanţă”. Clasica idee că separarea este o iluzie include o legătură chiar şi între obiectele fără viaţă. Unii susţin că toată materia are conştiinţă.

Rolul conştiinţei şi a paranormalului în sincronicitate

Jung a fost interesat toată viaţa de paranormal şi a avut multe experienţe în acest sens. Împreună cu el a lucrat fizicianul Wolfgang Pauli, un câştigător al Premiului Nobel, care ar fi avut la rândul său experienţe de telekinezie. În preajma lui Pauli aveau loc accidente serioase şi inexplicabile cu echipamentele pentru experimente – lucru extrem de cunoscut în istorie.

Deseori se făceau glume în privinţa acestui lucru, dar multor savanţi le era frică de prezenţa sa în timpul experimentelor deoarece se considera în general că el era cauza acelor accidente, care dădeau peste cap experimente întregi organizate minuţios. Acest lucru este binecunoscut în fizică sub numele de “Efectul Pauli”.

Împreună, Jung şi Pauli au ajutat la pavarea drumului în studierea parapsihologiei. Mulţi alţii au dezvoltat domeniul, fizicienii moderni ştiu şi vorbesc despre conştiinţă consideraţă este deseori ca un element cheie pentru explicarea unor abilităţi precum telekinezie, vedere la distanţă şi previziune.

Un exemplu semnificativ este reprezentat de “câmpurile morfice” ale lui Rupert Sheldrake. El ne-a arătat cum câmpurile crează relaţii. În cartea sa “A New Science of Life”, citează experimente în care dacă unii dintre şobolani sunt supuşi la un anumit tip de pregătire, ceilalţi aflaţi într-un alt laborator, la mare distanţă, devin mult mai capabili să înveţe acelaşi lucru. Este ca şi cum şobolanii au în comun un câmp în care cunoştinţele acumulate prin antrenarea unora devin disponibile tuturor (şobolanilor).

Un alt fizician renumit, David Bohm, afirmă în lucrarea “Implicate and Explicate Order” că, de fapt, conştiinţa începe în afara spaţiu-timpului nostru, în “curentul” în care există întreaga cunoaştere şi unde prinde formă realitatea noastră materială. Apoi, conştiinţa se manifestă în dimensiunea noastră, urmând ca ulterior să se întoarcă în “curent”.

Aceste teorii – alături de cele explorate în renumita lucrare “Holographic Universe” a lui Michael Talbot sau de lucrarea “Meaning and Form” a fizicianului David Peat – emit ipoteze în privinţa unui sub-strat ce există sub (sau peste) realitatea noastră materială şi temporală.

Problema este că acest concept – „conştiinţa” – nu poate fi cuantificată din punct de vedere fizic. Mulţi consideră că ea există în afara creierului, poate în câmpul Akashic – conceptul tradiţional indian al unui fel de rezumat al tuturor cunoştinţelor provenite de-a lungul timpului de la toate fiinţele simţitoare.

Deşi sunt de acord cu multe dintre aceste teorii în privinţa existenţei unui tip de “matrice”, care este inteligenţa care funcţionează în spatele tuturor acestor lucruri?

O forţă inteligentă

Umanitatea a recunoscut de mult timp existenţa unei inteligenţe superioare, deşi aceasta apare în multe forme diferite. Mulţi mari savanţi au ajuns exact la aceeaşi concluzie. Einstein declara: “Toţi cei implicaţi serios în cercetări ştiinţifice devin convinşi că un spirit se manifestă în legile Universului – un spirit cu mult superior celui al omului.”

Max Planck, considerat fondatorul fizicii cuantice, a declarat: “Toată materia provine şi există doar prin virtutea unei forţe. Trebuie să presupunem că această forţă este existenţa unei minţi conştiente şi inteligente. Această minte este baza întregii materii.”

Isaac Newton considera că universul este mecanic, pus în mişcare de Dumnezeu şi apoi lăsat să funcţioneze. Niels Bohr, cel care a propus modelul atomului de hidrogen, dar şi omul care a creat una dintre marile dileme ale cuanticii (în tandem cu Einstein), vorbea de Tao – „Calea” universului, pe care o regăsea în modelele şi tiparele fizicii.

Multe dintre aceste teorii şi credinţe susţin că propriile tale gânduri pot modifica lumea exterioară în relaţie cu propria ta persoană. Deşi există o inteligenţă separată, care coordonează şi se află în control, tu eşti un fel de cocreator.

Când sincronicitatea se manifestă ca un eveniment exterior ce este legat de gândurile tale, într-o manieră semnificativă şi acauzală, atunci este clar că ajuţi la crearea ei.

Dar evenimentele coincid de asemenea şi fără ca noi să ne gândim la ele – exemplu în acest sens fiind momentul naşterii mele sub forma 3333.

Adânc în interiorul nostru, ştim dintotdeauna că suntem văzuţi, chiar şi într-o cameră goală – şi că nu suntem niciodată singuri. De câte ori nu suntem martori la întâmplări în care unele evenimente se aliniază încât totul devine foarte ciudat şi improbabil din punct de vedere statistic? Trebuie ca aceste evenimente să îşi aibă originea în afară. Acest lucru presupune că Sursa sau acel Cineva sau Ceva, care controlează în cele din urmă totul, se află acolo, în afară. Nu în interior.

Albert Einstein a mai declarat: “Sincronicitatea este modul prin care Dumnezeu rămâne anonim.”

Robert Torres este autorul lucrării “Sin Thesis”. De asemenea, este cântăreţ, compozitor, artist şi colaborează cu mai multe reviste. El invită cititorii să îşi împărtăşească gândurile cu el pe adresa: rttowers3 – at – gmail.com.

 

epochtimes-romania.com

 

https://www.evolutiespirituala.ro/sincronicitatea-ca-experienta-divina/?feed_id=32273&_unique_id=64274c3a429c4

angel 4

Existenţa lumilor invizibile

Existenţa lumilor invizibile

 

În timpurile îndepărtate, marii iniţiaţi comunicau discipolilor Adevărul.

Azi, marile Lumini ale lumii spirituale comunică celor chemaţi Adevărul. Astfel aflăm că în natura înconjurătoare există o diversitate de materii eterice, de diferite grade, a căror fineţe este atât de mare, încât simţurile fizice nu sunt în stare să ni le reveleze. Aceste materii sunt animate deunde vibratorii , diferite de cele care animă materia vizibilă, tangibilă, în sânul lor existând o infinitate de vieţuitoare, de aceeaşi compoziţie cu mediul unde trăiesc.

Aceste afirmaţii, ca şi multe altele, sunt primite azi de lumea savantă cu neîncredere, ba chiar cu ironie, invocând întrebarea: „De ce nu se poate proba existenţa acestor materii şi forţe, de ce nu pot fi văzute, auzite şi pipăite de toţi oamenii?”

Răspunsul la această întrebare este următorul: Lumile hiperfizice, cu materiile şi forţele lor, nu pot fi văzute şi simţite, nu se poate lua cunoştinţă de existenţa lor, pentru că oamenii nu dispun deocamdată decât de organele de simţ necesare perceperii lumii fizice.

Este adevărat că omul are în fiinţa sa – pe lîngă organele de simţ fizice – şi organe de simţ impresionabile de prezenţa materiilor invizibile şi a entităţilor spirituale vieţuitoare în mediile hiperfizice, dar aceste simţuri dorm, stau latente în fiinţa noastră. Numai când aceste simţuri superioare vor fi puse în activitate, când vor fi chemate la viaţă, omul va deveni un medium între Cer şi pământ. Din acel moment el va auzi, simţi şi vedea materii şi fiinţe animate de alte forţe decât cele fizice.

Cu alte cuvinte, lumea hiperfizică este pentru om la fel cum este lumea culorilor pentru omul născut orb. El va auzi sunetele, va simţi cald sau rece, va pipăi lucrurile moi sau tari din lumea fizică, dar nu va avea nici o idee despre ceea ce înseamnă roşu, albastru sau verde. Mintea sa nu are posibilitatea să definească peisajele, perspectivele şi culorile, deoarece nu a avut niciodată un organ capabil de a primi vibraţiile luminii, care, sosind pe scoarţa cerebrală, se transformă în noţiuni de culori şi forme. In mintea orbului din naştere, lumea vizibilă de către un om sănătos nu provoacă nici o noţiune corespunzătoare; însă cu toate că nu o vede, ea există.

Faptul că cea mai mare parte din omenire nu vede fiinţele, materiile din lumile hiperfizice, nu este im argument că ele nu există. Dacă printr-o„minune” sau operaţie, orbul din naştere ar dobândi vederea, la început n-ar pricepe nimic, ar rămâne uluit, dar treptat, făcându-şi educaţia vizuală a imaginilor sosite pe cortex, ajunge să ia pe deplin cunoştinţă şi de acest domeniu necunoscut lui până atunci.

La fel s-ar întâmpla cu oricare dintre oamenii care dobândesc vederea spirituală. Dacă graţie unor evenimente neprevăzute, unei educaţii sau practici speciale, omul ajunge să-şi dezvolte simţurile superioare ale lumilor suprafizice, ar vedea forme şi ar auzi sunete neinteligibile la început, dar încetul cu încetul, obişnuindu-se cu ele, le va înţelege şi distinge unele de altele.

Pentru cunoaşterea acestei lumi invizibile se cer ani de zile de observaţii şi o continuă educaţie. Se petrece acelaşi fenomen ca în lumea fizică. Toţi oamenii au ochi; cei sănătoşi văd lucrurile şi fiinţele, dar oare toţi cunosc natura, funcţia şi rostul lor în angrenajul universului? Sunt necesari ani de studii pentru a le cunoaşte, deosebi şi afla rostul în decorul vast al naturii.

Unii oameni afirmă: „Deoarece noi, deocamdată, nu simţim, auzim sau vedem aceste lumi invizibile, înseamnă că nu a sosit timpul să le cunoaştem. Când va veni vremea, se vor dezvolta treptat şi simţurile superfizice din noi şi atunci le vom cunoaşte. La ce bun să ne batem capul cu ele de pe acum? Să terminăm cu deplina cunoaştere a lumii fizice, şi apoi omenirea va trece şi la cunoaşterea lumilor necunoscute”.

Argumentul este puternic în aparenţă, însă greşit în fond, şi iată de ce. Să presupunem că suntem chemaţi neapărat într-o ţară îndepărtată, unde va trebui să trăim mulţi ani. Ei bine, se cade să cunoaştem din vreme condiţiile în care vom trăi acolo, mediul şi influenţa lui asupra noastră. Bineînţeles că ajungând acolo, ne vom adapta, vrând-nevrând, acelui mediu, dar oare nu este mai bine să cunoaştem din vreme noile condiţii şi să ne pregătim pentru ele? Evident că da.

Aşa fiind, nu numai că nu este de prisos, dar chiar se impune să cunoaştem lumile invizibile, deoarece cunoscându-le din timp vom şti cum să ne comportăm atunci când dezbrăcând haina carnală, trupul, vom pătrunde în aceste lumi, unde ne vom desfăşura existenţa în forme noi de viaţă. Pregătiţi ca atare vom fi scutiţi să rătăcim ani şi ani în neştiinţă şi să pierdem astfel o vreme îndelungată până să ne obişnuim iarăşi cu „noua” noastră patrie spirituală, veche din veşnicia veacurilor fără număr.
În afara acestui motiv esenţial, se cade să luăm cunoştinţă de aceste lumi şi pentru faptul că ceea ce vedem pe pământ nu este decât efectul unor cauze aflate în lumea invizibilă. Aşa de exemplu: un om simplu constată cum telefonul transmite voci de la un loc la altul, vede cum tramvaiul circulă pe străzi, vede efectul, dar cauza care le pune în funcţiune – electricitatea – nu o vede, nu o cunoaşte. Acelaşi raport există şi între lumea fizică şi cea hiperfizică . Noi nu vom ajunge să cunoaştem pe deplin lumea fizică, lumea efectelor, până nu vom avea cunoştinţe despre lumea invizibilă, hiperfizică – domeniul cauzelor tuturor fenomenelor, lucrurilor şi fiinţelor vizibile pe pământ.

Ori de câte ori o problemă este complexă prin natura ei, se cade să se vină cu exemple cât mai numeroase. Iată un arhitect decis să proiecteze o casă . Acest om nu va îngrămădi material peste material, fără nici o ordine, fără necesitate şi în cantităţi de prisos. Mai întâi se foloseşte de gândirea şi imaginaţia sa,îşi croieşte în minte o formă de casă, cu o anumită distribuţie, cu un anumit aspect şi dimensiuni. După aceea aşterne pe hârtie ceea ce croise mental, şi încetul cu încetul, urmărindu-şi imaginaţia, face pe hârtie un plan. După acest plan, începe construcţia – realizarea fizică a unei concepţii. Cu alte cuvinte, întâi a fost o creaţie mentală, ideală, apoi a urmat realizarea ei într-o imagine, într- o formă aşternută pe hârtie, într-un proiect, şi în fine – realizarea ei în lumea fizică, cu material fizic. Ideea aparţine Lumii divine; imaginea, planul, aparţine lumii astrale; iar construcţia fizică aparţine lumii fizice.

Casa, opera fizică este trecătoare, pieritoare. Un foc, un cutremur o poate rade de pe suprafaţa pământului. Proiectul aşternut pe hârtie se poate distruge şi el, dar arhitectul are în minte imaginea casei, care nu se va distruge niciodată . Omul fizic, personalitatea creatoare va pieri şi ea, dar imaginea, creaţia sa mentală, va dura în vecii vecilor în lumea invizibilă, unde s-a imprimat ca pe o placă fotografică.

într-adevăr, universul este plin de o sumă de materii extraeterate, numite fluide. Aceste fluide au, printre alte însuşiri, calitatea de a fixa pe ele imaginile, ideile emise de oameni, îngeri, supraîngeri şi alte entităţi spirituale. Cu alte cuvinte, în spaţiile infinite se găsesc arhivele naturii, unde se imprimă toate gândurile, evenimentele şi sentimentele omenirii, fie întrupate, fie destrupate.

Tot ce există pe pământ – aer, apă, munţi şi câmpii, flora şi fauna, totul are influenţă asupra omului. Dar în afară de influenţele lumii vizibile, asupra fiecăruia din noi se exercită influenţe şi mai mari, şi mai puternice – influenţele lumilor invizibile. Noi suntem, la un moment dat, rezultatul influenţei mediului vizibil şi invizibil asupra noastră, şi al muncii depuse de spirit – stăpânul trupului – potrivit evoluţiei sale.

Să nu credem că ştim tot ce ne înconjoară. Chiar în lumea fizică – tangibilă, vizibilă şi cercetată cu simţurile noastre – se petrec o mulţime de fenomene de care rămânem neştiutori, pentru că simţurile noastre mărginite nu ni le fac cunoscute. De exemplu, se află înaintea noastră o statuie. Undele luminoase căzute pe această formă se reflectă şi vin la ochii noştri, de unde sunt transmise la centrul văzului aflat pe cortex, de aici la suflet, şi prin intermediul sufletului conştiinţa noastră, spiritul, traduce aceste vibraţii în culoare şi formă .

Dar oare cunoaştem noi totul despre această lumină? Nu, şi iată de ce. Se ştie că lumina ce scaldă cu vibraţiile ei suprafaţa pământului, vine de la soare. Dacă facem să treacă printr-o prismă o rază de lumină, vom vedea că ea se descompune în mai multe fâşii colorate, care întâlnind un ecran, ne dau spectrul solar, compus din şapte culori: roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo şi violet. Noi atât vedem cu ochii. Cu toate acestea, adevărul este că fâşia de lumină mai dă naştere, trecând prin prismă, şi altor culori, unele înaintea roşului – infraroşu, şi altele dincolo de violet – ultraviolet. Într-adevăr, dacă punem o lentilă în dreptul spaţiului gol dinaintea roşului şi aşezăm în focarul acestei lentile o bucată de fosfor, vom vedea că fosforul se aprinde, deoarece razele obscure, invizibile ochiului nostru, trecând prin lentilă, s-au concentrat, s-au manifestat sub formă de căldură, aprinzând fosforul. Prin urmare, înaintea roşului există unde vibratorii producătoare de căldură.

Dacă punem la finele spectrului un paravan şi alături de el o placă unsă cu o soluţie de cianură de potasiu, vom vedea cum această placă se va lumina sub acţiunea razelor ultraviolete.
Aşadar, există în razele soarelui culori infraroşii şi ultraviolete, invizibile ochilor noştri, dar sesizabile prin efectele lor.
După cum ochiul nostru nu vede decât între anumite limite, urechea noastră nu aude decât sunetele produse în aer cu o frecvenţă între 32-36.000 de vibraţii pe secundă. Or în natura fizică înconjurătoare se produc vibraţii de o frecvenţă mai înaltă de 36.000 Hz şi mai joase de 32 Hz; dar urechea noastră nu le percepe, nu le aude, ca şi cum n-ar exista.

De aici tragem concluzia că suntem scăldaţi din toate părţile de vibraţii – unele transmise prin aer, altele transmise prin eter – de care însă nu avem cunoştinţă, pentru că nu deţinem organe potrivite recepţionării lor.

Aşa de exemplu electricitatea – ale cărei unde se transmit prin eter – are de la 1.046.000 până la 35.000 milioane vibraţii pe secundă. Fluidul electric ce se scurge pe firele electrice nu este văzut de ochiul nostru, pentru că vibraţiile sale au o frecvenţă foarte mare. Dar imediat ce curentul electric întâmpină o rezistenţă în drumul său – un filament de bec electric – numărul vibraţiilor prin eter scade între 350 milioane şi 760 milioane de vibraţii pe secundă, filamentul devine luminos şi ochiul nostru vede lumina.

Până în prezent se cunosc 63 categorii de vibraţii, din care fac parte undele hertziene, undele nancy, undele x, y etc. Din acestea, noi nu percepem decât opt categorii, prin urmare avem cunoştinţă de prea puţin.

Să presupunem că nervul optic n-ar dispune de sensibilitatea dobândită până în prezent; desigur n-am avea nici o cunoştinţă de lumina soarelui, atmosfera din jurul nostru fiind întunecată. Să presupunem acum că nervul ochiului ar fi impresionabil de undele electrice; în acest caz noi am vedea totul în jurul nostru, graţie luminii emise de electronii care ne înconjoară din toate părţile. Astfel n-ar mai fi pentru noi, nici noapte, nici zi, ci o lumină continuă, atâta vreme cât electronii vor fi mânaţi mereu în vârtejul infinit de rapid al mişcării lor de rotaţie şi revoluţie.

Având în vedere acest principiu, înţelegem facultatea văzului şi auzului spiritual a unor persoane numite clarvăzătoare sau lucide.

Cu toţii primim vibraţii din lumea hiperfizică, dar rămânem nesimţitori la acţiunea lor, deoarece conştiinţa noastră nu răspunde la influenţa lor, nu sesizează sosirea lor. Clarvăzătorii, lucizii, primind aceste vibraţii, le înţeleg, conştiinţa lor ia act de prezenţa lor, şi ei văd fenomene, fiinţe, materii şi forţe la a căror descriere rămânem pe gânduri.

Evident că şi între lucizi există diferite grade: unii văd binişor, alţii bine şi alţii foarte bine, la fel ca în cazul văzului fizic comun. Pentru aceşti oameni, vederea în lumea invizibilă este un act involuntar – privesc şi văd. Ei pot vedea şi cu ochii deschişi şi cu ochii închişi, ceea ce denotă o independenţă între vederea fizică şi cea spirituală . Ei văd cartea pe care o au în mână, dar în jurul ei, prin ea şi dincolo de ea văd lumea invizibilă.

În această lume, luminoasă prin ea însăşi, prin care circulă valuri de materii subtile, se vede o mişcare deosebit de rapidă în toate direcţiile. Prin urmare lumea invizibilă este şi ea materială, animată de numeroase forţe, desfăşurate conform unor anumite legi. Aceste materii sunt de diferite densităţi, formate fiecare din particule eterice de anumite dimensiuni şi constituţii, materii dispuse unele deasupra altora, conform fineţii lor, dar în acelaşi timp pătrunzându-se rând pe rând, cele mai fine pe cele mai grosolane, sau cu particule mai mari.
În peregrinarea lui pe calea evoluţiei, timp de mii şi milioane de ani, omul abia a ajuns să-şi dezvolte inteligenţa. Graţie acestei inteligenţe, el face azi descoperiri din ce în ce mai numeroase şi mai uimitoare. După scurgerea a mii şi mii de ani şi veacuri, omul va deveni mai bun şi mai înţelept, iubind tot ceea ce-l înconjoară. În fine, când evoluţia omenească va fi spre sfârşit, pe lângă o înaltă inteligenţă şi o bunătate îngerească , omul va dobândi puteri deosebite, forţe divine. Atunci se va termina evoluţia omenirii pe această planetă. Masa umanităţii înaintată astfel, ridicată până la termenul final al existenţei sale terestre, va trece pe un alt corp ceresc, pentru a -şi continua diurnul evolutiv infinit, iar cei înapoiaţi, întârziaţii, vor fi trecuţi prin întrupări, pe un alt glob, de aceeaşi natură cu Pământul, ca să-şi continue drumul neterminat.

Constatăm că evoluţia omului necesită multe secole, şi totuşi fiecare dintre noi poate grăbi sau scurta durata acestei evoluţii. Aceasta presupune o metodă specială, o hotărâre nestrămutată, sacrificii mari, adică viaţa sfinţilor, a marilor mistici sau a yoghinilor. Prin alimentaţie şi meditaţie, prin retragerea departe de vâltoarea lumii, prin sfinţenia, iubirea şi jertfa manifestată pentru tot ce a creat Tatăl şi prin rugăciunile lor nesfârşite, aceşti oameni ajung să-şi activeze spiritul, dezvoltă forţele latente ascunse în adâncul lor, se iluminează şi dobândesc puteri divine şi cunoştinţe ignorate de omenire. Din rândul acestor oameni ieşeau savanţii de altădată, întemeietorii unei ştiinţe vaste, din care s-a oferit omenirii numai atât cât putea pricepe şi avea nevoie pentru avansarea ei.

Bietul savant de azi se străduieşte să ştie ce este eterul, cum este constituit atomul. Se zbate în ipoteze asupra vieţii, a constituţiei lui, dar nu va cunoaşte tainele vieţii decât în ziua în care îşi va ilumina fiinţa printr-o viaţă morală, corectă, conformă legilor divine – de blândeţe şi iubire pentru tot ce există în jurul său. Numai atunci spiritul său va lucra puternic prin cuirasa, prin învelişul său trupesc, şi va vedea cu ochii spiritului atomul mare cât roata plugului, îi va vedea constituţia, va înţelege viaţa şi evoluţia ei. Numai atunci când trupul său, când sistemul său cerebral va ajunge să vibreze ca şi atomul, savantul modern va ajunge să cunoască mai mult. Atunci nu va mai exista pentru el nici un mister privitor la atom. Va cunoaşte rând pe rând toate materiile invizibile, toate foiţele ce lucrează asupra lor şi toate cauzele fenomenelor petrecute în natură.

Reducând totul la materia fizică şi la legile ce o stăpânesc, savantul de azi nu poate, tocmai datorită acestui materialism feroce, să se înalţe în sfere mai înalte, să cunoască materii, legi, forţe şi fiinţe mai subtile, decât cele cunoscute în jurul său din copilărie.

In antichitate, cei dotaţi cu inteligenţă, cei pregătiţi de natură, se puneau sub conducerea unui mare preot, sfânt în conduita lui şi versat în cunoştinţe oculte şi ale naturii. Acesta, timp de 20-30 de ani, îi povăţuia pe discipoli, le descria şi arăta experimental tot ceea ce se referă Ia om şi natură. In tot acest timp discipolii, erau ţinuţi în locuri retrase, în plină natură, feriţi de influenţele lumii, de gândurile ei josnice, de pornirile ei pătimaşe, de influenţele ei magnetice. Somnul, alimentaţia, băile şi exerciţiile fizice, antrenamentele mentale şi rugăciunile, toate erau reprezentate şi executate cu scrupulozitate. An de an, se dezvolta în ei vederea în lumea invizibilă şi auzul în lumea tăcerii, a celor fără glas.

Când discipolul dobândea aceste două instrumente de cercetare a naturii, dincolo de materia tangibilă şi analizabilă, marele guru, iniţiat sau preot, începea să-i descrie lumea fizică şi lumea hiperfizică. Ii făcea cunoscută matematica, biologia, chimia şi aşa, rând pe rând, tot ce înconjoară pe om, natura întreagă. Odată intrat în stăpânirea lor, trecea la studiul foiţelor şi materiilor superfizice, a materiilor eteriforme, a fiinţelor invizibile ochilor fizici. Când – după ani de zile – îşi însuşea întreg acest domeniu, trecea la cunoaşterea originii şi a creaţiei universurilor, a vieţii şi a tuturor fiinţelor.

După aceea îşi încheia cariera de discipol cu aflarea celor mai înalte cunoştinţe îngăduite unui muritor – noţiuni referitoare la Creatorul lumilor şi atributele Sale.

Din ziua când a reuşit să-şi înfrâneze simţurile şi dorinţele, să-şi ordoneze gândurile, să respingă influenţele semenilor săi, el ieşea în lume, păşea în mijlocul omenirii, devenea la rândul său o mare lumină spirituală.

De acum înainte, cunoscător a ceea ce există pe pământ şi în Ceruri, el poate să -şi lase trupul pe pat, la umbra unui copac, într-un loc retras, iar împreună cu o parte din sufletul său să iasă şi să se îndepărteze de trup, să se ridice în spaţiu, ca un nor nevăzut, şi acolo să vadă, să cerceteze, să audă şi să primească sfaturile marilor Lumini spirituale, înaltele entităţi spirituale diriguitoare ale evoluţiei lucrurilor şi fiinţelor de pe planeta noastră.

În această fază, iniţiatul posedă puteri deosebite; poate face ceea ce omul numeşte „minuni”. El se ridică în aer, merge pe suprafaţa apei, stă în mijlocul flăcărilor, se face invizibil, vindecă boli şi face o serie nesfârşită de fapte, pentru că ştie să mânuiască toate materiile, cunoaşte secretul legilor ce le guvernează, realizând — asemenea unui mic creator — orice doreşte. Vai lui dacă o va face din vanitate sau împotriva semenilor săi!

Un asemenea om era privit – cum ar fi privit şi azi – ca un supraom, respectat de toţi. De la aceşti iniţiaţi au rămas până în zilele de azi ceea ce se mai cunoaşte, ca tradiţie, despre lumea superfizică.

fragment DIN TAINELE VIEŢII ŞI ALE UNIVERSULUI”

prof. SCARLAT DEMETRESCU

https://www.evolutiespirituala.ro/existenta-lumilor-invizibile/?feed_id=29123&_unique_id=641c599288c7c

femeia2013

Sincronicitatea ca o experienţă divină

Sincronicitatea se produce atunci când două sau mai multe evenimente, aparent fără legătură cauzală, se produc împreună, într-o manieră semnificativă (pentru observator). Pentru a fi vorba de sincronicitate, ar trebui să fie improbabil ca evenimentele să aibă loc din întâmplare. Pentru scriitorul Robert Torres, sincronicitatea este o ilustrare a Divinului.

Cine consideră că sincronicitatea este o simplă coincidenţă, atunci nu a citit lucrările unor experţi faimoşi din domeniu. Celebrul psihiatru Carl Gustav Jung a creat termenul sincronicitate în anii 1920 pentru a face referire la alinierea dintre forţele universale şi experienţele unei persoane.

S-a încercat descoperirea motivelor acestor „concidenţe” de secole întregi, în multe tradiţii spirituale, ca mijloc pentru alinierea cu un aşa-zis “curent”. De obicei este nevoie de ani de meditaţie disciplinată, studiu, sau de alte mijloace şi metode pentru a naviga în această călătorie către o “individuaţie” armonioasă.

Pentru unii, cercetarea are loc în interior şi are ca obiectiv găsirea sinelui, în timp ce pentru alţii cercetarea are loc în exterior şi are ca obiectiv găsirea spiritualităţii.

Prima mea experienţă cu sincronicitatea a fost momentul naşterii mele. M-am născut în 21 martie la ora 3:03 a.m. – adică a treia lună, a treia săptămână, a treia oră şi al treilea minut, sau 3333. Data marchează de asemenea echinoxul. A fost alinierea mea cu forţele universale, cu planeta, spaţiul şi timpul.

Interesul meu în cercetarea naturii metafizice a realităţii a apărut în timpul unui moment de trezire în care am experimentat o întâlnire – supranaturală de fapt – cu o „entitate” formată din lumină. După această întâlnire am avut o înţelegere intrinsecă a multor concepte ezoterice precum “curentul”, spiritul, unicitatea şi chiar divinitatea.

Unicitatea: Ce anume ne conectează

În cartea lui Jung “An Acausal Connecting Principle” se spune că sensul subiectiv este cel care ne conectează.

Fără un observator (propria ta persoană), nu există gândire, nu există sincronicitate, nu există un sens. Gândurile sunt conectate la evenimente, mintea este conectată la mişcările materiei şi acest lucru este subiectiv; acestui lucru îi lipseşte o cauză obiectivă (este acauzală).

Cercetarea mea a început cu Carl Jung, deşi omul a observat sincronicitatea multe mii de ani înainte de Jung. Înainte de “sincronicitate”, umanitatea antică a folosit cuvinte precum rezonanţă, armonie şi unitate.

În secolul 4 d.Hr., filozoful grec Heraclit considera că toate lucrurile sunt interconectate; nimic nu ar fi izolat şi toate lucrurile ar fi legate între ele. În mod similar, Hipocrat a declarat: “Există un singur curent comun, o singură respiraţie. Totul este în rezonanţă”. Clasica idee că separarea este o iluzie include o legătură chiar şi între obiectele fără viaţă. Unii susţin că toată materia are conştiinţă.

Rolul conştiinţei şi a paranormalului în sincronicitate

Jung a fost interesat toată viaţa de paranormal şi a avut multe experienţe în acest sens. Împreună cu el a lucrat fizicianul Wolfgang Pauli, un câştigător al Premiului Nobel, care ar fi avut la rândul său experienţe de telekinezie. În preajma lui Pauli aveau loc accidente serioase şi inexplicabile cu echipamentele pentru experimente – lucru extrem de cunoscut în istorie.

Deseori se făceau glume în privinţa acestui lucru, dar multor savanţi le era frică de prezenţa sa în timpul experimentelor deoarece se considera în general că el era cauza acelor accidente, care dădeau peste cap experimente întregi organizate minuţios. Acest lucru este binecunoscut în fizică sub numele de “Efectul Pauli”.

Împreună, Jung şi Pauli au ajutat la pavarea drumului în studierea parapsihologiei. Mulţi alţii au dezvoltat domeniul, fizicienii moderni ştiu şi vorbesc despre conştiinţă consideraţă este deseori ca un element cheie pentru explicarea unor abilităţi precum telekinezie, vedere la distanţă şi previziune.

Un exemplu semnificativ este reprezentat de “câmpurile morfice” ale lui Rupert Sheldrake. El ne-a arătat cum câmpurile crează relaţii. În cartea sa “A New Science of Life”, citează experimente în care dacă unii dintre şobolani sunt supuşi la un anumit tip de pregătire, ceilalţi aflaţi într-un alt laborator, la mare distanţă, devin mult mai capabili să înveţe acelaşi lucru. Este ca şi cum şobolanii au în comun un câmp în care cunoştinţele acumulate prin antrenarea unora devin disponibile tuturor (şobolanilor).

Un alt fizician renumit, David Bohm, afirmă în lucrarea “Implicate and Explicate Order” că, de fapt, conştiinţa începe în afara spaţiu-timpului nostru, în “curentul” în care există întreaga cunoaştere şi unde prinde formă realitatea noastră materială. Apoi, conştiinţa se manifestă în dimensiunea noastră, urmând ca ulterior să se întoarcă în “curent”.

Aceste teorii – alături de cele explorate în renumita lucrare “Holographic Universe” a lui Michael Talbot sau de lucrarea “Meaning and Form” a fizicianului David Peat – emit ipoteze în privinţa unui sub-strat ce există sub (sau peste) realitatea noastră materială şi temporală.

Problema este că acest concept – „conştiinţa” – nu poate fi cuantificată din punct de vedere fizic. Mulţi consideră că ea există în afara creierului, poate în câmpul Akashic – conceptul tradiţional indian al unui fel de rezumat al tuturor cunoştinţelor provenite de-a lungul timpului de la toate fiinţele simţitoare.

Deşi sunt de acord cu multe dintre aceste teorii în privinţa existenţei unui tip de “matrice”, care este inteligenţa care funcţionează în spatele tuturor acestor lucruri?

O forţă inteligentă

Umanitatea a recunoscut de mult timp existenţa unei inteligenţe superioare, deşi aceasta apare în multe forme diferite. Mulţi mari savanţi au ajuns exact la aceeaşi concluzie. Einstein declara: “Toţi cei implicaţi serios în cercetări ştiinţifice devin convinşi că un spirit se manifestă în legile Universului – un spirit cu mult superior celui al omului.”

Max Planck, considerat fondatorul fizicii cuantice, a declarat: “Toată materia provine şi există doar prin virtutea unei forţe. Trebuie să presupunem că această forţă este existenţa unei minţi conştiente şi inteligente. Această minte este baza întregii materii.”

Isaac Newton considera că universul este mecanic, pus în mişcare de Dumnezeu şi apoi lăsat să funcţioneze. Niels Bohr, cel care a propus modelul atomului de hidrogen, dar şi omul care a creat una dintre marile dileme ale cuanticii (în tandem cu Einstein), vorbea de Tao – „Calea” universului, pe care o regăsea în modelele şi tiparele fizicii.

Multe dintre aceste teorii şi credinţe susţin că propriile tale gânduri pot modifica lumea exterioară în relaţie cu propria ta persoană. Deşi există o inteligenţă separată, care coordonează şi se află în control, tu eşti un fel de cocreator.

Când sincronicitatea se manifestă ca un eveniment exterior ce este legat de gândurile tale, într-o manieră semnificativă şi acauzală, atunci este clar că ajuţi la crearea ei.

Dar evenimentele coincid de asemenea şi fără ca noi să ne gândim la ele – exemplu în acest sens fiind momentul naşterii mele sub forma 3333.

Adânc în interiorul nostru, ştim dintotdeauna că suntem văzuţi, chiar şi într-o cameră goală – şi că nu suntem niciodată singuri. De câte ori nu suntem martori la întâmplări în care unele evenimente se aliniază încât totul devine foarte ciudat şi improbabil din punct de vedere statistic? Trebuie ca aceste evenimente să îşi aibă originea în afară. Acest lucru presupune că Sursa sau acel Cineva sau Ceva, care controlează în cele din urmă totul, se află acolo, în afară. Nu în interior.

Albert Einstein a mai declarat: “Sincronicitatea este modul prin care Dumnezeu rămâne anonim.”

Robert Torres este autorul lucrării “Sin Thesis”. De asemenea, este cântăreţ, compozitor, artist şi colaborează cu mai multe reviste. El invită cititorii să îşi împărtăşească gândurile cu el pe adresa: rttowers3 – at – gmail.com.

 

epochtimes-romania.com

 

https://www.evolutiespirituala.ro/sincronicitatea-ca-experienta-divina/?feed_id=27508&_unique_id=6411648f42ef7

angel 4

Existenţa lumilor invizibile

Existenţa lumilor invizibile

 

În timpurile îndepărtate, marii iniţiaţi comunicau discipolilor Adevărul.

Azi, marile Lumini ale lumii spirituale comunică celor chemaţi Adevărul. Astfel aflăm că în natura înconjurătoare există o diversitate de materii eterice, de diferite grade, a căror fineţe este atât de mare, încât simţurile fizice nu sunt în stare să ni le reveleze. Aceste materii sunt animate deunde vibratorii , diferite de cele care animă materia vizibilă, tangibilă, în sânul lor existând o infinitate de vieţuitoare, de aceeaşi compoziţie cu mediul unde trăiesc.

Aceste afirmaţii, ca şi multe altele, sunt primite azi de lumea savantă cu neîncredere, ba chiar cu ironie, invocând întrebarea: „De ce nu se poate proba existenţa acestor materii şi forţe, de ce nu pot fi văzute, auzite şi pipăite de toţi oamenii?”

Răspunsul la această întrebare este următorul: Lumile hiperfizice, cu materiile şi forţele lor, nu pot fi văzute şi simţite, nu se poate lua cunoştinţă de existenţa lor, pentru că oamenii nu dispun deocamdată decât de organele de simţ necesare perceperii lumii fizice.

Este adevărat că omul are în fiinţa sa – pe lîngă organele de simţ fizice – şi organe de simţ impresionabile de prezenţa materiilor invizibile şi a entităţilor spirituale vieţuitoare în mediile hiperfizice, dar aceste simţuri dorm, stau latente în fiinţa noastră. Numai când aceste simţuri superioare vor fi puse în activitate, când vor fi chemate la viaţă, omul va deveni un medium între Cer şi pământ. Din acel moment el va auzi, simţi şi vedea materii şi fiinţe animate de alte forţe decât cele fizice.

Cu alte cuvinte, lumea hiperfizică este pentru om la fel cum este lumea culorilor pentru omul născut orb. El va auzi sunetele, va simţi cald sau rece, va pipăi lucrurile moi sau tari din lumea fizică, dar nu va avea nici o idee despre ceea ce înseamnă roşu, albastru sau verde. Mintea sa nu are posibilitatea să definească peisajele, perspectivele şi culorile, deoarece nu a avut niciodată un organ capabil de a primi vibraţiile luminii, care, sosind pe scoarţa cerebrală, se transformă în noţiuni de culori şi forme. In mintea orbului din naştere, lumea vizibilă de către un om sănătos nu provoacă nici o noţiune corespunzătoare; însă cu toate că nu o vede, ea există.

Faptul că cea mai mare parte din omenire nu vede fiinţele, materiile din lumile hiperfizice, nu este im argument că ele nu există. Dacă printr-o„minune” sau operaţie, orbul din naştere ar dobândi vederea, la început n-ar pricepe nimic, ar rămâne uluit, dar treptat, făcându-şi educaţia vizuală a imaginilor sosite pe cortex, ajunge să ia pe deplin cunoştinţă şi de acest domeniu necunoscut lui până atunci.

La fel s-ar întâmpla cu oricare dintre oamenii care dobândesc vederea spirituală. Dacă graţie unor evenimente neprevăzute, unei educaţii sau practici speciale, omul ajunge să-şi dezvolte simţurile superioare ale lumilor suprafizice, ar vedea forme şi ar auzi sunete neinteligibile la început, dar încetul cu încetul, obişnuindu-se cu ele, le va înţelege şi distinge unele de altele.

Pentru cunoaşterea acestei lumi invizibile se cer ani de zile de observaţii şi o continuă educaţie. Se petrece acelaşi fenomen ca în lumea fizică. Toţi oamenii au ochi; cei sănătoşi văd lucrurile şi fiinţele, dar oare toţi cunosc natura, funcţia şi rostul lor în angrenajul universului? Sunt necesari ani de studii pentru a le cunoaşte, deosebi şi afla rostul în decorul vast al naturii.

Unii oameni afirmă: „Deoarece noi, deocamdată, nu simţim, auzim sau vedem aceste lumi invizibile, înseamnă că nu a sosit timpul să le cunoaştem. Când va veni vremea, se vor dezvolta treptat şi simţurile superfizice din noi şi atunci le vom cunoaşte. La ce bun să ne batem capul cu ele de pe acum? Să terminăm cu deplina cunoaştere a lumii fizice, şi apoi omenirea va trece şi la cunoaşterea lumilor necunoscute”.

Argumentul este puternic în aparenţă, însă greşit în fond, şi iată de ce. Să presupunem că suntem chemaţi neapărat într-o ţară îndepărtată, unde va trebui să trăim mulţi ani. Ei bine, se cade să cunoaştem din vreme condiţiile în care vom trăi acolo, mediul şi influenţa lui asupra noastră. Bineînţeles că ajungând acolo, ne vom adapta, vrând-nevrând, acelui mediu, dar oare nu este mai bine să cunoaştem din vreme noile condiţii şi să ne pregătim pentru ele? Evident că da.

Aşa fiind, nu numai că nu este de prisos, dar chiar se impune să cunoaştem lumile invizibile, deoarece cunoscându-le din timp vom şti cum să ne comportăm atunci când dezbrăcând haina carnală, trupul, vom pătrunde în aceste lumi, unde ne vom desfăşura existenţa în forme noi de viaţă. Pregătiţi ca atare vom fi scutiţi să rătăcim ani şi ani în neştiinţă şi să pierdem astfel o vreme îndelungată până să ne obişnuim iarăşi cu „noua” noastră patrie spirituală, veche din veşnicia veacurilor fără număr.
În afara acestui motiv esenţial, se cade să luăm cunoştinţă de aceste lumi şi pentru faptul că ceea ce vedem pe pământ nu este decât efectul unor cauze aflate în lumea invizibilă. Aşa de exemplu: un om simplu constată cum telefonul transmite voci de la un loc la altul, vede cum tramvaiul circulă pe străzi, vede efectul, dar cauza care le pune în funcţiune – electricitatea – nu o vede, nu o cunoaşte. Acelaşi raport există şi între lumea fizică şi cea hiperfizică . Noi nu vom ajunge să cunoaştem pe deplin lumea fizică, lumea efectelor, până nu vom avea cunoştinţe despre lumea invizibilă, hiperfizică – domeniul cauzelor tuturor fenomenelor, lucrurilor şi fiinţelor vizibile pe pământ.

Ori de câte ori o problemă este complexă prin natura ei, se cade să se vină cu exemple cât mai numeroase. Iată un arhitect decis să proiecteze o casă . Acest om nu va îngrămădi material peste material, fără nici o ordine, fără necesitate şi în cantităţi de prisos. Mai întâi se foloseşte de gândirea şi imaginaţia sa,îşi croieşte în minte o formă de casă, cu o anumită distribuţie, cu un anumit aspect şi dimensiuni. După aceea aşterne pe hârtie ceea ce croise mental, şi încetul cu încetul, urmărindu-şi imaginaţia, face pe hârtie un plan. După acest plan, începe construcţia – realizarea fizică a unei concepţii. Cu alte cuvinte, întâi a fost o creaţie mentală, ideală, apoi a urmat realizarea ei într-o imagine, într- o formă aşternută pe hârtie, într-un proiect, şi în fine – realizarea ei în lumea fizică, cu material fizic. Ideea aparţine Lumii divine; imaginea, planul, aparţine lumii astrale; iar construcţia fizică aparţine lumii fizice.

Casa, opera fizică este trecătoare, pieritoare. Un foc, un cutremur o poate rade de pe suprafaţa pământului. Proiectul aşternut pe hârtie se poate distruge şi el, dar arhitectul are în minte imaginea casei, care nu se va distruge niciodată . Omul fizic, personalitatea creatoare va pieri şi ea, dar imaginea, creaţia sa mentală, va dura în vecii vecilor în lumea invizibilă, unde s-a imprimat ca pe o placă fotografică.

într-adevăr, universul este plin de o sumă de materii extraeterate, numite fluide. Aceste fluide au, printre alte însuşiri, calitatea de a fixa pe ele imaginile, ideile emise de oameni, îngeri, supraîngeri şi alte entităţi spirituale. Cu alte cuvinte, în spaţiile infinite se găsesc arhivele naturii, unde se imprimă toate gândurile, evenimentele şi sentimentele omenirii, fie întrupate, fie destrupate.

Tot ce există pe pământ – aer, apă, munţi şi câmpii, flora şi fauna, totul are influenţă asupra omului. Dar în afară de influenţele lumii vizibile, asupra fiecăruia din noi se exercită influenţe şi mai mari, şi mai puternice – influenţele lumilor invizibile. Noi suntem, la un moment dat, rezultatul influenţei mediului vizibil şi invizibil asupra noastră, şi al muncii depuse de spirit – stăpânul trupului – potrivit evoluţiei sale.

Să nu credem că ştim tot ce ne înconjoară. Chiar în lumea fizică – tangibilă, vizibilă şi cercetată cu simţurile noastre – se petrec o mulţime de fenomene de care rămânem neştiutori, pentru că simţurile noastre mărginite nu ni le fac cunoscute. De exemplu, se află înaintea noastră o statuie. Undele luminoase căzute pe această formă se reflectă şi vin la ochii noştri, de unde sunt transmise la centrul văzului aflat pe cortex, de aici la suflet, şi prin intermediul sufletului conştiinţa noastră, spiritul, traduce aceste vibraţii în culoare şi formă .

Dar oare cunoaştem noi totul despre această lumină? Nu, şi iată de ce. Se ştie că lumina ce scaldă cu vibraţiile ei suprafaţa pământului, vine de la soare. Dacă facem să treacă printr-o prismă o rază de lumină, vom vedea că ea se descompune în mai multe fâşii colorate, care întâlnind un ecran, ne dau spectrul solar, compus din şapte culori: roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo şi violet. Noi atât vedem cu ochii. Cu toate acestea, adevărul este că fâşia de lumină mai dă naştere, trecând prin prismă, şi altor culori, unele înaintea roşului – infraroşu, şi altele dincolo de violet – ultraviolet. Într-adevăr, dacă punem o lentilă în dreptul spaţiului gol dinaintea roşului şi aşezăm în focarul acestei lentile o bucată de fosfor, vom vedea că fosforul se aprinde, deoarece razele obscure, invizibile ochiului nostru, trecând prin lentilă, s-au concentrat, s-au manifestat sub formă de căldură, aprinzând fosforul. Prin urmare, înaintea roşului există unde vibratorii producătoare de căldură.

Dacă punem la finele spectrului un paravan şi alături de el o placă unsă cu o soluţie de cianură de potasiu, vom vedea cum această placă se va lumina sub acţiunea razelor ultraviolete.
Aşadar, există în razele soarelui culori infraroşii şi ultraviolete, invizibile ochilor noştri, dar sesizabile prin efectele lor.
După cum ochiul nostru nu vede decât între anumite limite, urechea noastră nu aude decât sunetele produse în aer cu o frecvenţă între 32-36.000 de vibraţii pe secundă. Or în natura fizică înconjurătoare se produc vibraţii de o frecvenţă mai înaltă de 36.000 Hz şi mai joase de 32 Hz; dar urechea noastră nu le percepe, nu le aude, ca şi cum n-ar exista.

De aici tragem concluzia că suntem scăldaţi din toate părţile de vibraţii – unele transmise prin aer, altele transmise prin eter – de care însă nu avem cunoştinţă, pentru că nu deţinem organe potrivite recepţionării lor.

Aşa de exemplu electricitatea – ale cărei unde se transmit prin eter – are de la 1.046.000 până la 35.000 milioane vibraţii pe secundă. Fluidul electric ce se scurge pe firele electrice nu este văzut de ochiul nostru, pentru că vibraţiile sale au o frecvenţă foarte mare. Dar imediat ce curentul electric întâmpină o rezistenţă în drumul său – un filament de bec electric – numărul vibraţiilor prin eter scade între 350 milioane şi 760 milioane de vibraţii pe secundă, filamentul devine luminos şi ochiul nostru vede lumina.

Până în prezent se cunosc 63 categorii de vibraţii, din care fac parte undele hertziene, undele nancy, undele x, y etc. Din acestea, noi nu percepem decât opt categorii, prin urmare avem cunoştinţă de prea puţin.

Să presupunem că nervul optic n-ar dispune de sensibilitatea dobândită până în prezent; desigur n-am avea nici o cunoştinţă de lumina soarelui, atmosfera din jurul nostru fiind întunecată. Să presupunem acum că nervul ochiului ar fi impresionabil de undele electrice; în acest caz noi am vedea totul în jurul nostru, graţie luminii emise de electronii care ne înconjoară din toate părţile. Astfel n-ar mai fi pentru noi, nici noapte, nici zi, ci o lumină continuă, atâta vreme cât electronii vor fi mânaţi mereu în vârtejul infinit de rapid al mişcării lor de rotaţie şi revoluţie.

Având în vedere acest principiu, înţelegem facultatea văzului şi auzului spiritual a unor persoane numite clarvăzătoare sau lucide.

Cu toţii primim vibraţii din lumea hiperfizică, dar rămânem nesimţitori la acţiunea lor, deoarece conştiinţa noastră nu răspunde la influenţa lor, nu sesizează sosirea lor. Clarvăzătorii, lucizii, primind aceste vibraţii, le înţeleg, conştiinţa lor ia act de prezenţa lor, şi ei văd fenomene, fiinţe, materii şi forţe la a căror descriere rămânem pe gânduri.

Evident că şi între lucizi există diferite grade: unii văd binişor, alţii bine şi alţii foarte bine, la fel ca în cazul văzului fizic comun. Pentru aceşti oameni, vederea în lumea invizibilă este un act involuntar – privesc şi văd. Ei pot vedea şi cu ochii deschişi şi cu ochii închişi, ceea ce denotă o independenţă între vederea fizică şi cea spirituală . Ei văd cartea pe care o au în mână, dar în jurul ei, prin ea şi dincolo de ea văd lumea invizibilă.

În această lume, luminoasă prin ea însăşi, prin care circulă valuri de materii subtile, se vede o mişcare deosebit de rapidă în toate direcţiile. Prin urmare lumea invizibilă este şi ea materială, animată de numeroase forţe, desfăşurate conform unor anumite legi. Aceste materii sunt de diferite densităţi, formate fiecare din particule eterice de anumite dimensiuni şi constituţii, materii dispuse unele deasupra altora, conform fineţii lor, dar în acelaşi timp pătrunzându-se rând pe rând, cele mai fine pe cele mai grosolane, sau cu particule mai mari.
În peregrinarea lui pe calea evoluţiei, timp de mii şi milioane de ani, omul abia a ajuns să-şi dezvolte inteligenţa. Graţie acestei inteligenţe, el face azi descoperiri din ce în ce mai numeroase şi mai uimitoare. După scurgerea a mii şi mii de ani şi veacuri, omul va deveni mai bun şi mai înţelept, iubind tot ceea ce-l înconjoară. În fine, când evoluţia omenească va fi spre sfârşit, pe lângă o înaltă inteligenţă şi o bunătate îngerească , omul va dobândi puteri deosebite, forţe divine. Atunci se va termina evoluţia omenirii pe această planetă. Masa umanităţii înaintată astfel, ridicată până la termenul final al existenţei sale terestre, va trece pe un alt corp ceresc, pentru a -şi continua diurnul evolutiv infinit, iar cei înapoiaţi, întârziaţii, vor fi trecuţi prin întrupări, pe un alt glob, de aceeaşi natură cu Pământul, ca să-şi continue drumul neterminat.

Constatăm că evoluţia omului necesită multe secole, şi totuşi fiecare dintre noi poate grăbi sau scurta durata acestei evoluţii. Aceasta presupune o metodă specială, o hotărâre nestrămutată, sacrificii mari, adică viaţa sfinţilor, a marilor mistici sau a yoghinilor. Prin alimentaţie şi meditaţie, prin retragerea departe de vâltoarea lumii, prin sfinţenia, iubirea şi jertfa manifestată pentru tot ce a creat Tatăl şi prin rugăciunile lor nesfârşite, aceşti oameni ajung să-şi activeze spiritul, dezvoltă forţele latente ascunse în adâncul lor, se iluminează şi dobândesc puteri divine şi cunoştinţe ignorate de omenire. Din rândul acestor oameni ieşeau savanţii de altădată, întemeietorii unei ştiinţe vaste, din care s-a oferit omenirii numai atât cât putea pricepe şi avea nevoie pentru avansarea ei.

Bietul savant de azi se străduieşte să ştie ce este eterul, cum este constituit atomul. Se zbate în ipoteze asupra vieţii, a constituţiei lui, dar nu va cunoaşte tainele vieţii decât în ziua în care îşi va ilumina fiinţa printr-o viaţă morală, corectă, conformă legilor divine – de blândeţe şi iubire pentru tot ce există în jurul său. Numai atunci spiritul său va lucra puternic prin cuirasa, prin învelişul său trupesc, şi va vedea cu ochii spiritului atomul mare cât roata plugului, îi va vedea constituţia, va înţelege viaţa şi evoluţia ei. Numai atunci când trupul său, când sistemul său cerebral va ajunge să vibreze ca şi atomul, savantul modern va ajunge să cunoască mai mult. Atunci nu va mai exista pentru el nici un mister privitor la atom. Va cunoaşte rând pe rând toate materiile invizibile, toate foiţele ce lucrează asupra lor şi toate cauzele fenomenelor petrecute în natură.

Reducând totul la materia fizică şi la legile ce o stăpânesc, savantul de azi nu poate, tocmai datorită acestui materialism feroce, să se înalţe în sfere mai înalte, să cunoască materii, legi, forţe şi fiinţe mai subtile, decât cele cunoscute în jurul său din copilărie.

In antichitate, cei dotaţi cu inteligenţă, cei pregătiţi de natură, se puneau sub conducerea unui mare preot, sfânt în conduita lui şi versat în cunoştinţe oculte şi ale naturii. Acesta, timp de 20-30 de ani, îi povăţuia pe discipoli, le descria şi arăta experimental tot ceea ce se referă Ia om şi natură. In tot acest timp discipolii, erau ţinuţi în locuri retrase, în plină natură, feriţi de influenţele lumii, de gândurile ei josnice, de pornirile ei pătimaşe, de influenţele ei magnetice. Somnul, alimentaţia, băile şi exerciţiile fizice, antrenamentele mentale şi rugăciunile, toate erau reprezentate şi executate cu scrupulozitate. An de an, se dezvolta în ei vederea în lumea invizibilă şi auzul în lumea tăcerii, a celor fără glas.

Când discipolul dobândea aceste două instrumente de cercetare a naturii, dincolo de materia tangibilă şi analizabilă, marele guru, iniţiat sau preot, începea să-i descrie lumea fizică şi lumea hiperfizică. Ii făcea cunoscută matematica, biologia, chimia şi aşa, rând pe rând, tot ce înconjoară pe om, natura întreagă. Odată intrat în stăpânirea lor, trecea la studiul foiţelor şi materiilor superfizice, a materiilor eteriforme, a fiinţelor invizibile ochilor fizici. Când – după ani de zile – îşi însuşea întreg acest domeniu, trecea la cunoaşterea originii şi a creaţiei universurilor, a vieţii şi a tuturor fiinţelor.

După aceea îşi încheia cariera de discipol cu aflarea celor mai înalte cunoştinţe îngăduite unui muritor – noţiuni referitoare la Creatorul lumilor şi atributele Sale.

Din ziua când a reuşit să-şi înfrâneze simţurile şi dorinţele, să-şi ordoneze gândurile, să respingă influenţele semenilor săi, el ieşea în lume, păşea în mijlocul omenirii, devenea la rândul său o mare lumină spirituală.

De acum înainte, cunoscător a ceea ce există pe pământ şi în Ceruri, el poate să -şi lase trupul pe pat, la umbra unui copac, într-un loc retras, iar împreună cu o parte din sufletul său să iasă şi să se îndepărteze de trup, să se ridice în spaţiu, ca un nor nevăzut, şi acolo să vadă, să cerceteze, să audă şi să primească sfaturile marilor Lumini spirituale, înaltele entităţi spirituale diriguitoare ale evoluţiei lucrurilor şi fiinţelor de pe planeta noastră.

În această fază, iniţiatul posedă puteri deosebite; poate face ceea ce omul numeşte „minuni”. El se ridică în aer, merge pe suprafaţa apei, stă în mijlocul flăcărilor, se face invizibil, vindecă boli şi face o serie nesfârşită de fapte, pentru că ştie să mânuiască toate materiile, cunoaşte secretul legilor ce le guvernează, realizând — asemenea unui mic creator — orice doreşte. Vai lui dacă o va face din vanitate sau împotriva semenilor săi!

Un asemenea om era privit – cum ar fi privit şi azi – ca un supraom, respectat de toţi. De la aceşti iniţiaţi au rămas până în zilele de azi ceea ce se mai cunoaşte, ca tradiţie, despre lumea superfizică.

fragment DIN TAINELE VIEŢII ŞI ALE UNIVERSULUI”

prof. SCARLAT DEMETRESCU

https://www.evolutiespirituala.ro/existenta-lumilor-invizibile/?feed_id=18704&_unique_id=63594868bcf9a

femeia2013

Sincronicitatea ca o experienţă divină

Sincronicitatea se produce atunci când două sau mai multe evenimente, aparent fără legătură cauzală, se produc împreună, într-o manieră semnificativă (pentru observator). Pentru a fi vorba de sincronicitate, ar trebui să fie improbabil ca evenimentele să aibă loc din întâmplare. Pentru scriitorul Robert Torres, sincronicitatea este o ilustrare a Divinului.

Cine consideră că sincronicitatea este o simplă coincidenţă, atunci nu a citit lucrările unor experţi faimoşi din domeniu. Celebrul psihiatru Carl Gustav Jung a creat termenul sincronicitate în anii 1920 pentru a face referire la alinierea dintre forţele universale şi experienţele unei persoane.

S-a încercat descoperirea motivelor acestor „concidenţe” de secole întregi, în multe tradiţii spirituale, ca mijloc pentru alinierea cu un aşa-zis “curent”. De obicei este nevoie de ani de meditaţie disciplinată, studiu, sau de alte mijloace şi metode pentru a naviga în această călătorie către o “individuaţie” armonioasă.

Pentru unii, cercetarea are loc în interior şi are ca obiectiv găsirea sinelui, în timp ce pentru alţii cercetarea are loc în exterior şi are ca obiectiv găsirea spiritualităţii.

Prima mea experienţă cu sincronicitatea a fost momentul naşterii mele. M-am născut în 21 martie la ora 3:03 a.m. – adică a treia lună, a treia săptămână, a treia oră şi al treilea minut, sau 3333. Data marchează de asemenea echinoxul. A fost alinierea mea cu forţele universale, cu planeta, spaţiul şi timpul.

Interesul meu în cercetarea naturii metafizice a realităţii a apărut în timpul unui moment de trezire în care am experimentat o întâlnire – supranaturală de fapt – cu o „entitate” formată din lumină. După această întâlnire am avut o înţelegere intrinsecă a multor concepte ezoterice precum “curentul”, spiritul, unicitatea şi chiar divinitatea.

Unicitatea: Ce anume ne conectează

În cartea lui Jung “An Acausal Connecting Principle” se spune că sensul subiectiv este cel care ne conectează.

Fără un observator (propria ta persoană), nu există gândire, nu există sincronicitate, nu există un sens. Gândurile sunt conectate la evenimente, mintea este conectată la mişcările materiei şi acest lucru este subiectiv; acestui lucru îi lipseşte o cauză obiectivă (este acauzală).

Cercetarea mea a început cu Carl Jung, deşi omul a observat sincronicitatea multe mii de ani înainte de Jung. Înainte de “sincronicitate”, umanitatea antică a folosit cuvinte precum rezonanţă, armonie şi unitate.

În secolul 4 d.Hr., filozoful grec Heraclit considera că toate lucrurile sunt interconectate; nimic nu ar fi izolat şi toate lucrurile ar fi legate între ele. În mod similar, Hipocrat a declarat: “Există un singur curent comun, o singură respiraţie. Totul este în rezonanţă”. Clasica idee că separarea este o iluzie include o legătură chiar şi între obiectele fără viaţă. Unii susţin că toată materia are conştiinţă.

Rolul conştiinţei şi a paranormalului în sincronicitate

Jung a fost interesat toată viaţa de paranormal şi a avut multe experienţe în acest sens. Împreună cu el a lucrat fizicianul Wolfgang Pauli, un câştigător al Premiului Nobel, care ar fi avut la rândul său experienţe de telekinezie. În preajma lui Pauli aveau loc accidente serioase şi inexplicabile cu echipamentele pentru experimente – lucru extrem de cunoscut în istorie.

Deseori se făceau glume în privinţa acestui lucru, dar multor savanţi le era frică de prezenţa sa în timpul experimentelor deoarece se considera în general că el era cauza acelor accidente, care dădeau peste cap experimente întregi organizate minuţios. Acest lucru este binecunoscut în fizică sub numele de “Efectul Pauli”.

Împreună, Jung şi Pauli au ajutat la pavarea drumului în studierea parapsihologiei. Mulţi alţii au dezvoltat domeniul, fizicienii moderni ştiu şi vorbesc despre conştiinţă consideraţă este deseori ca un element cheie pentru explicarea unor abilităţi precum telekinezie, vedere la distanţă şi previziune.

Un exemplu semnificativ este reprezentat de “câmpurile morfice” ale lui Rupert Sheldrake. El ne-a arătat cum câmpurile crează relaţii. În cartea sa “A New Science of Life”, citează experimente în care dacă unii dintre şobolani sunt supuşi la un anumit tip de pregătire, ceilalţi aflaţi într-un alt laborator, la mare distanţă, devin mult mai capabili să înveţe acelaşi lucru. Este ca şi cum şobolanii au în comun un câmp în care cunoştinţele acumulate prin antrenarea unora devin disponibile tuturor (şobolanilor).

Un alt fizician renumit, David Bohm, afirmă în lucrarea “Implicate and Explicate Order” că, de fapt, conştiinţa începe în afara spaţiu-timpului nostru, în “curentul” în care există întreaga cunoaştere şi unde prinde formă realitatea noastră materială. Apoi, conştiinţa se manifestă în dimensiunea noastră, urmând ca ulterior să se întoarcă în “curent”.

Aceste teorii – alături de cele explorate în renumita lucrare “Holographic Universe” a lui Michael Talbot sau de lucrarea “Meaning and Form” a fizicianului David Peat – emit ipoteze în privinţa unui sub-strat ce există sub (sau peste) realitatea noastră materială şi temporală.

Problema este că acest concept – „conştiinţa” – nu poate fi cuantificată din punct de vedere fizic. Mulţi consideră că ea există în afara creierului, poate în câmpul Akashic – conceptul tradiţional indian al unui fel de rezumat al tuturor cunoştinţelor provenite de-a lungul timpului de la toate fiinţele simţitoare.

Deşi sunt de acord cu multe dintre aceste teorii în privinţa existenţei unui tip de “matrice”, care este inteligenţa care funcţionează în spatele tuturor acestor lucruri?

O forţă inteligentă

Umanitatea a recunoscut de mult timp existenţa unei inteligenţe superioare, deşi aceasta apare în multe forme diferite. Mulţi mari savanţi au ajuns exact la aceeaşi concluzie. Einstein declara: “Toţi cei implicaţi serios în cercetări ştiinţifice devin convinşi că un spirit se manifestă în legile Universului – un spirit cu mult superior celui al omului.”

Max Planck, considerat fondatorul fizicii cuantice, a declarat: “Toată materia provine şi există doar prin virtutea unei forţe. Trebuie să presupunem că această forţă este existenţa unei minţi conştiente şi inteligente. Această minte este baza întregii materii.”

Isaac Newton considera că universul este mecanic, pus în mişcare de Dumnezeu şi apoi lăsat să funcţioneze. Niels Bohr, cel care a propus modelul atomului de hidrogen, dar şi omul care a creat una dintre marile dileme ale cuanticii (în tandem cu Einstein), vorbea de Tao – „Calea” universului, pe care o regăsea în modelele şi tiparele fizicii.

Multe dintre aceste teorii şi credinţe susţin că propriile tale gânduri pot modifica lumea exterioară în relaţie cu propria ta persoană. Deşi există o inteligenţă separată, care coordonează şi se află în control, tu eşti un fel de cocreator.

Când sincronicitatea se manifestă ca un eveniment exterior ce este legat de gândurile tale, într-o manieră semnificativă şi acauzală, atunci este clar că ajuţi la crearea ei.

Dar evenimentele coincid de asemenea şi fără ca noi să ne gândim la ele – exemplu în acest sens fiind momentul naşterii mele sub forma 3333.

Adânc în interiorul nostru, ştim dintotdeauna că suntem văzuţi, chiar şi într-o cameră goală – şi că nu suntem niciodată singuri. De câte ori nu suntem martori la întâmplări în care unele evenimente se aliniază încât totul devine foarte ciudat şi improbabil din punct de vedere statistic? Trebuie ca aceste evenimente să îşi aibă originea în afară. Acest lucru presupune că Sursa sau acel Cineva sau Ceva, care controlează în cele din urmă totul, se află acolo, în afară. Nu în interior.

Albert Einstein a mai declarat: “Sincronicitatea este modul prin care Dumnezeu rămâne anonim.”

Robert Torres este autorul lucrării “Sin Thesis”. De asemenea, este cântăreţ, compozitor, artist şi colaborează cu mai multe reviste. El invită cititorii să îşi împărtăşească gândurile cu el pe adresa: rttowers3 – at – gmail.com.

 

epochtimes-romania.com

 

https://www.evolutiespirituala.ro/sincronicitatea-ca-experienta-divina/?feed_id=15863&_unique_id=630cf977770a6

samhain

[vc_row][vc_column][vc_column_text]

31 octombrie – Traditiile Sabatului Samhain

 

Samhain este sarbatoarea Sfarsitului Verii. Este ospatul celtic al mortilor, cand granita dintre lumi este cea mai subtire, iar spiritele mortilor trec in aceasta lume si bantuie.

Este Anul Nou Celtic.

Denumita de crestini Ziua Tuturor Sfintilor.

Noaptea precedenta se numeste All-Hallows, Hallowmas sau Halloween.

In Mexic aceasta sarbatoare este denumita Dia de los Muertos – Ziua Mortilor.

Se pune mancare si bautura pe masa pentru morti si se aprinde focul si/sau lumanari.

Este cea mai potrivita zi pentru Ritualuri de Trecere si pentru comunicari cu spiritele mortilor.

 

Samhain, (pronunțat SOW-in, SAH-vin, sau SAM-hayne) înseamnă „sfârșitul verii” și este a treia și ultima recoltă.

În general, este sărbătorit pe 31 octombrie, dar unele tradiții preferă 1 noiembrie. Este una dintre cele două „nopti ale spiritelor mortilor” în fiecare an, cealaltă fiind Beltane. Este un interval magic atunci când legile mundane ale timpului și spațiului sunt suspendate temporar și vălul subțire dintre lumi este ridicat. Comunicarea cu strămoșii și cei dragi plecați este ușoară în acest moment, deoarece ei călătoresc prin această lume în drum spre taramurile verii vesnice.

 

Cunoscută inițial ca „Sărbătoarea morților”, acest sabbat a fost sărbătorit în țările celtice, lăsând oferte de mâncare pe altare și la ușă pentru „morții rătăcitori”. Astăzi, o mulțime de practicanți încă își desfășoară această tradiție. Lumânări individuale sunt aprinse și lăsate în fereastră pentru a ajuta ghidarea spiritelor strămoșilor și persoanelor dragi acasă. Scaune suplimentare se așeaza la masă și în jurul vatrei pentru oaspeții nevăzuți. Merele sunt îngropate de-a lungul drumurilor și căilor pentru spiritele pierdute sau care nu aveau descendenți care să le asigure mancare. Napii erau scobiți și ciopliți pentru a arăta ca niște spirite de protecție, căci aceasta era o noapte de magie și haos.

 

Religia creștină a adoptat această zi ca Ziua Tuturor Sfinților, sărbătorind ajunul ca All Hallows Eve, sau Halloween. Superstiția și concepția greșită legate de această sărbătoare de către biserica timpurie, i-au determinat pe oameni să ia niște precauții neobișnuite pentru a se proteja. Ei au adoptat tradiția de a se îmbrăca în costume sau deghizuri înfricoșătoare, pentru a-i ajuta să-i protejeze de spiritele pe care le considerau rele. În Insulele Britanice, tinerii se deghizau cu măști hidoase și s-ar plimba prin sat, luminându-și drumul cu felinare făcute din napuri sculptate.

 

Simbolismul lui Samhain:

A treia recoltă, misterele întunecate, renașterea prin moarte.

 

Simbolurile lui Samhain:

mere, pisici negre

 

Ierburi de Samhain:

Frunze de stejar, Salvie și Paie.

 

Alimente de Samhain:

Napi, Mere, Nuci, Vinuri, Carne de vită, Carne de porc, Păsări de curte.

 

Tămâia de Samhain:

Menta, nucsoara.

 

Culorile de Samhain:

Negru, portocaliu, alb, argintiu, auriu.

 

Pietrele de Samhain:

Toate pietrele negre, de preferat jet sau obsidian.

 

Alimente tradiționale:

Mere, pere, rodii, toate cerealele, plăcintă cu dovleac, alune, prăjituri pentru morți, porumb, brioșe și mămăligă de merișoare, Cidru, ceaiuri din plante (în special Mugwort) și carne.

 

Ierburi:

Calendula, Cosmos, Crizantema, pelin, alun, ciulin.

 

Tămâie:

Menta, nucsoara, salvia sau florile.

 

Paduri si ierburi arse:

Mar, Menta, nucsoara, salvie.

 

Pietre prețioase sacre:

Acvamarin.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column]

[/vc_column][/vc_row] https://www.evolutiespirituala.ro/31-octombrie-traditiile-sabatului-samhain/?feed_id=10391&_unique_id=6276a42b7602e

femeia2013

Sincronicitatea ca o experienţă divină

Sincronicitatea se produce atunci când două sau mai multe evenimente, aparent fără legătură cauzală, se produc împreună, într-o manieră semnificativă (pentru observator). Pentru a fi vorba de sincronicitate, ar trebui să fie improbabil ca evenimentele să aibă loc din întâmplare. Pentru scriitorul Robert Torres, sincronicitatea este o ilustrare a Divinului.

Cine consideră că sincronicitatea este o simplă coincidenţă, atunci nu a citit lucrările unor experţi faimoşi din domeniu. Celebrul psihiatru Carl Gustav Jung a creat termenul sincronicitate în anii 1920 pentru a face referire la alinierea dintre forţele universale şi experienţele unei persoane.

S-a încercat descoperirea motivelor acestor „concidenţe” de secole întregi, în multe tradiţii spirituale, ca mijloc pentru alinierea cu un aşa-zis “curent”. De obicei este nevoie de ani de meditaţie disciplinată, studiu, sau de alte mijloace şi metode pentru a naviga în această călătorie către o “individuaţie” armonioasă.

Pentru unii, cercetarea are loc în interior şi are ca obiectiv găsirea sinelui, în timp ce pentru alţii cercetarea are loc în exterior şi are ca obiectiv găsirea spiritualităţii.

Prima mea experienţă cu sincronicitatea a fost momentul naşterii mele. M-am născut în 21 martie la ora 3:03 a.m. – adică a treia lună, a treia săptămână, a treia oră şi al treilea minut, sau 3333. Data marchează de asemenea echinoxul. A fost alinierea mea cu forţele universale, cu planeta, spaţiul şi timpul.

Interesul meu în cercetarea naturii metafizice a realităţii a apărut în timpul unui moment de trezire în care am experimentat o întâlnire – supranaturală de fapt – cu o „entitate” formată din lumină. După această întâlnire am avut o înţelegere intrinsecă a multor concepte ezoterice precum “curentul”, spiritul, unicitatea şi chiar divinitatea.

Unicitatea: Ce anume ne conectează

În cartea lui Jung “An Acausal Connecting Principle” se spune că sensul subiectiv este cel care ne conectează.

Fără un observator (propria ta persoană), nu există gândire, nu există sincronicitate, nu există un sens. Gândurile sunt conectate la evenimente, mintea este conectată la mişcările materiei şi acest lucru este subiectiv; acestui lucru îi lipseşte o cauză obiectivă (este acauzală).

Cercetarea mea a început cu Carl Jung, deşi omul a observat sincronicitatea multe mii de ani înainte de Jung. Înainte de “sincronicitate”, umanitatea antică a folosit cuvinte precum rezonanţă, armonie şi unitate.

În secolul 4 d.Hr., filozoful grec Heraclit considera că toate lucrurile sunt interconectate; nimic nu ar fi izolat şi toate lucrurile ar fi legate între ele. În mod similar, Hipocrat a declarat: “Există un singur curent comun, o singură respiraţie. Totul este în rezonanţă”. Clasica idee că separarea este o iluzie include o legătură chiar şi între obiectele fără viaţă. Unii susţin că toată materia are conştiinţă.

Rolul conştiinţei şi a paranormalului în sincronicitate

Jung a fost interesat toată viaţa de paranormal şi a avut multe experienţe în acest sens. Împreună cu el a lucrat fizicianul Wolfgang Pauli, un câştigător al Premiului Nobel, care ar fi avut la rândul său experienţe de telekinezie. În preajma lui Pauli aveau loc accidente serioase şi inexplicabile cu echipamentele pentru experimente – lucru extrem de cunoscut în istorie.

Deseori se făceau glume în privinţa acestui lucru, dar multor savanţi le era frică de prezenţa sa în timpul experimentelor deoarece se considera în general că el era cauza acelor accidente, care dădeau peste cap experimente întregi organizate minuţios. Acest lucru este binecunoscut în fizică sub numele de “Efectul Pauli”.

Împreună, Jung şi Pauli au ajutat la pavarea drumului în studierea parapsihologiei. Mulţi alţii au dezvoltat domeniul, fizicienii moderni ştiu şi vorbesc despre conştiinţă consideraţă este deseori ca un element cheie pentru explicarea unor abilităţi precum telekinezie, vedere la distanţă şi previziune.

Un exemplu semnificativ este reprezentat de “câmpurile morfice” ale lui Rupert Sheldrake. El ne-a arătat cum câmpurile crează relaţii. În cartea sa “A New Science of Life”, citează experimente în care dacă unii dintre şobolani sunt supuşi la un anumit tip de pregătire, ceilalţi aflaţi într-un alt laborator, la mare distanţă, devin mult mai capabili să înveţe acelaşi lucru. Este ca şi cum şobolanii au în comun un câmp în care cunoştinţele acumulate prin antrenarea unora devin disponibile tuturor (şobolanilor).

Un alt fizician renumit, David Bohm, afirmă în lucrarea “Implicate and Explicate Order” că, de fapt, conştiinţa începe în afara spaţiu-timpului nostru, în “curentul” în care există întreaga cunoaştere şi unde prinde formă realitatea noastră materială. Apoi, conştiinţa se manifestă în dimensiunea noastră, urmând ca ulterior să se întoarcă în “curent”.

Aceste teorii – alături de cele explorate în renumita lucrare “Holographic Universe” a lui Michael Talbot sau de lucrarea “Meaning and Form” a fizicianului David Peat – emit ipoteze în privinţa unui sub-strat ce există sub (sau peste) realitatea noastră materială şi temporală.

Problema este că acest concept – „conştiinţa” – nu poate fi cuantificată din punct de vedere fizic. Mulţi consideră că ea există în afara creierului, poate în câmpul Akashic – conceptul tradiţional indian al unui fel de rezumat al tuturor cunoştinţelor provenite de-a lungul timpului de la toate fiinţele simţitoare.

Deşi sunt de acord cu multe dintre aceste teorii în privinţa existenţei unui tip de “matrice”, care este inteligenţa care funcţionează în spatele tuturor acestor lucruri?

O forţă inteligentă

Umanitatea a recunoscut de mult timp existenţa unei inteligenţe superioare, deşi aceasta apare în multe forme diferite. Mulţi mari savanţi au ajuns exact la aceeaşi concluzie. Einstein declara: “Toţi cei implicaţi serios în cercetări ştiinţifice devin convinşi că un spirit se manifestă în legile Universului – un spirit cu mult superior celui al omului.”

Max Planck, considerat fondatorul fizicii cuantice, a declarat: “Toată materia provine şi există doar prin virtutea unei forţe. Trebuie să presupunem că această forţă este existenţa unei minţi conştiente şi inteligente. Această minte este baza întregii materii.”

Isaac Newton considera că universul este mecanic, pus în mişcare de Dumnezeu şi apoi lăsat să funcţioneze. Niels Bohr, cel care a propus modelul atomului de hidrogen, dar şi omul care a creat una dintre marile dileme ale cuanticii (în tandem cu Einstein), vorbea de Tao – „Calea” universului, pe care o regăsea în modelele şi tiparele fizicii.

Multe dintre aceste teorii şi credinţe susţin că propriile tale gânduri pot modifica lumea exterioară în relaţie cu propria ta persoană. Deşi există o inteligenţă separată, care coordonează şi se află în control, tu eşti un fel de cocreator.

Când sincronicitatea se manifestă ca un eveniment exterior ce este legat de gândurile tale, într-o manieră semnificativă şi acauzală, atunci este clar că ajuţi la crearea ei.

Dar evenimentele coincid de asemenea şi fără ca noi să ne gândim la ele – exemplu în acest sens fiind momentul naşterii mele sub forma 3333.

Adânc în interiorul nostru, ştim dintotdeauna că suntem văzuţi, chiar şi într-o cameră goală – şi că nu suntem niciodată singuri. De câte ori nu suntem martori la întâmplări în care unele evenimente se aliniază încât totul devine foarte ciudat şi improbabil din punct de vedere statistic? Trebuie ca aceste evenimente să îşi aibă originea în afară. Acest lucru presupune că Sursa sau acel Cineva sau Ceva, care controlează în cele din urmă totul, se află acolo, în afară. Nu în interior.

Albert Einstein a mai declarat: “Sincronicitatea este modul prin care Dumnezeu rămâne anonim.”

Robert Torres este autorul lucrării “Sin Thesis”. De asemenea, este cântăreţ, compozitor, artist şi colaborează cu mai multe reviste. El invită cititorii să îşi împărtăşească gândurile cu el pe adresa: rttowers3 – at – gmail.com.

 

epochtimes-romania.com

 

https://www.evolutiespirituala.ro/sincronicitatea-ca-experienta-divina/?feed_id=9335&_unique_id=6259a1108bdd1

angel 4

Existenţa lumilor invizibile

Existenţa lumilor invizibile

 

În timpurile îndepărtate, marii iniţiaţi comunicau discipolilor Adevărul.

Azi, marile Lumini ale lumii spirituale comunică celor chemaţi Adevărul. Astfel aflăm că în natura înconjurătoare există o diversitate de materii eterice, de diferite grade, a căror fineţe este atât de mare, încât simţurile fizice nu sunt în stare să ni le reveleze. Aceste materii sunt animate deunde vibratorii , diferite de cele care animă materia vizibilă, tangibilă, în sânul lor existând o infinitate de vieţuitoare, de aceeaşi compoziţie cu mediul unde trăiesc.

Aceste afirmaţii, ca şi multe altele, sunt primite azi de lumea savantă cu neîncredere, ba chiar cu ironie, invocând întrebarea: „De ce nu se poate proba existenţa acestor materii şi forţe, de ce nu pot fi văzute, auzite şi pipăite de toţi oamenii?”

Răspunsul la această întrebare este următorul: Lumile hiperfizice, cu materiile şi forţele lor, nu pot fi văzute şi simţite, nu se poate lua cunoştinţă de existenţa lor, pentru că oamenii nu dispun deocamdată decât de organele de simţ necesare perceperii lumii fizice.

Este adevărat că omul are în fiinţa sa – pe lîngă organele de simţ fizice – şi organe de simţ impresionabile de prezenţa materiilor invizibile şi a entităţilor spirituale vieţuitoare în mediile hiperfizice, dar aceste simţuri dorm, stau latente în fiinţa noastră. Numai când aceste simţuri superioare vor fi puse în activitate, când vor fi chemate la viaţă, omul va deveni un medium între Cer şi pământ. Din acel moment el va auzi, simţi şi vedea materii şi fiinţe animate de alte forţe decât cele fizice.

Cu alte cuvinte, lumea hiperfizică este pentru om la fel cum este lumea culorilor pentru omul născut orb. El va auzi sunetele, va simţi cald sau rece, va pipăi lucrurile moi sau tari din lumea fizică, dar nu va avea nici o idee despre ceea ce înseamnă roşu, albastru sau verde. Mintea sa nu are posibilitatea să definească peisajele, perspectivele şi culorile, deoarece nu a avut niciodată un organ capabil de a primi vibraţiile luminii, care, sosind pe scoarţa cerebrală, se transformă în noţiuni de culori şi forme. In mintea orbului din naştere, lumea vizibilă de către un om sănătos nu provoacă nici o noţiune corespunzătoare; însă cu toate că nu o vede, ea există.

Faptul că cea mai mare parte din omenire nu vede fiinţele, materiile din lumile hiperfizice, nu este im argument că ele nu există. Dacă printr-o„minune” sau operaţie, orbul din naştere ar dobândi vederea, la început n-ar pricepe nimic, ar rămâne uluit, dar treptat, făcându-şi educaţia vizuală a imaginilor sosite pe cortex, ajunge să ia pe deplin cunoştinţă şi de acest domeniu necunoscut lui până atunci.

La fel s-ar întâmpla cu oricare dintre oamenii care dobândesc vederea spirituală. Dacă graţie unor evenimente neprevăzute, unei educaţii sau practici speciale, omul ajunge să-şi dezvolte simţurile superioare ale lumilor suprafizice, ar vedea forme şi ar auzi sunete neinteligibile la început, dar încetul cu încetul, obişnuindu-se cu ele, le va înţelege şi distinge unele de altele.

Pentru cunoaşterea acestei lumi invizibile se cer ani de zile de observaţii şi o continuă educaţie. Se petrece acelaşi fenomen ca în lumea fizică. Toţi oamenii au ochi; cei sănătoşi văd lucrurile şi fiinţele, dar oare toţi cunosc natura, funcţia şi rostul lor în angrenajul universului? Sunt necesari ani de studii pentru a le cunoaşte, deosebi şi afla rostul în decorul vast al naturii.

Unii oameni afirmă: „Deoarece noi, deocamdată, nu simţim, auzim sau vedem aceste lumi invizibile, înseamnă că nu a sosit timpul să le cunoaştem. Când va veni vremea, se vor dezvolta treptat şi simţurile superfizice din noi şi atunci le vom cunoaşte. La ce bun să ne batem capul cu ele de pe acum? Să terminăm cu deplina cunoaştere a lumii fizice, şi apoi omenirea va trece şi la cunoaşterea lumilor necunoscute”.

Argumentul este puternic în aparenţă, însă greşit în fond, şi iată de ce. Să presupunem că suntem chemaţi neapărat într-o ţară îndepărtată, unde va trebui să trăim mulţi ani. Ei bine, se cade să cunoaştem din vreme condiţiile în care vom trăi acolo, mediul şi influenţa lui asupra noastră. Bineînţeles că ajungând acolo, ne vom adapta, vrând-nevrând, acelui mediu, dar oare nu este mai bine să cunoaştem din vreme noile condiţii şi să ne pregătim pentru ele? Evident că da.

Aşa fiind, nu numai că nu este de prisos, dar chiar se impune să cunoaştem lumile invizibile, deoarece cunoscându-le din timp vom şti cum să ne comportăm atunci când dezbrăcând haina carnală, trupul, vom pătrunde în aceste lumi, unde ne vom desfăşura existenţa în forme noi de viaţă. Pregătiţi ca atare vom fi scutiţi să rătăcim ani şi ani în neştiinţă şi să pierdem astfel o vreme îndelungată până să ne obişnuim iarăşi cu „noua” noastră patrie spirituală, veche din veşnicia veacurilor fără număr.
În afara acestui motiv esenţial, se cade să luăm cunoştinţă de aceste lumi şi pentru faptul că ceea ce vedem pe pământ nu este decât efectul unor cauze aflate în lumea invizibilă. Aşa de exemplu: un om simplu constată cum telefonul transmite voci de la un loc la altul, vede cum tramvaiul circulă pe străzi, vede efectul, dar cauza care le pune în funcţiune – electricitatea – nu o vede, nu o cunoaşte. Acelaşi raport există şi între lumea fizică şi cea hiperfizică . Noi nu vom ajunge să cunoaştem pe deplin lumea fizică, lumea efectelor, până nu vom avea cunoştinţe despre lumea invizibilă, hiperfizică – domeniul cauzelor tuturor fenomenelor, lucrurilor şi fiinţelor vizibile pe pământ.

Ori de câte ori o problemă este complexă prin natura ei, se cade să se vină cu exemple cât mai numeroase. Iată un arhitect decis să proiecteze o casă . Acest om nu va îngrămădi material peste material, fără nici o ordine, fără necesitate şi în cantităţi de prisos. Mai întâi se foloseşte de gândirea şi imaginaţia sa,îşi croieşte în minte o formă de casă, cu o anumită distribuţie, cu un anumit aspect şi dimensiuni. După aceea aşterne pe hârtie ceea ce croise mental, şi încetul cu încetul, urmărindu-şi imaginaţia, face pe hârtie un plan. După acest plan, începe construcţia – realizarea fizică a unei concepţii. Cu alte cuvinte, întâi a fost o creaţie mentală, ideală, apoi a urmat realizarea ei într-o imagine, într- o formă aşternută pe hârtie, într-un proiect, şi în fine – realizarea ei în lumea fizică, cu material fizic. Ideea aparţine Lumii divine; imaginea, planul, aparţine lumii astrale; iar construcţia fizică aparţine lumii fizice.

Casa, opera fizică este trecătoare, pieritoare. Un foc, un cutremur o poate rade de pe suprafaţa pământului. Proiectul aşternut pe hârtie se poate distruge şi el, dar arhitectul are în minte imaginea casei, care nu se va distruge niciodată . Omul fizic, personalitatea creatoare va pieri şi ea, dar imaginea, creaţia sa mentală, va dura în vecii vecilor în lumea invizibilă, unde s-a imprimat ca pe o placă fotografică.

într-adevăr, universul este plin de o sumă de materii extraeterate, numite fluide. Aceste fluide au, printre alte însuşiri, calitatea de a fixa pe ele imaginile, ideile emise de oameni, îngeri, supraîngeri şi alte entităţi spirituale. Cu alte cuvinte, în spaţiile infinite se găsesc arhivele naturii, unde se imprimă toate gândurile, evenimentele şi sentimentele omenirii, fie întrupate, fie destrupate.

Tot ce există pe pământ – aer, apă, munţi şi câmpii, flora şi fauna, totul are influenţă asupra omului. Dar în afară de influenţele lumii vizibile, asupra fiecăruia din noi se exercită influenţe şi mai mari, şi mai puternice – influenţele lumilor invizibile. Noi suntem, la un moment dat, rezultatul influenţei mediului vizibil şi invizibil asupra noastră, şi al muncii depuse de spirit – stăpânul trupului – potrivit evoluţiei sale.

Să nu credem că ştim tot ce ne înconjoară. Chiar în lumea fizică – tangibilă, vizibilă şi cercetată cu simţurile noastre – se petrec o mulţime de fenomene de care rămânem neştiutori, pentru că simţurile noastre mărginite nu ni le fac cunoscute. De exemplu, se află înaintea noastră o statuie. Undele luminoase căzute pe această formă se reflectă şi vin la ochii noştri, de unde sunt transmise la centrul văzului aflat pe cortex, de aici la suflet, şi prin intermediul sufletului conştiinţa noastră, spiritul, traduce aceste vibraţii în culoare şi formă .

Dar oare cunoaştem noi totul despre această lumină? Nu, şi iată de ce. Se ştie că lumina ce scaldă cu vibraţiile ei suprafaţa pământului, vine de la soare. Dacă facem să treacă printr-o prismă o rază de lumină, vom vedea că ea se descompune în mai multe fâşii colorate, care întâlnind un ecran, ne dau spectrul solar, compus din şapte culori: roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo şi violet. Noi atât vedem cu ochii. Cu toate acestea, adevărul este că fâşia de lumină mai dă naştere, trecând prin prismă, şi altor culori, unele înaintea roşului – infraroşu, şi altele dincolo de violet – ultraviolet. Într-adevăr, dacă punem o lentilă în dreptul spaţiului gol dinaintea roşului şi aşezăm în focarul acestei lentile o bucată de fosfor, vom vedea că fosforul se aprinde, deoarece razele obscure, invizibile ochiului nostru, trecând prin lentilă, s-au concentrat, s-au manifestat sub formă de căldură, aprinzând fosforul. Prin urmare, înaintea roşului există unde vibratorii producătoare de căldură.

Dacă punem la finele spectrului un paravan şi alături de el o placă unsă cu o soluţie de cianură de potasiu, vom vedea cum această placă se va lumina sub acţiunea razelor ultraviolete.
Aşadar, există în razele soarelui culori infraroşii şi ultraviolete, invizibile ochilor noştri, dar sesizabile prin efectele lor.
După cum ochiul nostru nu vede decât între anumite limite, urechea noastră nu aude decât sunetele produse în aer cu o frecvenţă între 32-36.000 de vibraţii pe secundă. Or în natura fizică înconjurătoare se produc vibraţii de o frecvenţă mai înaltă de 36.000 Hz şi mai joase de 32 Hz; dar urechea noastră nu le percepe, nu le aude, ca şi cum n-ar exista.

De aici tragem concluzia că suntem scăldaţi din toate părţile de vibraţii – unele transmise prin aer, altele transmise prin eter – de care însă nu avem cunoştinţă, pentru că nu deţinem organe potrivite recepţionării lor.

Aşa de exemplu electricitatea – ale cărei unde se transmit prin eter – are de la 1.046.000 până la 35.000 milioane vibraţii pe secundă. Fluidul electric ce se scurge pe firele electrice nu este văzut de ochiul nostru, pentru că vibraţiile sale au o frecvenţă foarte mare. Dar imediat ce curentul electric întâmpină o rezistenţă în drumul său – un filament de bec electric – numărul vibraţiilor prin eter scade între 350 milioane şi 760 milioane de vibraţii pe secundă, filamentul devine luminos şi ochiul nostru vede lumina.

Până în prezent se cunosc 63 categorii de vibraţii, din care fac parte undele hertziene, undele nancy, undele x, y etc. Din acestea, noi nu percepem decât opt categorii, prin urmare avem cunoştinţă de prea puţin.

Să presupunem că nervul optic n-ar dispune de sensibilitatea dobândită până în prezent; desigur n-am avea nici o cunoştinţă de lumina soarelui, atmosfera din jurul nostru fiind întunecată. Să presupunem acum că nervul ochiului ar fi impresionabil de undele electrice; în acest caz noi am vedea totul în jurul nostru, graţie luminii emise de electronii care ne înconjoară din toate părţile. Astfel n-ar mai fi pentru noi, nici noapte, nici zi, ci o lumină continuă, atâta vreme cât electronii vor fi mânaţi mereu în vârtejul infinit de rapid al mişcării lor de rotaţie şi revoluţie.

Având în vedere acest principiu, înţelegem facultatea văzului şi auzului spiritual a unor persoane numite clarvăzătoare sau lucide.

Cu toţii primim vibraţii din lumea hiperfizică, dar rămânem nesimţitori la acţiunea lor, deoarece conştiinţa noastră nu răspunde la influenţa lor, nu sesizează sosirea lor. Clarvăzătorii, lucizii, primind aceste vibraţii, le înţeleg, conştiinţa lor ia act de prezenţa lor, şi ei văd fenomene, fiinţe, materii şi forţe la a căror descriere rămânem pe gânduri.

Evident că şi între lucizi există diferite grade: unii văd binişor, alţii bine şi alţii foarte bine, la fel ca în cazul văzului fizic comun. Pentru aceşti oameni, vederea în lumea invizibilă este un act involuntar – privesc şi văd. Ei pot vedea şi cu ochii deschişi şi cu ochii închişi, ceea ce denotă o independenţă între vederea fizică şi cea spirituală . Ei văd cartea pe care o au în mână, dar în jurul ei, prin ea şi dincolo de ea văd lumea invizibilă.

În această lume, luminoasă prin ea însăşi, prin care circulă valuri de materii subtile, se vede o mişcare deosebit de rapidă în toate direcţiile. Prin urmare lumea invizibilă este şi ea materială, animată de numeroase forţe, desfăşurate conform unor anumite legi. Aceste materii sunt de diferite densităţi, formate fiecare din particule eterice de anumite dimensiuni şi constituţii, materii dispuse unele deasupra altora, conform fineţii lor, dar în acelaşi timp pătrunzându-se rând pe rând, cele mai fine pe cele mai grosolane, sau cu particule mai mari.
În peregrinarea lui pe calea evoluţiei, timp de mii şi milioane de ani, omul abia a ajuns să-şi dezvolte inteligenţa. Graţie acestei inteligenţe, el face azi descoperiri din ce în ce mai numeroase şi mai uimitoare. După scurgerea a mii şi mii de ani şi veacuri, omul va deveni mai bun şi mai înţelept, iubind tot ceea ce-l înconjoară. În fine, când evoluţia omenească va fi spre sfârşit, pe lângă o înaltă inteligenţă şi o bunătate îngerească , omul va dobândi puteri deosebite, forţe divine. Atunci se va termina evoluţia omenirii pe această planetă. Masa umanităţii înaintată astfel, ridicată până la termenul final al existenţei sale terestre, va trece pe un alt corp ceresc, pentru a -şi continua diurnul evolutiv infinit, iar cei înapoiaţi, întârziaţii, vor fi trecuţi prin întrupări, pe un alt glob, de aceeaşi natură cu Pământul, ca să-şi continue drumul neterminat.

Constatăm că evoluţia omului necesită multe secole, şi totuşi fiecare dintre noi poate grăbi sau scurta durata acestei evoluţii. Aceasta presupune o metodă specială, o hotărâre nestrămutată, sacrificii mari, adică viaţa sfinţilor, a marilor mistici sau a yoghinilor. Prin alimentaţie şi meditaţie, prin retragerea departe de vâltoarea lumii, prin sfinţenia, iubirea şi jertfa manifestată pentru tot ce a creat Tatăl şi prin rugăciunile lor nesfârşite, aceşti oameni ajung să-şi activeze spiritul, dezvoltă forţele latente ascunse în adâncul lor, se iluminează şi dobândesc puteri divine şi cunoştinţe ignorate de omenire. Din rândul acestor oameni ieşeau savanţii de altădată, întemeietorii unei ştiinţe vaste, din care s-a oferit omenirii numai atât cât putea pricepe şi avea nevoie pentru avansarea ei.

Bietul savant de azi se străduieşte să ştie ce este eterul, cum este constituit atomul. Se zbate în ipoteze asupra vieţii, a constituţiei lui, dar nu va cunoaşte tainele vieţii decât în ziua în care îşi va ilumina fiinţa printr-o viaţă morală, corectă, conformă legilor divine – de blândeţe şi iubire pentru tot ce există în jurul său. Numai atunci spiritul său va lucra puternic prin cuirasa, prin învelişul său trupesc, şi va vedea cu ochii spiritului atomul mare cât roata plugului, îi va vedea constituţia, va înţelege viaţa şi evoluţia ei. Numai atunci când trupul său, când sistemul său cerebral va ajunge să vibreze ca şi atomul, savantul modern va ajunge să cunoască mai mult. Atunci nu va mai exista pentru el nici un mister privitor la atom. Va cunoaşte rând pe rând toate materiile invizibile, toate foiţele ce lucrează asupra lor şi toate cauzele fenomenelor petrecute în natură.

Reducând totul la materia fizică şi la legile ce o stăpânesc, savantul de azi nu poate, tocmai datorită acestui materialism feroce, să se înalţe în sfere mai înalte, să cunoască materii, legi, forţe şi fiinţe mai subtile, decât cele cunoscute în jurul său din copilărie.

In antichitate, cei dotaţi cu inteligenţă, cei pregătiţi de natură, se puneau sub conducerea unui mare preot, sfânt în conduita lui şi versat în cunoştinţe oculte şi ale naturii. Acesta, timp de 20-30 de ani, îi povăţuia pe discipoli, le descria şi arăta experimental tot ceea ce se referă Ia om şi natură. In tot acest timp discipolii, erau ţinuţi în locuri retrase, în plină natură, feriţi de influenţele lumii, de gândurile ei josnice, de pornirile ei pătimaşe, de influenţele ei magnetice. Somnul, alimentaţia, băile şi exerciţiile fizice, antrenamentele mentale şi rugăciunile, toate erau reprezentate şi executate cu scrupulozitate. An de an, se dezvolta în ei vederea în lumea invizibilă şi auzul în lumea tăcerii, a celor fără glas.

Când discipolul dobândea aceste două instrumente de cercetare a naturii, dincolo de materia tangibilă şi analizabilă, marele guru, iniţiat sau preot, începea să-i descrie lumea fizică şi lumea hiperfizică. Ii făcea cunoscută matematica, biologia, chimia şi aşa, rând pe rând, tot ce înconjoară pe om, natura întreagă. Odată intrat în stăpânirea lor, trecea la studiul foiţelor şi materiilor superfizice, a materiilor eteriforme, a fiinţelor invizibile ochilor fizici. Când – după ani de zile – îşi însuşea întreg acest domeniu, trecea la cunoaşterea originii şi a creaţiei universurilor, a vieţii şi a tuturor fiinţelor.

După aceea îşi încheia cariera de discipol cu aflarea celor mai înalte cunoştinţe îngăduite unui muritor – noţiuni referitoare la Creatorul lumilor şi atributele Sale.

Din ziua când a reuşit să-şi înfrâneze simţurile şi dorinţele, să-şi ordoneze gândurile, să respingă influenţele semenilor săi, el ieşea în lume, păşea în mijlocul omenirii, devenea la rândul său o mare lumină spirituală.

De acum înainte, cunoscător a ceea ce există pe pământ şi în Ceruri, el poate să -şi lase trupul pe pat, la umbra unui copac, într-un loc retras, iar împreună cu o parte din sufletul său să iasă şi să se îndepărteze de trup, să se ridice în spaţiu, ca un nor nevăzut, şi acolo să vadă, să cerceteze, să audă şi să primească sfaturile marilor Lumini spirituale, înaltele entităţi spirituale diriguitoare ale evoluţiei lucrurilor şi fiinţelor de pe planeta noastră.

În această fază, iniţiatul posedă puteri deosebite; poate face ceea ce omul numeşte „minuni”. El se ridică în aer, merge pe suprafaţa apei, stă în mijlocul flăcărilor, se face invizibil, vindecă boli şi face o serie nesfârşită de fapte, pentru că ştie să mânuiască toate materiile, cunoaşte secretul legilor ce le guvernează, realizând — asemenea unui mic creator — orice doreşte. Vai lui dacă o va face din vanitate sau împotriva semenilor săi!

Un asemenea om era privit – cum ar fi privit şi azi – ca un supraom, respectat de toţi. De la aceşti iniţiaţi au rămas până în zilele de azi ceea ce se mai cunoaşte, ca tradiţie, despre lumea superfizică.

fragment DIN TAINELE VIEŢII ŞI ALE UNIVERSULUI”

prof. SCARLAT DEMETRESCU

https://www.evolutiespirituala.ro/existenta-lumilor-invizibile/?feed_id=8791&_unique_id=6248367033d97

femeia2013

Sincronicitatea ca o experienţă divină

Sincronicitatea se produce atunci când două sau mai multe evenimente, aparent fără legătură cauzală, se produc împreună, într-o manieră semnificativă (pentru observator). Pentru a fi vorba de sincronicitate, ar trebui să fie improbabil ca evenimentele să aibă loc din întâmplare. Pentru scriitorul Robert Torres, sincronicitatea este o ilustrare a Divinului.

Cine consideră că sincronicitatea este o simplă coincidenţă, atunci nu a citit lucrările unor experţi faimoşi din domeniu. Celebrul psihiatru Carl Gustav Jung a creat termenul sincronicitate în anii 1920 pentru a face referire la alinierea dintre forţele universale şi experienţele unei persoane.

S-a încercat descoperirea motivelor acestor „concidenţe” de secole întregi, în multe tradiţii spirituale, ca mijloc pentru alinierea cu un aşa-zis “curent”. De obicei este nevoie de ani de meditaţie disciplinată, studiu, sau de alte mijloace şi metode pentru a naviga în această călătorie către o “individuaţie” armonioasă.

Pentru unii, cercetarea are loc în interior şi are ca obiectiv găsirea sinelui, în timp ce pentru alţii cercetarea are loc în exterior şi are ca obiectiv găsirea spiritualităţii.

Prima mea experienţă cu sincronicitatea a fost momentul naşterii mele. M-am născut în 21 martie la ora 3:03 a.m. – adică a treia lună, a treia săptămână, a treia oră şi al treilea minut, sau 3333. Data marchează de asemenea echinoxul. A fost alinierea mea cu forţele universale, cu planeta, spaţiul şi timpul.

Interesul meu în cercetarea naturii metafizice a realităţii a apărut în timpul unui moment de trezire în care am experimentat o întâlnire – supranaturală de fapt – cu o „entitate” formată din lumină. După această întâlnire am avut o înţelegere intrinsecă a multor concepte ezoterice precum “curentul”, spiritul, unicitatea şi chiar divinitatea.

Unicitatea: Ce anume ne conectează

În cartea lui Jung “An Acausal Connecting Principle” se spune că sensul subiectiv este cel care ne conectează.

Fără un observator (propria ta persoană), nu există gândire, nu există sincronicitate, nu există un sens. Gândurile sunt conectate la evenimente, mintea este conectată la mişcările materiei şi acest lucru este subiectiv; acestui lucru îi lipseşte o cauză obiectivă (este acauzală).

Cercetarea mea a început cu Carl Jung, deşi omul a observat sincronicitatea multe mii de ani înainte de Jung. Înainte de “sincronicitate”, umanitatea antică a folosit cuvinte precum rezonanţă, armonie şi unitate.

În secolul 4 d.Hr., filozoful grec Heraclit considera că toate lucrurile sunt interconectate; nimic nu ar fi izolat şi toate lucrurile ar fi legate între ele. În mod similar, Hipocrat a declarat: “Există un singur curent comun, o singură respiraţie. Totul este în rezonanţă”. Clasica idee că separarea este o iluzie include o legătură chiar şi între obiectele fără viaţă. Unii susţin că toată materia are conştiinţă.

Rolul conştiinţei şi a paranormalului în sincronicitate

Jung a fost interesat toată viaţa de paranormal şi a avut multe experienţe în acest sens. Împreună cu el a lucrat fizicianul Wolfgang Pauli, un câştigător al Premiului Nobel, care ar fi avut la rândul său experienţe de telekinezie. În preajma lui Pauli aveau loc accidente serioase şi inexplicabile cu echipamentele pentru experimente – lucru extrem de cunoscut în istorie.

Deseori se făceau glume în privinţa acestui lucru, dar multor savanţi le era frică de prezenţa sa în timpul experimentelor deoarece se considera în general că el era cauza acelor accidente, care dădeau peste cap experimente întregi organizate minuţios. Acest lucru este binecunoscut în fizică sub numele de “Efectul Pauli”.

Împreună, Jung şi Pauli au ajutat la pavarea drumului în studierea parapsihologiei. Mulţi alţii au dezvoltat domeniul, fizicienii moderni ştiu şi vorbesc despre conştiinţă consideraţă este deseori ca un element cheie pentru explicarea unor abilităţi precum telekinezie, vedere la distanţă şi previziune.

Un exemplu semnificativ este reprezentat de “câmpurile morfice” ale lui Rupert Sheldrake. El ne-a arătat cum câmpurile crează relaţii. În cartea sa “A New Science of Life”, citează experimente în care dacă unii dintre şobolani sunt supuşi la un anumit tip de pregătire, ceilalţi aflaţi într-un alt laborator, la mare distanţă, devin mult mai capabili să înveţe acelaşi lucru. Este ca şi cum şobolanii au în comun un câmp în care cunoştinţele acumulate prin antrenarea unora devin disponibile tuturor (şobolanilor).

Un alt fizician renumit, David Bohm, afirmă în lucrarea “Implicate and Explicate Order” că, de fapt, conştiinţa începe în afara spaţiu-timpului nostru, în “curentul” în care există întreaga cunoaştere şi unde prinde formă realitatea noastră materială. Apoi, conştiinţa se manifestă în dimensiunea noastră, urmând ca ulterior să se întoarcă în “curent”.

Aceste teorii – alături de cele explorate în renumita lucrare “Holographic Universe” a lui Michael Talbot sau de lucrarea “Meaning and Form” a fizicianului David Peat – emit ipoteze în privinţa unui sub-strat ce există sub (sau peste) realitatea noastră materială şi temporală.

Problema este că acest concept – „conştiinţa” – nu poate fi cuantificată din punct de vedere fizic. Mulţi consideră că ea există în afara creierului, poate în câmpul Akashic – conceptul tradiţional indian al unui fel de rezumat al tuturor cunoştinţelor provenite de-a lungul timpului de la toate fiinţele simţitoare.

Deşi sunt de acord cu multe dintre aceste teorii în privinţa existenţei unui tip de “matrice”, care este inteligenţa care funcţionează în spatele tuturor acestor lucruri?

O forţă inteligentă

Umanitatea a recunoscut de mult timp existenţa unei inteligenţe superioare, deşi aceasta apare în multe forme diferite. Mulţi mari savanţi au ajuns exact la aceeaşi concluzie. Einstein declara: “Toţi cei implicaţi serios în cercetări ştiinţifice devin convinşi că un spirit se manifestă în legile Universului – un spirit cu mult superior celui al omului.”

Max Planck, considerat fondatorul fizicii cuantice, a declarat: “Toată materia provine şi există doar prin virtutea unei forţe. Trebuie să presupunem că această forţă este existenţa unei minţi conştiente şi inteligente. Această minte este baza întregii materii.”

Isaac Newton considera că universul este mecanic, pus în mişcare de Dumnezeu şi apoi lăsat să funcţioneze. Niels Bohr, cel care a propus modelul atomului de hidrogen, dar şi omul care a creat una dintre marile dileme ale cuanticii (în tandem cu Einstein), vorbea de Tao – „Calea” universului, pe care o regăsea în modelele şi tiparele fizicii.

Multe dintre aceste teorii şi credinţe susţin că propriile tale gânduri pot modifica lumea exterioară în relaţie cu propria ta persoană. Deşi există o inteligenţă separată, care coordonează şi se află în control, tu eşti un fel de cocreator.

Când sincronicitatea se manifestă ca un eveniment exterior ce este legat de gândurile tale, într-o manieră semnificativă şi acauzală, atunci este clar că ajuţi la crearea ei.

Dar evenimentele coincid de asemenea şi fără ca noi să ne gândim la ele – exemplu în acest sens fiind momentul naşterii mele sub forma 3333.

Adânc în interiorul nostru, ştim dintotdeauna că suntem văzuţi, chiar şi într-o cameră goală – şi că nu suntem niciodată singuri. De câte ori nu suntem martori la întâmplări în care unele evenimente se aliniază încât totul devine foarte ciudat şi improbabil din punct de vedere statistic? Trebuie ca aceste evenimente să îşi aibă originea în afară. Acest lucru presupune că Sursa sau acel Cineva sau Ceva, care controlează în cele din urmă totul, se află acolo, în afară. Nu în interior.

Albert Einstein a mai declarat: “Sincronicitatea este modul prin care Dumnezeu rămâne anonim.”

Robert Torres este autorul lucrării “Sin Thesis”. De asemenea, este cântăreţ, compozitor, artist şi colaborează cu mai multe reviste. El invită cititorii să îşi împărtăşească gândurile cu el pe adresa: rttowers3 – at – gmail.com.

 

epochtimes-romania.com

 

angel 4

Existenţa lumilor invizibile

Existenţa lumilor invizibile

 

În timpurile îndepărtate, marii iniţiaţi comunicau discipolilor Adevărul.

Azi, marile Lumini ale lumii spirituale comunică celor chemaţi Adevărul. Astfel aflăm că în natura înconjurătoare există o diversitate de materii eterice, de diferite grade, a căror fineţe este atât de mare, încât simţurile fizice nu sunt în stare să ni le reveleze. Aceste materii sunt animate deunde vibratorii , diferite de cele care animă materia vizibilă, tangibilă, în sânul lor existând o infinitate de vieţuitoare, de aceeaşi compoziţie cu mediul unde trăiesc.

Aceste afirmaţii, ca şi multe altele, sunt primite azi de lumea savantă cu neîncredere, ba chiar cu ironie, invocând întrebarea: „De ce nu se poate proba existenţa acestor materii şi forţe, de ce nu pot fi văzute, auzite şi pipăite de toţi oamenii?”

Răspunsul la această întrebare este următorul: Lumile hiperfizice, cu materiile şi forţele lor, nu pot fi văzute şi simţite, nu se poate lua cunoştinţă de existenţa lor, pentru că oamenii nu dispun deocamdată decât de organele de simţ necesare perceperii lumii fizice.

Este adevărat că omul are în fiinţa sa – pe lîngă organele de simţ fizice – şi organe de simţ impresionabile de prezenţa materiilor invizibile şi a entităţilor spirituale vieţuitoare în mediile hiperfizice, dar aceste simţuri dorm, stau latente în fiinţa noastră. Numai când aceste simţuri superioare vor fi puse în activitate, când vor fi chemate la viaţă, omul va deveni un medium între Cer şi pământ. Din acel moment el va auzi, simţi şi vedea materii şi fiinţe animate de alte forţe decât cele fizice.

Cu alte cuvinte, lumea hiperfizică este pentru om la fel cum este lumea culorilor pentru omul născut orb. El va auzi sunetele, va simţi cald sau rece, va pipăi lucrurile moi sau tari din lumea fizică, dar nu va avea nici o idee despre ceea ce înseamnă roşu, albastru sau verde. Mintea sa nu are posibilitatea să definească peisajele, perspectivele şi culorile, deoarece nu a avut niciodată un organ capabil de a primi vibraţiile luminii, care, sosind pe scoarţa cerebrală, se transformă în noţiuni de culori şi forme. In mintea orbului din naştere, lumea vizibilă de către un om sănătos nu provoacă nici o noţiune corespunzătoare; însă cu toate că nu o vede, ea există.

Faptul că cea mai mare parte din omenire nu vede fiinţele, materiile din lumile hiperfizice, nu este im argument că ele nu există. Dacă printr-o„minune” sau operaţie, orbul din naştere ar dobândi vederea, la început n-ar pricepe nimic, ar rămâne uluit, dar treptat, făcându-şi educaţia vizuală a imaginilor sosite pe cortex, ajunge să ia pe deplin cunoştinţă şi de acest domeniu necunoscut lui până atunci.

La fel s-ar întâmpla cu oricare dintre oamenii care dobândesc vederea spirituală. Dacă graţie unor evenimente neprevăzute, unei educaţii sau practici speciale, omul ajunge să-şi dezvolte simţurile superioare ale lumilor suprafizice, ar vedea forme şi ar auzi sunete neinteligibile la început, dar încetul cu încetul, obişnuindu-se cu ele, le va înţelege şi distinge unele de altele.

Pentru cunoaşterea acestei lumi invizibile se cer ani de zile de observaţii şi o continuă educaţie. Se petrece acelaşi fenomen ca în lumea fizică. Toţi oamenii au ochi; cei sănătoşi văd lucrurile şi fiinţele, dar oare toţi cunosc natura, funcţia şi rostul lor în angrenajul universului? Sunt necesari ani de studii pentru a le cunoaşte, deosebi şi afla rostul în decorul vast al naturii.

Unii oameni afirmă: „Deoarece noi, deocamdată, nu simţim, auzim sau vedem aceste lumi invizibile, înseamnă că nu a sosit timpul să le cunoaştem. Când va veni vremea, se vor dezvolta treptat şi simţurile superfizice din noi şi atunci le vom cunoaşte. La ce bun să ne batem capul cu ele de pe acum? Să terminăm cu deplina cunoaştere a lumii fizice, şi apoi omenirea va trece şi la cunoaşterea lumilor necunoscute”.

Argumentul este puternic în aparenţă, însă greşit în fond, şi iată de ce. Să presupunem că suntem chemaţi neapărat într-o ţară îndepărtată, unde va trebui să trăim mulţi ani. Ei bine, se cade să cunoaştem din vreme condiţiile în care vom trăi acolo, mediul şi influenţa lui asupra noastră. Bineînţeles că ajungând acolo, ne vom adapta, vrând-nevrând, acelui mediu, dar oare nu este mai bine să cunoaştem din vreme noile condiţii şi să ne pregătim pentru ele? Evident că da.

Aşa fiind, nu numai că nu este de prisos, dar chiar se impune să cunoaştem lumile invizibile, deoarece cunoscându-le din timp vom şti cum să ne comportăm atunci când dezbrăcând haina carnală, trupul, vom pătrunde în aceste lumi, unde ne vom desfăşura existenţa în forme noi de viaţă. Pregătiţi ca atare vom fi scutiţi să rătăcim ani şi ani în neştiinţă şi să pierdem astfel o vreme îndelungată până să ne obişnuim iarăşi cu „noua” noastră patrie spirituală, veche din veşnicia veacurilor fără număr.
În afara acestui motiv esenţial, se cade să luăm cunoştinţă de aceste lumi şi pentru faptul că ceea ce vedem pe pământ nu este decât efectul unor cauze aflate în lumea invizibilă. Aşa de exemplu: un om simplu constată cum telefonul transmite voci de la un loc la altul, vede cum tramvaiul circulă pe străzi, vede efectul, dar cauza care le pune în funcţiune – electricitatea – nu o vede, nu o cunoaşte. Acelaşi raport există şi între lumea fizică şi cea hiperfizică . Noi nu vom ajunge să cunoaştem pe deplin lumea fizică, lumea efectelor, până nu vom avea cunoştinţe despre lumea invizibilă, hiperfizică – domeniul cauzelor tuturor fenomenelor, lucrurilor şi fiinţelor vizibile pe pământ.

Ori de câte ori o problemă este complexă prin natura ei, se cade să se vină cu exemple cât mai numeroase. Iată un arhitect decis să proiecteze o casă . Acest om nu va îngrămădi material peste material, fără nici o ordine, fără necesitate şi în cantităţi de prisos. Mai întâi se foloseşte de gândirea şi imaginaţia sa,îşi croieşte în minte o formă de casă, cu o anumită distribuţie, cu un anumit aspect şi dimensiuni. După aceea aşterne pe hârtie ceea ce croise mental, şi încetul cu încetul, urmărindu-şi imaginaţia, face pe hârtie un plan. După acest plan, începe construcţia – realizarea fizică a unei concepţii. Cu alte cuvinte, întâi a fost o creaţie mentală, ideală, apoi a urmat realizarea ei într-o imagine, într- o formă aşternută pe hârtie, într-un proiect, şi în fine – realizarea ei în lumea fizică, cu material fizic. Ideea aparţine Lumii divine; imaginea, planul, aparţine lumii astrale; iar construcţia fizică aparţine lumii fizice.

Casa, opera fizică este trecătoare, pieritoare. Un foc, un cutremur o poate rade de pe suprafaţa pământului. Proiectul aşternut pe hârtie se poate distruge şi el, dar arhitectul are în minte imaginea casei, care nu se va distruge niciodată . Omul fizic, personalitatea creatoare va pieri şi ea, dar imaginea, creaţia sa mentală, va dura în vecii vecilor în lumea invizibilă, unde s-a imprimat ca pe o placă fotografică.

într-adevăr, universul este plin de o sumă de materii extraeterate, numite fluide. Aceste fluide au, printre alte însuşiri, calitatea de a fixa pe ele imaginile, ideile emise de oameni, îngeri, supraîngeri şi alte entităţi spirituale. Cu alte cuvinte, în spaţiile infinite se găsesc arhivele naturii, unde se imprimă toate gândurile, evenimentele şi sentimentele omenirii, fie întrupate, fie destrupate.

Tot ce există pe pământ – aer, apă, munţi şi câmpii, flora şi fauna, totul are influenţă asupra omului. Dar în afară de influenţele lumii vizibile, asupra fiecăruia din noi se exercită influenţe şi mai mari, şi mai puternice – influenţele lumilor invizibile. Noi suntem, la un moment dat, rezultatul influenţei mediului vizibil şi invizibil asupra noastră, şi al muncii depuse de spirit – stăpânul trupului – potrivit evoluţiei sale.

Să nu credem că ştim tot ce ne înconjoară. Chiar în lumea fizică – tangibilă, vizibilă şi cercetată cu simţurile noastre – se petrec o mulţime de fenomene de care rămânem neştiutori, pentru că simţurile noastre mărginite nu ni le fac cunoscute. De exemplu, se află înaintea noastră o statuie. Undele luminoase căzute pe această formă se reflectă şi vin la ochii noştri, de unde sunt transmise la centrul văzului aflat pe cortex, de aici la suflet, şi prin intermediul sufletului conştiinţa noastră, spiritul, traduce aceste vibraţii în culoare şi formă .

Dar oare cunoaştem noi totul despre această lumină? Nu, şi iată de ce. Se ştie că lumina ce scaldă cu vibraţiile ei suprafaţa pământului, vine de la soare. Dacă facem să treacă printr-o prismă o rază de lumină, vom vedea că ea se descompune în mai multe fâşii colorate, care întâlnind un ecran, ne dau spectrul solar, compus din şapte culori: roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo şi violet. Noi atât vedem cu ochii. Cu toate acestea, adevărul este că fâşia de lumină mai dă naştere, trecând prin prismă, şi altor culori, unele înaintea roşului – infraroşu, şi altele dincolo de violet – ultraviolet. Într-adevăr, dacă punem o lentilă în dreptul spaţiului gol dinaintea roşului şi aşezăm în focarul acestei lentile o bucată de fosfor, vom vedea că fosforul se aprinde, deoarece razele obscure, invizibile ochiului nostru, trecând prin lentilă, s-au concentrat, s-au manifestat sub formă de căldură, aprinzând fosforul. Prin urmare, înaintea roşului există unde vibratorii producătoare de căldură.

Dacă punem la finele spectrului un paravan şi alături de el o placă unsă cu o soluţie de cianură de potasiu, vom vedea cum această placă se va lumina sub acţiunea razelor ultraviolete.
Aşadar, există în razele soarelui culori infraroşii şi ultraviolete, invizibile ochilor noştri, dar sesizabile prin efectele lor.
După cum ochiul nostru nu vede decât între anumite limite, urechea noastră nu aude decât sunetele produse în aer cu o frecvenţă între 32-36.000 de vibraţii pe secundă. Or în natura fizică înconjurătoare se produc vibraţii de o frecvenţă mai înaltă de 36.000 Hz şi mai joase de 32 Hz; dar urechea noastră nu le percepe, nu le aude, ca şi cum n-ar exista.

De aici tragem concluzia că suntem scăldaţi din toate părţile de vibraţii – unele transmise prin aer, altele transmise prin eter – de care însă nu avem cunoştinţă, pentru că nu deţinem organe potrivite recepţionării lor.

Aşa de exemplu electricitatea – ale cărei unde se transmit prin eter – are de la 1.046.000 până la 35.000 milioane vibraţii pe secundă. Fluidul electric ce se scurge pe firele electrice nu este văzut de ochiul nostru, pentru că vibraţiile sale au o frecvenţă foarte mare. Dar imediat ce curentul electric întâmpină o rezistenţă în drumul său – un filament de bec electric – numărul vibraţiilor prin eter scade între 350 milioane şi 760 milioane de vibraţii pe secundă, filamentul devine luminos şi ochiul nostru vede lumina.

Până în prezent se cunosc 63 categorii de vibraţii, din care fac parte undele hertziene, undele nancy, undele x, y etc. Din acestea, noi nu percepem decât opt categorii, prin urmare avem cunoştinţă de prea puţin.

Să presupunem că nervul optic n-ar dispune de sensibilitatea dobândită până în prezent; desigur n-am avea nici o cunoştinţă de lumina soarelui, atmosfera din jurul nostru fiind întunecată. Să presupunem acum că nervul ochiului ar fi impresionabil de undele electrice; în acest caz noi am vedea totul în jurul nostru, graţie luminii emise de electronii care ne înconjoară din toate părţile. Astfel n-ar mai fi pentru noi, nici noapte, nici zi, ci o lumină continuă, atâta vreme cât electronii vor fi mânaţi mereu în vârtejul infinit de rapid al mişcării lor de rotaţie şi revoluţie.

Având în vedere acest principiu, înţelegem facultatea văzului şi auzului spiritual a unor persoane numite clarvăzătoare sau lucide.

Cu toţii primim vibraţii din lumea hiperfizică, dar rămânem nesimţitori la acţiunea lor, deoarece conştiinţa noastră nu răspunde la influenţa lor, nu sesizează sosirea lor. Clarvăzătorii, lucizii, primind aceste vibraţii, le înţeleg, conştiinţa lor ia act de prezenţa lor, şi ei văd fenomene, fiinţe, materii şi forţe la a căror descriere rămânem pe gânduri.

Evident că şi între lucizi există diferite grade: unii văd binişor, alţii bine şi alţii foarte bine, la fel ca în cazul văzului fizic comun. Pentru aceşti oameni, vederea în lumea invizibilă este un act involuntar – privesc şi văd. Ei pot vedea şi cu ochii deschişi şi cu ochii închişi, ceea ce denotă o independenţă între vederea fizică şi cea spirituală . Ei văd cartea pe care o au în mână, dar în jurul ei, prin ea şi dincolo de ea văd lumea invizibilă.

În această lume, luminoasă prin ea însăşi, prin care circulă valuri de materii subtile, se vede o mişcare deosebit de rapidă în toate direcţiile. Prin urmare lumea invizibilă este şi ea materială, animată de numeroase forţe, desfăşurate conform unor anumite legi. Aceste materii sunt de diferite densităţi, formate fiecare din particule eterice de anumite dimensiuni şi constituţii, materii dispuse unele deasupra altora, conform fineţii lor, dar în acelaşi timp pătrunzându-se rând pe rând, cele mai fine pe cele mai grosolane, sau cu particule mai mari.
În peregrinarea lui pe calea evoluţiei, timp de mii şi milioane de ani, omul abia a ajuns să-şi dezvolte inteligenţa. Graţie acestei inteligenţe, el face azi descoperiri din ce în ce mai numeroase şi mai uimitoare. După scurgerea a mii şi mii de ani şi veacuri, omul va deveni mai bun şi mai înţelept, iubind tot ceea ce-l înconjoară. În fine, când evoluţia omenească va fi spre sfârşit, pe lângă o înaltă inteligenţă şi o bunătate îngerească , omul va dobândi puteri deosebite, forţe divine. Atunci se va termina evoluţia omenirii pe această planetă. Masa umanităţii înaintată astfel, ridicată până la termenul final al existenţei sale terestre, va trece pe un alt corp ceresc, pentru a -şi continua diurnul evolutiv infinit, iar cei înapoiaţi, întârziaţii, vor fi trecuţi prin întrupări, pe un alt glob, de aceeaşi natură cu Pământul, ca să-şi continue drumul neterminat.

Constatăm că evoluţia omului necesită multe secole, şi totuşi fiecare dintre noi poate grăbi sau scurta durata acestei evoluţii. Aceasta presupune o metodă specială, o hotărâre nestrămutată, sacrificii mari, adică viaţa sfinţilor, a marilor mistici sau a yoghinilor. Prin alimentaţie şi meditaţie, prin retragerea departe de vâltoarea lumii, prin sfinţenia, iubirea şi jertfa manifestată pentru tot ce a creat Tatăl şi prin rugăciunile lor nesfârşite, aceşti oameni ajung să-şi activeze spiritul, dezvoltă forţele latente ascunse în adâncul lor, se iluminează şi dobândesc puteri divine şi cunoştinţe ignorate de omenire. Din rândul acestor oameni ieşeau savanţii de altădată, întemeietorii unei ştiinţe vaste, din care s-a oferit omenirii numai atât cât putea pricepe şi avea nevoie pentru avansarea ei.

Bietul savant de azi se străduieşte să ştie ce este eterul, cum este constituit atomul. Se zbate în ipoteze asupra vieţii, a constituţiei lui, dar nu va cunoaşte tainele vieţii decât în ziua în care îşi va ilumina fiinţa printr-o viaţă morală, corectă, conformă legilor divine – de blândeţe şi iubire pentru tot ce există în jurul său. Numai atunci spiritul său va lucra puternic prin cuirasa, prin învelişul său trupesc, şi va vedea cu ochii spiritului atomul mare cât roata plugului, îi va vedea constituţia, va înţelege viaţa şi evoluţia ei. Numai atunci când trupul său, când sistemul său cerebral va ajunge să vibreze ca şi atomul, savantul modern va ajunge să cunoască mai mult. Atunci nu va mai exista pentru el nici un mister privitor la atom. Va cunoaşte rând pe rând toate materiile invizibile, toate foiţele ce lucrează asupra lor şi toate cauzele fenomenelor petrecute în natură.

Reducând totul la materia fizică şi la legile ce o stăpânesc, savantul de azi nu poate, tocmai datorită acestui materialism feroce, să se înalţe în sfere mai înalte, să cunoască materii, legi, forţe şi fiinţe mai subtile, decât cele cunoscute în jurul său din copilărie.

In antichitate, cei dotaţi cu inteligenţă, cei pregătiţi de natură, se puneau sub conducerea unui mare preot, sfânt în conduita lui şi versat în cunoştinţe oculte şi ale naturii. Acesta, timp de 20-30 de ani, îi povăţuia pe discipoli, le descria şi arăta experimental tot ceea ce se referă Ia om şi natură. In tot acest timp discipolii, erau ţinuţi în locuri retrase, în plină natură, feriţi de influenţele lumii, de gândurile ei josnice, de pornirile ei pătimaşe, de influenţele ei magnetice. Somnul, alimentaţia, băile şi exerciţiile fizice, antrenamentele mentale şi rugăciunile, toate erau reprezentate şi executate cu scrupulozitate. An de an, se dezvolta în ei vederea în lumea invizibilă şi auzul în lumea tăcerii, a celor fără glas.

Când discipolul dobândea aceste două instrumente de cercetare a naturii, dincolo de materia tangibilă şi analizabilă, marele guru, iniţiat sau preot, începea să-i descrie lumea fizică şi lumea hiperfizică. Ii făcea cunoscută matematica, biologia, chimia şi aşa, rând pe rând, tot ce înconjoară pe om, natura întreagă. Odată intrat în stăpânirea lor, trecea la studiul foiţelor şi materiilor superfizice, a materiilor eteriforme, a fiinţelor invizibile ochilor fizici. Când – după ani de zile – îşi însuşea întreg acest domeniu, trecea la cunoaşterea originii şi a creaţiei universurilor, a vieţii şi a tuturor fiinţelor.

După aceea îşi încheia cariera de discipol cu aflarea celor mai înalte cunoştinţe îngăduite unui muritor – noţiuni referitoare la Creatorul lumilor şi atributele Sale.

Din ziua când a reuşit să-şi înfrâneze simţurile şi dorinţele, să-şi ordoneze gândurile, să respingă influenţele semenilor săi, el ieşea în lume, păşea în mijlocul omenirii, devenea la rândul său o mare lumină spirituală.

De acum înainte, cunoscător a ceea ce există pe pământ şi în Ceruri, el poate să -şi lase trupul pe pat, la umbra unui copac, într-un loc retras, iar împreună cu o parte din sufletul său să iasă şi să se îndepărteze de trup, să se ridice în spaţiu, ca un nor nevăzut, şi acolo să vadă, să cerceteze, să audă şi să primească sfaturile marilor Lumini spirituale, înaltele entităţi spirituale diriguitoare ale evoluţiei lucrurilor şi fiinţelor de pe planeta noastră.

În această fază, iniţiatul posedă puteri deosebite; poate face ceea ce omul numeşte „minuni”. El se ridică în aer, merge pe suprafaţa apei, stă în mijlocul flăcărilor, se face invizibil, vindecă boli şi face o serie nesfârşită de fapte, pentru că ştie să mânuiască toate materiile, cunoaşte secretul legilor ce le guvernează, realizând — asemenea unui mic creator — orice doreşte. Vai lui dacă o va face din vanitate sau împotriva semenilor săi!

Un asemenea om era privit – cum ar fi privit şi azi – ca un supraom, respectat de toţi. De la aceşti iniţiaţi au rămas până în zilele de azi ceea ce se mai cunoaşte, ca tradiţie, despre lumea superfizică.

fragment DIN TAINELE VIEŢII ŞI ALE UNIVERSULUI”

prof. SCARLAT DEMETRESCU