[ARForms id=102]
În anul 431 î.e.n., lumea din jurul Mării Egee era împărţită între două mari blocuri politico-militare: cel al Athenei şi al aliaţilor ei şi cel al Spartei şi al aliaţilor ei. Rivalitatea dintre ele a condus la izbucnirea aşa-numitului război peloponesiac. După 25 de ani de lupte grele, în 406 î.e.n., situaţia tot indecisă era, deşi Sparta obţinuse iniţiativa. Mai mult, spartanii au obţinut o mare victorie pe mare şi au reuşit să blocheze rămăşiţele flotei atheniane într-un port din insula Lesbos.
Vestea a căzut ca un fulger asupra poporului athenian, care nu a renunţat la luptă şi a echipat cu mari eforturi, printr-un extraordinar efort colectiv, o flotă şi mai mare, permiţând chiar şi sclavilor şi străinilor fără cetăţenie să se îmbarce pe corăbii. Lângă insuliţele denumite Arginusai, din apropierea Lesbosului, cei opt generali athenieni aflaţi la comandă au condus flota improvizată spre o strălucită victorie: din cele 150 de corăbii, pierduseră doar 25, în vreme ce oponenţilor le fuseseră scufundate aproape 80 din cele 120 de corăbii.
Harta Atena si Sparta
Generalii au fost puşi în faţa unei dileme: să rămână să salveze echipajele corăbiilor scufundate sau să se grăbească spre Lesbos, unde camarazii lor încă mai erau blocaţi de 50 de nave spartane? La propunerea unuia dintre ei, Erasinides, generalii au plecat spre Lesbos, lăsând în urmă câţiva comandanţi de corăbii, oameni politici influenţi ca şi ei, conduşi de Theramenes, să salveze oamenii aflaţi la apă. Dezlănţuirea unei furtuni a împiedicat însă atât operaţiile de salvare, cât şi atacul prin surprindere îndreptat împotriva duşmanilor.
La instigarea demagogilor rămaşi în cetate, poporul athenian a trecut repede de la euforia victoriei la mânia pentru soarta echipajelor corăbiilor scufundate şi au căutat vinovaţi. Iniţial, au fost suspectaţi Theramenes şi căpitanii de corăbii responsabili pentru operaţia de salvare, întorşi cei dintâi acasă, la aceasta contribuind şi unele scrisori ale generalilor, care se temeau să nu fie ei înşişi acuzaţi. Theramenes şi căpitanii au reuşit să se apere, astfel încât athenienii şi-au îndreptat nemulţumirea asupra celor opt generali, care au fost scoşi din funcţie, lui Erasinides intentându-i-se imediat după destituire un proces pentru delapidare de fonduri şi conduită nepotrivită în funcţie, încheiat prin hotărârea poporului ca acesta să fie întemniţat. Încurajaţi de succesul asupra lui Erasinides, duşmanii politici ai generalilor au convins autorităţile să îi aresteze şi pe ceilalţi cinci generali (ultimii doi fugiseră din Athena) pentru a fi judecaţi de popor sub învinuirea că părăsiseră echipajele corăbiilor scufundate.
La judecata în faţa poporului, dată fiind furia oamenilor şi temându-se să nu mai fie la rândul lor acuzaţi de generali, Theramenes şi căpitanii corăbiilor destinate salvării echipajelor aflate la apă s-au raliat acuzatorilor iniţiali şi au început să îi învinuiască şi mai tare pe strategi. Aceştia însă au prezentat adevărul şi, fără a mai arunca vina înapoi asupra lui Theramenes şi însoţitorilor săi, au arătat că doar furtuna a fost de vină. Şedinţa din acea zi ar fi trebuit să se încheie cu achitarea generalilor, care convinseseră poporul, dar, fiind târziu, s-a hotărât reluarea procesului ulterior.
A doua zi însă se desfăşura o mare sărbătoare atheniană la care membrii triburilor atheniene se reuneau după rudenie. Theramenes şi facţiunea lui s-au folosit de moment pentru a renaşte durerea şi furia athenienilor pentru rudele pierdute în bătălie. Sub impactul acestora, sporit de prezenţa oamenilor plătiţi să apară în adunarea poporului în veştminte de doliu, athenienii nu au mai ţinut seama la reluarea procesului că procedura de judecată propusă de acuzatori era sumară, nedreaptă şi neconstituţională şi că martorii prezentaţi nu erau de încredere: după cum povesteşte istoricul Xenophon, „mulţimea urla că este monstruos dacă poporul este împiedicat să acţioneze după cum doreşte”. Toţi cei care doreau să arate că nu se respecta legea erau ameninţaţi cu strigăte că vor fi la rândul lor daţi în judecată în cadrul aceluiaşi proces, fiind cu toţii intimidaţi, cu excepţia renumitului Socrate, din păcate o voce singulară în vacarmul general. Nici partizanii generalilor, care au dorit să arate că şi Theramenes şi facţiunea lui ar fi trebuit cercetaţi dacă până la urmă ar fi fost o vină umană în toată tragedia, nu au fost ascultaţi de mulţime. Toţi cei şase generali au fost executaţi, inclusiv fiul marelui Pericle.
La scurtă vreme însă athenienii s-au căit şi mulţi dintre acuzatori au fost la rândul lor judecaţi. Au scăpat însă cu fuga, numai unul dintre cei mai vehemenţi întorcându-se în cele din urmă, doar pentru a fi urât de toţi cetăţenii şi a sfârşi prin înfometare.
În urma nefericitului proces al generalilor, athenienii au adoptat chiar legi împotriva celor care induc în eroare poporul. Cu toate acestea, sub impactul emoţiilor stârnite de unii lideri cu ambiţii personale, au refuzat pacea oferită de spartani ca urmare a bătăliei de la Arginusai, doar pentru ca un an mai târziu să sufere o înfrângere zdrobitoare şi apoi să capituleze în faţa duşmanilor care au încurajat instaurarea unui regim de teroare la Athena, numit şi „al celor treizeci de tirani”. Aşa s-a prăbuşit democraţia atheniană şi au început cei mai sângeroşi doi ani din istoria cetăţii.
Are poporul întotdeauna dreptate?
Articol Liviu Iancu – partial
www.europunkt.ro
La putina vreme dupa ce Klaus Iohannis a iesit presedinte la scrutinul electoral din 16 noiembrie 2014, analistul politic, specialist in politica interna si externa, fost europarlamentar, face un avertisment dur. Conform lui Severin, Romania se afla in pericol maxim. Iata textul politicianului:
Dupa cateva decenii traite cel putin cu iluzia ca se afla intr-o lume a solidaritatii si armoniei, Romania isi reia locul geo-politic traditional la punctul de ciocnire dintre interesele marilor actori globali. Raportarea Romaniei la acestia dar si raportarea lor la ea ridica probleme de o imensa complexitate si periculozitate.
In acest context cel putin doua lucruri imi sunt clare:
1) nimeni nu ignora Romania;
2) nimeni nu doreste Romania.
Aceste doua teze, doar aparent paradoxale, se conciliaza in urmatorele enunturi alternative:
– nimeni nu vrea Romania ca partener dar toti o vor ca satelit;
– nimeni nu vrea sa se coordoneze cu ea dar toti vor sa li se subordoneze;
– nimeni nu o vrea independenta, toti o vor colonie;
– nimeni nu o accepta drept membru al familiei sale dar nimeni nu doreste ca ea sa devina membru al altei familii.
In incercarea de a ne domina sau macar de a nu ne lasa sa fim dominati de concurentii lor, strategii lumii au ales sa utilizeze arma exagerarii defectelor noastre creind mitul incompatibilitatii cultural-civilizationale a romanilor cu Occidentul euro-atlantic.
Acest mit serveste atat puterilor euro-asiatice (in primul rand Rusiei) cat si celor euro-atlantice.
Caracterul exceptional al coruptiei la romani, spre exemplu, este un mit care permite:
a) Rusiei sa „demonstreze” Occidentului ca nu are cum sa integreze deplin Romania structurilor sale (cel putin nu fara riscuri majore);
b) SUA sa intervina direct in guvernarea Romaniei folosind justitia pentru a elimina de la guvernarea tarii pe liderii cu agenda nationala (uneori denuntati ca fiind pro-rusi);
c) UE sa mentina Romania ca membru de mana a doua intr-o ordine continentala neo-iobagista in care pana si universalismul imperial are geometrie variabila si evolueaza cu mai multe viteze.
Romania – spune un alt mit de asemenea unanim imbratisat – nu a fost si, se subantelege, continua a nu fi pregatita sa intre intr-o democratie transnationala europeana asa cum, chipurile, ar fi UE, si sa contribuie la edificarea Europei politice, a Statelor Unite ale Europei; proiect al europenilor celor mai „avansati”, respectiv al „adevaratilor” europeni – catolici si protestanti, din vest si din nord, din lumea industriei si finantelor, neo-conservatori si neo-liberali.
Aici nu mai este vorba despre „coruptia structurala” ci despre o „incapacitate structurala”, o „neputinta congenitala” a romanilor de a participa cu succes la actul guvernarii asa cum este el inteles si savarsit in civilizatia occidentala spre care ei aspira nejustificat si in institutiile careia s-au strecurat la fel de nejustificat.
Cum modelul „bunei guvernari” ar fi unic si universal valabil, rezulta ca romanii sunt inclusiv incapabili de autoguvernare. Asadar nu numai ca incurca gestiunea UE dar nici nu au indreptatirea la un stat propriu sau, cel putin, la administrarea acestui stat prin ei insisi.
Pe ce se bazeaza asemenea teze? Cand concluziile sunt atat de ferme si de „utile” ele seduc prin propria lor afirmare, nemaifiind nevoie de argumente.
Daca cineva ar cauta argumente rezultatul ar fi mai mult decat dezamagitor pentru propagandistii mitului. Romania nu s-a opus nici unei reforme constitutionale a UE acceptand sa transfere institutiilor europene, fara nici o garantie de contrapartida, toate atributele suverane care i-au fost cerute. Prin acceptarea MCV Romania a acceptat chiar competente supranationale de control care nu se aplica nici unui alt membru (cu exceptia Bulgariei).
Romania si-a platit fara cracnire contributia la bugetul european comun fara a primi din partea UE fonduri europene macar egale cu aceasta. A fost, deci, un contributor net (care a dat mai mult decat a luat) si niciodata nu i-a trecut prin cap sa spuna, asemenea Marii Britanii, „eu imi vreau banii inapoi!”.
Romania si-a diminuat capcitatea productiva a economiei nationale in favoarea economiilor occidentale bazate pe export (in special Germania), oferindu-se acestora ca o mare piata de desfaceri.
Romania a pus resursele sale naturale si forta de munca ieftina la dispozitia investitorilor straini (europeni si nu numai) foarte interesati sa isi valorifice capitalurile aici, inclusiv cu pretul coruperii administratiei romanesti.
Romania a oferit statelor occidentale lovite de sovinismul si decandeta bunastarii, mana de lucru calificata pentru meserii pe care cetatenii lor nu mai vor sa le practice.
Aceasta mana de lucru a creat acolo crestere economica, generand totodata venituri bugetare si noi locuri de munca.
Romania s-a lasat saracita de elitele sale intelectuale, de talentele sale cele mai autentice si mai educate, contribuind astfel la imbogatirea si progresul strategic al Occidentului euro-atlantic, in aceeasi masura in care si-a pus in pericol propriul viitor.
In timp ce elitele Romaniei, formate pe bani romanesti, aduc buna guvernare si prosperitate altora, romanilor li se spune ca trebuie sa accepte a fi condusi din afara caci, intr-adevar, in tara nu le-a mai ramas decat o elita-surogat formata din ciurucuri si tradatori.
Si atunci, de ce atata „of” si vai”!?
Daca cineva nu a fost pregatit sa integreze Romania in familia occidentala acela a fost Occidentul insusi. El a fost, in schimb, pregatit si bucuros sa o colonizeze.
Un al treilea mit – cu atat mai usor de acreditat cu cat elitele autentice romanesti isi parasesc in mars fortat patria – este acela ca Romania are vocatia de a fi ghetoul european al romilor.
Legatura pe care atat discursul mediatic cat si cel politic occidental o fac intre insecuritatea cetatenilor europeni, „invazia” romilor si pretinsa „origine romaneasca” a acestora (origine cel putin civica daca nu si culturala) sustine ideea ca Romania, prin insasi identitatea sa etnica (in cel mai bun caz incerta daca nu cu desvarsire roma), pune in pericol civilizatia europeana.
De aceea romii trebuie expulzati si concentrati in Romania iar aceasta trebuie izolata in afara spatiului Schengen si nu numai.
„Manelizarea” mass-mediei (independenta in relatia cu statul roman iar nu si in cea cu clanurile oligarhice ori cu diverse cercuri de interese straine), precum si cea a politicii romanesti, nu fac decat sa confirme o asemenea idee.
Nu este clar care sunt politicile de integrare a romilor si care este eficienta lor. In schimb presatabloidizata – cea mondena si cea de scandal – se delecteaza cu prezentarea detaliata si necritica a ceea ce traditiile rome au mai mult in contrast cu traditiile culturale romanesti si europene; ba chiar si cu evolutia comunitatilor rome pe calea convergentei cu valorile civilizationale europene.
Aducerea obsesiva a interlopilor de origine roma in procesele intentate liderilor politici romani (mai mult sau mai putin corupti), cu mediatizarea aferenta, nu este, nici ea, o intamplare oarecare; sau, daca este, atunci interesul national cere sa fie oprita imediat, cel putin in dimensiunea sa mediatica.
In conexiune cu mitul exceptionalismului coruptiei romanesti si cu cel al identitatii culturale rome a Romaniei se degaja si mitul problemelor cronice, de factura structurala ale justitiei romane.
Aceasta este prezentata ca fiind in acelasi timp blocata si dezlantuita, controlata si haotica, nesofisticata si impredictibila.
Pe terenul mitului contrariile pot coexista cu usurinta.
Pe o atare imagine s-a cladit concluzia ca justitia romana trebuie pusa sub controlul strainatatii.
Acesta se exercita la vedere. Or, daca un stat cu o justitie ineficienta este un stat nefunctional, un stat cu o justitie controlata din afara nu mai este stat de loc.
„Cum credeti ca vin capitalurile de calitate, acelea care va aduc dezvoltare iar nu numai coruptie si infeudare, daca investitorii potentiali vad si aud de dimineata pana seara numai despre descinderi cu mascati ca in cartelurile mafiote din America Latina sau Orientul Indepartat, arestari de lideri politici bazate pe denunturile interlopilor romi, afaceri ruinate de luptele intre clanuri si altele la fel?” – m-a intrebat recent un distins diplomat strain.
„Veti ramane doar cu afaceristii dubiosi protejati de justitia romana aflata sub controlul real al catorva guverne straine!” – a adaugat el. (Si nu era un diplomat rus, cum probabil ar fi fost tentat sa banuiasca dl Joe Biden.)
Intr-adevar, din „statul romilor” – aflati si ei sub povara nedreapta a unor stereotipuri negative colportate masiv si nu tocmai innocet in Occident – capitalurile sanatoase fug iar regimul „jurisdictiei consulare” (desfiintat de Al. I. Cuza in zorii afirmarii existentei si demnitatii noastre nationale) reinvie in forme si sub acoperiri din cele mai perverse.
(Acum nu numai „supusii straini” ci si romanii sunt „judecati” de functionarii diplomatici ai altor guverne, carora o natiune in declin le-a concesionat aceasta functie.) Cum sa primesti un asemenea neam in casa ta?!
Ce doreste, insa, Romania? Daca ceva este cu adevarat exceptional la romani aceasta nu este nici macar dezbinarea, care caracterizeaza, probabil cu o mai mica intensitate, si alte popoare.
Exceptional la romani este spiritul auto-critic care ajunge la limita la care poate fi definit ca auto-demolator.
Pe el s-au bazat, desigur, si creatorii mitologiei anti-romanesti.
Mai exact ai mitului complex al incompatibilitatii cultural-civilizationale dintre Romania si Occidentul euro-atlantic; mit care justifica atat izolarea cat si dominarea externa a natiunii romane.
Iata de ce romanii trebuie sa isi asume, la randul lor, o parte de raspundere. O raspundere care nu scuza, insa, abuzul celorlalti.
Independent de vina, cu timpul cetatenii Romaniei au inceput sa resimta dureros – cum putea fi altfel?! – efectele miturilor amintite anterior.
Dincolo de inconvenientele practice, aceastea i-au facut sa se simta umiliti si tradati. De catre cine? Tocmai de cei pe care i-au iubit si respectat totdeauna: americanii, in special, si vest-europenii.
Reactia la descoperirea „refuzului” euro-atlantic („refuz” subliniat din motive evidente de propaganda rusa) a fost inevitabila, fireasca: americanofobia si euro-scepticismul.
Doua sentimente socante la un popor in mod traditional pro-occidental, euro-entuziast si americanofil.
Americanofobia si euro-scepticismul care se strecoara tot mai mult in sufletele romanilor si in societatea romaneasca sunt, prin ele insesi, o amenintare la adresa securitatii nationale a Romaniei.
De asemenea, instrainarea Romaniei de SUA si UE va afecta interesele vitale americane si vest europene in regiunea Balcanilor si Marii Negre, precum si procesul de continuare al integrarii si extinderii UE.
In acest sens reactia societatii romanesti fata de criza ucraineana este semnificativa.
In mod instinctiv romanii s-au plasat de partea Ucrainei, fata de care pana atunci nu aratasera o mare simpatie.
Pe de alta parte, in disputa dintre Occidentul euro-atlantic (SUA si UE) si Rusia romanii au aratat, lucru rar in istoria lor, mai multa intelegere pentru pozitia rusa.
Intr-un fel se poate spune ca suntem cu Ucraina impotriva Rusiei si cu Rusia impotriva Occidentului. Surprinzator si periculos! Iata la ce efecte perverse a condus politica de „excludere si refuz” aplicata de Occident Romaniei prin „strategia disocierii culturale a romanilor”.
Aceasta americanofobie si acest euro-scepticism emergent pot fi anihilate numai printr-o politica adecvata (adica realista, corecta, inteligenta si prietenoasa) a SUA, precum si prin revenirea UE la proiectul federal bazat pe principiile egalitatii si solidaritatii, ale coeziunii economice, sociale si teritoriale.
In ceea ce priveste SUA, o asemenea politica este impiedicata de mitul exceptionalismului inadecvarii si incompatibilitatii romanesti alimentat chiar de unele cercuri americane in speranta ca astfel vor putea interveni in Romania si ii vor controla politica.
Cu cat mitul se consolideaza cu atat americanofobia romanilor se acutizeaza si cu cat aceasta se acutizeaza cu atat risipirea mitului devine mai dificila.
Iata un cerc vicios care trebuie taiat. El poate fi taiat doar in SUA. Va fi asa numai in masura in care americanii vor intelege ca mitul, ca orice mit, nu este un adevar si ca perpetuarea lui contravine intereselor americane.
Cat despre UE, lucrurile sunt si mai complicate. Pe de o parte, nu numai ca Romania se gaseste intr-un raport defavorabil de forte cu protagonistii UE dar acestia au mult mai putine motive decat SUA sa vada in Romania un partener util spre indispensabil la frontiera estica a uniunii.
Germania, Franta si Italia dar si Spania si Marea Britanie nu au nevoie de Romania pentru a se intelege cu Rusia si a conveni asupra unei arhitecturi de securitate la nivel continental.
Dimpotriva, pentru ele ar fi mai potrivit ca romanii sa fie doar un obiect al istoriei plasat intr-o „tara a nimanui” care separa Europa germana de Asia rusa.
Pe de alta parte, sub aspect formal Romania este membru al aliantelor occidentale si in special al UE, in interiorul carora are o serie de drepturi precise cu garantiile juridice aferente.
Din aceasta perspectiva euro-scepticismul si decuplarea de UE in favoarea unor formule alternative situate mai la est, nu trebuie sa reprezinte decat ultimul recurs.
Pana la a se ajunge acolo, guvernul roman trebuie sa lanseze o strategie menita a reafirma si promova drepturile Romaniei ca stat membru, asa cum rezulta ele din tratate, precum si a mari influenta sa politica si economica in cadrul UE.
Pe o astfel de baza se va putea actiona eficient pentru revenirea la proiectul Europei politice de tip federalizare sa functioneze in folosul tuturor membrilor sai.
Ce sanse sunt ca asemenea schimbari de curs istoric sa se produca? Foarte putine! In aceste conditii nu se poate trage decit o singura concluzie: Romania este in pericol! Poate cel mai mare din istoria sa.
Adrian Severin
Sursa: www.ziuanews.ro
Gabriele Kuby
Între 3 şi 6 noiembrie 2014, sociologul german Gabriele Kuby a venit în România pentru a-şi promova carte proaspăt lansată, Revoluţia sexuală globală: Distrugerea libertăţi în numele libertăţii, printr-o serie de conferinţe susţinute la Iaşi, Bacău, Constanţa şi Bucureşti. Stiripentruviata.ro a avut privilegiul unui interviu în exclusivitate cu această autoare catolică şi mamă a trei copii.
Cartea dumneavoastră despre revoluţia sexuală a fost caracterizată în Germania de către unii cititori drept „un şoc”. Ce anume este atât de şocant în ea?
[indeed-social-locker sm_list=’fb,tw,go1,li’ sm_template=’ism_template_2′ sm_list_align=’horizontal’ sm_display_counts=’false’ sm_display_full_name=’true’ locker_template=6 sm_d_text='<h2>Acest continut este blocat<br></h2><p>Distribuie aceasta pagina pentru a o debloca!</p>’ reset_locker=1 locker_reset_after=30 locker_reset_type=’days’ ism_overlock=’default’ ]
Pentru majoritatea oamenilor este un şoc, deoarece prezintă întregul tablou al revoluţiei sexuale globale care are loc la ora actuală. Majoritatea oamenilor văd că nu mai avem valori stabile, că nu mai avem familii stabile, că homosexualitatea este prezentă pretutindeni, dar nu văd ce se ascunde în spatele acestor lucruri. În cartea mea sper că am reuşit să ofer o imagine completă a revoluţiei sexuale globale. Aceasta se ascunde în spatele conceptului de gen, despre care majoritatea oamenilor nu ştiu ce este. În conceptul de gen se ascunde sămânţa de-reglementării tuturor standardelor sexuale. Aceasta se întâmplă în toate ţările occidentale şi se extinde în toată lumea.
Unii ar putea să vă râdă în nas, reproşându-vă că vă place teoria conspiraţiei.
Am 18 pagini de surse care argumentează ceea ce spun. Sunt conştientă că scriu împotriva curentului. Mă aflu acum aici, într-o ţară care până în 1989 a fost sub dictatură comunistă, deci voi ştiţi mai multe decât mine despre rezistenţă, despre propaganda oficială, despre a impune lucruri societăţii.
Puteţi face o comparaţie între felul în care comunismul a afectat familia şi felul în care o afectează feminismul anti-familie şi ideologia de gen? Vorbiţi-ne puţin, vă rugăm, despre noul totalitarism, care promite, cum au făcut toate regimurile totalitare, fericirea şi libertatea.
Aceste ideologii au multe în comun, cu toate că aceasta nu este vizibil imediat. Ambele sunt împotriva familiei, ambele fac foarte dificilă – dacă nu imposibilă – sarcina părinţilor de a-şi educa propriii copii, de a-i ţine într-o zonă în care oamenii se dezvoltă puternici, având o identitatea puternică prin intermediul familiei. Dictaturile totalitare luptă împotriva acestui lucru. Ideologia de gen, sau genderismul, face exact aceasta, doar că într-un fel mult mai subversiv. Nu este vorba de o presiune pe care să o detectăm imediat, ci ne este „vândută” sub pretextul libertăţii. Subtitlul cărţii mele este „Distrugerea libertăţii în numele libertăţii”. Şi cred că mai există o asemănare pe care trebuie să o detectăm. Pentru toate regimurile totalitare, nu numai pentru comunişti, ci şi pentru nazişti, Biserica este întotdeauna cel mai mare duşman. Dictaturile au distrus biserici, le-au dărâmat, au ucis preoţi şi episcopi, i-au închis şi i-au torturat şi aşa mai departe. Naziştii au făcut asta, comuniştii au făcut asta. Această nouă mişcare nu torturează încă, dar începe să trimită oamenii la închisoare – se întâmplă deja – şi luptă pe faţă împotriva Bisericii Catolice, de exemplu, împotriva reprezentării acesteia la Naţiunile Unite şi în instituţiile Uniunii Europene. Aceasta este principalul lor duşman.
Există asemănări cu regimurile totalitare. Deşi acum pare a se promova libertatea, toleranţa, anti-discriminarea şi alte asemenea vorbe, acestea sunt de fapt găunoase şi sunt în realitate folosite pentru a răsturna valorile şi a induce oamenii în eroare, manipulându-le mintea – aşadar iată că sunt destule asemănări cu ideologiile totalitare. O altă asemănare stă în faptul că se încearcă să li se refuze părinţilor puterea de decizie cu privire la copiii lor (n.r.: şi educaţia acestora). Vor să distrugă familia, să dezrădăcineze oamenii, să le distrugă identitatea, iar această distrugere merge mai profund ca niciodată.
Am avut marele privilegiu şi onoarea şi ocazia să îl vizitez pe Papa Benedict al XVI-lea anul acesta. El numeşte ceea ce se întâmplă o „revoluţie antropologică”. Vorbeşte despre profundul neadevăr al acestei ideologii. În timpul acelei vizite private, mi-a spus: „Anticrist ajunge acum mai adânc ca niciodată în inima omului”. Ca fiinţe umane, noi am schimbat rădăcina propriei umanităţi, care se găseşte acum sub atacul unei ideologii ce spune că nu există bărbaţi şi femei. Ne propunem disoluţia identităţii bărbatului şi a identităţii femeii. Se mai spune că orice orientare sexuală este bună şi trebuie respectată, tolerată. Şi, dacă nu ne declarăm de acord cu ea, suntem puşi la zid ca „homofobi” care discriminează.
Deja se pregătesc legi care vor trimite oamenii la închisoare şi li se vor aplica amenzi foarte mari dacă îşi exprimă părerea că nu este bine.
Dacă Revoluţia Sexuală îşi propune să elimine toate diferenţele dintre bărbat şi femeie, de ce insistă azi atât pentru drepturi speciale acordate femeilor? Cu alte cuvinte, de ce să luptăm pentru drepturile femeii, dacă identitatea sexuală devine ceva fluid şi superfluu, fără nicio legătură cu determinările anatomice, transformându-se doar într-o chestiune de alegere subiectivă, personală?
Exact. Este una din multele contradicţii interne ale acestei ideologii . Judith Butler, a cărei carte, Gender trouble. Subversion of Identity (Probleme de gen. Subversiunea identităţii), a stat la baza acestei ideologii, furnizându-i concepte şi limbaj, era conştientă de această contradicţie. Şi alţi profesori specializaţi în studii de gen au sesizat-o şi cred că putem spune fără să greşim prea mult că problema femeii este folosită doar ca un fel de sprijin. Se pretinde că se luptă pentru femei, dar în realitate se distruge identitatea de gen, iar toată această luptă pentru drepturile omului se va prăbuşi în momentul în care femeia va avea aceeaşi putere cu bărbatul – ceea ce se şi întâmplă acum.
Ce se va întâmpla cu bărbatul şi femeia în eventualitatea în care Revoluţia Sexuală învinge şi vom avea o societatea bazată pe preceptele acesteia?
Deja sunt multe semne. Dacă se continuă astfel, nu e semn bun: familiile sunt distruse, căsătoria este distrusă. Nu femeile, ci anumite organizaţii pentru femei şi organizaţii europene lansează tot felul de mesaje care spun că toate femeile sunt nişte victime, iar toţi bărbaţii se comportă ca violatori şi prădători sexuali faţă de femei. Consecinţa este că bărbaţii îşi pierd interesul de a mai deveni taţi, iar femeile îşi pierd interesul de a mai deveni mame. Aceasta se oglindeşte cu claritate în criza demografică prin care trecem. Foarte curând, aceasta va conduce la probleme foarte grave în societate, chiar şi în bogata noastră Germanie. Deoarece sistemele noastre de asigurări sociale nu vor putea menţine standardele cu care ne-am obişnuit. Aceste standarde încă mai permit menţinerea păcii. Oamenii obţin încă banii care le trebuie. Odată ce aceasta va cădea – ceea ce se va întâmpla foarte curând, deoarece nu mai avem copii care să intre pe piaţa muncii şi să plătească taxe şi contribuţii sociale – sistemul social nu va mai putea funcţiona şi vom intra într-o zonă în care brutalitatea şi violenţa vor deveni omniprezente în societate. A început deja: la Paris, la Londra, am văzut deja părţi din oraş în flăcări. Şi vom mai vedea. La voi în ţară e multă sărăcie. Dar aceasta începe să apară şi în unele zone din Germania. Şi, când sistemul economic nu va mai permite bunăstarea materială de până acum, cred că se va mai întâmpla ceva: vom fi prea plini de griji pentru a ne mai preocupa de probleme precum homosexualitatea şi schimbarea de gen sau alte astfel de nebunii.
De altfel, acestea sunt nişte probleme care ţin de numai 1,6% din populaţie (nu 3%, nu 5%, nici 10%, ci doar 1,6% s-au declarat homosexuali într-un studiu oficial al Centrului pentru Controlul Bolilor din SUA). Din acest procent de 1,6% din populaţie, doar 2-3% sunt interesaţi de parteneriate civile. De ce? Fiindcă duc o viaţă promiscuă. Acesta este stilul lor de viaţă. Să privim societatea, gândindu-ne la generaţiile viitoare. Ce fac acum? De ce schimbă sistemul de valori şi întregul sistem legal pentru o minoritate dintr-o minoritate, care nici măcar nu ajunge la 1% din populaţie?
Unii nu înţeleg ce este atât de rău să le vorbeşti copiilor despre sex la şcoală. Ce le-aţi spune acestora?
Un copil sexualizat îşi pierde copilăria. Copilăria este prin definiţie o zonă în care copilul poate creşte şi se poate juca…Copilăria este asexuală. Iar familia are nevoie de o zonă nesexualizată. Sexul are loc între părinţi şi nicăieri altundeva în familie. Dacă această regulă cade, cade şi copilăria. Este de neimaginat ce se întâmplă în şcolile americane şi germane, în toate ţările occidentale. Dacă copii sunt obligaţi la şcoală să vorbească despre sexualitate, ceea ce se întâmplă deja, dacă se uită la desenele din manuale, care sunt obscene şi pornografice, îşi pierd simţul ruşinii. Aceasta este foarte necesar pentru orice om, absolut necesar! Chiar şi Sigmund Freud a spus că, dacă distrugi simţul ruşinii, nu mai poţi educa oamenii.
Dacă ne împingem copiii în experienţe sexuale precoce, începând de la grădiniţă, dacă îi învăţăm contracepţia la şcoală şi îi pregătim pentru „prima dată”, tinerii, înainte de a se maturiza suficient încât să aibă drept de vot, vor avea o mulţime de experienţe dureroase. Şi vor începe să se îndoiască şi să-şi piardă capacitatea de a se mai ataşa de altă persoană. Ataşamentul este necesar pentru căsătorie, pentru familie. Dacă ai suferit mult înainte să împlineşti 18 sau chiar 20 de ani, îţi pierzi acest ideal: „Da, vreau să îmi găsesc pe cineva. Da, vreau să am o familie”. Pierzi acest lucru. Nu mai îndrăzneşti, nu mai crezi în asta. Aşadar, le distrugem abilitatea de a-şi întemeia o familie, ceea ce intră în contradicţie cu însăşi dorinţa tinerilor. Toate anchetele şi sondajele arată că tinerii au ca ideal de viaţă întemeierea unei familii. Iar generaţia noastră are datoria să îi facă capabili interior şi din punct de vedere psihologic pentru a forma o familie şi a-şi folosi sexualitatea în mod corect. În plus, bolile cu transmitere sexuală au explodat pretutindeni şi îi fac pe oameni infertili. Şi practicile homosexuale sunt asociate cu riscuri mari de sănătate. Ar trebui să prevenim tânăra generaţie în legătură cu riscurile, dar nu ni se permite, în timp ce cupluri homosexuale sunt invitate în şcoli (n.r.: să vorbească despre viaţa lor).
În ce măsură sunt instituţiile europene abilitate să pună în aplicare politicii bazate pe ideologia de gen?
Instituţiile europene susţin sută la sută această ideologie. UE şi ONU fac tot ce le stă în putinţă pentru a submina familia şi sistemul nostru de valori. Şi numesc această acţiune „drepturile omului”: promovarea agresivă a căsătoriei homosexuale în toate ţările, promovarea agresivă a ideologiei de gen ca politică de stat, promovarea obligativităţii ca femeile să aibă asigurate un procent din toate locurile de pe piaţa muncii şi din alte poziţii-cheie, promovarea preluării de către stat a îngrijirii copiilor mici la creşă. Pot face aceasta şi chiar o fac. Dacă pot? Da, pot. Sunt foarte puternice aceste instituţii. Iar în spatele lor se ascund forţe politice şi economice. Dar vestea bună este că apare şi rezistenţa politică: în Franţa, în Lituania, unde a fost interzisă propaganda prohomosexualitate în şcoli, în Ungaria, unde au acum Constituţie creştină, în Croaţia, unde a fost organizat un referendum care să consfinţească faptul că numai un bărbat şi o femeie se pot căsători, şi în Slovacia la fel. Astfel că în Parlamentul European se construieşte o rezistenţă. Se întâmplă lucruri. Oamenii încep să se trezească.
Fac şi eu ce pot cu această carte. Reuşeşte să trezească multă lume cartea mea. Trebuie ca, la toate nivelurile societăţii, să ne unim forţele şi să intrăm în luptă cu motoarele turate la maximum, pentru a spune: „Nu!”
Ce sfaturi aveţi pentru românii şi în general pentru toţi oamenii care vor să-şi păstreze familia şi identitatea neştirbite?
În primul rând, nu mai gândiţi că sunteţi în urmă. Nu vă mai gândiţi că lucrurile bune vin din vest – în realitate este adevărat exact opusul. De fapt, din vest vin lucruri realmente malefice. Am auzit o ştire azi. Nişte ONG-uri din România au declarat că ţara voastră trebuie să prindă din urmă (n.r.: trenul educaţiei sexuale din Occident). Puteţi fi foarte fericiţi că această distrugere nu a avut încă loc în ţara voastră. Şi ar trebui să vă mobilizaţi în toată ţara în orice coaliţie posibilă, cu oricine, inclusiv de peste graniţe, şi cu oricine din interiorul ţării care poate lupta împotriva acestui lucru. Vor să ajungă la copiii voştri! Îi vor sexualiza, iar sexualizarea copiilor va prăbuşi civilizaţia. Fiindcă va prăbuşi mai întâi familia. Aceasta este rădăcina. Aşa că trebuie să faceţi tot ce puteţi. Şi puteţi fi fericiţi că dictatura comunistă v-a protejat de revoluţia sexuală care a început în Occident în 1968. Încă mai aveţi un sistem de valori conservatoare. Încă mulţi oameni mai cred că familia (n.r.: naturală) este bună, că homosexualitatea nu este corectă. Aşa că răspândiţi vestea că nu sunteţi deloc înapoiaţi. Ba dimpotrivă. Puteţi fi fericiţi că aceste lucruri încă nu s-au întâmplat. Fiindcă are loc distrugerea societăţii, iar Uniunea Europeană este purtător de stindard în acest sens.
(Gabriele Kuby)
Sursa: ortodoxiatinerilor.ro
[/indeed-social-locker]
Întâmplător au fost descoperite manuscrisele de la Marea Moartă. Un beduin pe numele palestinian Muhamad el Dib, în primăvara anului 1947, căutându-și caprele rătăcite pe faleza de nord a Mării Moarte, aruncă întâmplător o piatră într-o grotă.
.
Un zgomot de cioburi sparte se aude din grotă și îi stârnește curiozitatea. Se strecoară în grotă și găsește într-un vas trei suluri din piele de capră, ascunse într-un vas. Neștiind ce să facă cu ele le predă unui anticar. Anticarul constată că scrierile sunt în limba siriacă și le predă mănăstirii siriace Sfântul Marcu.
.
După o perioadă de timp aceste manuscrise ajung la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Specialiștii au studiat aceste manuscrise și constată că ele datează din secolul I î. Hr. Constatându-se importanța acestor manuscrise, în 1952, este deschis un șantier arheologic în acea grotă. Au fost descoperite peste 40000 de astfel de documente.
.
O parte din aceste documente se regăsesc în cărțile Vechiului Testament. Reprezentanții bisericii refuză să vorbească despre acest lucru. Cum a fost posibil ca aceste documente să se regăsească în scrierile biblice, dacă ele au fost descoperite în 1947, cu mult după scrierea Biblie?
.
Manuscrisele sunt scrise în opt limbi și dialecte. Semnificația textelor a creat o polemică internațională. În texte se vorbește despre un aşa-numit Învățător al Dreptății și faptele sale. Vă reamintesc faptul că aceste documente datează cu 100 de ani, înainte ca Christos să se nască. Totuși, există o similitudine între viața Învățătorului din aceste manuscrise și viața lui Iisus, care se va naște peste o sută de ani.
.
Manuscrisele au fost descoperite într-o grotă, pe malul vestic al Mării Moarte, zonă care este disputată între Palestina și Israel. În aceste documente a fost descoperit și un calendar, cu 364 de zile, 12 luni cu 30 de zile fiecare lună.
.
Paul Hutchins, cercetător, susține faptul că telescopul Hubble confirmă vechile referiri la Univers, care sunt scrise în manuscrisele de la Marea Moartă.
.
Isaia, în aceste documente face profeții despre cunoașterea Universului. El îndeamnă omenirea să descopere și să cunoască Universul. El vorbește despre o galaxie care prezintă o energie de neimaginat și care trebuie descoperită.
.
Biserica păstrează distanță și tăcere față de descoperirea acestor documente.
Sunt aceste documente proba că ele stau la baza scrierii Bibliei?
.
Cine era acel Învățător, la care se face referire în aceste documente și care are aceeași misiune cu cea a lui Iisus? Ne-am obișnuit ca Vaticanul să păstreze tăcerea sau să țină secret documente de o importanță vitală pentru omenire. Vorbim mai jos despre Fatima și despre cele trei secrete pe care Fecioara Maria le-a spus, celor trei copii din Portugalia. Este un subiect controversat, pe care Vaticanul a încercat să-l țină departe de ochii publicului.
.
În 13 iulie 1917, Fecioara Maria a spus trei secrete, celor trei copii păstori din Portugalia. Lucia, unul dintre copii, a scris aceste mesaje, la îndemnul reprezentanților Vaticanului, dar ele au fost date publicității parțial, trunchiat, de către reprezentanții Vaticanului.
.
Începând cu 1960, cele două secrete au fost făcute publice. În prima scrisoare a Luciei sunt descrieri ale iadului. În cea de a doua scrisoare se face referire la cel de al doilea Război Mondial și implicațiile Papei în acel război. Vă reamintesc faptul că Vaticanul a fost implicat în acel război, având uneori o poziție duală, față de Puterile Centrale și de Antanta. Cea de a trei scrisoare a fost dată publicității, tocmai în anul 2000 și doar parțial.
.
Este descrisă Apocalipsa ce va urma. Orașe în flăcări, cadavre. Este înfricoșător faptul că Sfântul Părinte, l-a care se face referire în această scrisoare, moare. Când se va întâmpla acest lucru și care Sfânt Părinte va muri?
.
sursa: www.efemeride.ro
Hildegard von Bingen
Decăderea creştinismului, Planeta X şi subjugarea Antihristului
De-a lungul timpului au existat numeroși oameni care au avut numeroase viziuni despre viitor. Acești profeți au rămas în cărțile de istorie drept oameni neînțeleși sau chiar cei excluși de societate. Printre aceștia se numără Nostradamus, mama Shipton, Edgar Cayce și mulți alți vizionari.
În materialul următor, am ales să vă prezentăm un alt profet, mai puțin cunoscut în țara noastră, Hildegard von Bingen. Sf Hildegard, o călugăriţă a secolului 12, desi este cunoscuta pentru contribuţiile ei in muzică şi literatură, este cunoscută şi pentru prezicerile pe care le-a făcut – deşi au fost multe.
Hildegard s-a născut în 1098 în Bockelheimm în Germania și încă de la vârsta de 8 ani a luat contactul cu Biserica. Toată viața sa și-a petrecut-o în slujba lui Dumnezeu și datorită acestui fapt a fost recompensată cu diverse viziuni despre viitor. Acestea erau notate într-un jurnal, care a fost ţinut secret o vreme îndelungată. Atunci când călugăriţa s-a hotărât să le facă publice le spunea apropiaţilor săi că : “până la vârsta de 15 ani am avut cele mai multe dintre viziuni, dar nu aveam curaj să vorbesc despre ele”.
Interesant este faptul că la vârsta de 40 de ani a primit un ordin spiritual pentru a-şi face publice viziunile. Hildegard nu a spus niciodată de unde provenise acest ordin, dar este lesne de înţeles că provenise de la cel care îi provoca aceste viziuni.
Sfânta a hotărât astfel că trebuie să-şi înşire viziunile într-o carte pe care a intitulat-o “Scivias”. Aici putem găsi cele mai sumbre viziuni asupra viitorului omenirii, printre care şi cele care descriu cu lux de amănunte decăderea Bisericii, naşterea şi expansiunea Antihristului sau chiar războaie care nimicesc milioane de vieţi.
Hildegard von Bingen
Decăderea creştinismului
“În viitorul îndepărtat, va veni o vreme în care oamenii vor renunţa în a mai crede în Dumnezeu şi astfel Biserica se va confrunta cu declinul”. Această profeţie se referă la timpurile noastre când oamenii au din ce în ce mai multe îndoieli cu privire la Creator. Aceste îndoieli sunt induse în mod voluntar de către o forţă negativă, care doreşte cu ardoare să pună mâna pe Pământ, indiferent de consecinţe. Antihristul se va naşte şi va predica învăţăturile sale în aşa fel încât să distrugă calea cea dreaptă pe care trebuia s-o urmeze omenirea.
Cometa devastatoare
O altă viziune interesantă se referă la sosirea unei comete. Hildegard scria cu aproximativ 1000 de ani în urmă că nu cu mult înainte de sosirea acestei comete omenirea se va confrunta cu o perioadă de foamete. Vor exista numeroase zone de pe glob în care mâncarea va fi considerată un lux şi atunci când problemele vor fi cele mai mari, o cometă uriaşă se va apropia foarte mult de Terra. Aceasta va provoca numeroase cutremure, tsunami, dar şi boli dintre cele mai ciudate.
Specialiştii care au analizat această viziune susţin că Hildegard se referea nu la o cometă, ci la o planetă care se îndreaptă spre Terra. Această planetă se regăseşte în cultura mai multor civilizaţii antice şi este numită Planeta X.
hildegard-of-bingen-a-saint-for-our-times
Antihristul va pune stăpânire pe omenire
Imediat după ce dramele cometei vor zdruncina omenirea, o altă problemă majoră se va naşte pe Terra. ANtihristul va pune stăpânire pe întreaga omenire şi haosul va fi cuvântul de ordine. “Fiul pierzaniei va fi o fiară sălbatică, care îi va ucide pe cei ce nu cred în el şi care se uneşte cu regii, preoţii falşi şi cei bogaţi”. Antihristul va fi născut dintr-o femeie, care încă din copilărie va avea cunoştinţe despre ocultism şi va alege să se alăture răului. Fiul său va fi crescut în acest spirit şi cu ajutorul forţelor răului va reuşi să-şi impună viziunea în sufletele oamenilor.
Aceste trei viziuni, cele mai importante poate, sunt cele care au ridicat numeroase întrebări cu privire la viitorul omenirii. Dacă ele se vor arăta a fi adevărate în cele din urmă, atunci putem recunoaşte că civilizaţiile antice au avut dreptate cu privire informaţiile pe care le-au lăsat moştenire despre trecutul îndepărtat, dar şi despre viitorul care pare extrem de sumbru.
st hildegard of bingen
sursa: internet
Planeta X sau Nibiru?
Şefii de stat din lume ştiu încă din 2003 de existenţa planetei X, secret dezvăluit de George Bush! Isteria “Nibiru din 2012″ a fost o manipulare grosolană! Planeta X va produce dezastre Pământului în anii următori!
.
În mai 2003, şefii de stat din întreaga lume au fost invitaţi de către preşedintele George Bush pentru a discuta, chipurile, despre războiul din Iraq. Mulţi şefi de stat au ieşit însă cu chipurile răvăşite de la acea întâlnire. Ceea ce înseamnă că acolo s-a discutat altceva… un aspect devastator pentru întreaga omenire. Există indicii că acolo preşedintele american le-a spus o informaţie strict secretă, care trebuia să rămână doar pentru elite: şi anume că în interiorul sistemului nostru solar se află o planetă necunoscută, masivă, descoperită cu 10 ani înainte, şi care va provoca daune Pământului, dar pericolul cel mai mare ar fi acela ca publicul să ştie acest lucru, creându-se o panică de nedescris. Prin urmare, toţi din conducerea lumii (fără excepţie) trebuie să-şi ţină gura închisă.
Articol: Planeta X sau Nibiru?
.
Tot atunci, în 2003, s-a pregătit cea mai mare manipulare din istoria omenirii: s-a creat o poveste cu anul 2012, calendarul mayaş şi planeta Nibiru. Această poveste a fost extrem de promovată de mass-media şi televiziuni, dar nu în mod serios, ci ca un fel de “ciudăţenie” sau “can-can”. Din păcate, site-urile de conspiraţii (printre care şi eu, trebuie să recunosc… cel puţin la început) au căzut în capcană şi a început să vorbească serios că în anul 2012 se va apropia de noi planeta Nibiru, care va produce dezastre uluitoare pe Pământ. Bineînţeles că în decembrie 2012 nu s-a produs nimic, şi atunci multă lume şi-a dat seama că totul este doar o farsă, o manipulare.
.
Însă, planeta X, planeta necunoscută, chiar există, iar acum, oricine ar vorbi de ea ca despre un lucru adevărat va fi luat în derâdere. Despre ea a vorbit chiar cotidianul “Washington Post” în 1983, probabil că dintr-o greşeală, căci ştirea n-ar fi trebuit să ajungă niciodată în mass-media. Reproduc încă o dată ştirea de atunci, despre care am scris în ianuarie 2010:
.
Un corp ceresc mare, la fel de mare ca şi planeta-gigant Jupiter şi destul de aproape de Pământ, ce ar face parte din sistemul nostru solar, a fost descoperit în direcţia constelaţiei Orion, de către un telescop astronomic în infraroşu montat pe un satelit aparţinând SUA (IRAS).
.
Obiectul este unul misterios, astronomii neştiind dacă este vorba de o planetă, de o cometă gigantă, de o “protostea” care n-a reuşit să devină o stea, de o galaxie aflată în formare sau de de o galaxie învăluită în praf, astfel încât lumina nu poate să treacă dincolo de ea.
.
“Tot ce vă pot spune este că nu ştiu ce reprezintă”, a declarat Dr. Gerry Neugenbauer, astronomul-şef al Laboratorului California’s Jet Propulsion şi directorul Institutului Californian de Tehnologie.
Articol: Planeta X sau Nibiru?
.
Cea mai fascinantă explicaţie al obiectului ceresc misterios o reprezintă faptul că el ar reprezenta o planetă gigantică de gaz, la fel de mare ca şi Jupiter, aflată la o distanţă de 538 de unităţi astronomice (1 unitate astronomică = distanţa dintre Pământ şi Soare) faţă de Pământ. Această înseamnă că acest corp ceresc este cel mai apropiat obiect de Pământ, dincolo de planeta Pluto. “Dacă într-adevăr este atât de aproape, atunci el face parte din sistemul nostru solar”, a declarat Dr. James Houck, de la Centrul Universitar Cornell pentru Radiofizică şi Cercetare Spaţială, membru al echipei IRAS. “Dacă este atât de aproape, nu ştiu cum astronomii au putea-o s-o clasifice”, a mai declarat el.
.
Corpul misterios a fost observat de două ori. Prima observaţie a fost făcută atunci când satelitul a putut să observe cele mai reci corpuri din cer. Cea de a doua observaţie a fost realizată la 6 luni după prima, şi s-a observat că acest corp ceresc misterios nu s-a mutat din locul său din constelaţia Orion. “Aceasta sugerează faptul că nu poate fi o cometă, pentru că ar fi prea mare, iar ea s-ar fi mişcat”, a mai spus Houck.
Indiferent ce-ar fi, Houck spune că acest corp misterios are sub 40 de grade sub limita de “zero absolut”, adică 459 de grade Fahrenheit. Atunci când a fost observat prima dată, s-a speculat faptul că el s-ar putea îndrepta spre Pământ.
.
Acum, întrebarea care se pune e următoarea: de ce nu vorbesc astronomii despre această planetă dacă ea există? De ce nu vorbesc observatoarele astronomice din întreaga lume despre ea? Evident, se încearcă o muşamalizare. În primul rând, multe din observatoarele astronomice performante ale lumii sunt finanţate de guverne şi probabil că se dau ordine directe şefilor de la observatoare să nu vorbească nimic publicului despre planeta X. În al doilea rând, există informaţii cărora planeta X poate fi vizualizată cel mai bine din Antarctica, datorită poziţiei sale orbitale şi nu din alte părţi ale globului.
Planeta X sau Nibiru?
Nu în ultimul rând, astronomii care au îndrăznit să vorbească despre existenţa planetei X şi să ofere date concrete au fost scoşi din scenă de Oculta Mondială aici i-am putea numi pe Richard Crowe, John Huchra, Brian G. Marsden, Dr.Rodney Davis Marks, Eugene Shoemaker, Robert Harrington… sunt doar câţiva dintre astronomii care au murit suspect de-a lungul timpului. Robert Harrington este adevăratul descoperitor al planetei X, fiind astronomul-şef al Observatorului Marinei Americane. Folosind un telescop de 8 inch în Black Birch, Noua Zeelandă, unul din puţinele locuri de pe Pământ de unde poate fi observată planeta X, Harrington a calculat că aceasta se apropie de jos, la un unghi ecliptic de 40 de grade, la 16 miliarde distanţă de Pământ, cam de 3 ori distanţa dintre Pământ şi Pluto. Dr. Harrington a dovedit astfel că planeta X se află la în interiorul sistemului solar.
.
În ultima perioadă, o serie de erupţii vulcanice sau tentative de erupţii au avut loc în întreaga lume (vezi vulcanii Cerro Negro şi Chiles din Columbia – ştirea o găsiţi pe site-ul colombiareports.co sau Turrialba din Costa Rica – vezi ştirea de pe bbc.com). De asemenea, schimbarea poziţiei polilor magnetici ai Pământului se datorează tot existenţei planetei X în sistemul nostru solar:
.
“O nouă inversare a polilor magnetici ai Pământului ar putea să se producă într-un viitor nu foarte îndepărtat, arată o analiză a datelor privind câmpul magnetic terestru, de Agenția Spațială Europene (ESA). Aceeaşi concluzie reiese inclusiv din examinarea unor straturi de sedimente aflate la poalele Munților Apenini, în Italia, relatează publicaţia Live Science”. (sursa: incomemagazine.ro).
.
Am informaţii că preşedintele Obama ar fi dorit să recunoască public existenţa planetei X încă din 7 iunie 2013, la întâlnirea sa cu preşedintele chinez, Xi Jinping, dar au existat presiuni imense din partea sa să nu o facă. Însă acest moment nu mai poate fi amânat…
Articol: Planeta X sau Nibiru?
.
sursa: internet
|
Din cind in cind arheologii fac descoperiri uluitoare, care dezvaluie faptul ca una sau alta dintre civilizatiile stravechi foloseau uzual instrumente sau tehnologii „inventate” in secolul XX. Iata cateva artefacte care, conform cronologiei unanim acceptate, nu ar fi avut cum sa existe.
1. COMPUTERUL ANTIKYTHERA, un procesor de 2.085 de ani
In anul 1900, resturile unui bizar instrument mecanic au fost recuperate de pe epava unei corabii antice, esuata la cativa kilometri de insula Creta. Artefactul consta intr-un complicat sistem de roti de bronz (trei s-au pastrat pana astazi) si cadrane de sticla fixate intr-un cadru de lemn. Analiza cu raze X a relevat faptul ca instrumentul fusese creat in anul 80 i.Hr., iar reconstituirea sa i-a dezvaluit functionalitatea – aceea de veritabil „computer” astronomic, care putea indica, in functie de ora si de zi, pozitia exacta a Soarelui, a Lunii si a tuturor planetelor din sistemul solar. Desi se stie ca grecii erau buni astronomi, nici o informatie de ordin istoric pastrata de la ei nu semnaleaza existenta unei masinarii atat de sofisticate.
2. AVIONUL EGIPTEAN, un Concorde la anul 200 i.Hr.
In anul 1898, intr-un mormant din Saqqara , Egipt, un explorator descoperea o ciudata macheta din lemn a unui obiect cu aripi. Cum la acea vreme avionul nu fusese inventat, cercetatorii au considerat artefactul drept reprezentarea unei pasari si l-au facut „uitat” intr-un muzeu din Cairo . In 1972, arheologul Kalil Messiha a dat intamplator peste macheta si a ramas socat de formele sale aerodinamice si de curbura aripilor, identica celei a unui avion Concorde. In plus, Messiha a facut legatura intre aceasta macheta si mai multe schite ciudate descoperite tot la Saqqara, ajungand la concluzia ca egiptenii planuiau, inca din secolul al II-lea i.Hr., construirea unui obiect zburator.
3. CRANIUL MITCHELL-HEDGES, sculptura maiasa cu laser
Acest craniu de cristal a fost modelat de maiasi in urma cu aproximativ 1.000 de ani. Analize complexe, efectuate de catre cercetatorii de la laboratoarele Hewlett Packard din California, arata ca artefactul a fost cioplit cu mare migala in sensul invers al axei naturale a cristalului – operatie imposibil de realizat fara ajutorul razelor laser. In plus, craniul are proprietati optice uluitoare, lumina focalizandu- se dinspre ceafa catre orbite. Unui sculptor din ziua de azi i-ar fi imposibil sa creeze acest efect in lipsa realizarii prealabile a unui model 3D al sculpturii, pe care sa-l urmeze, apoi, la micrometru, in manopera.
4. CIOCANUL LONDONEZ, unealta de dinaintea istoriei
Acest ciocan din fier cu coada de lemn a fost descoperit de o echipa de arheologii americani si britanici in 1936, pe un santier arheologic de la marginea Londrei (Kimball County, Nebraska, SUA). Unealta era incastrata intr-o roca veche de 400 de milioane de ani, iar testele efectuate asupra sa au relevat faptul ca a fost faurita in urma cu 500 de milioane de ani. De mentionat ca fierul ciocanului este mult mai pur decat oricare alt fier produs prin tehnologiile moderne.
5. HARTA LUI PIRI RE’IS, Pamantul turcului
Piri Re’is a fost un marinar turc care, in 1513, a desenat o harta a Africii, a Americilor si a Antarcticii. In 1929, cand a fost regasita, harta turcului a facut mare valva: oficial, Antarctica fusese descoperita abia in 1818. Ceea ce este si mai bizar la aceasta harta este faptul ca Piri Re’is – dupa cum dovedesc reconstituiri de ultima ora – a cartografiat fidel Antarctica asa cum arata aceasta inainte de a fi acoperita de zapada. Mai precis, in urma cu 6.000 de ani.
6. DESENELE DE LA NAZCA, un balon cu indieni, acum 2.000 de ani
Desenele au fost descoperite in anul 1930, cand aviatia SUA a inaugurat doua linii comerciale care survolau pampa peruana. Se pare ca acestea au fost realizate in perioada de inflorire a civilizatiei Nazca (300 i.Hr. – 600 d.Hr). Acoperind o suprafata de 450 de kilometri patrati, desenele de la Nazca infatiseaza diverse plante si animale. Cele mai mari reprezentari ajung la 200 de metri lungime. Printre acestea, apar si unele figuri ciudate, numite de cercetatori geoglife. In vreme ce comunitatea stiintifica este rezervata in privinta utilizarii geoglifelor, unii entuziasti afirma ca ele ar fi harti astronomice sau puncte de reper pentru OZN-uri (teorie speculata si in filmul „Semne” din 2002). Indiferent la ce au folosit, desenele de la Nazca n-ar fi putut fi realizate decat printr-o coordonare venita de foarte sus, cel mai probabil din balon (care, la vremea respectiva, evident, nu era „inventat”). 7. ORASUL NAN MADOL, misterioasa asezarea de pe reciful de corali
Datarea cu carbon-14 arata ca orasul Nan Madol a fost construit intre anii 200 i.Hr.- 800 d.Hr., pe un recif de corali din Micronezia, din aproximativ 250 milioane de tone de blocuri bazaltice. Asezarea se intindea pe o suprafata de aproximativ 18 kilometri patrati si era formata din peste 100 de insulite artificiale unite prin viaducte. Nimeni nu poate explica felul cum au fost transportate acolo blocurile de bazalt si nici cum a fost construit orasul. Pentru ridicarea lui Nan Madol, azi ar fi nevoie de zeci de macarale gigantice.
8. ZIDURILE SACSAYHUAMAN, precizie incasa de secol XX
3 ziduri concentrice, lungi de 360 de metri si inalte de sase, au fost construite, in secolul al XVI-lea, in jurul fortaretei incase Sacsayhuaman din Cuzco , Peru . Ele au fost ridicate din imensi bolovani de calcar, cantarind aproximativ 300 de tone fiecare. Incasii nu au folosit mortar pentru a fixa bolovanii, dar acestia sunt atat de bine asezati unul peste altul, incat nu se poate strecura intre ei nici macar o lama de cutit. Cum au reusit incasii sa construiasca un asemenea ansamblu cu tehnologiile secolului al XVI-lea ramane un mister.
Un lucru care ar putea explica toate aceste enigme, plus multe altele (ex. piramidele, civilizatia Maya, etc) este faptul ca cele mai vechi fosile hominide au fost descoperite in anul 2002, in Ciad. Specia, datand de acum aproximativ 6-7 milioane de ani, a fost botezata Sahelantrhopus Tchadensis. Daca noi in ~5000 de ani am plecat din pesteri si de la arme primitive si am ajuns la bomba nucleara si zbor in cosmos, cine poate stii ce a reusit stramosul nostru in 6-7 milioane de ani.
Sursa: Editura ForYou |
Magazin Online – Plati securizate cu Cardul
Platile se pot face cu cardul prin PLATFORMA ELECTRONICA SECURIZATA MobilPay, cel mai mare procesator de plati din Romania.
Plati Online prin Card & Sms – Mobilpay – Orange – Vodafone – Cosmote – Romtelecom – MasterCard – Visa – Visa Electron – Maestro
[av_productgrid categories='1229,1225,1227,1334,1243,850,1228,1224,1223,1226' columns='3' items='15' offset='0' sort='date' paginate='yes']
Émilie Sagée – dedublare astrala
Émilie Sagée a fost şi ea victima fenomenului de dedublare de tip Doppelgänger. Cazul acestei profesoare din Dijon, născută în 1813, este foarte straniu.
.
În 1845, directorul unui pension pentru fetele nobililor de lângă Riga (Letonia), a angajat-o (la vârsta de 32 de ani) pentru a le învăţa manierele şi limba franceză. Dinamică, inteligentă şi foarte sociabilă, Emilie plăcea foarte mult directorului său, cât şi elevilor. Dar, după doar câteva săptămâni, au început să apară zvonuri tulburătoare. Profesoara franceză fusese văzută în acelaşi timp, în mai multe locuri diferite.
La început, colegii ei de serviciu nu aplecaseră urechea la zvonurile neliniştitoare care îi invadau, tratându-le drept fantasme. Dar chestiunea s-a complicat într-o seară când şeful grădinarilor a văzut-o pe profesoară plimbându-se prin parc la ora cinei, când toţi cei care locuiau în pensiune trebuiau să fie în sala de mese. Curios de această anomalie, bărbatul a intrat în clădire, a deschis uşa încăperii unde se servea masa şi a văzut-o pe franţuzoaică mâncând alături de ceilalţi profesori.
.
Nelămurit, omul s-a reîntors în parc şi stupoare, a revăzut-o pe tânăra femeie plimbându-se în voie, cu o carte în mână, întâlnindu-se cu el şi neacordându-i nici măcar un salut.
Émilie Sagée – dedublare astrala
Dar problema s-a agravat cu adevărat în ziua în care profesoara scria pe tablă o fabulă de La Fontaine. Una dintre elevele sale, extrem de înfricoşată, a alertat sala. În spate, pe o bancă, stătea domnişoara Sagée!
.
„Dublura” profesoarei a mai apărut apoi de câteva ori în luna următoare. Comportamentul său a devenit din ce în ce mai imprevizibil. De exemplu, atunci când fetele se aflau la ora de broderie, la etaj, ele au observat pe fereastră, plimbările încoace şi-ncolo ale profesoarei în parc. La un moment dat, supraveghetoarea lor a dispărut. Ea a fost înlocuită imediat de Emilie (sau de dublura sa), aşezată imobilă şi foarte tăcută. Tinerele vedeau, însă prin ferestrele deschise, pe adevărata Émilie sau pe sosia sa, mergând lent pe o alee, cu faţa palidă, cu pasul ezitant, de parcă era foarte obosită. Confuzia era generală.
.
În faţa acestui mister profund, unele dintre eleve au înconjurat în grabă fiinţa care se afla lângă ele, chiar au atins-o, fără ca ea să protesteze. Corpul său nu oferea nici cea mai mică rezistenţă şi degetele lor se afundau în piele şi veşminte, de parcă ar fi întâlnit acolo doar vid.
Strania creatură s-a deplasat apoi prin încăpere şi s-a disipat lent sub ochii fetelor, dispărând brusc, aşa cum apăruse… Şocul a fost imens!
Această experienţă incredibilă a provocat o vie emoţie în rândul elevelor. Şi frisoane! Ele au povestit apoi cele întâmplate tuturor, cu zeci de detalii tulburătoare. Urmarea? Elevii pensiunii s-au înjumătăţit, dând repede bir cu fugiţii.
.
Directorul instituţiei nu a asistat însă niciodată personal la fenomen şi deşi nu credea în cele auzite. Fortuit, s-a decis să se despartă de Emilie Sagée. Ea a declarat că şi-a părăsit de câteva ori slujba, pentru fapte asemănătoare. Dar a jurat că nu avea nicio vină.
.
Câteva luni mai târziu, Émilie l-a întâlnit pe celebrul parapsiholog rus Alexandr Akakof. Ei au rămas în contact până în 1850, anul în care franţuzoaicei i s-a pierdut definitiv urma, datorită unui eveniment tragic.
.
Devenită doamnă de companie a unei văduve bogate care o îndrăgea mult, Émilie părea, în fine, că-şi găsise liniştea şi serenitatea. Dar, în absenţa sa, protectoarea franţuzoaicei a fost găsită moartă în patul său.
.
Martorii serioşi afirmă că Émilie fusese văzută în locuinţă chiar în noaptea decesului stăpânei sale, pe când ea pretinsese că se găsea chiar în acea noapte la rezidenţa de vară a contesei, la 400 km distanţă de Sankt Petersburg, ceea ce confirma intendentul domeniului.
.
În fine, un lucru pare sigur: Émilie Sagée era sinceră şi inocentă. Ce interes ar fi avut să mintă? Să fi fost „dublura” sau fiinţa care a fost văzută ieşind din apartamentul contesei? Un argument puternic în favoarea autenticităţii fenomenului şi a sincerităţii femeii: mărturia uneia dintre vechile sale eleve. Aceasta a făcut o vizită la părinţii unde locuia ea şi a observat că fiii săi păreau să se fi obişnuit cu ideea de a avea două „tanti Émilie”, una fericită, volubilă şi dinamică, alta palidă, obosită şi tăcută, asemeni celei care ieşise în noaptea morţii contesei din apartamentul său. Sau, aşa cum o văzuseră elevele, în timpul orei de broderie, la pensiunea blestemată din Letonia.
.
sursa: internet
Cazul straniu al profesoarei franceze Émilie Sagée – dedublare astrala
Carpatii-Meridionali-Piatra Mare
Un inginer roman pasionat de calatorii si drumetii a venit cu o poveste uluitoare despre o zi de toamna din anul 1990, ce i-a dat ochilor sa vada o poarta deschisa catre un alt Univers.
Iata-i povestea:
“Imi amintesc ca si cum ar fi fost ieri. Era in ziua de 22 septembrie 1990. pe la ora 11. Plecasem pe unul din traseele mele favorite. Piatra Mare pe la Sapte Scari. Ziua era foarte frumoasa , calduroasa chiar in umbra padurii.In jurul orei 11, mai aveam cam o jumatate de ora pana la cabana si incetinisem ritmul , ca sa ma bucur de frumusetea peisajului. Parasisem cursul izvorului si incepusem un fel de …ratacire intentionata, ca sa mai schimb ceva din monotonia cararii.
Drumeagul meu urca catre o culme impaturita si , la un moment dat , am zarit ceva bizar, ca o sclipire , in dreapta mea; soarele , reflectat intr-un obiect. M-am gandit imediat la nesimtitii care lasa mormane de conserve si borcane prin padure.
O curiozitate stupida m-a impins catre acel loc: eram convins ca e vorba de vreo sticla de vin aruncata, dar vroiam sa ma conving. Cand am zarit-o prima data, lucirea era undeva cam la vreo 20 , 30 de metri catre culme. Am inceput sa urc, dar n-am vazut nimic .In mod evident , eram in alt unghi fata de lumina soarelui.
Dupa cateva minute de urcat , am inceput sa-mi pun oaresce intrebari: eram intr-un luminis , totul imi era vizibil , dar nu vedeam nici un obiect capabil sa reflecte lumina. Eram pe cale sa plec mai departe, cand am vazut…imi este greu sa va descriu.
Era o forma eliptica, verticala , pe care nu o sesizam decat prim modificarea luminii. Stiti cum arata fenomenul optic denumit “Fata Morgana”… pe sosele , din cauza caldurii la sol , se produce frecvent acest fenomen: peisajul era deformat, unduit, ca si cum ar fi privit printr-un geam curb.
Acelasi lucru, cu o deformare in unghiuri drept , il aveam eu in fata ochilor. Era un brad in spatele formei:portiunea de trunchi din spatele elipsei ciudate era deformata, voalata.
Daca vreti o alta comparatie , mai semana cu o perspectiva unduita pe care o aveti prin vaporii de benzina. M-am apropiat si am constatat cu uimire ca nu vedeam nici un obiect material care sa poata genera un asemenea efect. In locul respectiv nu era nimic. Un nimic care arata ca o diafragma , o suprafata eliptica intinsa in aer , aparent concava.
Mai uimitor era faptul ca din spate, forma respectiva nu mai exista. M-am intrepus intre ea si bradul despre care v-am mai spus si n-am mai vazut-o. Nici nu mai stiam unde era. A trebuit sa revin in pozitia initiala pentru a o revedea.
Elipsa avea cam 1 metru , 1 metru si 20 in diametru mare, adica inaltimea, si maximum 40 de centimetri in cel mic, in latime.
Baza era cam la 25-30 de centimetri de sol. Plutea. Era perfect transparenta , in afara de fenomenul de unduire , de voalare, a spatiului din spatele ei. Marginile erau foarte netede , adica fenomenul de alterare optica se termina brusc.
M-am fatait cateva clipe in jurul ei si apoi am incercat sa o ating. Din fericire , un fel de instinct , de teama nemotivata (forma parea perfect inofensiva) m-a facut sa iau mai intai o creanga de brad de pe jos. Prima data am atins marginile elipsei .Creanga intampina o rezistenta elastica ca si cum as fi apasat pe un balon. Elipsa se deforma foarte putin in locul in care apasau eu, dar rezistenta era de netrecut dupa doar cativa centimetri castigati.
Atunci am apropiat creanga de centrul elipsei. Nu am intampinat nici un fel de rezistenta: creanga intra fara probleme in forma aceea ciudata, dar nu mai era vizibila. Era ca un fel de gaura in care varful crengii disparuse total; in tot acest timp , continuam sa vad perfect peisajul unduit din spate. Creanga avea vreo 50 de centimetri lungime si disparuse pe jumatate inauntru. Cand am retras-o, am vazut cu groaza ca nu mai avea decat 20 de centimetri lungime. Portiunea intrata in forma aceea disparuse cu totul”, povesteste inginerul.
Capatul era perfect sectionat, ca si cum un fierastrau de mare precizie ar fi functionat pe partea cealalta. Atunci m-am gandit ce s-ar fi intamplat daca ar fi fost mana mea in locul crengii…Am repetat operatia cu alte crengi, apoi am legat o piatra cu sfoara si am aruncat-o in elipsa ; rezultatul a fost acelasi de fiecare data. Orice patrundea in acea forma nu se mai intorcea.In acel moment m-am cam speriat. In plus, se facuse cam tarziu si m-am hotarat sa plec mai departe catre cabana.
Mai inainte insa, am fost nevoit sa fac, pentru prima data in viata, gestul necivilizat de a scrijeli copacii din padure. Ca sa recunosc locul , am insemnat toti brazii din luminis cu un cutit. Am ajuns la cabana putin dupa pranz. O supa calda si un ceai mi-au mai refacut moralul, dar problema continua sa ma macine.Il cunosteam pe cabanier si i-am povestit toata intamplarea. Omul ma stia , asa ca nu si-a batut joc de mine.Mi-a spus ca el n-a vazut niciodata asa ceva in padure, dar ca totul este posibil si ca nu s-ar mira daca ar fi vorba de “vreo noua dracovenie de-a armatei”.
Masivul Piatra Mare
Asa cum se intampla deseori pe munte, vremea s-a stricat brusc pe la ora 15.A inceput sa bata vantul , s-a racorit si era limpede ca se pregatea de o furtuna.Cum eram si obosit,m-am hotarat sa rman peste noapte si am vorbit cu cabanierul. Seara, la masa, s-a apropiat de mine Stefan, baiatul cabanierului , un pusti de 12 ani. Il cunosteam destul de bine si din cauza asta a venit la masa mea fara timiditate.
– Am auzit ca ati vorbit la pranz cu tata ,mi-a spus el. Stiti, eu am vazut stafia din padure!
Am inceput sa-l descos si am aflat ca Stefan era impreuna cu doi ciobani cand a zarit prima data elipsa . Curios din fire , a revenit de mai multe ori in acel loc; tot de la el am aflat ca forma trece prin cel putin doua faze distincte : cand are aspect transparent (starea in care o vazusem eu), ea permite intrarea unor obiecte ; cand asa cum o vazuse Stefan o singura data , devine albicioasa si ceva mai mare , functioneaza in sens invers, adica era inchisa pentru noi si lasa obiecte din partea cealalta sa treaca prin ea.
A doua zi de dimineata am plecat si , din cauza vremii foarte proaste, n-am mai trecut prin luminis. M-am intors in Piatra Mare dupa doua saptamani. De data asta am mers direct la cabana, l-am luat pe Stefan si am plecat catre locul cu pricina. Cu noi a venit si un baiat de la o stana din apropiere , unul dintre cei care il insotisera pe Stefan in preumblarile sale prin padure.
Ajunsi in luminis , dezamagirea noastra a fost imensa: nu mai era nici un fel de elipsa. Pur si simplu disparuse. Numai brazii marcati de mine imi dadeau certitudinea ca nu visasem. Pe tot timpul iernii am ramas in Bucuresti si, treptat, forma din padure mi-a iesit din minte. Apoi, in februarie 1991, un prieten caruia ii povestisem toata intamplarea mi-a facut o vizita. Era foarte agitat si mi-a aratat o revista germana in care aparea un material despre fenomenele similare celui observat de mine. Articolul mentiona existenta unei organizatii care studia ciudatele elipse, ODRG (Open doors research group). Le-am scris o scrisoare in care povesteam tot ce vazusem si auzisem si, in luna aprilie , am primit din partea lor un colet.
Imi scrisesera o scrisoare de multumire pentru informatiile furnizate , asigurandu-ma ca Poarta vazuta de mine a intrat pe listele lor. Pe langa scrisoare , imi trimisesera mai multe materiale din care am aflat totul despre Portile Deschise. Am ramas de atunci in corespondenta si tot ce urmeaza este rodul informatiilor primite de mine. Forme precum aceea vazuta de mine ar fi aparut din timpuri imemoriale , ele fiind prezente , sub diferite descrieri, in nenumarate texte vechi.
In anul 1962, Barry Roscott, un inginer englez, a vazut o Poarta in timpul plimbarilor sale prin imprejurimile orasului Manchester. Poarta a ramas deschisa timp de 2 luni, iar Roscott a apucat sa faca mai multe observatii si experimente. In urma acestei experiente s-a infiintat grupul ODRG, care si-a facut membri in toate colturile lumii . Din 1963 pana astazi .ODRG a inregistrat nu mai putin de 238 de Porti Deschise pe Terra.Cele mai multe par a fi fost in SUA, iar cele mai recente provin din Rusia (18 Porti observate intre anii 1988 si 1995) , Polonia (3 porti) si Romania ( Poarta observata de mine in masivul Piatra Mare).
In medie, o Poarta ramane deschisa intre 2 luni si un an. S-a observat o legatura intre durata ei si marime. Cu cat o Poarta este mai mare, cu atat are sanse sa existe mai mult timp. Portile de 1 an au cel putin 1 metru latime. Majoritatea au forma eliptica observata de mine (verticala sau orizontala),dar au fost consemnate si porti circulare. O poarta trece prin 4 faze distincte : deschidere, stare de acces, stare de sursa si inchidere. Fazele 2 si 3 nu apar neaparat in aceasta ordine. Nimeni nu a asistat pana astazi la deschiderea unei Porti sau la inchiderea ei.
carpati In Carpati exista o Poarta catre un alt univers. Ea ramane deschisa 2 luni pe an
Tot ce se stie , gratie unor observatii facute pe teren , este faptul ca la deschidere este prezenta o radiatie extrem de intensa , care poate fi daunatoare organismelor biologice. Starea de acces este cea in care am observat-o eu : Poarta este deschisa pentru lumea noastra, noi putem introduce in ea orice obiect sau fiinta, dar nimic nu vine din partea cealalta. In aceasta stare , ea este transparenta , prezentand doar fenomenele de modificare optica descrise mai sus.
Starea de sursa este cea descrisa de Stefan ; in aceasta faza, Poarta de o culoarea albicioasa , nu permite accesul din partea noastra, ci functioneaza ca o usa deschisa pentru cealalta parte. Din ea pot iesi obiecte, (fiinte?) , descrise intotdeauna ca fiind de forma unor mingi albicioase , care se deplaseaza cu foarte mare viteza, rostogolindu-se pe sol sau planand la mica inaltime. Faza de inchidere , niciodata observata , pare a genera aceeasi radiatie foarte intensa.
In acest episod, John Anthony West cerceteaza cateva anomalii arhitecturale şi alte dovezi ale unei civilizatii avansate care au existat inaintea civilizatiei cunoscute egiptene antice.
.
In zona Egiptului, majoritatea minunilor stiintifice, artistice, ingineresti şi arhitecturale nu au aparent niciun fel de explicatie logica sau istorica.
Misteriosul Oserion pare a fi fost deja o ruina antică când a fost „descoperita” de Seti I în timpul construcţiei Templului lui Abydos, în prima dinastie.
Apar noi evolutii in dezbaterea subiectului despre „varsta Sfinxului”. Se pare că acesta a fost construit în era Leului (acum aprox 12 000 de ani în urmă, deci in perioada de sfarsit a Atlantidei).
Egiptul antic a fost o veche civilizație din nord-estul Africii, concentrată de-a lungul cursului inferior al fluviului Nil, ceea ce este acum statul modern Egipt. Civilizația egipteană a prins viață în jurul aniilor 3150 î.en. (în conformitate cu cronologia egipteană convențională ), cu unificarea politică a Egiptului de Sus și Egiptului de Jos sub conducerea primului faraon. Istoria Egiptului antic se împarte într-o serie de regate stabile, separate prin perioade de instabilitate relativ cunoscute sub numele de perioade intermediare:Vechiul Regat Egiptean, Regatul Mijlociu Egiptean și Noul Regat Egiptean.
Istoria Egiptului antic este împărțită în mai multe perioade corespunzătoare dinastiei , faraonului. Datarea evenimentelor în egiptul antic este încă subiect de cercetare. Datele calendaristice nu sunt confirmate de nici o dată certă pentru o perioadă de aproximativ trei milenii.
Inteligenta-Materiei Constantin Dulcan
Interviu Constantin Dulcan – ”Mintea de dincolo”
Constantin Dulcan este medic neurolog şi psihiatru, cercetător în domeniul conştiinţei, o fire curioasă şi temerară ce a îndrăznit să caute răspunsuri despre om în teritorii ale cunoaşterii încă neexplorate. Distinse cu premii şi declarate bestsellers, cărţile domniei sale au schimbat viziunea ştiută despre univers, punând pe gânduri o întreagă comunitate ştiinţifică. Cea mai recentă apariţie, ”Mintea de dincolo”, nu e doar rodul unor lecturi extrem de vaste, ci şi expresia unei inteligenţe ieşite din comun, ce a reuşit performanţa absolut originală de a pune cap la cap concluziile fizicii cuantice, ale psihologiei transpersonale şi ale ştiinţelor neurocognitive, cu experienţele religioase şi ale morţii clinice, pentru a ne oferi o descriere cât mai aproape de realitatea lumii de dincolo. Un demers impresionant, ce reafirmă originea noastră divină şi importanţa de a trăi după legi spirituale.
“Moartea clinică este o trecere între două lumi…”
Interviu Constantin Dulcan – ”Mintea de dincolo”
– Domnule Constantin Dulcan, tocmai a ieşit de sub tipar cartea dvs. cea mai recentă, care adună şi sintetizează studii şi mărturii ale experienţei morţii clinice. De ce aţi ales tocmai acest subiect? Poate experienţa morţii clinice să dezlege unele mistere ale existenţei umane?
– Nimic din ce am scris până acum n-a fost premeditat. M-a mobilizat de fiecare dată curiozitatea de a şti ce este in lumea de dincolo de noi. Aş putea spune că, scriind, mi-am răspuns singur la multe întrebări. Am scris întâi”Inteligenţa materiei”, pentru că am vrut să argumentez ştiinţific intuiţia că, în spatele tuturor lucrurilor se află o Raţiune universală care ordonează şi coordonează totul. Şi că această Raţiune e Dumnezeu. Dacă Dumnezeu există, atunci şi noi, oamenii, trebuie să avem un sens. Cea de-a doua carte, ”În căutarea sensului pierdut”, a fost motivată de faptul că, lumea actuală se înscrie, din punct de vedere moral, pe o curbă descendentă. Am pierdut legătura cu Sursa şi am uitat de ce suntem aici. Singuri, fără o busolă spirituală, am alunecat în marele impas moral, social şi economic în care ne aflăm.
Constantin Dulcan
Acum, ceea ce am încercat în cartea ”Mintea de dincolo”, a fost să arăt că experienţa morţii clinice vine să susţină cu argumente clare originea noastră spiritual, idee pentru care pledează descoperirile fizicii cuantice, religiile, psihologia transpersonală, ştiinţele neurocognitive şi nu numai acestea. Toate sursele discutate ne spun că viaţa noastră pe pământ este doar o mică parte din ceea ce avem de trăit, o lecţie pe care trebuie să ne-o însuşim pentru evoluţia noastră spirituală. Scriind această carte, simt că am încheiat un ciclu fundamental al adevărului despre noi. Suntem şi materie, suntem şi spirit, a reduce existenţa lumii doar la dimensiunea ei fizică înseamnă a ne întemeia viaţa pe un adevăr incomplet.
Interviu Constantin Dulcan – ”Mintea de dincolo”
– Ce înseamnă concret, din punct de vedere mdical, moartea clinică?
– Moartea clinică este acea experienţă în urma căreia individul traversează toate etapele morţii biologice, dar nu definitiv, fiindcă e resuscitat, readus la viaţă spontan sau prin intervenţie medicală, iar funcţiile sale vitale sunt reluate. Ce trăiesc aceste persoane în timpul morţii clinice e însă tulburător. Studiul experienţelor de moarte clinică demonstrează că există un tipar comun la toată lumea, indiferent de rasă, origine sau moment al istoriei.
Constantin Dulcan
– Sunt cunoscute cazurile celor care s-au reîntors la viaţă şi au avut, în timpul morţii clinice, o seamă de revelaţii. Ce “văd” de fapt aceste persoane?
– La început, chiar în momentul morţii, subiecţii sunt confuzi, nu înţeleg ce li se întâmplă. Durerea, în cazul celor foarte bolnavi, încetează brusc. Apoi conştientizează că au murit şi încep să-şi vadă din afara lor corpul bolnav, rănit sau abandonat. Se miră că nu pot fi văzuţi şi nu pot fi auziţi de nimeni; sunt uimiţi să-i audă pe cei din jur că-i declară morţi. Decorporalizaţi, îşi caută rudele, vor să le îmbrăţişeze, dar mâna lor trece prin corpul acestora fără să fie percepută. Într-un caz citat de Kenneth Ring, un soldat american mutilat în războiul din Vietnam şi-a văzut corpul de deasupra sa. A văzut elicopterul american care l-a tranportat la spital şi, spune el,“m-am întrebat unde sunt dus şi am zburat după el“. Cei mai mulţi indivizi vorbesc apoi de imaginea unui tunel, prin care sunt obligaţi să treacă, singuri sau însoţiţi de ghizi – rude decedate sau îngeri. Este trecerea dintre două lumi, din lumea noastră fizică în lumea spiritelor, în lumea de dincolo.
Constantin Dulcan
– În cele mai multe cazuri, indivizii se întâlnesc cu o Fiinţă de Lumină. E chiar Dumnezeu?
– Dincolo de tunel, toţi martorii acestor experienţe văd o lumină vie, de o strălucire foarte intensă, care nu orbeşte totuşi. E o lumină feerică, învăluitoare şi caldă, ce oferă mângâiere şi bucurie. Cei care au trăit aceste experienţe spun că e Fiinţa Supremă, Iisus, Buddha sau Allah, în funcţie de apartenenţa religioasă a fiecăruia. O fiinţă pe care o descriu mai degrabă ca pe o impresie trăită, decât ca pe o figură concretă. Se şi spune căDumnezeu este aşa cum şi-l imaginează fiecare dintre noi, dar în realitate nu este ca în niciuna din închipuirile noastre. Aşa cum mărturisesc cei care au experimentat moartea clinică, Dumnezeu îi întâmpină cu o iubire copleşitoare, o pace profundă şi o stare de beatitudine despre care toţi spun că nu au mai trăit-o niciodată. Nici urmă de Dumnezeul dur, ameninţător şi acuzator, cum e descris tradiţional.
Constantin Dulcan
– …care, în plus, ne va supune la Judecata de Apoi.
– Există şi în mărturiile acestor oameni un soi de judecată. Este filmul vieţii pe care îl văd cei ajunşi în faţa Fiinţei de Lumină, un film panoramic cu amănunte în detaliu. Aceasta este, cred, expresia Judecăţii De Pe Urmă, cu care ne-au obişnuit religiile. Nu ne judecă nimeni, ne judecăm singuri, fiindcă, văzând acest film, trăim, în toată cruzimea sa, efectul acţiunilor noastre asupra altora. Dannion Brinkley, un caz celebru de moarte clinică, mercenar angajat în armată, mărturiseşte că a simţit durerea provocată de gloanţele trase pe front în soldaţii armatei inamice, dar şi durerea şi disperarea copiilor, mamelor şi soţiilor celor ucişi în timpul misiunilor lui. A mărturisit că a simţit inclusiv durerea propriului câine, pe care îl lovea, enervat că îi roade covorul. La filmul vieţii nu eşti, deci, un simplu spectator, ci trăieşti aievea durerea şi tristeţea pe care le-ai produs altora, dar şi bucuria şi recunoştinţa celor pe care i-ai ajutat sau i-ai iubit.
Constantin Dulcan
– Există, deci, o plată în ceruri a tuturor faptelor noastre?
– Nu Dumnezeu ne pedepseşte, ne pedepsim singuri, aici, pe pământ. Există o lege cosmică, după care tot ce facem altora se repercutează asupra noastră, mai devreme sau mai târziu, prin boală, necazuri şi nefericire. Iadul e mai degrabă o stare de spirit, o stare a conştiinţei noastre încărcate de rele. Toţi cercetătorii acestor fenomene afirmă cu convingere că nu există in lumea de dincolo o pedeapsă divină fără sfârşit, pentru nimeni.
– Să revenim la experienţa propriu-zisă a morţii clinice. Ce se întâmplă mai departe?
Constantin Dulcan
– După ce filmul vieţii îi face să înţeleagă unde au greşit şi unde au procedat corect, celor aflaţi în moarte clinică li se arată o barieră, o punte sau un râu, şi li se interzice să treacă. E semnul distinctiv dintre cele două lumi.“Nu este încă timpul” e ceea ce aud cei mai mulţi dintre ei. Altora li se spune, într-o formă sau alta, “Du-te înapoi şi spune lumii ce ai văzut”. Toţi cei care au trecut prin aşa ceva spun deschis că nu mai au niciun fel de frică faţă de moarte. Pentru cei care trăiesc aceste experienţe e atât de covârşitor, încât rămân conştienţi şi după aceea de existenţa unei dimensiuni spirituale în univers, dedicându-se, pe mai departe, unei vieţi spirituale sau unei vieţi puse în slujba binelui.
“Nu creierul generează conştiinţa, ci conştiinţa are în primire un creier de care se foloseşte.”
– Domnule Dulcan, vă provoc să discutăm şi din punct de vedere ştiinţific. Cum se împacă toate aceste descoperiri cu formaţia dvs. de medic neurolog?
– Tocmai pentru că sunt medic neurolog şi am studiat creierul pot să afirm cu tărie că mintea omenească nu se reduce la reacţiile biochimice care au loc în creier. S-au făcut măsurători ale momentului în care sunt activate diferite arii din creier şi ele demonstrează că aceste activări preced cu câteva miimi de secundă conştientizarea lor. Cu alte cuvinte, decizia de executare a unei mişcări pare a fi luată înainte de a fi informat creierul. Şi atunci, dacă iniţiativa creierului precede, oarecum, voinţa noastră de a acţiona, ne întrebăm firesc:gândim sau suntem gândiţi? Nu avem încă o teorie coerentă referitoare la conştiinţă.
Constantin Dulcan
Experienţa morţii clinice pledează pentru independenţa conştiinţei faţă de creier. Nu creierul generează conştiinţa, aşa cum încă se crede la modul general, ci conştiinţa are în primire un creier, de care se foloseşte de-a lungul unei vieţi, pentru a se informa, a experimenta şi a evolua.
Constantin Dulcan
– S-a imputat acestor viziuni avute în timpul morţii clinice că ar fi rodul anestezicelor sub care se află majoritatea pacienţilor.
– Da, s-a adus argumentul că ar putea fi halucinaţii sau expresia unui creier în suferinţă, că ar fi rezultatul ischemiei sau al unor crize epileptice. Sunt doctor neurolog şi pot aduce oricând argumente medicale împotriva acestor ipoteze. Despre efectul anestezicului nu poate fi vorba, căci sunt şi mulţi oameni care au avut aceste experienţe spontan, fără nicio influenţă chimică. Apoi, există oameni care şi-au dezvoltat capacitatea de a călători extracorporal, ei sunt cât se poate de lucizi şi de sănătoşi, iar mărturiile lor se mulează perfect pe viziunile celor care au trăit o moarte clinică. Nu e vorba de nicio influenţă exterioară. E pur şi simplu o altă stare a creierului, pe care, vrea nu vrea, ştiinţa va trebui să o accepte. Există studii făcute pe sute de oameni, de vârstă, sex, religie şi provenienţă diferite. Viziunile lor sunt asemănătoare, fie că e vorba de Sfânta Tereza de Avila, de Platon sau de persoane din zilele noastre.
Constantin Dulcan
– Aduce studiul morţii clinice argumente concrete în favoarea realităţii lumii de dincolo?
– Unul din cele mai puternice argumente este faptul că în timpul morţii clinice, nevăzătorii din naştere văd prima oară ce se întâmplă în jur. Ei văd cu ochii spiritului, ai corpului de energie. Este o dovadă că nu avem doar corp fizic, ci şi corp subtil, care este însoţit de o conştiinţă detaşată de creierul nostru anatomic şi care are o altă percepţie asupra timpului şi a spaţiului. Experienţa este a acestei conştiinţe, nu a creierului. Vederea se face într-un unghi de 360 de grade şi poate explora instantaneu la orice distanţă. Această vedere panoramică apare nu numai la cei care au o moarte clinică, ci şi în stările de extaz mistic sau în experienţa unor maeştrii spirituali ai Orientului. Un creier traumatizat poate genera, desigur, şi halucinaţii, dar ele n-au coerenţă, n-au logică.
Constantin Dulcan
Tot ceea ce se petrece în experienţa morţii clinice are o coerenţă, un sens moral, o filosofie profundă, cu referire la viaţa persoanei implicate. În urma lor, învăţăm întotdeauna o lecţie. Un alt argument extrem de important este memoria noastră de dincolo. Filmul retrospectiv al vieţii, care li se prezintă tuturor celor care ajung in lumea de dincolo, demonstrează că nimic nu se uită din ceea ce am trăit aici. Se reţin şi cele mai mici amănunte, pe care credeam că le-am uitat de mult, pe care şi le amintesc chiar şi indivizii bolnavi de Alzheimer. În timpul vieţii noastre, nu memoria se pierde, ci instrumentul de redare, neuronul se atrofiază. Memoria rămâne în câmpul conştiinţei, care se extinde dincolo de noi în acelaşi timp cu matricea corpului nostru subtil. Argumente există cu duiumul, dar probabil cele mai puternice sunt mărturiile celor reîntorşi la viaţă.
– Din toate cazurile pe care le-aţi întâlnit şi studiat, care vi se pare cel mai spectaculos?
Constantin Dulcan
– Cred că cel mai impresionant este cazul Anitei Moorjani, pe care l-a şi relatat într-o carte autobiografică. Era de patru ani bolnavă de cancer limfatic când, intrată în comă profundă, terminală, începe să perceapă lumea dincolo de limitele obişnuite. Deşi are ochii închişi, fiindcă e supusă reanimării, îl vede pe fratele său în avionul cu care venea din India la Hong Kong, pentru a fi prezent la ultimele sale clipe de viaţă. Aude discuţiile între medici şi soţul său, deşi ele aveau loc pe un coridor îndepărtat. Şi nu doar că îi aude şi vede, dar le aude şi gândurile. Se eliberează din trupul fizic şi constată, cu uimire, că poate fi în mai multe locuri în acelaşi timp.
Constantin Dulcan
Vede toate manevrele de reanimare pe care le fac medicii, înţelege disperarea soţului şi ar vrea să-i spună fratelui să nu se grăbească, fiindcă nu va muri până nu va veni. Însă nimeni nu o aude. După o vreme, ataşamentul ei faţă de oameni se estompează şi intră într-o lume minunată, guvernată de bucurie şi de iubire necondiţionată. Îşi revede tatăl, care murise cu zece ani înainte, cu care stă de vorbă şi care o anunţă că nu a venit încă timpul să rămână acolo. Îşi vede filmul vieţii şi înţelege misiunea pentru care a sosit pe pământ şi ceea ce mai are de făcut pentru a o împlini. Nu se bucură la gândul revenirii în corpul bolnav, dar înţelege că trebuie să se întoarcă să transmită lumii un mesaj. La ieşirea din comă, le zâmbeşte medicilor şi le spune că a fost vindecată şi va trăi. Nimeni n-o ia în serios. Şi totuşi, peste câteva zile, la analizele efectuate, medicii constată semne certe de vindecare. Însă Anita Moorjani a mai spus ceva în cartea ei autobiografică, şi anume că, în spaţiul lumii de dincolo, în timpul filmului panoramic, i s-au revelat şi vieţile pe care le-a avut până atunci.
Constantin Dulcan
“Suntem cu adevărat «Lumină din Lumină»…”
– Atingeţi o chestiune extrem de controversată, tema reîntrupării, respinsă, de altfel, de religia creştină. Avem motive să credem în aşa ceva?
– Ideea reîntrupării e motiv de mare controversă între creştini şi susţinătorii ei. Există însă argumente ce ţin de impresia fiecăruia dintre noi, de acel sentiment de déjà vu pe care îl avem, uneori, când întâlnim o anumită persoană. Din nou, mărturiile oamenilor sunt cele care ar trebui să ne pună cel mai tare pe gânduri. Cercetătoarea Sandra Anne Taylor aduce în discuţie un caz foarte interesant, al unui tânăr arab, care s-a născut în munţi, în Liban, şi nu şi-a părăsit casa până la 20 de ani. S-a întâmplat să fie dus ocazional într-o altă localitate, la sute de km distanţă, pe care a recunoscut-o imediat ca fiind cea în care a trăit anterior.
Constantin Dulcan
Ba mai mult, dintr-un impuls, a mers direct la casa în care se născuse, i-a identificat pe nume pe cei care o locuiau, le-a arătat locul în care şi-a amintit că a ascuns nişte bani şi i-a găsit. Familia respectivă era atunci într-un proces de stabilire a unui hotar între pământuri. El şi-a amintit unde era vechiul hotar. A fost atât de convingător, încât şi justiţia i-a acceptat mărturia. Se născuse în acelaşi anotimp în care, în urmă cu 20 de ani, vechea persoană fusese ucisă. Reîncarnarea lui a fost, deci, imediată. Mai e şi cazul lui Rand Jameston Shields, care în timpul unei morţi clinice retrăieşte 68 de evenimente din vieţile anterioare. A reţinut locul unde a trăit şi cine a fost. A făcut 8 vizite în acel oraş, a inventariat 114 dovezi care atestau acea viaţă şi a recunoscut 35 de clădiri. Cazul lui e celebru şi e studiat de dr. Jim B.Tucker, la secţia de medicină psihiatrică din Universitatea Statului Virginia. Dar detaliul care naşte cele mai multe întrebări e chiar cazul Anitei Moorjani. Acolo, sus, Cineva i-a spus să stea liniştită, că va fi vindecată şi i-a arătat şi celelalte vieţi pe care le-a avut. Dacă ştiinţa a putut confirma vindecarea ei miraculoasă, anunţată în lumea de dincolo, de ce n-am crede şi în celelalte lucruri văzute de ea acolo? Este o întrebare ce nu poate fi evitată.
Constantin Dulcan
– Suntem, deci, nemuritori. Murim, dar continuăm să trăim sub altă formă.
– Continuăm să trăim în corpul subtil, care e format din lumină de înaltă frecvenţă. Cei care au văzut corpul subtil, ceea ce numim în mod tradiţional “suflet”, în timpul experienţelor extracorporale, l-au descris ca fiind format din milioane de puncte luminoase. Dacă, în ceea ce priveşte trupul nostru s-a spus că “pământ suntem şi în pământ ne vom întoarce”, în ceea ce priveşte sufletul, “lumină suntem şi în Lumină ne vom întoarce”. Suntem cu adevărat “lumină din Lumină”. E valabil şi dacă extrapolăm la nivel macro. Universul, spune David Bohm, este o hologramă gigantică. Între lumea de aici şi lumea de dincolo e doar o diferenţă de frecvenţă. Ceea ce nu vedem nu înseamnă că nu există. De pildă, noi percepem sunetele a căror frecvenţă se situează între 16.000 şi 20.000 Hz. Liliacul emite şi receptează ultrasunete cu frecvenţa până la 150.000 Hz. Iar delfinii comunică pe frecvenţe situate peste 150.000 Hz. La fel şi cu lumina. Sub un anumit prag al frecvenţei, lumina se condensează în materie fizică, iar deasupra acestuia, lumina devine energie invizibilă. Suntem aici, pe pământ, limitaţi de zidul unei frecvenţe care ne obturează vederea. Însă Dumnezeu, în mărinimia Lui, ne-a aşezat într-o fereastră cosmică, din care putem vedea universul, din care ni se oferă deschiderea.
Constantin Dulcan
– Vreţi să spuneţi că Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu pentru că El Însuşi vrea să fie cunoscut?
– Universul nu face lucruri gratuite. În vremurile noastre au explodat o serie de preocupări ştiinţifice care nu fac decât să confirme această dimensiune spirituală a universului, să demonstreze că istoria universului şi a omului e scrisă de aceeaşi mână, că omul şi universul au aceeaşi origine spirituală. Experienţa morţii clinice a fost un mare dar pe care Dumnezeu ni l-a dat, pentru a ne îndemna să schimbăm drumul greşit pe care am mers până acum şi să ne însuşim lecţia cunoaşterii şi a iubirii, care e adevăratul sens al vieţii. Avem o singură şansă de ieşire din criza în care întreaga omenire este implicată: să optăm pentru o adevărată renaştere spirituală. Cu alte cuvinte, să trăim în armonie cu Dumnezeu, cu noi înşine, cu semenii şi cu natura. Nu întâmplător, Iisus a spus: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Ni s-a arătat Adevărul, ni s-a arătat Calea, e rândul nostru să răspundem chemării Lui.
Interviu Constantin Dulcan
Interviu Constantin Dulcan
