, ,

Latinizarea limbii dace – o falsa ipoteza – dacii si romanii

romanii dacii

Latinizarea limbii dace – o falsa ipoteza – dacii si romanii

.
.
.
.
Dogma oficiala, pe care toti am invatat-o afirma ca dupa
 
 cucerirea romana din 106 e. n. si pana la retragerea
 
 aureliana din 275 e. n. limba daca a disparut, din ea
 
ramanind aproximativ 150 cuvinte.
 
 
 
Intrebarea pe care mi-am pus-o cand am inceput sa studiez acest domeniu a fost urmatoarea:
Cum a fost posibil, sa existe o limba romana unitara pe un teritoriu atit de intins (Romania plus Basarabia si Bucovina, in conditiile in care administrativ acest teritoriu nu a fost unit decit in timpul lui Burebista si Decebal aproximativ 86 de ani, la 1600 e. n. timp de un an sub stapanirea lui Mihai Viteazul si apoi de la 1859 cind a fost prima Unire? )
 
romanii dacii

Raspunsul oficial nu ofera nici un fel de argumentatie, este ca in Biblie -Crede si nu cerceta – ba chiar punerea in discutie a acestei probleme este privita ca o erezie majora.

O explicatie a acestei intransigente poate veni din secolul XVIII cind ne straduiam sa ne afirmam anterioritatea pe acest pamint fata de maghiarii din stepe si cum legaturile noastre cu civilizatia romana erau greu de discutat am creat aceasta teorie pe care in entuziasmul general patriotic a fost greu sa mai poata fi analizata lucid.

Revenind la intrebarea initiala:

Este posibil ca in 169 de ani romanii sa fi schimbat limba unui intreg popor si chiar in zone in care nu au stapinit niciodata?

Pentru a putea raspunde la aceasta intrebare trebuie sa luam in calcul toate argumentele si sa verificam toate ipotezele.

O astfel de ipoteza ar fi ca civilizatia geto-daca ar fi fost atat de inapoiata cultural si lingvistic incat atunci cand i-au cucerit romanii, geto-dacii ar fi trecut in masa la latinitate.

Sa vedem daca datele pe care le avem ne pot permite aceasta ipoteza.

Spatiul carpato-danubiano-pontic a fost locuit neintrerupt (o atesta istoria oficiala) de peste 600.000 de ani, din paleolitic si exista chiar dovezi neverificate foarte bine, ca acest spatiu ar fi fost unul din locurile de antropogeneza unde s-a nascut „Omul”.

Clima, relieful si existenta depozitelor de sare la suprafata au fost argumente foarte puternice ale locuirii omului in acest spatiu.

Importanta sarii pentru existenta vietii este adesea uitata desi in conditii de efort prelungit, prin transpiratie se pierd saruri care sunt indispensabile functionarii normale a celulei. In sare se conservau alimentele, cu sare se argaseau pieile, iar suplimentul de sare pentru animalele domestice era vital. Se pare ca „salariul” provine din salis=sare (latina) si ca in cantitati de sare erau platiti soldatii romani la inceput.Ocna Sibiului are urme de locuire permanenta din paleolitic si pana in prezent.

Masivele de sare din spatiul acesta erau singurele surse exploatabile la suprafata, din Europa inceputurilor. S-au creat adevarate drumuri ale sarii care brazdau continentul asa cum mai tarziu a fost „Drumul Matasii”.

In acest spatiu a aparut prima scriere cunoscuta, mai veche cu 1.000 de ani decat cea de la Sumer si anume scrierea pictografica de pe tablitele de la Tartaria care a aparut „curand dupa jumatatea mileniului al VI-lea si a fost folosita continuu timp de un mileniu si jumatate in epoca cuprului din Europa central-rasariteana intre 5.500 si 4.000 i.e.n.. Este acum cert ca scrierea veche europeana este mult mai veche decat cea sumeriana”.

Am citat din Marija Gimbutas Civilizatia Marii Zeite si sosirea cavalerilor razboinici Ed. Lucretius 1997 pag. 37.

In zona Portilor de Fier s-a descoperit in 1965 unul dintre cele mai vechi orase din lume si anume Lepenski Vir in zona Serbiei si Schela Cladovei in zona romaneasca a carui datare arata o vechime de 10.500 ani, din vremurile de dupa Potop, daca ar fi sa credem Biblia. (Marija Gimbutas pag.53.).

Am ales referintele din Civilizatia Marii Zeite si sosirea cavalerilor razboinici a Marijei Gimbutas deoarece aceasta a fost o autoritate in materie functionind ca profesor de arheologie europeana cu specializarea in neolitic la Universitatea din Los Angeles intre anii 1965-1995 si de origine lituaniana deci nu poate fi banuita de simpatii proromane .

Culturile neolitice, Cucuteni, Hamangia, Boian, Petresti atesta o locuire foarte intensa si o tehnologie destul de avansata.

Toate au culminat cu formarea imperiului Burebista. Aceste teritorii au fost unite sub o singura administratie si au format o entitate puternica privita cu teama chiar de romani.

Limitele imperiului sunt prezentate in fig.1 conform Atlasului istorico-geografic editat de Academia Romana.
 
 

Facind o sinteza pina in acest moment istoric putem spune ca pe acest teritoriu a luat nastere una dintre cele mai vechi civilizatii care cunostea scrierea cu 1.000 de ani inainte de Sumer care avea o tehnologie avansata si o putere militara destul de mare.

Dupa moartea lui Burebista imperiul s-a dezmembrat si apoi in fata pericolului roman o parte din teritorii s-au reunit sub conducerea lui Decebal. Romanii au cucerit Dacia in 106 dar ei au stapanit efectiv din imperiul lui Burebista doar aproximativ 1/5. (fig.2).
 
 

Daca vom compara intinderea imperiului lui Burebista cu aria de vorbire a limbii romane observam o suprapunere aproape perfecta.

Comparand insa zona de stapinire romana cu aria de vorbire a limbii romane ( fig. 3 )

 

observam ca logic este aproape imposibil sa acceptam varianta inlocuirii limbii dace cu limba latina pe un asemenea teritoriu. Daca ar fi sa acceptam teoria latinitatii pe un asemenea teritoriu privind harta am putea deduce ca limba romana vorbita in aria in care au stapanit romanii ar trebui sa fie mult mai curata, in orice caz mai aproape de latina decat cea din Bucovina de exemplu, in realitate insa nu exista diferente semnificative.

Dar sa presupunem totusi ca dogma latinizarii este adevarata. Au venit romanii in 106 si au inceput o campanie de latinizare a dacilor. Mii de invatatori romani si-au incaltat sandalele, au luat toiegele, tablitele de scris si translatorii, care trebuiau sa le asigure intelegerea cu populatia daca si au inceput latinizarea. Populatia in acele vremuri era o populatie de pastori, de vanatori si agricultori, iar acestia trebuiau sa fie gasiti, convinsi prin translatori de importanta studiului limbii latine si convinsi in primul rind de cat de buni sunt romanii sau de avantajele vorbirii in limba latina iar in final acestia nu ar mai fi denumit padurea sub numele de „padure” ci „silva” sau in loc de tata ar fi spus „pater”.

Ce ar fi castigat dacii din aceasta invatare a limbii latine? Probabil favoruri de la stapanitorii romani, mindria de a vorbi limba celui mai mare imperiu al lumii care-i cucerise si posibilitatea de a vizita Roma fara translator.

Ce ar fi cistigat romanii ? Probabil multumirea sufleteasca a faptului ca limba latina este vorbita de mult mai multa lume si ca aici la margine de imperiu se simteau ca pe strazile Romei.

Ar mai fi o problema. Media de varsta fiind in vremurile acelea mult mai mica decat astazi trebuia ca aceasta campanie sa fie facuta foarte rapid pentru ca subiectii sa apuce sa-si invete urmasii latineste.

Ce costuri ar fi avut aceasta campanie pentru romani? Probabil uriase deoarece trebuie luat in calcul si ca trebuia asigurata protectia acestor misionari ai latinitatii ei ajungand in zone in care se vorbea limba daca, dar stapanirea romana nu era privita cu simpatie dovada si desele rascoalele ale dacilor din zona ocupata.

Vorbesc romanii in documentele lor de o operatiune de o anvergura asa de mare ce ar fi necesitat costuri uriase? Au ajuns romanii in Bucovina si Basarabia mai mult decat cu misiuni comerciale? Din cate stim noi nu. Care ar putea fi explicatia ca totusi acolo se vorbeste romaneste? O explicatie a fost ca in timp, dacii care au fost latinizati de romani au luat la randul lor toiagul si tablitele si s-au apucat sa-i latinizeze ei pe dacii ramasi neaosi. Este o ipoteza. Este aceasta credibila? Dogma spune ca da.

Este acest proces de schimbare a limbii unui popor intr-o perioada scurta de timp (la nivel istoric) frecvent in istorie ?

Din cate stim pina in prezent nu s-a mai intamplat nicaieri asa ceva.

Interesant este ca romanii nu au putut sa latinizeze nici Peninsula Italica desi au avut la dispozitie din 753 i.e.n. cand s-a infiintat Roma (dupa legende) si pana in prezent (2750 de ani) .Daca ar fi latinizat-o atunci in Italia nu ar exista dialecte si ar exista o unitate de limba mult mai puternica decit in Romania findca romanii au avut la dispozitie mult mai mult timp. Si totusi in Italia sunt aproximativ 1500 de dialecte!

De ce au vrut romanii sa ne latinizeze numai pe noi desi pana la noi au mai cucerit o multime de popoare ramine un mare mister al antichitatii la a carui dezlegare chemam toti lingvistii romani care sustin teoria latinizarii .

Interesele cuceritorilor dintotdeauna au fost de a obtine cit mai multe bogatii din teritoriile stapinite iar pentru aceasta nu aveau nevoie decit de citiva translatori care sa aduca la cunostiinta bastinasilor poruncile stapinitorilor.

Schimbarea limbii unei populatii, schimbarea compozitiei etnice a unei populatii se produce doar in perioada moderna cand se pune problema justificarii stapanirii unui teritoriu cu alte argumente decat argumentul fortei.
 
romanii dacii dacia

Daca totusi romanii nu ne-au latinizat atunci cum de exista o asemanare atat de mare intre limba romana si italiana? Exista dovezi conform carora limba romana este o limba foarte veche si anume este indoeuropeana comuna care era deja cristalizata la venirea romanilor.Daca vom compara aria de vorbire actuala a limbii romane cu vatra geto-dacica (fig.1 si fig.3) observam o suprapunere perfecta care dupa parerea noastra nu este intimplatoare comparatie care vine in sprijinul afirmatiei ca limba dacilor era deja formata iar influentele pe care le-a suferit mai tirziu au fost nesemnificative.

Intemeierea Romei s-a produs la 753 i.e.n. (din legende) si s-a facut de catre troianul Eneas care dupa distrugerea Troiei de catre greci s-a stabilit in Peninsula Italica.

Putem emite ipoteza care este sustinuta de unele dovezi ca Troia a fost infiintata de un popor care a migrat din Carpati si care vorbea limba daca. In 106 cand romanii au cucerit Dacia practic s-au reintors pe meleagurile de unde au plecat la o distanta de 1.000 de ani dar acum in calitate de cuceritori. Exista de asemenea marturii ale unor istorici antici cum ca din spatiul romanesc au migrat catre peninsula Italica mai multe populatii intr-o perioada cuprinsa intre anii 3000 i.e.n. si 1000 i.e.n.

O ipoteza disperata care incearca sa sustina dogma oficiala este ca romanii fiind o civilizatie superioara tehnic, militar, administrativ, juridic bastinasii preluand din limba latina termeni din respectivele domenii ar fi preluat intreaga limba latina .Aceasta ar fi ca si cum in zilele noastre preluand termenii de „internet”, „computer” sau”brifing” am incepe sa spunem in loc de mama „muther” sau „father” in loc de tata.Este evident o aberatie fiindca este logic sa preiei termeni noi pentru care nu ai corespondenti dar nu este logic sa schimbi mii de cuvinte doar de dragul unor termeni noi.

Se vorbeste foarte intens despre armonia care exista intre populatia daca si romanii cei civilizatori si despre osmoza care sa facut intre cele doua populatii.Nimic mai fals.Din analiza cimitirelor din perioada romana dupa riturile de inmormintare se constata diferentierea neta intre localnici si ocupanti, ale caror morminte erau separate ca dispunere in cimitir,mormintele localnicilor fiind foarte sarace.Practic autohtonii erau saraciti la maximum in timp ce cuceritorii traiau in lux si bogatie, ceea ce este absolut logic in orice perioada si mai ales in antichitate.Este greu de crezut ca asupritii ar fi nutrit o dragoste netarmurita fata de asupritori in asa fel incit sa-si schimbe limba si obiceiurile.Se vorbeste la fel de mult despre frumusetea femeilor dace si cum in timp prin casatorii mixte s-a creat poporul roman.De abia in jurul anului 212 edictul lui Septimius Severus legalizeaza casatoriile intre soldatii romani si frumoasele autohtone.Pare cam scurt timpul de osmoza si de formare a poporului roman.Existau si cutume foarte puternice care ingreunau amestecul cu ocupantii, care au ajuns pina in zilele noastre sub forma expresiei „Sa nu-ti strici singele” iar cine a trait la tara stie ca si acum exista o rezistenta si o neincredere fata de straini (venetici ) chiar daca vin din satul vecin.A existat o lege din anul 1767 care stabilea izgonirea din tara si confiscarea averii in cazul casatoriei cu strainii (Paul Lazar Tonciulescu).

Singura explicatie logica este ca limba romana era puternic cristalizata la venirea romanilor. Era imposibil ca in 170 de ani romanii sa fi schimbat complet o limba iar aceasta sa dainuie neschimbata aproape 1.800 de ani pana la 1.859 cand teritoriile romanesti incep sa fie reunite sub o administratie unica.

Daca totusi procesul de latinizare a existat acesta desfide orice logica, orice date istorice orice experienta a altor popoare si face din istorie o povestire stiintifico – fantastica (desi povestirile S.F. bune au logica)

Singura ipoteza care ar mai putea fi luata in calcul poate fi doar o interventie Divina directa dar eu cred ca Dumnezeu avea alte treburi mai importante de facut decit sa-i invete pe daci limba latina .

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

1.MARIJA GIMBUTAS Civilizatia Marii Zeite si sosirea cavalerilor razboinici . Ed. Lucretius 1997

2.GABRIEL GHEORGHE Sarea Carpatica criteriu pentru regandirea istoriei Revista Muntii Carpati nr. 16 1999

3.GETICA nr. 1-2 si 3-4 Ed. Gandirea 1992

4.ROMANIA atlas istorico-geografic Ed. Academiei Romane 1996

5.IORDACHE MOLDOVEANU Dacii vorbesc

BALAS MOLDOVEANU – introducere in tracologie-

Ed. Semne 1999

6.G.D. ISCRU Natiunea matca din spatiul Carpato

Danubiano-Balcanic Casa de editura si

librarie ” Nicolae Balcescu” 1998

7.PAUL LAZAR TONCIULESCU Impactul Romei asupra Daciei

Ed. Miracol 1997

8.ELIE DULCU Romanii, o antichitate arhaica

Ed. Luana 1998

 

/de
, ,

Latinizarea limbii dace un basm de adormit lingviştii

dacia felix geti

Latinizarea limbii dace un basm de adormit lingviştii

 

Dumitru Badilă, 2008

Avertisment

Pentru cei care iubesc atît de mult mitul latinizarii limbii dace, şi pentru care dărâmarea acestei poveşti ar fi o imensă tragedie psihică le recomand să nu citească acest material.

Dogma oficială, pe care toţi am învăţat-o, afirmă că după cucerirea romană din 106 e. n. şi până la retragerea aureliană din 275 e. n. limba dacă a dispărut, din ea rămânând aproximativ 150 cuvinte.


Întrebarea pe care mi-am pus-o când am început sa studiez acest domeniu a fost următoarea:
Cum a fost posibil, să existe o limbă română unitară pe un teritoriu atît de întins (România plus Basarabia şi Bucovina), în condiţiile în care administrativ acest teritoriu nu a fost unit decît în timpul lui Burebista şi Decebal aproximativ 86 de ani, la 1600 e. n. timp de un an sub stăpânirea lui Mihai Viteazul şi apoi de la 1859 cînd a fost prima Unire­­­­?


Răspunsul oficial nu oferă nici un fel de argumentaţie, este ca în Biblie ­­’’Crede şi nu cerceta ’’ ba chiar punerea în discuţie a acestei probleme este privită ca o erezie majoră.


O explicaţie a acestei intransigenţe poate veni din secolul XVIII cînd ne străduiam să ne afirmăm anterioritatea pe acest pămînt faţă de maghiarii din stepe şi cum legăturile noastre cu civilizaţia romană erau greu de discutat am creat această teorie pe care în entuziasmul general patriotic a fost greu să mai poată fi analizată lucid.
Revenind la întrebarea iniţială:


Este posibil ca în 169 de ani romanii să fi schimbat limba unui întreg popor, aceasta să ramînă unitară, şi sa reuşească sa o schimbe chiar în regiuni pe care nu le-au stăpânit niciodată?
Pentru a putea răspunde la această întrebare trebuie să luăm în calcul toate argumentele şi să verificăm toate ipotezele.


O astfel de ipoteză ar fi că civilizaţia geto-dacă ar fi fost atît de înapoiată cultural şi lingvistic încît atunci cînd i-au cucerit romanii, geto-dacii ar fi trecut în masă la latinitate, ca si cum de abia ar fi aşteptat sa scape de limba cu care s-au născut.


Să vedem dacă datele pe care le avem ne pot permite această ipoteză.
Spaţiul carpato-danubiano-pontic a fost locuit neîntrerupt (o atestă istoria oficială) de peste 600.000 de ani, din paleolitic şi există chiar dovezi neverificate foarte bine, că acest spatiu ar fi fost unul din locurile de antropogeneză (omul de la Bugiulesti , un australopitec,) unde s-a născut “Omul”.
Clima, relieful şi existenţa depozitelor de sare la suprafaţă au fost argumente foarte puternice ale locuirii omului în acest spaţiu.


Importanţa sării pentru existenţa vieţii este adesea uitată deşi în condiţii de efort prelungit, prin transpiraţie se pierd săruri care sînt indispensabile funcţionării normale a celulei, şi supravieţuirii. În sare se conservau alimentele, cu sare se argăseau pieile, iar suplimentul de sare pentru animalele domestice era vital. Se pare că “salariul” provine din salis=sare (latină) şi că în cantitaţi de sare erau plătiţi soldaţii romani la început. Ocna Sibiului are urme de locuire permanentă din paleolitic si pîna în prezent.


Masivele de sare din spaţiul acesta erau singurele surse exploatabile la suprafaţă, din Europa începuturilor. S-au creat adevarate drumuri ale sării care brazdau continentul asa cum mai tîrziu a fost “Drumul Matasii”.


În acest spaţiu a aparut prima scriere cunoscută, mai veche cu 1.000 de ani decît cea de la Sumer si anume scrierea pictografică de pe tabliţele de la Tărtăria care a apărut [“curând după jumatatea mileniului al VI-lea si a fost folosită continuu timp de un mileniu si jumătate în epoca cuprului din Europa central-rasariteana între 5.500 si 4.000 î.e.n.. Este acum cert ca scrierea veche europeana este mult mai veche decît cea sumeriană”].
Am citat din Marija Gimbutas – Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici Ed. Lucreţius 1997 pag. 37.
În zona Porţilor de Fier s-a descoperit în 1965 unul dintre cele mai vechi oraşe din lume si anume Lepenski Vir in zona Serbiei si Schela Cladovei in zona româneasca a carui datare arată o vechime de 10.500 ani, din vremurile de după Potop, dacă ar fi să credem Biblia. (Marija Gimbutas pag.53.).


Am ales referinţele din ”Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici” a Marijei Gimbutas deoarece aceasta a fost o autoritate in materie funcţionind ca profesor de arheologie europeana cu specializarea în neolitic la Universitatea din Los Angeles între anii 1965-1995 şi de origine lituaniană deci nu poate fi banuită de simpatii proromăne .


Culturile neolitice, Cucuteni, Hamangia, Boian, Petreşti, Gumelniţa atestă o locuire foarte intensă şi o tehnologie destul de avansată. Noi cînd spunem neolitic ne gîndim imediat la epoca pietrei şlefuite , deci o piatră nu cioplită ca în paleolitic ci puţina mai finisată, dar tot în epoca pietrei erau.
Fals. Acum 7000 de ani în civilizaţia Gumelniţa se prelucra aurul şi se făceau bijuterii din el . Arta ajunsăse la un rafinament pe care cu greu ni-l putem imagina.

Acest cap de copil , nu este o operă pierdută a lui Brîncuşi ci al unui artist din cultura Gumelniţa.

cap_gumelnita

Sistemul de construcţie al caselor pe structură de lemn şi apoi acoperită cu pămînt ( care are certe calitaţi izolante) , mai există si azi la 60-70% din locuinţele construite în România (se observă foarte bine la inundaţii), atunci a fost inventat .


Toate au culminat cu formarea imperiului lui Burebista. Aceste teritorii au fost unite sub o singură administraţie şi au format o entitate puternică privită cu teamă chiar de romani.
Limitele imperiului sînt prezentate în fig.1 conform Atlasului istorico-geografic editat de Academia Română. Se poate observa ca ajungea pîna la Viena şi chiar pînă la Praga.

Făcînd o sinteză pîna în acest moment istoric putem spune ca pe acest teritoriu a luat naştere una dintre cele mai vechi civilizaţii care cunoştea scrierea cu 1.000 de ani înainte de Sumer, care avea o tehnologie avansată şi o putere militară destul de mare.


Era Imperiul Roman superior Civilizaţiei dace ?


La capitolul tehnologie , organizare, evident Da pentru ca altfel nu ar fi reuşit sa ne învingă.
Dar în timp ce la Roma erau o mulţime de zei si zeiţe ( religie politeistă) dacii nu aveau decît un singur zeu (monoteişti), Zalmoxis. ( Herodot)


În timp ce Imperiul Roman era sclavagist iar culmea ororii sclavagismului erau luptele de gladiatori cînd cetaţenii romani respectabili se bucurau şi erau cuprinşi de emoţii estetice la vederea şuvoaielor de sînge ce curgeau din trupul gladiatorilor ucişi, în Dacia nu se întîmpla nimic similar iar dacă au existat sclavi aceştia erau extrem de puţini.


Dacii au avut cea mai completă doctrină medicală care este şi astăzi superioară medicinii moderne, unitatea între trup şi spirit şi vindecarea întregului.


” ……….Dar Zalmoxis , adăuga el, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie să încercăm a îngriji ochii fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neţinîndu-se seama de corp, tot astfel medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli (anume) pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de ingrijit.Dacă acest intreg este bolnav, partea nu poate fi sanatoasă . Căci ,zicea el,toate lucrurile bune şi rele pentru corp şi pentru om în întregul sau-vin de la suflet şi de acolo curg (ca dintr-un izvor) ca de la cap,la ochi.Trebuie deci -mai ales şi în primul rînd- să tamăduim izvorul răului ca sa se poată bucura de sanatate capul şi tot restul trupului.”


Platon, Carmide ( Platon 428-347 i.e.n.)

Deci era Imperiul Roman, superior moral , filosofic, religios ? Cu siguranţă NU


Am putea face o paralelă între Imperiul Mongol şi China sau mai în zilele noastre între SUA şi India sau China să zicem . Cam aceasta era diferenţa între Dacia şi Imperiul Roman

După moartea lui Burebista imperiul s-a dezmembrat şi apoi in faţa pericolului roman o parte din teritorii s-au reunit sub conducerea lui Decebal. Romanii au cucerit Dacia în 106 dar ei au stăpînit efectiv din imperiul lui Burebista doar aproximativ 1/5. (Fig.2).Centrul stăpînirii romane (în roşu pe hartă) a fost pe munţii Apuseni pentru că pe ei aurul dacilor îi interesa şi nimic altceva.


Romanii au cucerit Dacia pentru că altfel Imperiul era în faliment şi atît de mult s-au bucurat că ne-au cucerit încît s-au distrat 123 de zile ( cea mai lunga petrecere , distractie , din istoria omenirii, evident cu gladiatori daci) (pîine şi circ)

dacia_romana
Comparînd zona de stapînire romană cu suprafata celor doua state de limba româna, ( figura 3 ) observăm ca logic este aproape imposibil să acceptăm varianta înlocuirii limbii dace cu limba latină pe un asemenea teritoriu în condiţiile unei stăpîniri romane atît de puţin intinsă . Dacă ar fi să acceptăm teoria latinitaţii pe un asemenea teritoriu privind harta, am putea deduce ca limba română vorbită în aria în care au stăpânit romanii ar trebui sa fie mult mai curată, în orice caz mai aproape de latină decât cea din Bucovina de exemplu, în realitate însă nu există diferenţe semnificative.


Dar să presupunem totuşi că dogma latinizării este adevarată. Au venit romanii în 106 şi au început o campanie de latinizare a dacilor. Mii de invăţatori romani şi-au incalţat sandalele, au luat toiegele, tăbliţele de scris şi translatorii, care trebuia să le asigure înţelegerea cu populatia dacă şi au început latinizarea. Populaţia în acele vremuri era o populaţie de păstori, de vânatori şi agricultori, iar aceştia trebuia să fie găsiţi, convinşi prin translatori de importanţa studiului limbii latine şi convinşi în primul rând de cât de buni sunt romanii sau de avantajele vorbirii în limba latină iar în final aceştia nu ar mai fi denumit pădurea sub numele de “pădure” ci “silva” sau în loc de tata ar fi spus “pater”.


Ce ar fi caştigat dacii din aceasta învaţare a limbii latine? Probabil favoruri de la stăpînitorii romani, mîndria de a vorbi limba celui mai mare imperiu al lumii care-i cucerise şi posibilitatea de a vizita Roma fară translator.
Ce ar fi caştigat romanii ? Probabil mulţumirea sufletească a faptului ca limba latină este vorbită de mult mai multa lume şi că aici, la margine de imperiu, se simţeau ca pe străzile Romei.


Ar mai fi o problemă. Media de vîrstă fiind în vremurile acelea mult mai mică decît astăzi, trebuia ca această campanie să fie facută foarte rapid pentru că subiecţii să apuce să-şi înveţe urmaşii latineşte.


Ce costuri ar fi avut aceasta campanie pentru romani? Probabil uriaşe deoarece trebuie luat în calcul şi că trebuia asigurată protecţia acestor misionari ai latinitaţii ei ajungînd în zone în care se vorbea limba dacă, dar stăpînirea romană nu era privită cu simpatie dovadă şi desele rascoalele ale dacilor din zona ocupată.
Vorbesc romanii în documentele lor de o operaţiune de o anvergură aşa de mare ce ar fi necesitat costuri uriaşe? Au ajuns romanii în Bucovina şi Basarabia mai mult decît cu misiuni comerciale? Din cîte ştim noi nu. Care ar putea fi explicaţia că totuşi acolo se vorbeşte romaneşte? O explicaţie a fost că în timp, dacii care au fost latinizaţi de romani au luat la rîndul lor toiagul şi tăbliţele şi s-au apucat să-i latinizeze ei pe dacii rămaşi neaoşi. Este o ipoteză. Este aceasta credibilă? Dogma spune că da.


Este acest proces de schimbare a limbii unui popor într-o perioadă scurtă de timp (la nivel istoric) frecvent în istorie ?


Din cîte ştim pîna în prezent, nu s-a mai întamplat nicăieri aşa ceva.


Interesant este că romanii nu au putut să latinizeze nici macar Peninsula Italică deşi au avut la dispoziţie din 753 î.e.n. cand s-a înfiinţat Roma (după legende) şi pîna în prezent (2750 de ani) .Dacă ar fi latinizat-o atunci în Italia nu ar exista dialecte şi ar exista o unitate de limbă mult mai puternică decît în România fiindcă romanii au avut la dispoziţie mult mai mult timp. Şi totuşi în Italia sînt aproximativ 1500 de dialecte!!!!!!!


De ce au vrut romanii să ne latinizeze numai pe noi deşi pîna la noi au mai cucerit o mulţime de popoare , şi lor nu le-au schimbat limba, ( au stapinit in Anglia 400 de ani , Siria şi tot litoralul mediteranean sute de ani, Armenia, Georgia, toată Asia Mica , Malta 1000 de ani) ramîne un mare mister al antichitaţii la a cărui dezlegare chemăm toti lingviştii români care susţin teoria latinizării .


Interesele cuceritorilor dintotdeauna au fost de a obţine cît mai multe bogaţii din teritoriile stăpanite iar pentru aceasta nu aveau nevoie decît de caţiva translatori care să aducă la cunoştiinţa băştinaşilor poruncile şi cererile stăpînitorilor (vite , cereale ,fecioare , alte produse) .


Schimbarea limbii unei populaţii, schimbarea compoziţiei etnice a unei populaţii se produce doar în perioada modernă cînd se pune problema justificării stăpînirii unui teritoriu cu alte argumente decat argumentul forţei. In perioada modernă maghiarii au stăpînit 600 de ani în Transilvania , nu 169 ca romanii , si în ciuda faptului ca au făcut tot ce le-a stat în putinţă tot nu au reuşit să-i facă pe ardeleni să-şi uite limba şi să vorbească doar maghiara.


Dacă totuşi romanii nu ne-au latinizat atunci cum de există o asemănare atît de mare între limba româna şi italiană? Există dovezi conform carora limba română este o limbă foarte veche şi anume este indoeuropeana comună care era deja cristalizată la venirea romanilor. Daca vom compara aria de vorbire actuala a limbii române cu vatra geto-dacică (fig.1 si fig.3) observam o suprapunere perfectă care după parerea noastră nu este deloc întîmplătoare comparaţie care vine în sprijinul afirmaţiei că limba dacilor era deja formată cînd ne-au cucerit romanii, iar influenţele pe care le-a suferit mai tîrziu au fost nesemnificative.


Întemeierea Romei s-a produs la 753 î.e.n. (din legende) şi s-a făcut de către troianul (neam tracic) Eneas care după distrugerea Troiei de catre greci s-a stabilit în Peninsula Italică şi a intemeiat Roma.


Putem emite ipoteza care este susţinută de unele dovezi că Troia a fost înfiinţata de un popor care a migrat din Carpaţi şi care vorbea limba dacă. In 106 cînd romanii au cucerit Dacia practic s-au reîntors pe meleagurile de unde au plecat la o distanţa de 1.000 de ani dar acum în calitate de cuceritori. Există de asemenea mărturii ale unor istorici antici cum că din spaţiul românesc au migrat către peninsula Italică mai multe populaţii într-o perioadă cuprinsă între anii 3000 î.e.n. şi 1000 î.e.n.


O ipoteză disperată care încearcă sa susţină dogma oficială este că romanii fiind o civilizaţie superioară tehnic, militar, administrativ, juridic bastinasii preluînd din limba latină termeni din respectivele domenii ar fi preluat intreaga limba latină . Aceasta ar fi ca şi cum în zilele noastre preluînd termenii de “internet”, “computer” sau”briefing” am începe să spunem în loc de mamă “mather” sau “father” în loc de tată. Este evident o aberaţie fiindcă este logic sa preiei termeni noi (sau chiar sa înveţi o limbă nouă) pentru care nu ai corespondenţi dar nu este logic să schimbi mii de cuvinte (sau toată limba) doar de dragul unor termeni noi.


Se vorbeşte foarte intens despre armonia care exista între populaţia dacă şi romanii cei civilizatori şi despre osmoza care s-a făcut între cele două populaţii. Nimic mai fals. Din analiza cimitirelor din perioada romană, după riturile de înmormîntare se constată diferenţierea netă între localnici şi ocupanţi, ale căror morminte erau separate ca dispunere în cimitir, mormintele localnicilor fiind foarte sărace, iar ale stăpînitorilor foarte bogate.Practic autohtonii erau sărăciţi la maximum în timp ce cuceritorii trăiau în lux şi bogaţie, ceea ce este absolut logic în orice perioadă şi mai ales în antichitate. Este greu de crezut că asupriţii ar fi nutrit o dragoste neţărmurită faţă de asupritori în aşa fel încît să-şi schimbe limba şi obiceiurile.


Se vorbeşte la fel de mult despre frumuseţea femeilor dace şi cum în timp prin căsătorii mixte s-a creat poporul român. De abia în jurul anului 212 edictul împaratului roman Septimius Severus legalizează căsătoriile între soldaţii romani şi frumoasele autohtone. Pare cam scurt (55 de ani!!!!) timpul de osmoză şi de formare a poporului român.Existau şi cutume foarte puternice care îngreunau amestecul cu ocupanţii, care au ajuns pîna în zilele noastre sub forma expresiei “Să nu-ţi strici sîngele”, să nu te amesteci cu străinii, iar cine a trăit la ţară ştie că şi acum există o rezistentă şi o neîncredere faţa de străini (venetici ) chiar dacă vin din satul vecin. A existat o lege din anul 1767 care stabilea izgonirea din ţară şi confiscarea averii în cazul căsătoriei cu străinii (Paul Lazar Tonciulescu).


Singura explicaţie logică este că limba română era puternic cristalizată la venirea romanilor. Era imposibil ca în 169 de ani, romanii să fi schimbat complet o limbă iar aceasta să dăinuie neschimbată aproape 1.800 de ani pînă la 1859 cînd teritoriile româneşti încep să fie reunite sub o administraţie unică.


Dacă totuşi procesul de latinizare a existat acesta desfide orice logică, orice date istorice, orice experienţă a altor popoare şi face din istorie o povestire ştiinţifico –fantastică (deşi povestirile S.F. bune au logică!!!)
Singura ipoteză care ar mai putea fi luată în calcul poate fi doar o intervenţie Divină directă, dar eu cred ca Dumnezeu avea alte treburi mai importante de făcut decît să-i înveţe pe daci limba latină .


BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1.MARIJA GIMBUTAS Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor
războinici . Ed. Lucreţius 1997

2.GABRIEL GHEORGHE Sarea Carpatică criteriu pentru
regîndirea istoriei Revista Munţii
Carpaţi nr. 16 1999

3. GETICA nr. 1-2 si 3-4 Ed. Gândirea 1992

4.ROMÂNIA atlas istorico-geografic Ed. Academiei Române 1996

5.IORDACHE MOLDOVEANU Dacii vorbesc
BALAS MOLDOVEANU – introducere in tracologie-
Ed. Semne 1999

6.G.D. ISCRU Naţiunea matcă din spaţiul Carpato –
Danubiano-Balcanic Casa de editura şi
librarie “ Nicolae Bălcescu” 1998

7.PAUL LAZAR TONCIULESCU Impactul Romei asupra Daciei
Ed. Miracol 1997

8.ELIE DULCU Românii, o antichitate arhaică
Ed. Luana 1998

9 ALEXANDRU BADEA Începuturi româneşti
Ed. Enciclopedica 2001

 

/de
, ,

Imperiul Geto-Dacic – Geti si/sau Goti?

imperiul dacia geti

Imperiul Geto-Dacic

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

dacia felix geti

dacia felix

 

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

Numărul cronicilor în care se scrie că goţii nu sînt decît un nume pentru geţi este foarte mare. Chiar numărul cronicilor publicate care fac această menţiune este considerabil. Desigur şi din acestea, ca din toate cronicile antichităţii şi Evului Mediu, o mare parte s-a pierdut.

În cele de mai jos vom spicui o parte din acestea, fără o ordine cronologică.

4.1 Philostorgius (368 – 425) sciţii de dincolo de Istru pe care cei vechi îi numeau geţi, iar cei de acum îi numesc goţi … Ulfila a fost hirotonit episcop al creştinilor din ţara getică (Istoria eclesiastică).

4.2 Claudius Claudianus (Panegiric, 395, Împotriva lui Rufinus, 396 şi De bello Gothico, 402) scrie de peste 50 de ori getic, dac, cetele getice, cetele blonde (ale geţilor) şi o singură dată gotic, în titlu, pe care l-a considerat un alt nume, dar fără semnificaţie proprie.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

4.3 Împăratul Iulian – Apostatul (331 – 363), în Cezarii după ce-l pune pe Traian, căruia îi plăcea să cam bea, ceea ce îi slăbea uneori puterea de înţelegere, să se laude: singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru şi am nimicit (?) neamul geţilor, care au fost mai războinici decît oricare dintre oamenii ce au trăit cândva – şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zamolxis. Crezând că nu mor, că doar îşi schimbă locuinţa, ei sînt mai porniţi pe lupte decît ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie.

În elogiul împăratului Constantius, Constantin II (337 – 340), învingînd cu armele pe geţi, ne-a făcut rost de o pace trainică…

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

4.4 Ausonius, către 310 – către 395, într-o epigramă îl roagă pe împăratul Gratian (367 – 383) să-l oprească pe geticul Marte şi scrie despre geţi unde istoricii s-ar fi aşteptat să scrie goţi.

4.5 Prudentius (348 – către 405) în Divinitatea lui Christos, de asemenea nu-i ascultă pe istoricii moderni şi scrie geţi unde aceştia ar fi aşteptat goţi, iar pe Alaric îl numeşte tiranul get.

4.6 Hieronymus (345 – 420) scrie că există autoritate (îndreptăţire) pentru a-i numi pe goţi geţi (22, p. 37).

În acest enunţ se vădeşte că nu-i vorba de nici o confuzie, ci de discernămînt, de reprezentare corectă a realităţii.

Iar în altă parte (ibidem) scrie: Et certe Gothos omnes retro eruditi magis Getas quam Gog et Magog appellare consueverunt / Şi în mod cert toţi învăţaţii din trecut au folosit … pentru goţi, numele get, decît Gog şi Magog.

Ni se explică, deci, că toţi învăţaţii din trecut, indiferent dacă scrierile lor au ajuns sau nu pînă la noi, foloseau pentru goţi numele geţilor, în baza realităţii etnice pe care o cunoşteau.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

4.7 Eugeniu de Toledo, în Carmina XXXIX (Hexastichus de inventoribus litterarum). 6: Gulfila (sic) promsit Getarum quas videmus ultima (sc litteras) / În şase versuri despre inventatorii literelor: Wulfila a dat la iveală ultimele (litere) pe care le vedem, ale geţilor (25, p. 165).

4.8 Carol Lundius, în Zamolsiz, primus Getarum legislator, Uppsala, 1687 scrie: p. 3 Nempč unam eandemque Gentem Getas et Gothas fuisse / Fără îndoială Geţii şi Goţii au fost una şi aceeaşi naţiune.

În acest volum această idee este reluată încă de cîteva ori, la ea subscriind cei mai importanţi oameni de cultură ai momentului: Strălucitul Messenius, Boxhorn, Loccen, Sheringham, Hachenberg şi alţii.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

4.9. Johann Filstich, în Încercare de istorie românească, E.Ş.E., 1979, p. 33, scrie:

Istoricii se ceartă straşnic pentru a hotărî dacă geţii, dacii şi goţii sînt un singur popor cu mai multe nume, au ba. Dintre cei noi arată aceasta Lorenz Toppeltinus, Martin Schmeitzel, cel din urmă încercând să lămurească acest lucru îndoielnic în Istoria sa scrisă de mână prin următoarele temeiuri:

(1) Mărturia celor mai vechi scriitori

(2) Întâmplările cele petrecute la fel

(3) Potrivirea felului de trai, a obiceiurilor, a limbii şi a locuitorilor ţării

Se adaugă că nici de unde se trage numele de got nu este limpede (sublinierile ns.).

J. Filstich adaugă: Philipp Cluverius (Klüver, 1580 – 1623) în cartea a treia a cărţii sale Germaniae antiquae libri III spune că au greşit cei care au amestecat geţii cu goţii.

Cum ar fi putut spune altfel când el, dar şi alţii, după cum am dovedit, sperăm, şi-au pus toată speranţa într-un semn de întrebare: există goţi independent de geţi şi ar putea ei să le aducă o oarecare identitate?

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

4.10 Bossuet (Discours sur l’histoire universelle, Hachette, 1883): les Goths, autrefois appelés les Gčtes (p. 97).

4.11 Quicherat (Thesaurus poeticus linguae latinae, Hachette, 1899, p. 469): Gčtes, nation scythique établie sur le Danube; postérieurement les Goths.

4.12 Eusebiu din Caesarea (260 – 340) în Constantin către sacra adunare: Te întreb pe tine Decius… când ai căzut cu toată oştirea pe câmpiile scitice, conducînd mult lăudatele trupe ale romanilor ca să lupte împotriva geţilor, în bătaie de joc.

4.13 André Thévet (1502 – 1590), călugăr franciscan, în Cosmographie Universelle, cap. De la Valachie, Transylvanie, Bulgarie et Servie scrie: Originea poporului acestei ţări în întregime, aşa cum susţin cei mai mulţi, vine de la geţi, numiţi astfel de romani, pe care noi de atunci i-am numit goţi.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

4.14 Leibniz, Collectanea etymologica, Hanovra, 1717: Cimmerios&Cimbros, Getas&Gothos, Sacas&Saxones, Dahas&Dacos eosdem aut cognatos esse, solis nominibus non temere crediderim (p.73)

4.15 Paulo Orosius (spre sfîrşitul sec. IV- sec. V) a scris o Istorie împotriva păgânilor din care s-a inspirat Bossuet: Geţii aceia care acum sînt numiţi goţi (Getae illi qui et nunc Gothi, I, 16, 2).

4.16 Bonaventura Vulcanius, scrie la 1597 o carte cu titlul: De Literis et Lingua GETARUM sive Gothorum.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

Această carte conţine multe aspecte interesante, dar spaţiul nu ne îngăduie să le prezentăm. Ele sînt traduse şi le vom publica bilingv latină/română în „Getica” nr. 5-6.

4.17 Nicolao Petreio într-o carte, tipărită la 1695, care are ca obiect tocmai originea cimbrilor şi goţilor, luându-şi în sprijin o serie de autori anteriori, scrie:

1) Getas autem Gothos postea nominatos esse non dubium est (p.78) Că geţii au fost după aceea numiţi goţi nu este nici o îndoială.

2) qui progressi tenuerunt eam regionem, quae nunc VValachia dicitur /care de la început au locuit aceeaşi regiune care acum se numeşte Valahia.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

3) Et Philippus I Chron I dicit Getas postea Gothus nominates / Geţii au fost mai apoi numiţi goţi;

4) It. I. 2 A Gethis Gothes nominatos non dubium est / nu este nici un dubiu că goţii au fost numiţi după (numele) geţilor (p.80)

Arătări similare, sprijinite pe alţi autori, se găsesc pe mai multe pagini.

4.18 Procopius, în Despre războaie III 2, 2 scrie: Neamurile gotice erau şi sînt şi astăzi multe la număr … dar, dintre toate, cele mai mari şi mai vrednice de luat în seamă sînt goţii, vandalii, vizigoţii şi gepizii. Altădată li se spunea sarmaţi şi melanhleni, iar unii îi numeau neamuri getice. 3 Toţi aceştia se deosebeau între ei prin nume (!!), după cum am mai spus, dar încolo sînt în toate la fel. 4 Toţi sînt albi la trup şi cu părul blond, înalţi de statură, frumoşi la chip şi folosesc aceleaşi legi. 5 Toţi sînt de credinţa lui Arius şi au o singur limbă, numită gotica (Înainte de a apărea numele de got, cum se numea oare?, nota ns)

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

Eu cred că la obîrşie se trag toţi dintr-un singur neam, iar mai tîrziu s-au deosebit după numele şefilor care i-au condus. 6 Acest neam locuia în vechime dincolo de fluviul Istru (sublinierile ne aparţin).

4.19 Carlo Troya (37, p 5-7) scrie: Il mio scopo principalissimo … si divideva in due punti;

1 Di mostrare, che i Geti di Zamolxi e di Decebalo furono i progenitori de Goti di Teodorico e degli Amali / De a arăta că Geţii lui Zamolxe şi ai lui Decebal au fost strămoşii goţilor lui Theodoric şi ai Amalilor/

2 Di porre in chiarezza, che quella razza Getica o Gotica fu diversa dalla Germanica … / De a pune în lumină că acea rasă getică sau gotică fu diferită de cea germanică.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

Carlo Troya aduce numeroase dovezi că goţii nu-s decît geţii care au populat atît nordul cît şi apusul Europei, dar nu putem aborda aceste aspecte care depăşesc tematica studiului nostru.

Numeroşi alţi autori din diferite naţiuni au atestat identitatea dintre geţi şi goţi dar spaţiul nu ne îngăduie să-i cităm.

4.20 Am vrea să spunem cîteva cuvinte despre Getica lui Iordanes.

În § 3 Iordanes spune: am făcut în expunere unele adaosuri potrivite din istoricii greci şi latini, amestecând în cuprins, la început, la mijloc şi la sfîrşit multe din cele pe care le-am socotit utile (subl. ns.)

Deci, rezumând o istorie a geţilor el a adăugat diverse ştiri din diverşi autori pe care i-a folosit, dar fără să-i citeze. Cum mulţi autori anteriori lui începuseră să scrie got pentru get, Iordanes foloseşte grafia pe care a găsit-o la autorii respectivi. De aceea apare de atîtea ori scris got în loc de get.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geţi şi goţi

Totuşi, atunci când scrie din amintire el scrie get, nu got. În această operă găsim de 25 de ori get iar uneori got e pus pentru variaţia stilului.

De exemplu în § 61, 62 scrie despre luptele dintre Tomiris, regina geţilor, şi Cirus, în sec VI î.e.n., când în nici un caz nu ar fi putut fi vorba de o naţiune gotă.

Totuşi, deşi în lupta cu parţii lui Cirus nu apar, normal, decît geţii şi regina lor Tomiris, pentru colorarea stilului, Iordanes scrie: acolo şi atunci a văzut neamul goţilor pentru prima dată corturi de mătase, goţi care faptic nu fuseseră menţionati ca participanţi la luptă, pentru că, mai ales atunci, nu puteau să existe.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

Fraza ni se pare similară stilistic cu una ca aceasta: La Termopile grecii au luptat pe viaţă şi pe moarte cu perşii lui Xerxes. Acolo au văzut elenii pentru prima oară steagul persan cu cap de lup şi coadă de şarpe.

Rezultă de aici că elenii erau alt popor? Nicidecum.

Se va spune poate că alternanţa greci/eleni este cunoscută. Dar alternanţa get/got, dacă nu-i cunoscută poate deveni.

Fraze similare se pot imagina cu orice popor, toate având cel puţin două, dacă nu mai multe nume.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

Dacă ni s-ar da o frază ca aceasta:

La Mărăşeşti românii au dat lupte aprige pentru a opri atacul german al lui von Mackensen. Acolo au văzut valahii pentru prima dată avioane de luptă.

Situaţiile prezentate sînt similare, pe unele le acceptăm, pe altele nu. De ce?

Pentru că unele fac parte din depozitul nostru de cunoştinţe, primit falsificat de la o istoriografie interesată, pe altele şcoala nu ni le-a relevat.

Că la Iordanes figurează o clară identitate goţi=geţi, găsim destule exemple, dar trebuie răbdare pentru a citi cu atenţie opera, să nu ne încredem în istorici care falsifică din interes.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

În § 94, Iordanes îi explică lui Castalius cum sînt rudă geţii cu gepizii, ceea ce este o realitate de nedesminţit. Istoricii medievali interesaţi ne-au spus că este o confuzie între geţi şi goţi. Or am dovedit că povestea cu ieşirea din Scandinavia e o simplă fabulă, de primit de către Theodoric in sec VI, dar imposibil de luat în considerare după 14 secole, la nivelul cunoaşterii de azi.

În § 118 Hermanaric cel Mare este conducătorul neamurilor getice, iar în § 121 Filimer este al cincilea şef al geţilor după plecarea din Scandinavia. Acestea sînt realităţi pe care Iordanes le aminteşte din opera lui Cassiodor. Cei care le declară confuzii fie nu au lecturat cu atenţie opera, fie au crezut fără control, fără spirit critic declaraţiile istoriografiei medievale interesate.

Tot de geţi este vorba şi în § 129, 132, 189 etc. Iordanes scrie, după Cassiodor, geţi, nu goţi, fără să poată fi invocată vreo formă de confuzie.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

Însă în § 315 si 316 rezultă cu toată claritatea că:

a. Iordanes este get de neam

b. A scris o istorie a geţilor, aşa cum arată titlul, atît la Cassiodor cît şi la Iordanes.

Căci cum s-ar putea înţelege altfel de cum sînt scrise rândurile:

Aceasta a fost originea geţilor şi nobleţea de neam a amalilor, ca şi faptele bărbaţilor viteji.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

Unde ar putea fi confuzia?

El s-a ocupat de istoria geţilor, aşa cum l-a rugat fratele Castalius – să rezume într-o cronică scurtă opera senatorului Cassiodor despre originea şi faptele geţilor.

Asta i s-a cerut, asta a făcut. Deci concluzia este coerentă cu premiza. Unde ar putea fi confuzia?

Aşa-zişii goţi, dacă ar fi existat, ar fi avut şi ei, probabil, o istorie. Normal, n-o au. Ei apar din loc în loc pentru culoarea stilului, dar istoria nu este a lor, ci a geţilor, iar regii şi sacerdoţii geto-daci apar la locul lor, ca personaje istorice.

În § 316, Iordanes adaugă: Tu care mă citeşti, să ştii că eu am urmat scrierile înaintaşilor – confirmă iar ce a spus în premize (v.§3), ceea ce dovedeşte constanţă şi continuitate, nu confuzie.

Şi adaugă: să nu creadă cineva că, în favoarea neamului mai înainte arătat, pentru că îmi trag obîrşia din acel neam am adăugat ceva în plus peste cele aflate sau citite.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

Care este neamul mai înainte arătat?

Este clar cel al geţilor înscris cîteva rînduri mai sus (§ 315). Deci Iordanes este get, cum o spune însuşi, iar nu got, cum s-a scris de multe ori fără control, pentru că, aşa cum sperăm că am dovedit în cele de mai sus, şi cum arată şi mari oameni de cultură şi savanţi, ca Bossuet, Quicherat, C. Lundius, Messenius, Boxhorn, Hieronymus, Leibniz, Procopius, Carlo Troya etc., de-a lungul secolelor.

De altfel, deoarece pentru aşa-zişii goţi n-am găsit elemente definitorii pentru etnie, pentru orice etnie, trebuie să convenim că, după cunoştinţele disponibile în prezent, ei nu au avut şi nu au o existenţă reală, fiind un simplu nume al altei realităţi etnice, nume folosit uneori pentru variaţia stilului, cum aflăm la toate popoarele europene.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

Astfel că cei care caută cuvinte gote în limba română o pot face în pace şi linişte pînă la capăt. Astfel de cuvinte neexistând, nu există nici riscul vreunei găselniţi, a celei mai mărunte tulburări în ritmul căutărilor.

 

Autor: Gabriel Gheorghe.
Fragment din studiul DE ORIGINE ACTIBUSQUE GETARUM
DESPRE ORIGINEA SI FAPTELE GETILOR
www.gandirea.ro

 

/de
, ,

Hiperboreea – Dacia Hiperboreeana

hiperboreea

Hiperboreea – Dacia Hiperboreeana

 

Publicat de Arim

Hiperboreea… o legenda, un tinut fabulos, despre care vorbesc miturile Greciei antice. O civilizatie straveche care continua sa fascineze… un spatiu care, ca si Atlantida, este mutat dupa voie, fara sprijin mitologic sau istoric, in diferite locatii care mai de care mai nastrusnice. Respectivii domni ar face bine sa mai arunce ochii peste relatarile antichitatii pentru a vedea ce marturii exista despre aceasta tara. Majoritatea istoricilor moderni, dupa „cercetari laborioase”, sunt de acord ca Hiperboreea este plasata undeva in zona Polului Nord sau, oricum, dincolo de paralela de 65°, latitudine nordica. Tot ce se poate ….numai ca la Polul Nord nu este sol fertil si nici nu se fac doua recolte pe an, cum spuneau Hekateu si Diodor din Sicilia!

Dacia 82 BC

 

 

Plasarea Hiperboreei in Extremul Nord nu este decat o interpretare fortata a mitologiei grecesti si nu se bazeaza pe nici un fel de documente istorice! S-a incercat, de asemenea, „implantarea” Hiperboreei in Arhipelagul Britanic sau in Islanda, urmand ramura celtica a europenilor care se presupune a fi descendenti ai hiperboreenilor. Captivant, dar neconform cu realitatea, deoarece celtii au aparut cam tarziu pe firmamentul istoriei pentru a-i cataloga popor neocolit, „scoborator” din hiperboreeni!
Datorita multitudinii de teorii emise de-a lungul timpului cu referire la amplasamentul geografic al Hiperboreei si al hiperboreenilor, ma simt indreptatit sa intreb: prin aceasta stramutare a Hiperboreei, dupa opiniile unuia sau a altuia dintre cercetatori, nu se incearca de fapt a se ascunde regiunea geografica in care era plasat acest taram mitic, cu original? Nu se incearca manipularea mentala prin ignorarea izvoarelor antice si publicarea a cat mai multor teorii cu privire la ipotetica localizare geografica a Hiperboreii? si asta in pofida faptului ca autorii antici sunt unanim de acord asupra locului unde se afla aceasta Hiperboreea! Nu cumva se mizeaza pe faptul ca atunci cand da de o news de genul „Hiperboreea era la Polul Nord „, cititorul neavizat uita sa-i mai consulte pe cei care au vorbit de ea in cunostinta de cauza si citeste uimit noua teorie, unii chiar intrebandu-se „cum de nu m-am gandit la asta?”! Si iaca cum curiosul nostru nu mai poate gasi adevarul prin hatisul de ipoteze care mai de care mai atragatoare si uneori chiar „probate” istoric.Putina ordine prin …Hiperboreea!

Pe langa istoricii „profesionisti” ai Occidentului, care plaseaza Hiperboreea dupa bunul lor plac, mutand-o ba in Islanda, ba in Groenlanda, ba in Arhipelagul Britanic exista si unii autori mai „modesti” sa spunem, dar care marcati de bun simt, nu fabuleaza, ci examina izvoarele istorice si isi formuleaza concluziile in conformitate cu acestea. Intre acestia mentionam o pleiada de autori precum Nicolae Densusianu, Vasile Lovinescu, Mioara Calusita Alecu si…Rene Guenon, din operele carora ne-am inspirat in prezentul analiza.
Nicolae Densusianu demonstreaza cu lux de amanunte unde se afla aceasta mult discutata Hiperboreea, in lucrarea sa de exceptie „Dacia Preistorica”, in care acorda un spatiu destul de larg hiperboreenilor. El demonstreaza cu probe in regula, ca Hiperboreea anticilor nu era alta decat Dacia, care era centrul cultului apolinic, aici aflandu-se insula cea sfanta a lui Apollo si a lui Ahile.
Vasile Lovinescu demonstreaza, de asemenea, cu „acte in regula „, ca Hiperboreea era Dacia in studiul sau „Dacia Hiperboreana”, incheiat in 1936 si publicat in foileton in revista franceza Etudes Traditionnelles. Studiul va aparea ca volum abia dupa razboi, mai intai in limba italiana, apoi in limba franceza si abia apoi in limba romana. Curios, nu? ce interes avem noi pentru istoria nationala?! Sa nu uitam ca studiul lui Lovinescu va aparea in limba romana abia in 1994!

Mioara Calusita Alecu vine si ea cu date noi si stupefiante, dar fondate istoric, nu fabuland precum occidentalii. Ea ne demonstreaza ca celebra Tula, din Hiperboreea, pamantul cel mai nordic cunoscut de greci, nu era alta decat actuala Tulcea, oras din Delta Dunarii.
Exista totusi si occidentali de bun simt.Unul dintre ei, Rene Guenon, in corespondenta lui cu Vasile Lovinescu, afirma, dupa ce studiaza materialul trimis de asta din urma, ca Dacia ar putea fi centrul traditiei hiperboreene „trebuie sa va spun (lui Lovinescu –n.n) ca ideea ca Dacia a fost una din etapele centrului traditiei hiperboreene, pentru o anumita epoca, nu mi se pare deloc neverosimila; dificultatea ar fi aceea de a preciza perioada la care s-ar putea raporta”. Inca o data, in alt loc, acelasi autor se pronunta textual: „traditia dacica ar reprezenta in orice caz o continuare a traditiei hiperboreene sub o forma mult mai pura decat cea a celtilor” (sic!).Marturii istorice despre Hiperboreea

Marturiile anticilor ne dau de inteles ca dacii erau hiperboreeni si locuiau in Hiperboreea.
Astfel, Pindar, in Olimpicele sale, ne vorbeste despre Apollo, care dupa ce a terminat de construit zidurile Troiei, s-a intors in patria sa natala de la Istru, la hiperboreeni (VIII,47); ori in toate traditiile antice, Istrul desemna Dunarea, ceea ce demonstreaza doua lucruri deosebit de importante:

1) – Apollo – zeul luminii solare, era de obarsie traco – dacica ;
2) – fapt si mai important – traco-dacii de la Dunare au fost constructorii vestitei cetati Troia. (in acest sens pledeaza si descoperirile arheologice, care atesta ca piesele ceramice descoperite in stratul Troia VII sunt identice cu cultura dacica Cucuteni, cu centrul de iradiere in Moldova).

Tot aici, trebuie sa il mentionam si pe Clement din Alexandria care, facand referire la marele preot dac Zamolxe, spunea ca este hiperboreu (Stromata,IX.213). Concluzia care se impune este ca si marele zeu Zamolxe era tot hiperborean. Din nou, adoratia de care avea parte ca zeu national, este o depozitie convingatoare ca locuitorii din nordul Dunarii erau hiperboreii, inca o data, tara lor era Hiperboreea.

Strabon confirma localizarea geografica a Hiperboreenilor si a tarii lor, spunand ca primii care au descris geografic partile cunoscute ale lumii stravechi i-au plasat deasupra Pontului Euxin (Marea Neagra) si in nordul Istrului (Dunarea) (Geografia XI.62)
Alte scrieri antice ne spun ca hiperboreenii sunt tot una cu pelasgii, care locuiau in nordul Traciei. „Hiperboreii sunt pelasgi, locuitori ai nordului Traciei” (Apolloniu Rhodiu).De la Macrobius aflam ca nu doar Dunarea era un fluviu hiperborean, ci si Donul asiatic (Comentar la Somnul lui Scipio,II.7). Aceasta este o depozitie in plus ca habitatul pelasgo-dac nu se reducea doar la Dacia carpato-danubiano-pontica, ci se intindea pana in Asia, unde izvoarele antice ii plaseaza pe massageti in timpul antichitatii clasice.

De asemenea, Pliniu cel Batran ne spune ca poporul Arimphaeilor (arimi cum ii numea Nicolae Densusianu), locuitor langa Muntii Ripaei (Carpati), in Tracia, era de generatie hiperboreu (Istoria Naturala,VI.7).
Avem marturia lui Ovidiu, poetul roman exilat la Tomis (Constanta), ca este constrans sa-si petreaca viata in stanga Pontului Euxin sub Axis Boreus (Tristele, IV,41-42); din nou, in alt loc, acelasi Ovidiu, ne vorbeste despre Cardines Mundi sau axul boreal din tara getilor ( Tristele, II,19, 40, 45).

Martial, adresandu-se soldatului Marcellinus, care pleca in expeditie in Dacia ii spune: „tu mergi acum sa iei pe umerii tai, cerul Hiperborean si stelele Polului getic” si tot Martial numeste triumful lui Domitian asupra getilor „Hiperboreus Triumphus” ( Epigrame, VIII,78).
Vergilius scria despre Orfeu care – „singuratic, cutreiera gheturile hiperboreene… si campiile niciodata fara zapada din jurul muntilor Ripaei (Carpati)” (Georgicele, Iv,5,5 17).Avand in vedere doar aceste marturii ale autorilor antici, vedem ca localizarea geografica a Hiperboreei nu e la paralela de 69° latitudine nordica, ci cea de 45°, latitudine nordica, la care se afla in antichitate Dacia si la care se afla actualmente tara noastra!

Dacia

 

 

Hiperboreea lui Apollo era…Dacia

Dupa legendele antice, Hiperboreea era localizata dincolo de punctul de unde sufla vantul de nord, Boreas. Sa analizam un pic aceasta afirmatie mitica.

Zeii grecilor, nu traiau prea departe de tara acestora.. Ei salasluiau in Dacia, tara din care plecasera de fapt, aheii spre Elada ( actuala Grecie). Acolo, la nord de Istru, traisera titanii si tot acolo, vestitele amazoanele aveau o tara in care conduceau numai femeile. Tot de peste Istru sufla si vantul de nord- Boreas, care trecea peste Marea Neagra, strabatea stramtorile Bosfor si Dardanele, ajungand in Grecia!
„La nord de Tracia”, scrie Herodot, „ce fel de oameni locuiesc, nimeni nu poate sa stie; atat dar se pare ca dincolo de Istru exista pamant nelocuit si infinit” .

Toate aceasta ne arata ca limita orizontului geografic al grecilor antici, se intindea doar pana la Dunare (Istru).
De altfel, si respectabilul istoric Arthur Weigall, este de aceeasi opinie cand, referindu-se la expeditia lui Alexandru Macedon la Dunare, spune: „Era aventura indrazneata, care ar fi putut prea bine pune capat carierei sale (a lui Alexandru Macedon –n.n) inca de la inceput … (expeditia –n.n) fusese intreprinsa in mare parte pentru a putea afirma ca el traversase marele fluviu, care fusese ca o bariera pentru aventurile septentrionale ale lui Filip si formase linia admisa intre lumea cunoscuta a grecilor si nordul nestiut. Alexandru insusi, considera acest fapt ca fiind de mare importanta, caci pe tarmul marelui fluviu (Istru/ Danubius/Dunarea – n.n) el celebra un impresionant serviciu religios, oferind sacrificii lui Zeus, Herakles si divinitatii Dunarii”.

Legendele cele sacre ale antichitatii clasice plasau patria lui Apollo in Hiperboreea(Aristotel chiar numindu-l Apollo-hiperboreu). Tot in Hiperboreea se nascuse si mama sa Latona/Leto/Letea, pe o insula vestita in toata antichitatea pentru cultul ei inchinat lui Apollo. Aceasta insula se numea Leuke (Alba), actuala Insula a Serpilor din dreptul varsarii Dunarii in Marea Neagra. Pe aceasta insula se afla cel mai mare si mai vestit templu a lui Apollo din toata antichitatea, despre care vorbeste Hecateu Abderita.Tot de hiperboreeni se leaga si istoria infiintarii templului apolinic de la Delos, precum si a celui din Delphi
Ca centrul cultului apolinic se afla in Hiperboreea dacica ne-o dovedeste si faptul ca cei mai cunoscuti profeti apolinici: Olen si Abaris erau hiperboreeni. Olen a fost conducatorul hiperboreenilor care au fundat templul lui Apollo din Delphi, precum si primul poet hieratic al Greciei, unde l-a dus apostolatul sau pentru credinta apolinica. El a compus mai multe imnuri sacre in onoarea lui Apollo, in care amintea si despre hiperboreenii care mergeau in pelerinaj la Delos, insotind femeile pioase care erau inchinate templului de acolo. Tot lui i se atribuie si infiintarea hexametrului (ritm de vers).

Abaris, alt profet apolinic din partile Hiperboreei, a starnit o adevarata senzatie in randurile grecilor prin viata frugala si prin dreptatea-i caracteristica. Numai ca aceste doua caracteristici sunt aplicabile si anahoretilor geto-daci, acelor ktistai si capnobatai despre care vorbeste Strabon, care duceau o viata de meditatie si apropiere de Zeu. In ceea ce priveste dreptatea, aceasta este trasatura de baza prin care Herodot ii desparte pe daci de ceilalti traci. El spune: „dacii sunt cei mai viteji si mai drepti dintre traci”. Acest Abaris, calatorind prin tinuturile Greciei in timpul apostolatului sau pentru intarirea credintei apolinice introdusa de Olen, arata tuturor o sageata de aur despre care zicea ca e simbolul lui Apollo. Este foarte captivant de stiut ca dacii vedeau sageata ca pe un simbol zamolxian, prin urmare Apollo si Zamolxe par a fi unul si acelasi zeu. In sprijinul acestei ipoteze, pledeaza si epitetul de „hiperboreu” atribuit atat lui Zamolxe – dupa cum aflam din scrierile lui Clement din Alexandria, cat si lui Apollo – dupa cum aflam din scrierile lui Aristotel.Hiperboreea – polul spiritual al lumii

Polul getic este o denumire asociata cu Hiperboreea in toate textele antice care se refera la acest subiect. El defineste, de fapt, ideea de Centru al Lumii, ca pol spiritual, asemanator Insulei Fericitilor din mitologia greaca. Adica locul unde pamantul este in stare sa comunice cu cerul, un spatiu mitico – geografic, cosmic si teluric in acelasi timp.

Sub acest aspect era perceputa Hiperboreea de catre grecii din epoca antichitatii clasice. Marturia lui Pindar ne lamureste in acest sens: „nimeni, nici pe pamant, nici pe mare, nu putea descoperi calea minunata care duce spre tinuturile hiperboreilor” (Piticele, X.29). Aceasta depozitie ne spune si altceva, dar ea marturiseste despre orizontul limitat al cunostintelor geografice elene; ceea ce se afla in nordul Dunarii era pentru ei, inca la inceputul perioadei clasice, un mister si tinea de geografia mitica, nu de geografia reala.
Conform aceluiasi Pindar, hiperboreenii erau o semintie sfanta, scutita de maladii si batranete, care nu cunosteau razboiul (dar il vor invata mai tarziu, devenind unii dintre cei mai aprigi luptatori ai antichitatii).

Prin urmare, Pindar, si nu numai el, ne descopera o Dacie/Hiperboreea mistica in care oamenii duceau un trai paradisiac de inceput de timp, de epoca de aur a omenirii:

„Pe-un picior de plai
Pe-o gura de paradis…”

. Miorita noastra nu ne induce in gresala! Aceasta balada a geniului popular, fie ea antica, fie medievala, valorifica o traditie foarte veche confom careia Dacia/Hiperboreea era un tinut paradisiac, plaiul teluric devenind in ordinea lucrurilor sacre, gura de paradis.

 

 

Dacia romana

 

 

As dori sa mai mentionez ca Medicii lui Zamolxe erau renumiti in toata lumea antica si mai priceputi decat grecii in tratarea diferitelor afectiuni, dupa cum ne spune Platon: „Vazand ca Harmide e de aceeasi opinie cu mine prinsei inima, imi regasii increderea in mine, putin cate putin, ma inflacarai si ii zisei: tot asa si cu descantecul cesta, Harmide: l-am invatat in oaste de la un doctor thrac, unul din ucenicii lui Zamolxe, despre care se spune ca au puterea sa te faca nemuritor. Acest trac spunea ca doctorii greci au mare dreptate sa faca observatia de care pomenii. Dar, adauga el, Zamolxe, regele nostru , care este zeu, spune ca precum nu se cade sa incercam a vindeca ochii fara sa ne ocupam de cap, ori capul fara trup, tot astfel nu se cade a incerca sa vindecam trupul fara sa vedem de suflet, si ca tocmai din pricina asta sunt multe maladii la care nu se pricep doctorii greci, fiindca nu cunosc intregul de care ar trebui sa se ingrijeasca. Caci daca cesta ar merge rau, este peste putinta ca partea sa mearga bine” (Charmides)

La aceasta adaugam si faptul ca mai toti marii invatati ai Greciei antice au fost initiati in Tracia, cei mai cunoscuti fiind Aristotel si Pitagora.
Inchei afirmandu-mi credinta ca Dacia a fost, intr-o vreme, pierduta pentru noi in negurile istoriei, centrul spiritual si cultural (civilizator) al lumii vechi. Daca am privi cu luare aminte trecutul si, astfel, am invata din el, credinta mea este ca am putea redeveni ceea ce am fost candva. Numai ca asta se poate doar prin revenirea la valorile fundamentale ale neamului nostru, nu prin adoptarea docila a „normelor” europene sau americane, care ne fura ochii in fiecare zi !
/de
, ,

Migraţia sud-vestică a getilor

geti daci

Migraţia sud-vestică a getilor

 

Publicat de Arim

În cultura spaniolă începînd cu secolul V s-a scris vîrtos că a patra descălecare a Spaniei de către goţi, care sînt geţii de altădată (Getae illi qui et nunc Gothi) a dus la formarea naţiunii spaniole şi a statului iberic. În următoarele secole această legendă se dezvoltă ajungînd o adevărată referinţă istorică, culturală şi morală a societăţii spaniole. Ca oricare mioritic cu mintea acasă mi-am pus fireasca întrebare: au luat-o razna aceste naţii sau pe plaiurile noastre pute rău a mişelie?

.
Să ne lămurim de ce spun ei asemenea isprăvi, trebuie să ne uităm în istoria noastră veche falsificată cu atîta ură de pretinşii mentori ai neamului! Mare parte din răspunsul la această întrebare se găseşte tot pe tăbliţele de plumb tăinuite de înveninaţii de la Institutul de Arheologie din Bucureşti. Istoricii români care au cunoscut cîte ceva despre Getica lui Iordanes au plesnit-o scurt, gotul face o confuzie între geţii care au dărîmat imperiul romanilor şi goţii care au venit pe meleagurile noastre în secolele ll-lll. Şi zisa lor plină de iz profetic a fost bătută în cuie, tămîiată, şi pusă ca acatist la Maica Domnului pentru profundă recunoştinţă! Dar aceste zăluzenii nici nu mai sînt trecute în cărţile de istorie să nu se întrebe cineva dacă judecata este corectă sau o aiureală.

.

Pe mormintele regilor vizigoţi din Castilia Veche stă scris pentru posteritate: ,,Rex Godorum et Dacorum et Gaetorum et Hispaniae Rex” adică şi pe înţelesul nostru: ,,rege al goţilor, al dacilor, al geţilor şi rege al Spaniei! Nu ştiau aceşti regi pe cine aveau ca supuşi în regatul lor sau liftele mioritice ar trebui decorate cu ,,Colanul Cînepei Rezistente” pentru ,,virtutea” de înaltă trădare! Tăbliţele spun că bastarnii au ajuns în glia geţilor pe la mijlocul secolului lV î.e.n. unde au suferit un puternic proces de ,,getizare” iar cu începutul secolului l î.e.n. strămoşii noştri au intrat în contact la est, cu iazigii. Mitologia lor arată că au preluat multe elemente din religia şi cultura geţilor iar bastarnii erau priviţi de ceilalţi germani ca un neam de-al lor dar descinzînd după obiceiuri din geţi.

.
Marţial (cca.40 – cca. 103), în Pharsala, pune într-un singur vers numele dacului, getului şi iberului – Hinc Dacus premat inde Getes ocurrat Hiberis. Versul acesta a fost interpretat de Isidor în secolul Vll ca o profeţie; Spania avea să fie invadată de geţi, dar nu numai ea, lumea întreagă avea să fie invadată de geţi. Istoria începe să treacă în legendă. Scriitorul spaniol Paulus Orosius, refugiat în Africa de teama goţilor ne lasă în Istorii terminate în 417 informaţii despre migrarea goţilor în Spania şi accentuează: ,,Getae illi qui et nunc Gothi(Geţii care şi acum se cheamă Goţi) şi ,,Dacia ubi et Gothia – Dacia unde este şi Goţia.

.

Mai face o descriere a seminţiilor care se bulucesc dintr-o parte în alta a Europei şi precizează că înspre răsărit este Alania, la mijloc Dacia unde e şi Goţia; apoi vine Germania unde cea mai mare parte o stăpînesc suevii – neamurile acestora tuturor sînt 54 la număr. Ţinutul de la nordul Dunării îl numeşte Barbaricum iar cel de la sudul Dunării, Romania care cuprinde Panonia, Moesia, Dalmaţia, Istria, Macedonia, Tracia. Aminteşte de luptele lui Domiţian cu geţii şi apare conducătorul Diurpaneus care va fi pomenit în toate cronicile spaniole. Istoricii români l-au preluat pe Diurpaneus de la Orosius dar au trecut sub tăcere restul informaţiilor. Din fosta Dacie, acum Goţie au ieşit marile năvăliri care au distrus lumea antică şi odată cu ea prăbuşirea imperiul roman aşa cum au adulmecat-o Seneca(4 î.e.n – 65 e.n.) şi Lucan ambii din Spania într-o premoniţie neştiută încă în cultura română!

Filozoful hispanic parcă avînd o previziune profetică, spune că urgia ,,zilei fatale” va veni din ţinutul geţilor, cînd Dunărea dezlănţuită îşi va înălţa apele pînă la cer, şi într-un singur vîrtej prăpăstios va cuprinde o imensă întindere de pământuri şi cetăţi. Din cer vor curge puhoaie fără margini, rîurile îşi vor umfla apele şi vor ieşi din matcă, mările se vor ridica din albii şi vor inunda pămîntul pentru a distruge neamul omenesc. ,,Cum crezi că vor fi Ronul, Rinul şi Danuviul, al căror curs este vijelios chiar şi în matca lui, atunci cînd îşi vor croi noi maluri şi surpînd pămîntul, vor ieşi toate din albia lor ? …Cînd Danuviul nu mai atinge, nu numai poalele sau brîul munţilor, ci le bate culmile, tîrînd cu sine povîrnişurile potopite, costişele smulse şi promontoriile vastelor ţinuturi, care, din adîncuri, se vor desprinde de continent ? Iar apoi, negăsind ieşire – căci singur şi le închisese pe toate – se întoarce într-o bulboană şi cuprinde într-un singur vîrtej năprasnic o imensă întindere de pămînturi şi cetăţi ?” Imaginea continuă cu furtuni şi trăsnete pînă ce mările învolburate se ridică spre cer şi se prăvălesc nimicitoare peste pămînturile pustiite.

Nefericiţii supravieţuitori ai neamului omenesc se agaţă ca nişte făpturi infirme de ultimele ţancuri – pierdute în ocean – care nu mai sînt capabile nici de durere. Trebuie reţinut faptul că Seneca scria aceste rînduri pe la anii 60 şi sînt foarte asemănătoare cu potopul biblic dar atunci scrierile evreilor nu reprezentau nimic pentru cultura romană. Să fie doar o presimţire a filozofului sau a cunoscut mituri şi legende despre care noi nu ştim nimic! Mai vorbeşte de teribila săgeată getică zburînd spre cer – talis in coelum exilit arundo Getica visa dimitti manu care seamănă moarte pe unde se abate. Nepotul acestuia, Lucan pomeneşte de faima arcului getic făcut pe lemn tare din Armenia: ,,Armeniosque arcus Geticis intendite neruis”.

Mai spune despre ,,masageţii de la Istru scitic”, dacii şi geţii care pîndeau căderea Romei: ,,Naţii necunoscute vor urma luptele latine, regi aflători sub alte stele şi pe care marea îi desparte de noi se vor alătura războaielor romane, iar eu singur voi trăi în tihnă ? O zei, ţineţi departe de mine această nebunie! Cum ? Căderea Romei să-i mişte pe daci şi pe geţi iar eu să stau ferit de griji ? …Învrăjbiţi-ne cu toate popoarele numai abateţi de la războiul civil. Să ne ameninţe dintr-o parte dacul, din alta getul; să năvălească unul în calea iberilor, să-şi întoarcă celălalt steagurile către tolbele cu săgeţi ale răsăritului”. Dar lumea geţilor a fost o lume misterioasă şi înspăimîntătoare iar Istru a reprezentata o frontieră greu de pătruns atît pentru greci cît şi pentru romani. Frigul năprasnic, pădurile întunecoase şi fără sfîrşit, religia şi vitejia neamului get făcea din Geţia mai mult un tărîm al legendelor decît o lume pe care anticii mediteraneeni puteau să o înţeleagă. Pentru mintea lor, era în toate acestea nu numai un ţinut care inspira teamă, dar şi ceva magic, ce izvora din geniul acelui popor şi venea în apărarea lui.

.
Istoria fabuloasă care umple cronicile spaniole medievale este adunată din legende şi mituri mediteraneene legate de Orient şi mai ales de enigmaticele ţinuturi dintre Caucaz şi gurile Dunării, învăluite în nepătrunse neguri arctice şi în mistere tracice care se pierd în noaptea vremurilor. Acolo în negurile munţilor Caucaz, între Marea Caspică şi Bosforul Cimerian(Crimeea), trăia un neam de oameni care se numea iberi şi care nu puteau fi străini de iberii de dincolo de coloanele lui Hercule. Eschyl(525-455), părintele tragediei greceşti spune că neamul sciţilor se ţinea tare în baştina lor într-o regiune din ,,nordul Traciei lîngă Caucazul de lîngă Istru” adică plaiurile noastre mioritice! Scriitorul grec scrie aceste informaţii cu aproape 900 de ani înaintea lui Orosius şi mai are avantajul cunoaşterii directe a acestor meleaguri.

Trebuie să admitem că informaţia lui Eschyl este corectă pentru că această precizare se găseşte şi în alte surse antice greceşti şi romane. Cronicarii medievali nu puteau spune limpede dacă cei de aici trecuseră acolo sau dacă nu cumva seminţia celor de aici se trăgea din iberii Caucazului, veniţi în Spania în timpuri imemoriale care au dus cu ei un sistem de legi cu care se lăudau că ar fi vechi de 6000 de ani! Lumea fabuloasă din acele ţinuturi mai călcase pe teritoriul Spaniei. Amazoanele, despre care Homer spune că erau de origine tracică nu pregetaseră să treacă marea şi să-şi cîştige faimă şi în ţinuturile hispanice. Iar acei iberi din negura timpului sînt seminţia mioritică ce a migrat în secolele XVll î.e.n. după erupţia catastrofală de la Santorini. Şi tot ei au dus scrierea descoperită la Tartesico şi Turdetano.

.
Isidor, episcopul Sevillei scrie la începutul secolului Vll, Historia de Regibus Gothorum, Vandalorum et Suevorum, ca un omagiu adus neamurilor germanice la formarea naţiunii hispanice şi a culturii acesteia. Era un admirator înfocat al goţilor fiind şi el de origine got iar informarea lui are la bază izvoare antice altele decît Getica lui Iornandes pe care nu a cunoscut-o. Autorul doreşte să facă o apologie a goţilor care se trag din geţi plecînd de la zicerea lui Orosius dar merge pe drumul reconstituirilor etimologice şi genealogice dîndu-le o valoare simbolistă privind speculaţiile sale asupra numelor şi cuvintelor. Etimologiile ne îngăduie să vedem ce credea eruditul prelat sevillan despre ţara îndepărtată a geţilor, atît de misterios legată de destinul Spaniei. Este o geografie foarte vagă cu informaţii culese de la mai mulţi scriitori antici. Lumea largă era cutreierată de cetele de călăreţi barbari care treceau vijelios peste ruinele fostelor aşezări.

Dacia scăpată de legiunile romane, a fost ocupată pe rînd de goţi, gepizi, huni, avari iar cînd Isidor îşi scria opera, pe plaiurile carpatice erau stăpîni vremelnici seminţia slavilor. In Istorii ne mai spune Isidor că în Dacia erau munţi înalţi în vecinătatea regatelor scitice de unde goţii făceau incursiuni peste Dunăre în provinciile romane. Ei împărţeau aceşti munţi înalţi cu alte neamuri. Sînt informaţii despre istoria goţilor de la Dunăre şi migrarea lor către vest pînă ajung în Spania. Lucrarea se termină printr-o recapitulare: ,,Locuind în ţinuturile îngheţate ale Septentrionului, lîngă împărăţia scitică unde sînt munţi înalţi, ei stăpîneau aceşti munţi împreună cu alte neamuri, de unde, alungaţi de năvala hunilor, au trecut Dunărea şi s-au supus romanilor. Dar neputînd suporta nedreptăţile acestora, îşi aleg un rege din neamul lor, năvălesc în Tracia, pustiesc Italia, se îndreaptă asupra Galiei, şi trecînd fără împotrivire munţii Pirinei, ajung pînă în Spania, unde şi-au aşezat sălaşul vieţii şi al Imperiului lor”. Elogiază neamul got şi trăsăturile lui scriindu-i prin cuvîntul ,,geţi”; blonzi şi purtînd capetele descoperite – flavent capitibus invectis Getae, călăreţi dibaci după vorba unui poet – Getes, inquit, quo pergit equo, dispreţuitori faţă de moarte după cuvîntul altui poet.

Glorifică neamul plin de virtuţi care a făcut ca, ,,Roma însăşi, învingătoarea tuturor popoarelor” să slujească ascultătoare şi să primească ,,triumful jugului getic”. Fericirea ţării este dată de bucuria unde înfloreşte glorioasa fecunditate a poporului getic – Geticae gentis gloriosa fecunditas. In Istoriile şi Etimologiile prelatului sevillan putem găsi însemnări importante despre daci sau geţi, care chiar deformate, erau ecoul unei realităţi istorice oglindită uneori şi în izvoarele antice. Sfîntul Eugeniu aminteşte de o dispută între Paulo Alvaro şi Eleazar în care primul ştie să vorbească literar despre tumultul Mării Negre şi lăuda în versuri biblioteca lui Leovigild pentru că strălucea de ,,getică lumină”.

Aşa o spun ei dar noi ne ţinem tari pentru că asemenea informaţii nu ies de sub freză mioritică! Către sfîrşitul secolului Xlll, mitul getic, prin imaginea fabuloasă a lui Deceneu, ia o formă măreaţă sub pana regelui învăţat Alfonso el Sabio în Cronica Generală. Acest rigă, este părintele culturii spaniole cultivînd ştiinţele şi artele de la poezie şi muzică pînă la astronomie şi astrologie, Sub pana lui măiastră getul Diçeneo sau Dicineo este un filozof şi aproape un sfînt, nu este numai un sfetnic înţelept al viforosului Boruista (boero Bisto), ci e chiar modelul regelui Alfonso, care, prin meritele enumerate şi luate din Getica lui Iornandes, îl ajută să modeleze din temelii cultura spaniolă numindu-l: el Sabio – Înţeleptul. Numai respectul pentru biserica catolică l-a făcut pe acest rigă să-l pună pe Deceneu într-o discretă umbră precreştină sau poate a avut informaţii despre care noi nu ştim nimic! Mitul getic atribuit goţilor şi care cîştigă o semnificaţie morală, lăsînd urme la toţi scriitorii şi istoricii hispanici din evul mediu este mitul lui Deceneu sau al Înţelepţilor goţilor, din care toledanul Jimenez de Rada face Mitul Înţelepciunii şi al bunei cîrmuiri al noilor întemeietori ai Spaniei. Zamolxe apare şi el fiind considerat rege al goţilor şi ,,o minune a înţelepciunii şi filozofiei” aşa ca pentru urechea surdului!

Autorul spaniol spune că şi-a cules informaţiile atît de la scriitorii antici, de la Iornandes dar şi din tradiţiile orale sau cîntecele goţilor, procedeu pe care l-a utilizat şi scriitorul got. Iornandes spune despre aceste cîntece care păstrau amintirea lui Deceneu că trebuie să fi fost ele însele o moştenire de la daci! Alonso de Cartajena scrie în timpul lui Enrique al lV-lea şi ne spune că regii Spaniei coborau din principi daci, luîndu-şi numai numele de la locul unde trăiesc, pentru că era mai ilustru decît al strămoşilor iar numele Geta este întîlnit în scrierile medievale fiind considerat un titlu de nobleţe! În heraldica regilor spanioli apar simbolurile geţilor; săgeţile cu care au speriat lumea şi jugul ca dovadă a bogăţiei în vite.

Dacă Orosius a spus că geţii sînt goţii care au cucerit Spania, după două secole Isidor afirmă cu tărie identitatea goţilor cu geţii iar în secolele ce au urmat, pentru a-şi dovedi nobleţea, cărturarii dar şi clasa conducătoare trebuia să arate descendenţa din geţi. De la Isidor din Sevilla, legenda s-a dezvoltat, a prins rădăcini în toate cronicile şi o parte din istoria geţilor/dacilor într-o formă fabuloasă a intrat în însăşi istoria Spaniei. Numele geţilor Boruista sau Buruista, Diurpaneus, Decebalo ale lui Zamolxis şi Deceneu se întîlnesc la sfîntul Isidor, la arhiepiscopul Rodrigo Jimenez de Rada, la regele Alfonso el Sabio, luînd loc în genealogia însăşi a poporului spaniol şi au ajuns în Spania datorită neamurilor gotice.

Ei au lăsat moştenire spaniolilor cultura geţilor şi nu cultura neamurilor germanice cu Odin, zeul suprem; Thorr, zeul trăsnetului şi al războiului; Loki, zeul nefast al focului subteran şi al morţii; Baldr, zeul dreptăţii şi al naturii care renaşte după marea catastrofă! Sîmburele de istorie şi cultură carpatină dusă de migraţia neamurilor gotice în Spania, se transformă în legendă şi ia culoarea celorlalte fapte care alcătuiesc istoria pierdută în neguri. Nici un istoric spaniol nu a recunoscut sub aceste nume pe o parte dintre înaintaşii neamului nostru strămoşesc! Noi îi descoperim azi datorită cărţii Zamolxis scrisă de Alexandru Busuioceanu în pribegia spaniolă şi tipărită în limba română în anul 1985. Este un miracol că tăbliţele de plumb de la Institutul de Arheologie din Bucureşti ne ajută să-i cunoaştem în această formă din cronicile venerabile scrise de arhiepiscopi şi regi ai Spaniei, necitite pînă azi de români. Istoricii noştri dacă ar cerceta aceste cronici iar lovi apoplexia, ar trece la o bănuială şi ar răcni din toţi rărunchii: sînt falsuri la fel ca tăbliţele de plumb şi cele descoperite la Tărtăria, şi astfel fandasia este gata!

.
Ca să nimicesc pentru vecie această imbecilitate a latinităţii neamului nostru am să folosesc niscaiva informaţii adunate cu mare sîrg de răulenii spanioli amintiţi mai înainte. Spun ei că în toriştea străbună – Iberia, băştinaşii aşa neciopliţi cum erau pentru că încă nu au ajuns romanii pe la ei să-i lumineze – se scria într-o veselie. Iar arheologia a descoperit mai multe probe cu scrierile buclucaşe, apreciindu-le din secolele Vlll-ll î.e.n. dar vechimea lor poate fi mai mare. Ele provin din partea de est, regiunea Tartesico şi Turdetano(nouă ne aminteşte de necropolele Tărtăria şi Turdaş) sud-est şi sud-vestul Iberiei. 46 dintre literele folosite de geţi în polojeniile lor pe tăbliţele de plumb sînt identice sau asemănătoare cu literele din aceste scrieri iar 34 dintre semnele cu care crestau lemnele plutaşii Bistriţei sînt identice sau asemănătoare cu litere folosite de vechii iberici!

.

Ca să vezi ce neam neastîmpărat sîntem dar mai ales cum stăm cu adîncimea rădăcinilor înfipte în plaiul mioritic! Să fiu cintezoi pe rămurea pînă la sfîrşitul cîntării mai amintesc că scrierile vechilor iberici au 12 semne identice cu scrierea de la Tărtăria şi 13 semne comune cu scrierea din Sumer(Ki-en-gi) unde s-a răzleţit o parte din neamul carpatic în a doua jumătate a mileniului lV î.e.n. Să le tai maul pentru vecie acestor înverşunaţi în făcături dau citeva nume din onomastica actuală a creştinilor spanioli: Antonio, Diaz, Diego, Durao, Aurelio şi unele culese din tăbliţele necreştinilor geţi: Antonio, Tiaz, Diegio, Duro, Orelio. Cînd au plecat aceste populaţii mioritice în Iberia este greu de răspuns dar se poate aprecia că le-au trebuit ceva timp să-şi organizeze structuri sociale care să impună folosirea scrisului iar ei erau destul de numeroşi pentru o astfel de acţiune care cere multă glagorie şi îndemînare de meseriaş. Consider că pe la mijlocul mileniului.

 

Scrierea la berberi

ll î.e.n. i-a apucat neliniştea pe aceşti năbădăioşi să-şi părăsească toriştea străbună din Carpaţi şi să mai pună pe aiurea de o civilizaţie! Aceasta este prima migraţiune a carpaticilor în Iberia, a doua au făcut-o la începutul secolului V împreună cu bastarnii ,,getizaţi” şi alte seminţii germanice iar a treia se face în zilele noastre!

O altă direcţie a migraţiilor din Carpaţi pe la mijlocul secolului XVll î.e..n. este către vest, sud-vest iar cei mai neliniştiţi au ajuns pînă în nordul Africii. Cea mai veche populaţie a teritoriului dintre Egipt şi Oceanul Atlantic o formau getulii după cum scriu izvoarele antice. Călăreţi neîntrecuţi, împărţiţi în mai multe triburi, trăiau de pe urma marilor turme de oi dar şi a vînătorii iar cînd se ivea prilejul nu erau mofturoşi la ceva jafuri. Salustiu spune că: ,,Africa au ţinut-o mai întîi getulii şi libienii, popoare dure şi necivilizate ce se hrăneau cu carnea fiarelor sălbatice şi ierburi”. Iar Isidor din Sevilla scrie: ,,Despre getuli se spune că au fost geţi, care în număr foarte mare au plecat cu corăbiile lor şi au ocupat Syrtele din Lybia şi fiindcă veniseră din ţinuturile geţilor li s-a aplicat numele de getuli”. Asemănarea uimitoarea a alfabetelor folosite de populaţiile pe care le cunoaştem astăzi sub numele de berberi, tuaregi şi libieni cu alfabetele geţilor de pe tăbliţele de plumb confirmă pe deplin aceste informaţii iar Burada cînd cerceta pe valahii din Galiţia a reţinut că aceştia îşi mînau oile cu expresia ber, ber, noi folosim expresia bîr,bîr!

Femeile berbere au o vestimentaţie foarte apropiată de cea a româncelor de la munte (mocani). Au pe cap o broboadă din pînză albă fără cusături, trupul este acoperit de o cămaşă tot albă încinsă pe mijloc care vine pînă deasupra genunchilor avînd mînecile scurte aproape de umăr. Poartă o fustă tot albă ce coboară pînă aproape de gleznă iar în faţă are un şorţ. Trupul este înfăşurat cu o ţesătură de lînă asemănătoare cu cea purtată de mocani care formează la spate un fel de glugă. Bărbaţii au o cămaşă albă simplă încinsă pe mijloc, cu mîneci lungi şi largi, pe deasupra poartă o bundiţă cu cusături viu colorate şi ciucuri asemănătoare cu cele ale oşenilor iar pantalonii sînt largi, albi şi mai strînşi cu o aţă în partea de jos a cracilor. Există în muzica lor populară, bucăţi care sînt asemănătoare cu muzica noastră populară.

Autor: Ec. Constantin Olariu Arimin.
Articol preluat de pe www.ariminia.ro

/de
,

DOCUMENTAR Inchizitia – dosare secrete

taurul sicilian inchizitie

Inchizitia – Dosare Secrete

DOCUMENTAR si Compendiu de Articole

 

Bazat pe documente secrete din arhivele europene, inclusiv din cea a Vaticanului, „Dosarele secrete ale Inchiziţiei” arată povestea incredibilă a luptei de 500 de ani a Bisericii Catolice pentru a rămâne singura religie creştină din lume. În secolul al XII-lea, Biserica Catolică a înfiinţat Inchiziţia, un „serviciu” special care avea ca scop lupta împotriva tuturor celor care călcau în afara dogmelor şi regulilor stabilite de Biserică, într-un cuvânt ereticii. În scurt timp, Inchiziţia s-a transformat într-o instituţie poliţienească, aplicându-le torturi groaznice tuturor celor care erau etichetaţi drept eretici. Acest film documentar face o trecere în revistă a istoriei Inchiziţiei în Franţa, în Spania secolului alXV-lea, în Italia renascentistă şi chiar şi în secolul al XIX-lea.

Inchiziție (din latină inquirere, a cerceta; inquisitio, cercetare) este o formă a procesului penal din epoca Evului Mediu târziu, formă diferită de cea a dreptului roman, în vigoare în Europa Occidentală până în sec. al XIII-lea. Într-un proces intentat de inchiziție („ex officio“) erau prezentate metodele (procedurile) ca servind interesele obștești și salvării sufletului acuzatului.

Metodele de investigație ale inchiziției urmăreau descoperirea așa numitului „adevăr”; pentru obținerea acestei dovezi, se foloseau până și schingiuirea acuzatului în fața unor martori, recunoașterea vinii acuzatului fiind scopul principal al investigațiilor, dovezile obiective fiind neglijate. Acest proces lua în considerare numai declarațiile unor martori, care se bazau pe declarațiile altor martori, astfel procesul putând dura timp îndelungat, sfârșitul procesului se termina cu o sentință în care acuzatul putea fi numai nevinovat sau vinovat cu recunoașterea vinii.

 

Prezentare Wikipedia

 

Inchiziția bisericească

În timpurile vechi ale creștinismului numai episcopii puteau să ia măsuri contra ereticilor. În perioada următoare când creștinismul devine religie de stat, cei care propovăduiau învățături străine, neacceptate de creștinism, au fost urmăriți și condamnați ca eretici. După edictul dat în anul 380 de împăratul roman Teodosiu I (Theodosius cel Mare (347-395), primul condamnat a fost teologul Prisciliano de Avila (340-385), care în anul 385 a fost executat în Trier ca eretic.

 

Punerea la încercare a lui Hiob de către: Satan care varsă asupra lui suferințele (William Blake)

Inchiziția începe să funcționeze mai eficient prin anii 1100, la apariția în Italia și sudul Franței a religiei dualiste antifeudale (care amenința scindarea bisericii catolice) propagată de misionarii bogomili, religie care stă la baza religiei lombarde din regiunea Milano, adepții acestei religii fiind urmăriți ca eretici.

Transformarea inchiziției într-o instituție se va petrece prin secolul XIII, folosindu-se interpretări din biblie cu citate vechi, cel mai des citat fiind teologul antic Augustin de Hipona (354-430) care susținea că ereticii numai cu forța pot fi aduși pe calea cea bună spre biserică.

Au avut loc în această perioadă diferite condamnări ale ereziilor, ca de exemplu excomunicarea și lăsarea sufletului păcătos în seama diavolului, ca apostolul Pavel[necesită citare] (în noul testament).

Alt pretext de condamnare cita spusele lui Isus: „Dacă nu rămîne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădița neroditoare, și se usucă; apoi mlădițele uscate sînt strînse, aruncate în foc, și ard” (Ioan: 15, 6). Inchiziția a aplicat aceste cuvinte din biblie cuvânt cu cuvânt, ca atare.

 

 

În perioada timpurie a creștinismului, existau învățături ca „Montanism” ce provenea de la Marcion din Asia Mică (85-160) sau „Maniheism”, întemeiată de persianul Mani (216-277) în care religia era impregnată de influența gnostică, învățături care au fost condamnate de biserica catolică drept eretice.

Deja prin secolul II și III exista un consens în creștinism ca o variantă de religie care va fi numită învățătura Sf. Ireneus din Smirna, Galia (135-202) dar va fi respinsă.[formulare evazivă]

În secolul IV la Primul conciliu de la Niceea (325) s-au întâlnit episcopii din lumea creștină pentru a hotărî care învățătură va fi definitiv acceptată, și după controverse intense, se despart unele grupări de învățătura religioasă general acceptată. Pe atunci în afară de excomunicare, biserica nu avea alte posibilități de sancționare.

Împăratul Constantin I (Constantin cel Mare) este cel care face legătura între religie și stat folosind metodele de represiune ale statului pentru extirparea ereziei, și printr-o astfel de măsură a împăratului va fi exilat Arius după Primul conciliu de la Niceea, considerat ca un pericol pentru biserică. Din motive asemănătoare a exilat episcopul Atanasiu din Alexandria, un dușman înverșunat al Arianismului, numeroși episcopi ortodocși.

La început teologul Augustin de Hipona, care a avut dispute înverșunate cu „donatiștii” (o fracțiune creștină nord-africană), a încercat metoda convingerii, mai târziu el va recomanda utilizarea forței prin maximele sale: „compelle intrare“ și „temperata severitas”, care va deveni treptat mai severă utilizând biciuirea și în cazurile extreme pedeapsa cu moartea. Aceste metode ale teologului din perioada antică târzie vor fi preluate de inchiziție. Dintre ele, două argumente ale lui Augustin vor fi mai frecvent utilizate:

  • unuia care s-a rătăcit, arată-i calea cea bună, dacă el refuză să o urmeze, atunci obligă-l ca o dovadă de iubire creștinească a aproapelui tău. Ereticii sunt oi rătăcite pe care păstorul creștin cu toiagul și ciomagul le aduce înapoi în turmă. Tortura este legitimă, pentru că ea nu strică sufletul, ci numai carnea păcătoasă. În consecință era mai bine ca un eretic să fie ars, decât să urmeze un drum greșit.
  • Ereticul are posibilitatea de a alege între: întoarcerea pe calea cea dreaptă, adevărată a bisericii cu dragoste și încredere în Dumnezeu sau cea de schingiuire cu pierderea vieții.

 
Inchiziția a trecut însă cu vederea o precizare a lui Augustin și anume „Corrigi eos volumus, non necari, nec disciplinam circa eos negligi volumus, nec suppliciis quibus digni sunt exerceri” – „noi vrem ca să-i corectăm, să-i avem îndreptați și nu omorâți, noi dorim izbânda educației creștine și nu moartea lor meritată” sau afirmația lui „Johannes Chrysostomos” (Ioan Gură de Aur) „Condamnarea la moarte a unui eretic este o greșeală ireparabilă” această părere este împărtășită și de Ambrosius din Milano și Martin din Tours.

 

Evul Mediu

În Evul Mediu a luat naștere, în paralel la Roma și în partea centrală a Franței, o biserică cu caracter organizat. Chiar după împărțirea Franței, regii sau împărații rămân legați de creștinism și biserică, iar grupările care se distanțau de aceasta erau privite ca un pericol pentru unitatea bisericii și în general a ordinii.

Astfel, Heinrich der Löwe (Henric Leul) se oferă în anul 1147 să întreprindă o cruciadă contra slavilor de Elba, creștinați parțial. De asemenea, până în 1150 are loc botezarea forțată a evreilor, care a fost ulterior interzisă prin „Decretum Gratiani”.

Prigonirea și executarea la moarte a ereticilor, de către autoritățile feudale a existat deja în Franța, Germania și Italia cu secole în urmă. Procesul ad-hoc al unui eretic fiind urmarea unei declarații a unui martor. În anul 1184 a fost alcătuită o comisie pentru cercetarea cazurilor de erezie, aceasta fiind o reacție a mișcării religioase a katharilor (curaților, între sec. XI-XIV, pornită din sudul Franței), împotriva cărora s-au întreprins câteva cruciade și care au fost prigoniți sau arși pe rug ca eretici.

La Conciliul din Tours, ținut în 1163 de Papa Alexandru III, s-a accentuat necesitatea unei pedepse adecvate celor care se abat de la calea adevărată arătată de biserică. Astfel, papa Lucius III (1181–1185) în colaborare cu Frederic I, Sfânt Împărat Roman (Barbarossa) la Conciliul din Verona (1183), prin Bula papală „Ad Abolendam” hotărăște modul în care va fi pedepsit un eretic (excomunicarea defiintivă, cu pierderea tuturor drepturilor și proprietăților).

În anul 1199, papa trimite doi călugări cistercieni cu o împuternicire deplină de a supune katharii din sudul Franței. În 1215, Conciliul al IV-lea Lateran a hotărât împotriva celor eretici, osândindu-i la pierderea avutului, excomunicare și interzicerea îngropării în pământ sfințit.

În Cruciada Albigensiană (1209–1229), organizată de Papa Inocențiu al III-lea, papa pretinde regelui Filip al II-lea al Franței (1180-1223) să întreprindă măsuri contra nobililor care au acceptat religia kathară. Regele Franței, având relații încordate cu Sfântul Imperiu Roman, refuză ducerea la îndeplinire a cererii papei. Astfel, papa solicită ajutorul grofului Raimund VI. von Toulouse, care prin refuzul lui provoacă excomunicarea papală. La 22 iulie 1209, trupele trimise în ajutorul cruciaților ocupă localitatea Béziers, urmând porunca „Caedite eos! Novit enim Dominus qui sunt eius” „Să fie toți omorâți, Dumnezeu cunoaște pe aleșii săi”. Locuitorii vor fi măcelăriți (20 000 de morți), după care urmează Carcassonne, care capitulează și cei rămași se refugiază în păduri (aproape 500 de bătrâni, bolnavi sau copii). 400 din ei sunt spânzurați și o sută sunt lăsați să părăsească orașul goi, despuiați de haine, („au luat cu ei numai păcatele lor”).

În anul 1224, împăratul Frederic a elaborat un edict de ardere a ereticilor, erezia fiind considerată ca o jignire adusă monarhului pentru care era prevăzută pedeapsa cu moartea. Acest edict fiind acceptat de papa Grigore al IX-lea (1167-1241) cu condiția ca numai biserica să poată hotărî care eretic este recidivant și nu mai poate fi convertit; astfel, papa refuză să accepte declararea ca eretic a orașului Milano care s-a răzvrătit împotriva împăratului.

La hotărârea Conciliului din Toulouse (1229) s-au înăsprit măsurile de pedepsire a ereticilor prin descoperirea locurilor unde aceștia s-au refugiat. Celor care le ofereau adăpost sau pomană, le erau dărâmate casele, confiscate bunurile, sau periclitate viețile. Pentru a obține informațiile necesare s-a recurs la încurajarea denunțurilor secrete.

 

„Chestionarea penibilă”
Motivul însărcinării dominicanilor cu combaterea ereziei este explicat prin faptul că erezia apare mai ales în rândul populației sărace, unde dominicanii aveau cele mai bune contacte. Astfel, în anul 1235, inchiziția este considerată oficială de către papă.

Printre metodele de investigație a inchiziției era „chestionarea penibilă” care consta de fapt din diferite metode de tortură a acuzatului, prin care se căuta îndepărtarea influenței viciilor lumești și obținerea unei mărturisiri. Împăratul Frederic al II-lea ordonă în 1238 pedeapsa cu moartea prin arderea pe rug a ereticilor, iar în anul 1252 interogarea prin schingiuire pentru aflarea adevărului, metodă uzuală a justiției din aceea vreme. La sfârșitul secolului al XIII-lea, inchiziția funcționa ca instituție deja în mai multe regiuni din Europa apuseană.

 

Formarea inchiziției

Teologul italian Toma de Aquino (Tommaso d’Aquino) (1225-1274) a stabilit teoretic prin fraza „Accipere fidem est voluntatis, sed tenere fidem iam acceptam est necessitatis” – „pentru acceptarea și păstrarea credinței este necesară o hotărâre liberă și voluntară”, piatra de temelie a inchiziției din Evul Mediu. Pedeapsa aplicată pentru erezie cere teologul să fie excomunicarea sau pedeapsa cu moartea. În anul 1231, papa Grigore al IX-lea (1167-1241) formează o comisie permanentă pentru combaterea ereziei, formată mai ales din călugări ai ordinului dominican. Pedeapsa pe care o cere papa Grigore al IX-lea este închisoarea pe viață a ereticilor recidiviști.

Procesele intentate de inchiziție s-au extins și asupra vrăjitoarelor. Un acuzat avea, de exemplu, libertatea de a-și acuza la rândul lui unii dușmani, și dacă acuzarea lui se dovedea reală avea șanse de grațiere. Majoritatea cazurilor de erezie nu erau pedepsite cu moartea, ci prin pedepse ca: obligația de a lua parte la slujbe, pelerinaje, cruciade, pedepse financiare, sau legarea de stâlpul infamiei. Inchiziția din evul mediu s-a limitat geografic la Europa centrală și sud-vestică, în Anglia sau peninsula Scandinavă fiind numai cazuri izolate.

 

Inchiziții

Istoricii deosebesc patru manifestări diferite ale Inchiziției creștine:

Inchiziția medievală (1184–sec. XVI), care include
Inchiziția episcopală (1184–anii 1230)
Inchiziția papală (anii 1230)
Inchiziția spaniolă (1478–1834)
Inchiziția portugheză (1536–1821)
Inchiziția romană (1542 – c. 1860)

 

Articole:

 

1. INCHIZITIA

Radu Cerghizan

Inchizitia a fost o instanta judecatoreasca instituita de biserica catolica, prin decretul Papei Gregor IX in anul 1231, in scopul depistarii si reprimarii sângeroase a asa-zisilor „eretici”. Sarcina interogatoriilor, persecutiilor, torturilor si arderilor pe rug a fost preluata de catre ordinele calugaresti ale Franciscanilor si Dominicanilor. In fruntea inchizitiei a stat un Mare Inchizitor. Inchizitia a constituit una din cele mai grave erori savârsite de Biserica Romano-Catolica, care a dus la crime pe scara de masa impotriva umanitatii.
Dupa ce Romano-Catolicismul si-a consolidat puterea in Evul Mediu, cetatenii cu vederi liberale, care nu se aliniau cu dorintele, nu intotdeauna biblice, ale Bisericii oficiale, au inceput sa fie priviti ca „eretici”, ca inamici ai societatii. La doi ani dupa masacrarea ereticilor albigenzi, Papa Grigore IX publica documentul apostolic Excommunicamus (20 aprilie 1231) prin care anunta infiintarea unui tribunal supranational care sa judece cazurile de erezie. Intentia Papei Grigore IX stabilea ca obligatorie efectuarea unei anchete care sa confirme sau sa infirme temeinicia acuzatiei de erezie. Tribunalul a primit numele de inchizitie (l.lat. inquisitio = cercetare, ancheta). Inchizitia a functionat mai mult in tarile din sudul si vestul Europei, in special in Spania si a inceput a judeca pe toti aceia care au ncercat sa raspândeasca printre credinciosi invataturi asa-zise false in materie religioasa, in dauna credintei. Biserica a considerat firesc sa aiba si ea un for care sa ceara socoteala celor care se amestecau in probleme religioase fara a fi – dupa parerea ei – competenti; aceasta a fost Inchizitia. Ea a jucat un mare rol mai ales in istoria Evului Mediu. Condamnarile care s-au facut se datoreaza principiilor considerate optime pentru a apara ordinea publica lezata prin invataturile asa-zise eretice.
Când era semnalata prezenta ereziei intr-o regiune, se anunta o ancheta: ori se deplasa tribunalul la fata locului, ori erau convocati suspectii, in corpore, la centru. Când era vorba de cazuri particulare, celui in cauza i se trimitea o citatie prin parohia teritoriala. Neprezentarea la locul stabilit in termen de 30 de zile atragea dupa sine excomunicarea, fapt care reducea sansele la proces. Adus in fata Tribunalului, suspectul era pus sa jure ca va spune adevarul, dupa care era interogat si un notar consemna intrebarile si raspunsurile. Mijloacele dure de constrângere fizica erau folosite in cazul in care cel anchetat refuza sa raspunda la intrebari. Asa-zisul eretic care isi retracta erorile primea o sanctiune ispasitoare, dupa gravitatea constatata arbitrar.
Categorii de pedepse degradante date de Inchizitie inculpatilor:
– posturi indelungate, opere de binefacere, zidirea unei biserici, pelerinaje la locurile sfinte.
– participarea la celebrari liturgice comunitare stând intr-un colt al bisericii, descult si cu o lumânare aprinsa in mâna.
– purtarea unui semn distinctiv, cusut pe haine, ori purtarea unor vesminte de culoare speciala.
– amenzi, confiscarea bunurilor, interdictia indeplinirii anumitor functii publice.
– inchisoarea pe un timp determinat sau pe viata.
– condamnarea la moarte.
Cei care aveau legaturi cu diferite secte ori cu eretici erau excomunicati. Când un eretic refuza sa retracteze sau când recidiva, Tribunalul inchizitorial il incredinta judecatorului civil, care, de regula, ii pregatea rugul. Majoritatea inchizitorilor au dat Inchizitiei o fata monstruoasa (Thomas de Torquemada, Conrad de Marbourg, Robert cel Mic, Pierre Cauchon, Jean le Maitre, Bernard Gui s.a.), compromitând masiv Biserica. Au existat si inchizitori ceva mai corecti, unii dintre ei fiind declarati ulterior de Biserica chiar sfinti (Sf. Petru din Verona, Sf. Fidelis de Sigmaringen, Sf. Ioan Capistran). Biserica a declarat sfinti si martiri si pe unii dintre cei pe care Inchizitia i-a chinuit, condamnat la ani grei de temnita sau i-a ars pe rug (Tereza de Avila, Ioana d’Arc, arhiepiscopul de Toledo s.a.). Oricât ar parea de straniu, Biserica Romano-Catolica nu a renuntat formal la Inchizitie decât in 1908, prin reorganizarea eclesiastica produsa sub papa Pius al X-lea. Dar nici pâna azi Biserica Romano-Catolica nu a condamnat Inchizitia ca institutie criminala.

 

2. 10 lucruri de ştiut despre… Inchiziţie

Inchiziţia a reprezentat unul dintre episoadele dure ale Evului Mediu şi ale istoriei Bisericii Catolice. Iată zece lucruri despre ce a reprezentat şi modul în care a acţionat ea.

  • Inchiziţia a fost tribunalul ecleziastic care avea în sarcină reprimarea ereziei.
  • Inchiziţia medievală a apărut între secolele al XII-lea şi al XIII-lea pentru a combate răspândirea ereziei catare şi valdenze, deci a oricărei forme de heterodoxie doctrinară sau morală.
  • În timpul Evului Mediu, în tribunalul diocezei, lângă episcop stătea inchizitorul, cu puteri justiţiare precise, stabilite direct de către Pontif.
  • Sancţiunile dictate de inchizitor erau puse în practică de către puterea civilă, „braţul secular” al Bisericii.
  • În 1478, o bulă pontificală autoriza în Spania, instituirea unui Consiliu pentru combaterea ereziei.
  • Mecanisemele inchiziţiei spaniole au fost create de Isabela I de Castilia şi Ferdinand de Aragon, în 1480, constituindu-se un organism independent de coroană, care utiliza procedee secrete şi tortură justiţiară, concentrându-se asupra aşa-numiţilor marranos şi moriscos – evrei convertiţi şi musulmani din teritoriile recucerite.
  • Dacă aceste categorii, marranos şi moriscos, erau recunoscute ca fiind vinovate, persoanele erau condamnate la închisoare sau expulzare, iar bunurile lor erau confiscate.
  • Ulterior, inchiziţia spaniolă a persecutat protestanţii şi toate formele de convertire religioasă între catolici.
  • Autoritatea inchiziţiei spaniole s-a extins în timpul inchizitorilor generali Torquemada (1483-1498) şi Jimenez (1507-1517) în toate teritoriile spaniole, fiind cuprinse şi coloniile din America şi statele europene supuse Madridului.
  • Până la abolirea ei, în 1834, inchiziţia spaniolă a devenit tot mai mult un instrument de eliminare a oricărui tip de deviere politică, socială şi culturală.
  • Asemănătoare celei spaniole, inchiziţia romană, a fost instituită împotriva protestanţilor de către Papa Paul al III-lea, în 1542, fiind încredinţată lui G.P. Carafa (viitorul Paul al IV-lea).
  • Reorganizată de Sixtus al V-lea, în 1588, inchiziţia romană a devenit un important instrument al Contrareformei, eliminând protestantismul din Italia şi condamnând gândirea filosofică şi ştiinţifică.

 

3. Începuturile inchizitiei – crestinişmul, de la martiri la tortură

Biserica creştină a fost fondată pe moartea pe Cruce şi Învierea lui Iisus Hristos. Orice biserică sau facţiune creştină va spune acest lucru ca primordial în definiţia sa. Diferenţele apar ulterior în formulări dogmatice, în tradiţie, în cult, în practici etc.

Totuşi cum s-a ajuns ca de la Cel care a propovăduit iubirea de aproape şi a preferat să moară răstignit în locul unei facile fugi sau a protecţiei venită pe fondul unei eventuale revolte populare, dar şi în numele Lui să se producă sute de ani atrocităţi fără margini în perioada Inchiziţie? Sfânta Scriptură (Biblia) vorbeşte în Noul Testament despre iubire, dragoste de aproape, iertare, dar şi despre atrocităţi care vor avea loc în Numele Lui. Scripturile le condamnă şi nu pomenesc nicăieri de necesitatea unui război sau a unor persecuţii pe care creştinii ar trebui să le facă. Cu toate acestea, sute şi mii de oameni au ars pe rug, au fost torturaţi în cele mai oribile moduri cu putinţă de personalul Bisericii catolice în perioada Inchiziţiei. Nici cealaltă Biserică, cea Ortodoxă, nu poate spune că nu a încuviinţat persecuţii: ale musulmanilor, evreilor şi schismaticilor de orice fel (chiar şi catolici uneori). Însă organizarea de care s-a dat dovadă în Occident este una macabru de exemplară. O modificare majoră în istoria creştinismului Până în secolul al IV-lea creştinismul era o religie urbană, răspândită pe tot cuprinsul Imperiului Roman, uneori tolerată de autorităţi, alteori persecutată. Începând cu împăratul Nero şi până la Diocleţian, predecesorul lui Constantin cel Mare, întâlnim destul de multe campanii generale de persecutare a creştinilor din imperiu. Aceştia erau de cele mai multe ori socotiţi drept ţapi ispăşitori pentru multe evenimente neplăcute. Cel mai cunoscut este arderea Romei, act săvârşit de fapt de Nero. Pe cei mai mulţi dintre aceşti martiri creştini morţi în secolele aminite îi întâlnim la loc de cinste în calendare. Ei sunt consideraţi sfinţi pentru că au avut curajul să îl mărturisească pe Hristos chiar şi cu preţul vieţii.

Venirea lui Constantin cel Mare la tron, reunificarea Imperiului separat de Dioclețian, legenda cu semnul crucii apărut în ziua de dinainte de confruntarea finală cu Maxențiu, rivalul său care domnea în Răsărit, dorința împăratului de a-și consolida Imperiul, toate acestea au dus, în anul 312, la edictul de la Milan, prin care creștinismul devine religie permisă în Imperiu. Ulterior, împăratul s-a implicat și mai mult în treburile Bisericii, încercând să pună capăt disputelor între creștinii arieni (subordonaționiști – Cele trei Persoane ale divinității Tatăl, Fiul și Sfântul Duh nu ar fi egale, Fiul fiind subordonat Tatălui) și ceilalți creștini, care considerau cele Trei Persoane egale. Din acest motiv a fost convocat primul Sinod Ecumenic, ținut la Niceea în 325. Împăratul Constantin I este cel care face legătura între religie și stat, folosind metodele de represiune ale statului pentru extirparea ereziei. Printr-o astfel de măsură a împăratului va fi exilat Arius, după Primul conciliu de la Niceea, considerat ca un pericol pentru biserică. Din motive asemănătoare a fost exilat episcopul Atanasiu din Alexandria, un dușman înverșunat al Arianismului, precum și alți numeroși episcopi ortodocși.

Implicarea tot mai mare a împăratului roman se vede o dată cu venirea pe tron a lui Teodosie cel Mare. Acesta, împreună cu împreună cu Sfântul Ambrozie al Milanului, face din creștinism unica religie a Imperiului. Devenind religie de stat, creștinismul are acces nelimitat și direct la foarte multă putere și la instrumentele deținute de stat, dar preluând pe deplin și modul acestuia de exprimare: persecuția până la anihilare a celor care nu sunt de acord cu edictele imperiale.

Astfel, ereticii, cei care nu propovăduiesc ceea ce biserica stat aprobă, sunt nu doar prigoniți, ci și uciși. Primul în istorie condamnat pentru părerile sale, altele decât cele oficiale, a fost teologul Prisciliano de Avila (340-385). Acesta, în anul 385, a fost executat în Trier ca eretic. Până la edictul din 380 a lui Teodosie cel Mare, cea mai severă pedeapsă a Bisericii era anatema – afurisirea, scoaterea în afara Bisericii. Comunitatea de creștini nu-l mai recunostea pe eretic ca aparținând de ea, acesta nu avea voie să intre în Biserică etc, dar sub nicio formă nu era ucis. Exemple de erezii sunt multiple până în secolul IV, în perioada timpurie a creștinismului: existau învățături ca „Montanismus” ce provenea de la Marcion din Asia Mică (85-160) sau „Maniheismus”, întemeiată de persianul Mani (216-277) în care religia era pregnată de influența gnostică, învățături care au fost condamnate de biserică drept eretice.

Ulterior anului 380, toate formele de exprimare religioasă diferite de cele ale Bisericii oficiale au fost interzise, iar practicanții lor persecutați. Unii își găsesc refugiu în teritoriile pe care popoarele migratoare le controlează. Cei mai mulți aleg convertirea în locul excluderii sociale sau chiar a morții. Pentru a înlesni oarecum trecerea și Biserica ”încreștinează” unele zile de sărbătoare păgâne (Crăciunul este exemplu cel mai cunoscut, dar și Boboteaza este continuatoarea unei tradiții romane mai vechi). În prima etapă vedem că acțiunile s-au îndreptat cu precădere spre convertirea păgânilor. Venirea valurilor de migratori păgâni până în secolul X a concentarat atenția clerului superior în această direcție. Ereticii din interior erau văzuți ca niște bolnavi spirituali, iar acțiunile de persecuție nu merg decât foarte rar până la lichidarea lor. După stabilizarea Europei, dar și după ruptura dintre cele două mari scaune patriarhale (Roma și Constantinopol, în 1054), lucrurile au început să intre pe o altă turnură. Dacă Biserica Ortodoxă patronată încă de împărat și-a menținut linia descrisă mai sus față de eretici, în Apus lucrurile devin mult mai fanatice.

Începuturile Inchiziției și argumentele acestora

Inchiziția începe să funcționeze prin anii 1100, la apariția în Italia și sudul Franței a religiei dualiste antifeudale (Bogomilism), care amenința scindarea bisericii catolice.

Deși transformarea Inchiziției într-o instituție se va petrece prin secolul XIII, folosindu-se interpretări din Biblie și citate din teologul antic Augustinus din Hippo (354-430) (care susținea că ereticii numai cu forța pot fi aduși pe calea cea bună spre biserică), constatăm că acțiunile de persecuție și violențele sunt mult mai timpurii.

Astfel, Heinrich der Löwe (Henric Leul) se oferă în anul 1147 să întreprindă o cruciadă contra slavilor de Elba creștinizați parțial. Alt exemplu din secolul al XII-lea este botezarea forțată a evreilor, care a fost ulterior interzisă prin „Decretum Gratiani”.

Exact ca în vreme prigoanei creștinilor, condamnarea la moarte a ereticilor de către autoritățile feudale din Franța, Germania și Italia se făcea printr-un proces ad hoc, urmare a unei declarației venite de la un martor. În anul 1184 a fost alcătuită o Comisie pentru cercetarea cazurilor de erezie, aceasta fiind o reacție a mișcării religioase a katharilor (curaților între sec. XI-XIV) pornită din sudul Franței, împotriva cărora s-au întreprins câteva cruciade. De asemenea, katharii au fost prigoniți și arși pe rug ca eretici.

La început, papalitatea a fost luată prin surprindere de zelul acestor acțiuni și a încercat să impună o parte din vechile măsuri. La Concilul din Tours (1163) ținut de Papa Alexandru III, s-a accentuat necesitatea unei pedepse adecvate pentru cei ce se abat de la calea adevărată arătată de biserică. Astfel, papa Lucius III (1181–1185), în colaborare cu Frederic I, Sfânt Împărat Roman (Barbarossa), la Concilul din Verona (1183), prin Bula papală „Ad Abolendam” se hotărăște modul în care va fi pedepsit un eretic (excomunicarea defintivă, cu pierderea tuturor drepturilor și proprietăților).

În anul 1199, Papa trimite doi călugări cistercieni cu o împuternicire deplină de a supune katharii din sudul Franței. Concilul al IV-lea Lateran a hotărât în 1215 împotriva celor osândiți de erezie de pierdere a avutului, excomunicare și interzicerea îngropării în pământ sfințit.

În paralel, Papa Inocențiu al III-lea, care origanizează cruciada Albigensiană (1209–1229), oferă și un model monstruos de persuasiune a ereticilor: la 22 iulie 1209 trupele catolice ocupă localitatea Béziers, urmând porunca „Caedite eos! Novit enim Dominus qui sunt eius” „Să fie toți omorâți, Dumnezeu cunoaște pe aleșii săi”. Locuitorii orașului vor fi așadar măcelăriți (20 000 de morți). La puțin timp urmează orașul Carcassonne ,care capitulează, locuitorii refugiindu-se în păduri. Din cei rămași aproape 500 de bătrâni, bolnavi sau copii, 400 sunt spânzurați și o sută sunt lăsați să părăsească orașul goi, despuiați de haine, luând cu ei „numai păcatele lor”.

Arderea pe rug

Intrigile politice și interesele suveranilor au folosit de multe ori în Evul Mediu limbajul și instrumentele ecleziastice pentru înlăturarea adversarilor. Decretul de ardere pe rug a ereticilor vine chiar în contextul disputelor între Frederic al II-lea, împăratul Sfântului Imperiul Roman, cu orașul Milano. Frederic a elaborat un edict de ardere a ereticilor, erezia fiind considerată ca o jignire adusă monarhului pentru care era prevăzută pedepsa cu moartea. Acest edict a fost acceptat de papa Gregor IX (1167-1241), cu condiția ca numai biserica să poată hotărî care eretic este recidivant și nu mai poate fi convertit. Papa va refuza să accepte declararea ca eretic a orașului Milano, care se răzvrătise împotriva împăratului.

La hotărârea Conciliui din Toulouse (1229), s-au înăsprit măsurile de pedepsire a ereticilor prin descoperirea locurilor unde s-au refugiat, a celor care le ofereau adăpost sau pomană. Casele le erau dărâmate, bunurile confiscate, iar oamenii puteau fi chiar uciși. Pentru a obține informațiile necesare, s-a recurs și la încurajarea denunțiilor secrete.

Motivul însărcinării dominicanilor cu combaterea ereziei este explicată prin faptul că erezia apare mai ales în rândul populației sărace, unde dominicanii aveau cele mai bune contacte. Astfel, în anul 1235 inchiziția este declarată oficială de către papă.

Printre metodele de investigație ale Inchiziției se număra „chestionarea penibilă”, care consta de fapt din diferite metode de tortură a acuzatului, prin care se căuta după cele spuse îndepărtarea influenței viciilor lumești și obținerea unei mărturisiri. Impăratul Friedrich II ordonă în 1238 pedeapsa cu moartea prin arderea pe rug a ereticilor, în anul 1252 cu interogarea prin schingiuire pentru aflarea adevărului, metodă uzuală a justiției din aceea vreme. La sfârșitul secolului XIII inchiziția funcționa ca instituție deja în mai multe regiuni din Europa apuseană.

Teologul italian Toma de Aquino (Tommaso d’Aquino) (1225-1274) a stabilit teoretic prin fraza „Accipere fidem est voluntatis, sed tenere fidem iam acceptam est necessitatis” – „pentru acceptarea și păstrarea credinței este necesară o hotărâre liberă și voluntară” piatra de temelie a inchiziției din Evul Mediu. Pedeapsa aplicată pentru erezie, cere teologul, să fie excomunicarea sau pedeapsa cu moartea. În anul 1231 formează papa Grigorie al IX lea o comisie permanentă pentru erezie, subordonată mai ales călugărilor din ordinul dominican. Pedeapsa pe care o cere papa Gregor pentru eretici este închisoarea pe viață, cu o pedeapsă maximă pentru eretici recidivanți.

„Noi vrem ca să-i corectăm, să-i avem îndreptați și nu omorâți, noi dorim izbânda educației creștine și nu moartea lor meritată”

Între argumentele folosite adesea în justificarea acțiunilor Inchiziției sunt acțiunile teologului antic Augustin de Hipona, care a avut dispute înveșunate cu „donatiștii” (o fracțiune creștină nord-africană). Acesta a încercat metoda convingerii, dar mai târziu el va recomanda utilizarea forței prin maximele sale: „compelle intrare“ și „temperata severitas”, care va deveni treptat mai severă utilizând biciuirea și în cazurile extreme pedeapsa cu moartea. Totuși Inchiziția a trecut cu vederea o precizare a lui Augustinus, și anume „Corrigi eos volumus, non necari, nec disciplinam circa eos negligi volumus, nec suppliciis quibus digni sunt exerceri” – „noi vrem ca să-i corectăm, să-i avem îndreptați și nu omorâți, noi dorim izbânda educației creștine și nu moartea lor meritată” sau afirmația lui Ioan Gură de Aur „Condamnarea la moarte a unui eretic este o greșeală ireparabilă”, această părere fiind împărtășită și de Ambrosius din Milano și Martin din Tours.

Procesele inchiziţiei s-au extins ajungând uneori să depăşească orice imaginaţie. Vânătoarea de vrăjitoare, denunţarea duşmanilor proprii drept eretici, interzicerea oricăror practici medicinale suspecte de vrăjitorie etc sunt câteva din zonele unde Inchiziţia a acţionat. În pofida atrocităţilor petrecute, cele mai multe dintre condamnarile ereticilor nu vizau decât mai rar moartea. Pedepsele constau în a lua parte la slujbe, pelerinaje, cruciade, pedepse financiare, sau legarea de stâlpul infamiei.

www.historia.ro

 

4. CRIME ÎN NUMELE CREDINŢEI. Cum a acţionat unul dintre CELE MAI SANGEROASE INSTRUMENTE de reprimare a SUTE DE MII de oameni 

Un tribunal special, încredinţat călugărilor dominicani şi franciscani pentru a-i judeca pe ultimii eretici din Languedog…Organizat la „sugestia” Papei Grigore al IX-lea, în 1231.

Acesta era actul de naştere al Inchiziţiei, nume ce provenea de la Inquisitio, cuvânt din limba latină: înseamnă „cercetare” sau „anchetă”. Intenţia Papei era ca temeinicia acuzaţiilor să se stabilească pe baza unor anchete minuţioase care să confirme sau să infirme actele de erezie. Inchiziţia se va transformat, treptat, într-un instrument sângeros de reprimare a sute de mii de oameni, mai mult sau mai puţin vinovaţi de ceva anume, iar „înfiinţarea sa a constituit una dintre cele mai grave erori săvârşite de Biserica Romano- Catolică”, după cum notează unii dintre istorici. Diverse pedepse În prima parte a existenţei sale, Inchiziţia a început să judece pe toţi aceia care încercau să răspândească printre credincioşi învăţături aşa zise false în materie religioasă, în dauna credinţei. Când era semnalată prezenţa ereziei într- o regiune, se anunţa o anchetă: ori se deplasau inchizitorii la faţa locului, ori se trimiteau citaţii nominalizate. Adus în faţa Tribunalului, suspectul era pus să jure că va spune adevărul, după care era interogat, iar un notar consemna întrebările şi răspunsurile. Mijloacele de constrângere fizică erau folosite doar în cazul în care acuzatul refuza dialogul. În funcţie de gravitatea faptei, pedepsele erau diverse: posturi îndelungate, opere de binefacere, pelerinaje la locuri sfinte, purtarea unui semn distinctiv cusut pe haine, participarea la slujbe în colţul bisericii, desculţ şi cu o lumânare în mână, confiscarea averii, închisoarea şi condamnarea la moarte. Cei care aveau legături cu diferite secte erau excomunicaţi. Când un eretic refuza să retracteze, sau când recidiva, Tribunalul inchizitorial îl încredinţa judecătorului civil, care, de regulă, îi pregătea rugul sau spânzurătoarea. Torturi odioase La anchetă trebuiau să participe cel puţin doi martori, deşi judecătorii rareori ţineau cont de această chestiune. Principiul era ca mărturia să nu vină de la un excomunicat, însă acest lucru nu era respectat. Sfera de activitate a Inchiziţiei s-a lărgit odată cu trecerea timpului, focalizându- se pe vrăjitoare şi prostituatele. Începe o perioadă mai mult decât neagră: răzbunări perfide, interese, victime nevinovate, denunţuri mincinoase, poliţe politice sau economice. Nimeni nu cerceta dacă acuzaţiile erau sau nu calomnioase: cine denunţa primul, putea fi sigur că inamicul său va fi ucis. Tortura a fost introdusă la 20 de ani de la fondarea Inchiziţiei. La început tortura era considerată atât de odioasă, încât clericilor nu le era permis să asiste. Ea trebuia întreruptă pentru a permite inchizitorului să îşi continue ancheta. Regula generală spunea că la tortură se putea apela o singură dată, însă în realitate acest procedeu era repetat până ce nefericitul eretic spunea ce dorea să audă inchizitorul… Treptat, multe dintre reguli aveau să fie încălcate odată cu apariţia manualului Malleus Maleficarum, un ghid al inchizitorului, lucrare străbătută de un fanatism sinistru, care a introdus instrumente de tortură groaznice. Iată cum descria învăţatul teolog J. Weyer un asemenea episod: „Mulţimea stă şi priveşte cum sunt transportate vrăjitoarele cu căruţa jupuitorilor de vite spre locul execuţiei. Adeseori, toate membrele le sunt schilodite de cazne, sânii sfâşiaţi atârnă ca nişte zdrenţe, una are braţele rupte, alta are gambele zdrobite ca ale tâlharilor răstigniţi. Nu se pot ţine pe picioare, deoarece labele picioarelor le- au fost strivite de menghină. Acum, călăii le leagă de nişte stâlpi în jurul cărora sunt rânduite lemne ce vor fi aprinse pentru a le accentua chinurile morţii”… Peste 500.000 de oameni arşi pe rug Numărul victimelor Inchiziţiei a fost uriaş. Au fost arşi pe rug peste 500.000 de oameni. Dintre afacerile judiciare care au dus la pedeapsa capitală, unele au avut răsunet deosebit, aşa cum a fost cazul Ioanei D’Arc, judecată la Rouen, în 1431. Tribunalul inchizitorial a acuzat-o pe “Fecioara din Orleans” de “uneltire cu diavolul”, numai pentru faptul că purta haine bărbăteşti, avea părul tuns scurt şi prevestise viitorul strălucit al regelui Franţei. La fel s-a întâmplat şi cu mareşalul Gilles De Retz, care sub o groaznică tortură, a “recunoscut” că a necinstit şi ucis sute de fecioare şi copii – mărturisire de care şi inchizitorii s-au speriat, arzându- l pe rug pentru a nu se dovedi că îşi pierduse minţile din cauza chinurilor. Inchiziţia a fost suprimată în 1808 de către Napoleon Bonaparte, dar a rămas o pată neagră în istoria lumii, lista crimelor făcute în numele credinţei fiind neîncăpătoare.

 

5.  Inchiziția spaniolă: lupta împotriva evreilor și musulmanilor

În regatul Aragonului, primul tribunal inchizitorial a fost înființat în secolul al XIII-lea, printr-un act al Papei Grigore al IX-lea. Se întâmpla în timpul ereziei albigense, care a dus la înflorirea Inchiziției în sudul Franței și zona Pirineilor. Însă Inchiziția nu a „prins” în Spania în această perioadă, așa cum a făcut-o în alte părți ale Europei catolice. Treptat, influența acestei instituții a scăzut și, până în secolul al XV-lea, ea nu mai însemna aproape nimic.

De aceea, istoria Inchiziției spaniole – cea mai cunoscută dintre toate – se desfășoară într-un alt cadru temporal decât în Franța, Germania sau Italia. Ea va cunoaște perioada de apogeu câteva secole mai târziu, și nu în Evul Mediu, ci în epoca modernă timpurie.

În regatul Castiliei, nu a existat niciodată un tribunal al Inchiziției papale; supravegherea comunității cădea în sarcina episcopilor. În perioada evului mediu, elita catolică castiliană nu a fost prea interesată de problemele ereziei. Evreii și musulmanii erau tolerați și puteau să-și urmeze legile și obiceiuril tradiționale în probleme domestice. Exista însă o anumită discriminare, la nivelul legii: potrivit legislației, evreii și musulmanii erau inferiori catolicilor.

Inchiziția spaniolă și fervoarea acesteia pot fi atribuite naturii multi-religioase a societății spaniole de după Reconquista. Maurii, cuceritori ai peninsulei iberice în 711, au stăpânit regiunea până în secolul al XIII-lea, când avansul creștinilor îi împinge în granițele restrânse ale Granadei. Ei vor rezista aici până în anul 1492, an ce marchează oficial sfârșitul Reconquistei. Practic însă, lupta spaniolilor împotriva maurilor nu se oprește aici. În ciuda promisiunilor inițiale, făcute de regii Spaniei și stabilite prin tratate oficiale, maurii vor fi în continuare persecutați.

Persecutarea evreilor

Spania post-Reconquista s-a vrut a fi o societate a coexistenței pașnice dintre creștini, evrei și musulmani. Realitatea era însă alta. Lungul război de recucerire a peninsulei a dus la apariția și dezvoltarea unei identități și unități naționale spaniole definite prin elementul religios. Cum lupta s-a purtat împotriva unui dușman de altă religie, ea a creat o coeziune socială în jurul religei creștine. Astfel, după sfârșitul Reconquistei, identificarea unui nou dușman de altă religie – Evreul – și apariția unui nou val de antisemitism nu a fost un fenomen neobișnuit.

Activitatea înfloritoare a Inchiziției începând cu secolul al XV-lea își are originea în câteva evenimente de la sfârșitul secolului al XIV-lea. În acea perioada, în unele zone ale Spaniei a izbuncit un val de antisemitism concretizat prin organizarea unor pogromuri. Spre exemplu, în iunie 1391, la Sevilia, sute de evrei au fost omorâți, iar sinagoga din oraș a fost distrusă. Mai mulți evrei au fost uciși și în alte orașe, precum Valencia și Barcelona.

Ca o consecință directă a acestor pogromouri, are loc o convertire în masă a populației evreiești din Spania. De cele mai multe ori, convertirea se făcea forțat, sub amenințările Bisericii Catolice.

Botezul forțat contravine legii catolice și, teoretic, orice persoană obligată la botez putea reveni la vechea credință. Această dispoziție a fost însă interpretată după bunul plac al clericilor: astfel, se considera că o persoană care accepta botezul sub amenințarea morții sau a violenței se convertea totuși voluntar, astfel că i se interzicea revenirea la credința inițială, în cazul de față la iudaism.

Oricum, mulți evrei convertiți au preferat să-și urmeze noua religie, crezând că așa vor fi în siguranță. Asta a dus la apariția, începând cu secolul XV, a unui nou grup social: conversos sau noii creștini. Aceștia, scăpând de restricțiile ce le fuseseră impuse din cauza apartenenței la iudaism, au putut primi poziții importante în administrație și guvern, câștigând din ce în ce mai multă influență la Curte. Spre exemplu, bancherul Gabriel Sanchez, cel care finanțează călătoria lui Columb către „Indii”, era un converso.

Renașterea Inchiziției spaniole începe în anii 1477-1478, când bigota regină Isabela a fost convinsă de un călugăr dominican că mulți din noii creștini păstrează, de fapt, religia iudaică. Monarhii spanioli vor decide introducerea Inchiziției în Castilia pentru descoperirea și pedepsirea acestor cripto-evrei și cer, în acest sens, sprijinul Papei. Regele Ferdinand a încercat să obțină de la Papa Sixtus al IV-lea înființarea unui Inchiziții controlate nu de Roma, ci de monarhia spaniolă, amenințând chiar cu retragerea sprijinului militar (în acea perioadă, Papalitatea se temea de pericolul otoman).

La început reticent, Papa a acceptat în cele din urmă o Inchiziție spaniolă aflată sub controlul regilor. Asta însemna, de fapt, că monarhii erau cei care numeau inchizitorii.

Primii inchizitori sunt desemnați în septembrie 1480. Este vorba de Miguel de Morillo și Juan de San Martín. Un an mai târziu, se organizează și prima ceremonie cunoscută sub numele de auto-da-fé, în urma căreia șase oameni vor și executați prin ardere pe rug. Începe, de aici, dezvoltarea Inchiziției spaniole. Până în anul sfârșitului Reconquistei, tribunale inchizitoriale vor fi înființate în toate marile orașe ale regatului castilian: Ávila, Córdoba, Jaén, Medina del Campo, Segovia, Sigüenza, Toledo, și Valladolid. Extinderea Inchiziției în Aragon a fost oprită, pentru scurtă vreme, printr-o bulă papală, dar în 1483 va fi numit și un Inchizitor al Aragonului. Este vorba de Tomás de Torquemada, Inchizitor General al Aragonului, Valenciei și Cataluniei, cel care va organiza, într-o manieră brutală, dar eficientă, Inchiziția spaniolă.

Începe, astfel, vânătoarea de cripto-evrei. Torquemada a stabilit o serie de proceduri prin care se ajungea de la descoperirea „vinovaților” la pedepsirea acestora. Procesul se desfășura astfel: Inchiziția acorda o perioadă de 30 de zile în care suspecții își puteau recunoaște vina. În același timp, inchizitorii trebuiau să adune dovezi și mărturii de la vecinii suspecților. În baza căror dovezi puteai fi acuzat că ești evreu: lipsa fumului în horn în zilele de sâmbătă (semn al respectării sabatului), refuzul de a consuma carne de porc sau achiziționarea cărnii de la un măcelar convertit etc.

Inchizitorii nu aveau nicio problemă în a folosi tortura pentru obținerea mărturiilor; cei care își mărturiseau vina (fictivă sau nu) puteau scăpa cu viață, dar cei care ulterior intrau din nou în vizorul inchizitorilor pentru aceeași „crimă” erau executați.

Inchiziția spaniolă a obținut, încă din primii ani, foarte multă autoritate. Confruntat cu elanul inchizitorilor iberici, pe care nu îi putea controla, Papa Inocențiu al VIII-lea a încercat, în 1484, să permită acuzaților să facă apel la Roma împotriva deciziilor Inchiziției. Regele spaniol a ripostat însă, în 1484 și apoi din nou, în 1509, printr-un decret prin care persoanele care făceau apel la aceste proceduri fără permisiunea monarhilor erau condamnate la moarte (și la confiscarea averii). Astfel, Inchiziția a ajuns să fie singura instituție a cărui autoritate se întindea în toate regatele monarhiei spaniole.

Inchiziția spaniolă a fost foarte activă mai ales pe o perioadă de cincizeci de ani, între 1480 și 1530. Istoricii propun, pentru această perioadă, diverse statistici ale proceselor, condamnărilor și execuțiilor. Henry Kamen, spre exemplu, vorbește de circa 2000 de persoane executate (în baza autos-da-fé înregistrate), majoritatea fiind conversos de origine evreiască. Mai mult, el spune că 91,6% din cei judecați în Valencia între 1484 și 1530, și 99,3% din cei judecați în Barcelona între 1484 și 1505 erau evrei la origini.

Istoricii au argumentat că represiunea împotriva acestor conversos nu a avut baze exclusiv religioase, ci și sociale. Dacă până la convertire evreii erau discriminați și nu puteau urca pe scara socială, după convertire aceștia au putut accede la funcții importante în stat și au putut strânge averi importante. Ar fi, așadar, vorba și de o anumită invidie a vechii aristocrații spaniole împotriva unor noi creștini considerați oportuniști. Aceeași aristocrație a avut și de câștigat de pe urma confiscării bunurilor tuturor celor condamnați de Inchiziție.

Expulzarea evreilor

Am văzut că Inchiziția spaniolă s-a născut din dorința de a-i depista pe evreii convertiți la creștinism care își păstrau, de fapt, vechea credință. Acest scop, de apărare a ortodoxiei noilor convertiți, își pierde însă sensul în momentul în care regii decid expulzarea evreilor din țară. Măsura este motivată ca fiind necesară din cauza suferințelor cauzate creștinilor (inclusiv a conversos) în urma contactului cu evreii, aceștia din urmă încercând, prin diferite metode, să-i abată pe creștini de credința lor.

Decretul de expulzare (cunoscut drept decretul de la Alhambra) e dat în ianuarie 1492. Cele mai recente estimări ale specialiștilor, bazate pe analiza atentă a documentelor oficiale și a estimărilor din epocă privind comunitățile evreiești, vorbesc de aproximativ 40.000 de emigranți (la o populație de 80.000).

Alți mii de evrei s-au botezat în lunile premergătoare expulzării. N-ar fi o exagerare să presupunem că cei ma mulți dintre ei au luat această decizie pentru a nu fi forțați să plece și nu din dorința sinceră de a se converti. Problema a fost că tocmai din acest motiv ei au intrat în vizorul Inchiziției, care îi suspecta că își continuă practicile iudaice, nerespectând noua credință.

Așadar, noii conversos vor fi victimele persecuțiilor intense de până la 1530. Până în 1560 însă, procentajul lor în procesele Inchiziției scade până la 3%. Pe parcursul următoarelor 2 secole vor mai exista câteva valuri mari de persecuții împotriva evreilor, iar ultimul proces a avut loc tocmai în… 1818, în plină epocă modernă.

Celălalt inamic: maurii

Cealaltă țintă importantă a Inchiziției a fost comunitatea de moriscos, musulmanii convertiți la creștinism după sfârșitul Reconquistei. Oficial, toți musulmanii aflați sub stăpânirea coroanei de Castilia au fost obligați să se convertească în 1502, iar cei din regatul Aragonului în 1526.

Inițial, în ciuda numeroaselor suspiciuni la adresa comunității de moriscos, Inchiziția nu a putut lua măsuri la fel de drastice ca în cazul cripto-evreilor. De ce? Cel puțin în regatele Valenciei și Aragonului, mulți moriscos se aflau sub jurisdicția nobililor, nu a Coroanei în mod direct, iar persecutarea lor putea fi considerată un afront adus nobilimii și, mai mult decât atât, ca lezând interesele economice ale acestei clase sociale.

A doua jumătate a secolului al XVI-lea, sau ultima perioadă a domniei lui Filip al II-lea, a adus o înrăutățire a relațiilor dintre (vechii) creștini și moriscos. După revolta din Granada din 1568-1570, Inchiziția a început să ia măsuri mult mai drastice. Din 1570, tribunalele inchizitoriale din Zaragoza, Valencia și Granada se ocupau mai mult de cazuri ale acestei comunități.

Fiecare aspect al vieții moriscilor – inclusiv limba, vestimentația și obiceiurile sociale – era condamnat ca fiind necivilizat și păgân. Cineva care refuza să bea vin sau să mănânce carne de porc putea fi denunțată Inchiziției. În ochii acestei instituții și ai opiniei populare, chiar și practicile precum consumarea cușcușului, folosirea hennei, aruncarea dulciurilor la nuntă sau dansul pe muzică berberă erau activități necreștine pentru care o persoană putea fi obligată să facă penitențe. Acei morisci care erau creștini sinceri nu puteau să urce pe scara socială și erau expuși criticilor venite și din partea musulmanilor, dar și din partea creștinilor.

La fel ca în cazul evreilor, Coroana a ajuns în cele din urmă la decizia că cea mai bună soluție pentru rezolvarea tuturor problemelor este expulzarea comunității morisce. Factorul demografic a fost unul din argumentele decisive în favoarea expulzării. Juan de Ribera, arhiepiscopul de Valencia, l-a avertizat pe regele Filip al III-lea că, dacă nu ia măsuri imediat, populația creștină va fi depășită numeric de musulmani, deoarece toți moriscii se căsătoreau și aveau mulți copii, în timp ce doar 1/3 sau ¼ in creștini rămâneau celibatari după ce intrau în serviciul militar sau în sânul Bisericii. Moriscii, a spus Ribera, se gândesc numai la reproducere și la supraviețuire, iar cumpătarea lor în materie de alimentație și băutură face ca speranța lor de viață să fie ridicată.

Decizia de expulzare a fost aprobată cu unanimitate de Consiliul de Stat pe 30 ianuarie 1608, deși decretul propriu-zis nu a fost semnat de rege decât pe 4 aprilie 1609. Navele flotei spaniole au fost pregătite în secret, iar lor li s-au alăturat ulterior mai multe nave comerciale străine, inclusiv unele engleze. Pe 11 septembrie, ordinul de expulzare a fost anunțat în orașele din Regatul Valenciei, iar primul convoi a plecat de la Denia pe 2 octombrie, pentru a ajunge la Oran doar trei zile mai târziu. Populația de morisci din Aragon, Castilia, Andaluzia și Extremadura a fost expulzată în următorul an. Majoritatea celor expulzați s-a stabilit în Maghreb sau pe Coasta Berberă, cu precădere în Oran, Tunis, Tlemcen, Rabat, Tetuán și Salé. Mulți au plecat spre Franța, dar după asasinarea lui Henric de Navarra din mai 1610, au fost forțați să emigreze în Italia, Sicilia sau Istanbul.

Trebuie reținut faptul că mai mulți morisci au rămas totuși în Spania și au rămas în continuare în atenția Inchiziției. Cu toate acestea, potrivit lui Kamen, între 1615 și 1700, doar 9% din cazurile judecate de Inchiziție erau împotriva acestei minorități.

Auto-da-fé, sau actul de credință, era ceremonia publică prin care celor aduși în fața tribunalelor inchizitoriale li se aducea la cunoștință sentința. Termenul propriu-zis se referă la ritualul de penitență publică al ereticilor condamnați. Această ceremonie era, în esență, un act religios și nu includea și executarea pedepselor; aceasta avea loc ulterior. Prima astfel de ceremonie a avut loc în 1242, în Franța lui Ludovic al IX-lea. În Spania, prima auto-da-fé are loc în 1481, iar șase din oamenii care au participat la ea au fost ulterior executați.

tribunal inchizitia

Tomas de Torquemada, „părintele” Inchiziției spaniole, făcea parte din ordinul dominicanilor. El i-a fost sfetnic și duhovnic reginei Isabela încă din copilărie, fapt ce explică influența sa asupra politicii religioase a cuplului Isabela-Ferdinand. Torquemada era convins că prezența comunităților de marranos (evrei convertiți),moriscos (musulmani convertiți), evrei și mauri era o amenințare la adresa vieții sociale și religioase a Spaniei. Astfel, el trebuie să fi jucat un rol important în decizia Coroanei de a-i expulza pe evrei din Spania.

www.historia.ro

 

6. Cât de brutală a fost Inchiziţia Spaniolă?

De la începuturile sale până în prezent, criticii instituţiei Inchiziţiei au caracterizat-o drept omnipotentă şi opresivă până la extrem, asociată cu un număr impresionant de execuţii. Din anii ’50 însă s-a adoptat o atitudine revizionistă faţă de clasica imagine infernală a Inchiziţiei, o analiză mai nepărtinitoare arătând că instituţia avea mai puţină putere decât altele.

Conversii forţate, torturi fără seamăn, orori de neimaginat, execuţii înspăimântătoare – cam aceasta era şi este în continuare imaginea generală când pomenim Inchiziţia. Protestanţii au înflorit însă mult realitatea pentru a căpăta un avantaj în timpul conflictelor cu catolicii din secolul al XVI-lea. În 2572, 1200 de protestanţi olandezi sunt măcelăriţi de trupele cattolice spaniole. În 1588 Filip al II-lea trimite Invincibila Armada asupra Angliei. Pentru a câştiga aderenţi protestanţii atrăgeau mereu atenţia asupra reuşitelor terifiante ale instituţiei căreia oricine îi putea cădea victimă.

A fi împotriva inchiziţiei însemna a fi împotriva papei şi regelui Spaniei. La 1820, când Spania plănuieşte recuperarea fostelor sale colonii, istoricii anglofoni insistă tot pe regimul terorii şi intoleranţa religiei catolice care a distrus mii de vieţi. Învăţaţii evrei insistă şi ei asupra aceleiaşi imagini oribile şi a unui plan de exterminare a tot ce contravenea ideologiei teologice şi politice a Inchiziţiei. Desigur, adevăr în toate acestea există. Inchiziţia era un organism persecutor, acuzatul nu era informat exact cu privire la natura ofensei, era torturat prin varii metode şi ars pe rug dacă tortura nu avea efect şi uneori chiar dacă avea.

Dar ceea ce lipseşte din critica oponenţilor o reprezintă acţiunea altor tribunale poate chiar mai brutale sau sadice decât Inchiziţia. Această instituţie nu era unicat la începuturile Europei moderne, când indivizii erau persecutaţi din cauza credinţelor religioase tot timpul. Lordul Burghley de exemplu justifica tortura catolicilor pentru că refuzau să se autoincrimineze. În vreme ce Inchiziţia spaniolă a condamnat la moarte în jur de 100 de oameni în perioada 1559-1566, perioadă invocată ca printre cele mai sângeroase, autorităţile engleze sub Regina Ana au executatde trei ori mai mulţi eretici, iar cele olandeze de zece ori mai mulţi. Rapoartele inchiziţionale nuanţează părerile opozanţilor.

Nu întotdeauna tribunalul confisca averea inculpatului. Lucrarea “Medieval Iberia: Readings from Christian, Muslim and Jewish (ed. Olivia Constable) prezintă mai multe cazuri în care inculpatului nu I se confisca proprietatea şi scăpa doar cu o amendă. Totodată, acuzatul avea uneori ocazia să se apere aducând martori care să-I probeze inocenţa. Rapoartele prezentate de Sara Tilghman în “Mad for God” oferă de asemenea o viziune nuanţată. De fapt, instituţia intervenea mult mai rar decât se credea în viata cotidiană. Adesea inchizitorii rămâneau ore în şir în birouri examinând cazuri nerezolvate, mai degrabă decât să dea buzna în casele oamenilor şi să-i asalteze cu acuzaţii. De pildă la tribunalul din Cuenca se aresta cam un eretic la şase luni şi rareori era executat, preferându-se pedepse cu incarcerarea (şi nu pe perioade lungi) sau internarea în azil de nebuni dacă inculpatul persista în credinţa eronată.

Înainte de atitudinea revizionistă cu privire la instituţie, istorici precum Cecil Roth sau Henry Charles Lea insistau asupra legendei unuei organizaţii monolitice nemiloase care teroriza complet umanitatea. Sunt desigur cazuri în rapoartele inchizitorii când inculpatul sfârşeşte ars pe rug sau deposedat de avere, dar în la fel de multe cazuri pedepsele erau infime. Dacă ne axăm doar pe execuţii ne facem o impresie lacunară despre Inchiziţia care nu a fost de fapt responsabilă de toate persecuţiile religioase din epocă. Nu neagă nimeni politica de discriminare şi metodele de intimidare ale acesteia, dar faptele au fost mult amplificate pentru a da conferi mult mai multă putere instituţiie decât era cazul.

Inchizitorii prezentaţi în literatură drept monştrii însetaţi de sânge achitau prizonierii mai des decât îi condamnau la moarte. Manualele Inchiziţiei permiteau folosirea torturii, dar asta nu înseamnă că ea era aplicată constant şi sistematic. Trebuie să facem diferenta între nişte situaţii prescriptive şi practicarea lor sistematică. Cercetătorii care s-au ocupat de problemă au descoperit că inchizitorii spanioli se foloseau mult mai rar de procedeele infernale invocate în literatură, ba mai mult, în secolul al XVII-lea unii dintre judecători renunţă complet la ele. La tribunalul din Valencia, între anii 1566-1609, dintre 3075 de acuzaţi numai 2 sunt arşi pe rug, ceilalţi fiind biciuiţi sau amendaţi. Alte statistici care analizează acţiunile a 19 tribunale în perioada 1540-1700 conchid că aproximativ 2% dintre acuzaţi au fost executaţi.

În plus, inchizitorii nici nu erau foarte numeroşi. Fiecare regiune aveau cam 2-3 inchizitori, alături de câţiva funcţionari subordonaţi. Devci pentru peninsula Iberică avem cam 30-40 de inchizitori. Un număr destul de mic pentru a instaura regimul terorii. Alt mit care tot circula, acela al oficialilor învăluiţi de mantia inviolabilităţii, este demontat de faptul că fără mărturiile şi susţinerea comunităţilor, acţiunile Inchiziţiei nu aveau niciun rezultat. Este vorba deci şi de o fervoare generală care facilita iniţiativele tribunalului inchizitor. Şi fiecare comunitate avea interese diferite. În vreme ce majoritatea locuitorilor din Toledo susţinea prezenţa inchizitorilor şi era dornică să-şi denunţe adversarii politici, în Catalonia judecătorii erau slab toleraţi şi nu rareori aruncaţi după gratii. În bună parte, comunităţile nu erau însă împotriva Inchiziţiei, poate pentru că intruziunea în viaţa personală nu era atât de mare precum se credea. Uneori Inchiziţia se pare că a fost chiar conciliantă, dacă ne referim la tribunalul din Valencia care îi proteja pe evreii care se converteau la creştinism sau la protestele unora dintre inchizitori precum Juan Roco Campofrio împotriva discriminării rasiale.

Prin urmare, natura Inchiziţiei Spaniole este unul dintre multele exemple de manevrare a istoriei în funcţie de interesele politice. Desigur că instituţia nu a fost arhetip al justiţiei. Dar nici nu a fost răul încarnat pe pământ. Criticii acesteia i-au amplificat mult aspectele negative pentru a discredita Spania şi catolicismul. Inchiziţia nu a fost mereu invincibilă şi exagerată în intoleranţă. Există o distanţă între ideologia instituţiei, care într-adevăr promovează anihilarea devierilor de la credinţă, şi practica concretă, care se baza mai mult pe amenzi şi incarcerare decât pe tortura sistematică şi execuţia la cea mai mică suspiciune.

Mai degrabă decât o instituţie omnipotentă care teroriza, poate că ar fi mai corect să considerăm Inchiziţia o versiune instituţionalizată a prejudecăţilor comune din societatea spaniolă, răsărită din aceeaşi societate care îi împărtăşea sau respingea valorile. Inchizitorii când exploatau mentalităţile sociale trimiţându-I în mizerie pe unii, când mai moderau atitudinile extreme. Mai mult decât să folosim instituţia pentru a condamna politicile spaniole, ar trebui să o înţelegem în termenii unui model care a formalizat fricile şi prejudecăţile cetăţenilor. Cum a ajuns Spania de la o societate cosmopolită în care coexistau creştini, musulmani şi evrei la una care prefera intoleranţa? De ce a devenit credinţa o crimă? Cu aceste întrebări în minte ar trebui privită Inchiziţia ca fenomen al bigotismului instituţionalizat.

www.historia.ro

 

7. Ereticii persecutaţi de Biserică: Inchiziţia împotriva creştinilor

“Biserica avea mare încredere în pedeapsa corporală ca remediu pentru revolta spirituală”. (W. Woods, “A History of the Devil”).

Unii dintre cei mai faimoşi eretici vizaţi de Inchiziţie erau catharii, de orientare gnostică şi dualistă, ducând la extrem opoziţia dintre bine şi rău. Ei considerau că toată lumea vizibilă este opera diavolului, considerând chiar naşterea şi viaţa rele. Lumea materială este o temniţă în care sunt aruncate sufletele (reîncarnate de mai multe ori) care aparţin lui Dumnezeu, care se pot mântui printr-un ascetism radical. Punctul de atracţie principal al credinţei îl constituie absenţa credinţei într-un infern după moarte. În ciuda practicilor extreme precum înfometarea, catharii se situau pe un dublu nivel de moralitate: o morală strictă pentru Perfecţi şi una mai laxă pentru Auditorii.

Catharii nu erau foarte numeroşi, în jur de 5-10% din populaţia din Languedoc, dar pentru că se ocupau cu precădere de comerţ şi cămătărie erau foarte bogaţi şi influenţi, în ciuda jurământului de sărăcie. Nu atât diferenţele doctinare îi supărau pe catolici, cât puterea sectei. I-am fi găsit răspândiţi prin sudul Spaniei, Italiei, pe valea Rhonului, prin Alpi, Germania de sud, Flandra şi chiar Anglia, Bulgaria sau Bosnia. Printre fundamentele credinţei catharilor, cunoscuţi şi sub numele de albigenzi, se află munca, asimilată unei adevărate rugăciuni. Catharismul a avut succes pentru că Biserica Catolică se opunea dezvoltării capitalismului, în sensul de relaţii economice deschise, condamnând cămătăria şi împrumuturile. Mai mult, catharii nu erau foarte dornici să plătească atâtea taxe Bisericii, o structură închisă şi lipsită de simţul realităţilor cotidiene.

Perfecţii cathari, cel puţin în teorie, se erijau în imitatori absoluţi ai lui Iisus şi ai moralei eseniene. Refuzau să depună jurăminte pentru a nu-l aduce pe Dumnezeu în chestiunile materiale, condamnau orice formă de avere, predicau atenţia faţă de săraci. Un sentiment de protest similar regăsim şi în sânul Bisericii Catolice, născându-se ordine monastice precum cistercienii, dominicanii, franciscanii, dar acestea păstrau totuşi legăturile cu catolicismul şi îi împărtăşeau multe dintre politici.

Încă din secolul al XI-lea, împărăteasa Theodora a II-a condamnă la moarte un mare număr de paulicieni, eretici tot dualişti, care fac o distincţie între Dumnezeul creator al cerului şi pământului şi Dumnezeul creator al sufletelor şi resping Vechiul Testament, pretinzând că nu a existat o întrupare a lui Iisus care ar fi doar un inger. În 1118 Alexios Comnenul tratează bogomilismul, paulicianismul combinat cu tendiţele reformatoare ale Bisericii slave, cu aceeaşi severitate. Probabil persecuţiile acestea au cauzat oarecum exodul ereziilor în Occident.

În 1022, regele Robert al II-lea cel Pios al Franţei, temându-se pentru siguranţa regatului şi al sufletelor din el, ordonă arderea pe rug a 13 cetăţeni de vază la Orleans, câştigând simpatia mulţimii. 10 dintre ei se declară fideli principiilor cathare şi sunt etichetaţi drept maniheişti. Maniheismul, una dintre cele mai importante religii din Orientul Mijlociu, apărut în secolul al III-lea, a avut o influenţă definitorie asupra multor erezii medievale. Cel mai important principiu maniheist este cel al dualității. Mani propovăduia că încă de la începuturile creației, au coexistat două naturi opuse – întunericul și lumina. Pacea și liniștea erau apanajul luminii, pe când în întuneric existau constante frământări. Universul este rezultatul temporar al unui atac al întunericului asupra luminii, din mixtura cărora a luat naștere Spiritul Viu, o emanație alcătuită din lumină și întuneric. Maniheismul a făcut eforturi însemnate pentru a include în sfera proprie, principiile tuturor religiilor cunoscute în epocă. Un element cheie îl reprezintă non-omnipotența puterii lui Dumnezeu, negarea perfecțiunii infinite a divinității, acesta având o natură duală, compusă din două părți egale dar opuse (Bine-Rău).

Crestini impotriva crestinilor

Persecuţiile împotriva ereticilor difereau cumva de vânătorile de vrăjitoare (interogare, tortură, pedepsire). Lucrurile trebuie nuanţate, pentru că nu întotdeauna era vorba de represiuni sistematice şi raţiunile erau şi religioase, şi politico-economice. În 1045, episcopul de Chalons, Roger, observă că secta se răspândeşte în dioceza sa şi îi cere sfatul lui Wazo, episcopul de Liege. Wazo îl îndeamnă să nu aplice forţa pentru că este contrar principiilor creştine. Un caz opus este acela din iarna lui 1051, când câţiva eretici îşi găsesc sfârşitul la spânzurătoare pentru că împăratul Henric al II-lea doreşte să prevină rebeliunile din Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană datorate şi propagării ‘leprei eretice’.

În 1076 un cathar este condamnat la ardere pe rug de către episcopul de Cambrai. Altora li se dă posibilitatea alternativei convertirii la catolicism. Majoritatea preferă să moară. Astfel de cazuri singulare puteau rezulta în revolte populare. De exemplu, în 1114, episcopul de Soissons arestează o multime de eretici, dar în vreme ce solicită sfatul unui sinod adunat la Beauvais, un grup de creştini dau năvală în temniţă, îi iau pe acuzaţi şi îi ard ei înşişi. În 1144 o altă mulţime creştină furioasă atacă pe catharii întemniţaţi la Liege, pe care episcopul spera să-I convertească. Acesta reuşeşte cu greu să-I salveze pe câţiva din mâinile plebei. Ceva similar se petrece şi la Köln, unde arhiepiscopul încearcă să-I aducă înapoi în Biserică şi creştinii furibunzi îi asaltează ei înşişi pe cathari. Mulţi reprezentanţi ai Bisericii se opuneau de altfel pedepsei cu moartea. Peter Canter susţinea că un om poate fi considerat eretic după a treia negare a credintei sale, după care acesta nu trebuie omorât, ci cel mult aruncat în temniţă. Bernard de Clairvaux spunea şi el că aceştia trebuie convinşi prin persuasiune, nu prin violenţă. Pentru apologeţii legilor ecleziastice nu Biserica este responsabilă pentru acţiunile împotriva sectanţilor, ci autorităţile civile. Unele rapoarte ne arată că pedepsele Bisericii nu erau într-adevăr atât de dure, altele în schimb dovedesc contrariul.

Oricum, din secolul al XII-lea creşte teama autorităţilor bisericeşti deoarece catharismul se răspândeşte în cote alarmante, ameninţând poziţia de putere a acestora. Credinţa că ereziile se combat cel mai bine tăindu-le din rădăcini prinde contur. În 1183 are loc o campanie vastă de masacrare condusă de ducele Filip de Flandra şi arhiepiscopul de Reims, care au condamnat în egală măsură oameni de rând, nobili, clerici, cavaleri, ţărani, femei, confiscând numeroase proprietăţi. Între 1183 şi 1206 episcopul Hugo de Auxerre se poartă similar cu neo-maniheiştii. Şi regele Filip August al Franţei execută cathari la Troyes în 1200 şi la Nevers în 1201, trei ani mai târziu mai mulţi la Paris. Raymond de Toulouse dă şi o lege prin care formalizează arderea ereticilor. În 1197, Petru Catolicul, rege al Aragonului, dă un edict prin care schismaticii sunt expulzaţi din regat sub ameninţarea cu moartea.

Legislaţia ecleziastică ocoleşte pedepsele capitale, dar prevederile sunt dure şi aici. Alexandru al III-lea cere la Conciliul de la Lateran din 1179 ca liderii seculari să le confişte proprietăţile şi să-I arunce în închisoare pe cei care tulbură ordinea publică. În 1148 un acord între Frederic Barbarossa şi papa Lucius al III-lea stipulează investigarea fiecărei comunităţi, depistarea schismaticilor şi aducerea lor la curtea episcopală în vederea excomunicării şi predării autorităţilor civile. Pedepsele includeau exilul, exproprierea, arderea casei inculpatului, excluderea sa din comunitate, dar rareori moartea.

Iniţial de investigarea ereziilor se ocupau episcopii. Alarmaţi de răspândirea rapidă a catharismului şi a influenţei albigenzilor, papii emit instrucţiuni tot mai stringente la adresa lor. Albigenzii erau o ramură mai radicală a catharilor, condamnau înavuțirea și averile, iar teologic negau patimile lui Isus Cristos, cele șapte sacramente creștine, crucea, Judecata de Apoi, Infernul, Purgatoriul și Paradisul, fiind și iconoclaști consecvenți. Refuzau cea mai mare parte a scrierilor Vechiului Testament. Biserica Catolică o identificau cu femeia stacojie care apare în Apocalipsa Sf. Ioan. Drept urmare, în 1209 papa Inocenţiu al III-lea işi pierde cumpătul şi începe să predice necesitatea unei cruciade împotriva albigenzilor. Ca şi în cazul cruciadelor anti-musulmane papa oferea indulgenţe participanţilor şi ameninţa conducătorii seculari cu excomunicarea dacă refuzau să-şi purifice teritoriile de erezii, dar şi cu pierderea vasalilor ale căror pământuri treceau în mâinile Bisericii. Instrucţiunile au fost confirmate la conciliul de la Lateran din 1215, la care participă 71 de arhiepiscopi şi 400 de episcopi. 20.000 de mii de creştini se arată nerăbdători să –şi salveze sufletele şi să se îmbogăţească în urma unor crime legalizate şi justificate moral.Era pentru prima dată când un papă sancţiona un război sfânt împotriva altor creştini.

Catharii deveniseră ţinta oricăror abominaţii. În 1211 castelul din Caberet e distrus şi toţi ocupanţii sunt ucişi. Când capitulează Marmaude sunt măcelăriţi 5000 de bărbaţi, femei şi copii. Secta apostolicilor, care reveniseră la obiceiuri simple eseniene dispare şi ea. Fondatorul, Gerhardt Sagarellus din Parma, e ars de viu în 1300. Succesorul său Dulcino de Navarra moare sfâşiat. În primele trei decenii ale secolului al XIII-lea inchiziţia papală nu există ca instituţie, dare există inchiziţia ca formă a procesului penal. Erezia era o crimă noţională, definită de autorităţile ecleziastice ca trădare a lui Dumnezeu, deci trebuia abordată aşa cum autorităţile laice o făceau cu trădătorii. Acuzaţiile împotriva cărora era greu să te aperi aduceau profituri considerabile Bisericii, care se înstăpânea asupra proprietăţilor inculpaţilor. Rescriptul lombard din 1224 este prima lege care formalizează arderea pe rug ca pedeapsă pentru erezie, folosită însă şi anterior dar nu ca practică-standard. Se instituţionalizează astfel şi inchiziţia ca sistem de persecuţie şi interpretare a legii.

www.historia.ro

8. Cruciada împotriva albigenzilor

Albigenzi = Sectă creştină rigoristă şi antiecleziastică, apărută în sudul Franţei, în oraşul Albi (lat. Albigenses), datând din sec. XII

Au trecut patru ani de când a fost cucerit Constantinopolul de către cruciaţi. Într-o predică rostită pe 10 martie 1208, papa Inocenţiu al III-lea declară că există într-o ţară creştină eretici „mai răi decât sarazinii“ şi lansează o chemare la arme şi la cruciadă. Cuvintele servesc la definirea unui nou duşman, furnizând o justificare pentru combaterea lui.

Erezia catară

Care este motivul acestei chemări la cruciadă? Acesta poartă un nume, catarism. Pământurile contelui de Toulouse, Raymond al VI-lea, vărul regelui Franţei, sunt, într-adevăr, din ce în ce mai mult câştigate de erezia catară [Sectă creştină din Europa apuseană (sec. XI-XIV), înrudită cu bogomilismul, care respingea ierarhia catolică şi considera proprietatea privată ca un păcat]. Pe 14 ianuarie 1208, legatul papei, fratele Pierre de Castelnau, a fost asasinat la Saint-Gilles de către un ofiţer al lui Raymond al VI-lea.

Acest pretext de cruciadă ascunde şi altele. Contele de Toulouse lasă impresia că guvernează o ţară în care puterea Bisericii se află într-un continuu declin, el fiind mulţumit de această stare de lucruri. Chiar înainte de asasinarea legatului, papa luase decizia de a întreprinde o operaţiune militară de mare anvergură pentru destituirea lui Raymond al VI-lea. Într-o scrisoare, Inocenţiu al III-lea atribuie regelui Franţei rolul de executor al cruciadei şi de apărător al adevăratei religii: “Tu eşti cel care trebuie să-l goneşti prin forţă pe contele de Toulouse de pe pământurile pe care le ocupă şi să-l smulgi din mâinile sectanţilor pentru a-l reda unor buni catolici care să fie capabili, sub fericita ta domnie, să servească cu credinţă Domnului“.

În realitate, catarismul, apărut în secolul al X-lea în Bulgaria sub numele de bogomilism, s-a dezvoltat mult pe teritoriul contelui de Toulouse, favorizat de altminteri şi de decadenţa clerului din Languedoc, potrivit însăşi constatărilor papei: „Nişte orbi, nişte câini care nu mai ştiu nici să latre, nişte simoniaci care scot la mezat dreptatea, îl declară nevinovat pe bogat şi îl condamnă pe sărac. Ei nu respectă nici măcar legile Bisericii: acumulează beneficii şi încredinţează demnităţile ecleziastice şi sacerdotale unor preoţi nedemni, unor copii analfabeţi. De aici şi insolenţa ereticilor, de aici şi dispreţul seniorilor şi al poporului faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserică. În această regiune, prelaţii au ajuns bătaia de joc a laicilor. Dar cauza întregului rău sălăjluieşte în arhiepiscopul de Narbonne: acest om nu cunoaşte un alt Dumnezeu în afara banilor, are doar o pungă în locul inimii“ (Inocenţiu al III-lea, Epistole).

Începând cu secolul al XII-lea, catharismul a devenit o religie semioficială, deşi persecutată, care posedă tradiţiile sale, ierarhia sa. Este fondat pe un dualism care, pe linia maniheismului, proclamă separarea spiritului de materie, dând o altă semnificaţie opoziţiei dintre bine şi rău. Enunţă ideea, complet străinã unui creştin, că lumea materială nu a fost niciodată creată de Dumnezeu, ci de Satana. Din această cauzãă omul este o creatură a cărui înveliş carnal reprezintă opera Demonului, sufletul însă fiind insuflat de Dumnezeu. Fiecare suflet nu aspiră decât spre o reintegrare cu Spiritul, iar omul care duce o viaţă dreaptă se va reîncarna într-un corp mai capabil să-i favorizeze progresul spiritual. Iisus a coborât în lumea impură a creaţiei din milă pentru sufletele prinse în capcana materiei, dar Fiul lui Dumnezeu nu se încarnează, el nu este decât o viziune, el se „adumbreşte“, iar moartea lui pe cruce nu este, în consecinţă, decât un joc al aparenţelor. Demonul, care este prinţul acestei lumi, a distrus opera lui Iisus până într-atât încât o falsă biserică, Biserica de la Roma, s-a substituit Bisericii creştine autentice, care este catară. Biserica de la Roma este prostituata Babilonului, Fiara, ale cărei precepte sunt legate de rituri şi de sacramente pur materiale, eliminând Spiritul.

De asemenea, crucea este instrumentul Diavolului, imaginile sfinte, idolii şi relicvele, nişte bucăţi putrede de materie. Orice crimă, care lipseşte sufletul de posibilitatea reconcilierii cu Spiritul, fiind cel mai rău dintre acte, meseria armelor este prohibită şi trebuie ca fiecare om să renunţe la bunurile materiale. Nimeni nu poate fi mântuit, adică reconciliat cu Spiritul Sfânt, dacă nu face parte din Biserica catară şi nu a primit binecuvântarea din partea unuia dintre reprezentanţii ei, potrivit ritului consolamentum. Acest rit nu este pur simbolic; el reprezintă, pentru catari, o putere supranaturală, care face într-adevăr să coboare Spiritul Sfânt asupra persoanei beneficiare. Noul perfect este un „om în altă haină“, el poartă veşmântul negru al fraţilor săi (care se va limita la o funie înnodată de gât, când se vor dezlănţui persecuţiile) şi îşi cedează tot avutul comunităţii. De acum înainte va duce o viaţă rătăcitoare şi abstinentă, consacrată rugăciunii, predicilor şi operelor de caritate, în compania altui perfect care a fost desemnat de diaconul sau episcopul local. Aceşti perfecţi reprezintă în ochii poporului nişte „oameni buni“, atât de mare este autoritatea lor morală şi bunătatea. Contele de Toulouse, întâlnindu-l într-o zi pe unul dintre aceştia, mutilat şi prost îmbrăcat, va mărturisi: „Mi-ar plăcea mai mult să fiu ca acest om, decât rege sau împărat“.

Biserica de la Roma este atacată în mod direct de doctrina catară. Fiindcă ceea ce este ameninţat de religia „oamenilor buni“ nu reprezintă doar posesiunile materiale, privilegiile, structura intimă a Bisericii, ci însuşi ansamblul de doctrine formate în decursul secolelor.

 

Biserica de la Roma încearcă la început să-i convertească pe eretici. Dominique de Guzman este însărcinat de papă să realizeze convertiri cât mai multe. Însoţit de episcopul de Osma, porneşte pe drumurile prăfuite din Languedoc şi ia parte la numeroase conferinţe contradictorii cu catarii, la Servian, Béziers, Carcassonne, Verfeil, Montréal, Fanjeaux, Pamiers. Rezultatele lui Dominique sunt slabe, iar enervarea predicatorului creşte determinându-l să profereze ameninţări: „De atâţia ani v-am rostit doar cuvinte de pace. Am predicat, am implorat, am plâns. Dar, aşa cum se spune vulgar în Spania: acolo unde nu merge cu vorbă bună, merge cu bâta. Iată că acum îi ridicăm împotriva voastră pe prinţi şi pe prelaţi; aceştia, vai! vor mobiliza naţiuni şi popoare, şi multă lume va pieri de sabie. Turnurile vor fi distruse, zidurile dărâmate, iar voi veţi fi reduşi la servitute. Astfel va învinge forţa acolo unde blândeţea a dat greş.“

Dar aceste ameninţări îndepărtează şi mai mult populaţia din Languedoc de Biserica Romană. Eşecul misiunii lui Dominique face ca apelul la cruciadă să fie mai violent şi mai exaltat. Peste tot nu se găsesc decât predicatori ai noului război sfânt. Episcopii reiau cuvântul papei. Misionarii proclamă prin bisericile Franţei marea mizerie a unei ţări pradă ereziei. Propaganda funcţionează din plin, contaminează şi conferă legitimitate chemării la sânge şi crimă. „Răul progresează prin contagiere. El se transmite de la om la om şi se îmbogăţeşte cu precepte şi convingeri ale răului.“

În predicile cruciadei, Languedoc este prezentat ca o ţară străină care nu este un aliat fidel al coroanei Franţei ci, dimpotrivă, un vecin prea puţin sigur, ce nu s-ar da în lături să favorizeze politica regelui Angliei (Raymond al VI-lea fiind şi cumnatul acestuia) sau a împăratului. În ciuda declaraţiei de supunere a contelui de Toulouse, care se declară fiu supus al Bisericii şi gata să accepte toate condiţiile papei, în ciuda ceremoniei de recunoaştere publică a abaterilor care au avut loc la Saint-Gilles în 1209, pregătirile de cruciadă continuă.

 

Armata cruciaţilor se adună la Lyon. Plecarea este stabilită pentru 24 iunie, în ziua de Sfântul Ioan. La data respectivă, o armată importantă de mai multe mii de oameni călări şi pe jos, soldaţi şi cavaleri, pelerini se pune în mişcare şi coboară pe valea Rhonului. Prima ţintă a armatei cruciate este Raimond-Roger Trencavel, viconte de Béziers şi de Carcassonne. Asediul se desfăşoară în faţa oraşului Béziers, fapt care nu-i impresionează deloc pe locuitorii cetăţii.

Ziua de 22 iulie începe lipsită de griji: asediaţii, care au refuzat să-i predea pe concetăţenii lor eretici, contemplă de la înălţimea zidurilor nenumăratele corturi şi bivuacuri ale armatei cruciaţilor, agitaţia soldaþilor şi a pelerinilor în zdrenţe, dezordinea care pare să domnească în tabăra adversă. Dar sentimentul de invulnerabilitate este de o asemenea natură încât generează inconştienţă şi frică, ceea ce va fi suficient pentru a răsturna situaţia şi a pecetlui în câteva ore soarta unei bătălii care se anunţa totuşi de lungă durată. Mai mulţi soldaţi din garnizoană ieşiseră, într-adevăr, din oraş pentru a-i sfida mai uşor pe vrăjmaşi, dând dovadă de o imprudenţă fatală.

Un cruciat care le ieşise în întâmpinare a fost ucis şi aruncat în râul Orb, ceea ce i-a înfuriat pe asediatori şi i-a împins spontan spre răzbunare. Căpetenia mercenarilor francezi, profitând de situaţie, dă semnalul de luptă. Cruciaţii pornesc în goană, resping micul grup venit să-i sfideze, obligându-l să facă calea întoarsă. Urlând şi vociferând, dau năvală în urma lui şi pătrund în oraş, cucerind una dintre porţi, în vreme ce grosul armatei cruciate porneşte asediul. Lupta se generalizează. Combatanţii se bat pe metereze, în timp ce soldaţii francezi din diverse bande, care au de acum drumul liber, reuşesc să pătrundă în Béziers, ucigând, sfârtecând, jefuind.

În scurt timp, oraşul Béziers cade în mâinile cruciaţilor. Strigătele de groază se unesc cu dangătul de alarmă şi clopotele bisericilor, urletele înfrângerii răsună peste tot. Zadarnic locuitorii oraşului se refugiază în bisericile ale căror uşi sunt forţate de asediatori. Femei, copii, preoţi, bolnavi, sunt masacraţi fără milă. Curând cetatea ajunge o grămadă de cadavre, iar pe străzi se preling şuvoaie de sânge.

O frază, atribuită căpeteniei cruciadei, abatele de Câteaux Arnaud-Amaury, de către germanul Cesar de Heisterbach, fără îndoială apocrifă, a străbătut istoria şi rezumă intenţiile asediatorilor: „Omorâţi-i pe toţi! Domnul îi va recunoaşte pe ai săi!“ Masacrul este necruţător: într-o scrisoare adresată papei, abatele de Cateaux anunţă că „fără menajamente pentru sex şi pentru vârstă, aproape douăzeci de mii de oameni au fost trecuţi prin ascuţişul sabiei“.

 

Masacrului îi succede tâlhăria, fără ca toate acestea să impresioneze pe cineva. La scurt timp, infanteriştii, deposedaţi de prada lor de cavalerii cruciaţi, care îşi vor şi ei partea lor de victorie, dau foc oraşului, devenit rapid un uriaş incendiu. Chiar de la început, cruciada împotriva albigenzilor a căpătat gustul cenuşii.

Armata cruciaţilor îşi continuă drumul şi pe 1 august ajunge sub zidurile oraşului Carcassonne apărat de vicontele Raimond-Roger Trencavel. Cetatea rezistă, dar, în acele zile fierbinţi de august, setea îi devorează pe asediaţi. Deasupra oraşului domneşte o duhoare pestilenţială, răspândită de cadavrele care acoperă pământul. Vicontele angajează zadarnic tratative cu cruciaţii. Situaţia asediaţilor se înrăutăţeşte. Vicontele e luat prizonier şi cetatea trebuie să capituleze. Aceasta este rapid părăsită de locuitorii ei, care şi-au salvat viaţa, dar şi-au pierdut întregul avut. Suzeranitatea pământurilor casei Trencavel este oferită lui Simon de Montfort, conte de Leicester în Anglia. Cât despre Raimond-Roger Trencavel, acesta moare după trei luni de captivitate, pe 10 noiembrie 1209, de dizenterie.

Simon de Montfort, noul stăpân al domeniului Béziers, nu s-a oprit până nu şi-a consolidat puterea. Cucerirea continuã. Fortăreaţa Minerve, unde s-a refugiat cel mai mare număr de perfecţi, capitulează în faţa trupelor cruciate, în iunie 1210. Ereticii, care au refuzat să aleagă între abjurare şi viaţă, sunt arşi pe un rug imens, primul dintr-o listă lungă.

Alte măceluri, alte scene ale morţii şi ale apocalipsului jalonează cruciada împotriva albigenzilor. După Béziers, Carcassonne, Simon de Montfort ia cu asalt oraşul Lavaur care capitulează după două luni de lupte crâncene. Masacrul e necruţător. Aimery de Montréal, apărătorul cetăţii, este spânzurat ca trădător împreună cu optzeci dintre cavalerii lui, dintre care multora li se taie beregata, spânzurătoarea prăbuşindu-se. Patru sute de perfecţi, bărbaţi şi femei, după ce au fost scoşi pe o pajişte din faţa castelului, au fost arşi pe un rug imens, cel mai mare care va fi ridicat în timpul cruciadei.

Languedoc se clatină. Armata contelui de Toulouse, sprijinită de armata lui Pierre al II-lea, regele Aragonului, care îşi pierde viaţa în această luptă, este învinsă la Muret, de Simon de Montfort, pe 12 septembrie 1213. Dar, câţiva ani mai târziu, pe 25 iunie 1218, Simon de Montfort, căruia i-au fost atribuite toate pământurile contelui Raimond al VI-lea, va fi ucis, lovit de o piatră, în faţa oraşului Toulouse, asediat de el.

După cruciada lui Ludovic al VIII-lea, fiul lui Philippe Auguste, Raymond al VII-lea încetează orice rezistenţă în 1228. Comitatul Toulouse se reuneşte cu domeniul regal în 1271. Începând cu anul 1229, lupta Bisericii împotriva ereticilor a luat forma Inchiziţiei, încredinţate dominicanilor.

 

Rezistenţa catară se termină într-un final eroic devenit mit tragic: asediul castelului Montségur, din 13 mai 1243 până în 14 martie 1244. Decorul este grandios, castelul cathar pare să plutească în aer, prins în vârful unei stânci. La poalele muntelui stâncos, Hugues des Arcis a întins corturile armatei lui de cavaleri şi de sergenţi ai armelor franceze.

Garnizoana de la Montségur numără o sută cincizeci de oameni, la care se mai adaugă familiile seniorilor şi ale soldaţilor, precum şi numeroşi perfecţi, adică patru sute cincizeci de persoane. Nu duce lipsă de hrană şi primeşte cu regularitate sprijin şi întăriri, care străbat pe timp de noapte liniile inamice. E condusă de seniorul castelului, Raimond de Perella şi de ginerele său, Pierre-Roger de Mirepoix. În castel sunt refugiate mari personalităţi ale Bisericii catare: episcopul Bertrand Marty, Raimond Aiguilher, care a susţinut predici împotriva Sfântului Dominique cu patruzeci de ani în urmă, diaconii Raimond de Saint-Martin, Guillaume Johannis şi Pierre Bonnet, alături de novici sau de perfecţi, toţi ataşaţi profund de credinţa lor.

Cele două tabere rămân pe aceleaşi poziţii timp de mai multe luni şi rezultatul luptei părea să fie nesigur. Din când în când au loc lupte sporadice, hărţuieli în care, de o parte şi de alta, soldaţi şi cavaleri îşi găsesc moartea. În octombrie, sosesc trupele basce ale armatei asediatoare şi se stabilesc pe îngusta platformă situată la optzeci de metri mai jos de castel, ceea ce le permite să controleze cea mai mare parte a muntelui. În noiembrie, pe această platformã este ridicată o maşină de război care îşi scuipă ghiulelele asupra barbacanei din lemn ce apără castelul. Dar, datorită inginerului Bertrand de Baccalaria, care a reuşit să forţeze liniile, şi catharii dispun de o bombardă care răspunde la tirurile asediatorilor. Totuşi, asediaţii încep să fie răpuşi de oboseală, efectivele lor abia putând să se reînnoiască, fiind nevoiţi să lupte o sută contra zece mii.

În preajma Crăciunului, asediatorii, printr-o mişcare surpriză, pun stăpânire pe barbacană, ajungând la doar câţiva zeci de metri de castel. Apărătorii din Montségur ştiu că de acum înainte partida este pierdută. Matheus şi Pierre Bonnet reuşesc să fugă din fortăreaţă, luând cu ei aur, argint şi o mare cantitate de bani.

Lupta este disproporţionată, disperată. Pierre-Roger de Mirepoix face o încercare să ia cu asalt barbacana ocupată de cruciaţi şi să incendieze bombarda care aruncã, fără oprire, pietre asupra asediaţilor. Catarii sunt respinşi de cruciaţii care încearcă să profite de situaţie şi să forţeze ultimele puncte de rezistenţă ale castelului. Zădărnicie. În timpul acestui asalt fără vreun rezultat, soldaţi din ambele tabere cad în prăpastia stâncoasă. În tabăra catară, răniţii sunt îngrămădiţi în colibe, în timp ce episcopii şi diaconii administrează ultima împărtăşanie muribunzilor.

Raimond de Perella şi Pierre-Roger de Mirepoix, care nu-şi mai fac iluzii asupra sorţii apărătorilor din Montségur, pe 1 martie 1244 încep tratative cu asediatorii. Potrivit acordurilor, în cele din urmă încheiate, castelul urma să fie predat regelui şi Bisericii, iar apărătorii să-şi păstreze dreptul de a rămâne pe loc timp de cincisprezece zile suplimentare pentru schimbul de ostatici. Obţin iertarea pentru greşelile lor trecute. Soldaţii vor putea părăsi castelul, după ce îşi vor mărturisi rătăcirile în faţa inchizitorilor, riscând doar uşoare penitenţe. Cât despre ceilalţi ocupanţi din Montségur, perfecţii şi credincioşii catari, aceştia vor trebui să-şi renege erezia sub pedeapsa de a fi arşi pe rug.

Ultimele zile ale asediului rămân misterioase: episcopul Bertrand Marty şi însoţitorii lui să fi vrut să-şi celebreze pentru ultima oară credinţa? Acest din urmă răgaz să fi fost prin el însuşi un ritual tragic? Să dicteze oare un lent urcuş spre supliciu, care nu-i marcat de resemnare, ci de o elevaţie spirituală?

În fortăreaţa Montségur, într-un ritual ascetic de partaj, cei care vor muri îşi lasă avutul celor care vor supravieţui. Şaptesprezece persoane, şase femei şi unsprezece bărbaţi, cavaleri şi soldaţi, primescconsolamentum care îi trimite iremediabil la moarte. Doar trei perfecţi vor scăpa pentru a pune la adăpost ceea ce mai rămăsese din comoara catară, care va servi la continuarea rezistenţei.

Armistiţiul odată expirat, reprezentanţii armatei cruciate se prezintă la porţile castelului însoţiţi de episcopul de Albi şi de doi inchizitori, fraţii Ferrier şi Duranti. Refuzând să-şi renege credinţa, catari şi perfecţi merg cu bună ştiinţă spre pedeapsă. Familiile sunt separate, Raimond de Perella este obligat să-şi predea soţia şi fiica mai mică, Philippe de Mirepoix şi Arpais de Ravat îşi iau rămas-bun de la mama lor, care s-a ridicat la demnitatea de perfectă. În plânsete şi ţipete sfâşietoare, ereticii sunt târâţi cu brutalitate de-a lungul pantei care duce spre poalele muntelui stâncos. Un rug înconjurat de un gard şi de ţăruşi a fost ridicat în grabă, iar aici sunt aruncaţi două sute de catari.

Focul linge paiele, crengile pârâie, mii de scântei se învolburează în jurul trupurilor care se înghesuie unele în altele ca să se apere mai bine; din flăcări răzbat gemete şi ţipete, în timp ce episcopul Bertrand Marty rosteşte câteva rugăciuni. Rugul se aprinde brusc, răspândind o căldură imensă care îi obligă pe călăi şi pe soldaţi să se îndepărteze. Trupurile ard, devin cenuşă. Multă vreme în vale pluteşte un miros acru de ars, un fum negru care întunecă cerul, învârtejindu-se până la zidurile castelului care, totuşi, nu este atins, de parcă ar fi continuat să reprezinte credinţa intactă a perfecţilor.

Michel Faucheux, O istorie a răului. De la tragedii provocate la crime odioase, Bucureşti, Ed. Lider, 2007

 

/de
, , , , , ,

Misterele unui mare clarvazator – WOLF MESSING

1

Misterele unui mare clarvazator – WOLF MESSING

 

Wolf Messing a fost una dintre cele mai enigmatice personalităţi ale secolului XX. El a prezis cu exactitate moartea lui Hitler, înfrângerea Germaniei naziste şi victoria URSS-ului în cel de-al doilea război mondial. Previziunile sale uluitoare au creat în jurul lui o aură mistică, care înspăimânta şi totodată fascina. Prin puterea sa fenomenală de sugestie şi control al minţii, el a reuşit să scape de lagărele morţii hitleriste şi de gulagurile sovietice. Deşi capacităţile sale uimitoare au fost studiate de savanţi din întreaga lume, Wolf Messing a rămas o enigmă, un om-legendă, cunoscut astăzi ca cel mai renumit hipnotizator şi cel mai bun telepat din istoria omenirii. Toate documentele care i-au aparţinut se află astăzi în arhiva FSB şi poate că într-o bună zi vor fi desecretizate

Eu sunt Wolf Messing!

Moscova, noiembrie 1940. Ora 9.50 dimineaţa. Prin poarta maiestuoasă a cetăţii Kremlinului, străjuită de ofiţeri înarmaţi, păşeşte ferm un bărbat scund, cu o înfăţişare modestă, chiar cenuşie, însă cu o privire pătrunzătoare, ce trăda o fire puternică. În mod uluitor, trece pe lângă gărzi fără să fie întrebat absolut nimic, şi pătrunde dincolo de zidurile groase de cărămidă roşie. Coridoarele întortocheate ale palatului sunt înţesate de soldaţi cu arma la picior. Individul necunoscut trece pe lângă ei, ca şi cum nimeni nu l-ar ob­serva. Face la stânga, apoi la dreapta, urcă scările şi în câteva minute ajunge la etajul superior, acolo unde, în capătul culoa­rului, se află cabinetul tovarăşului Iosif Vi­sarionovici Stalin, conducătorul su­prem al Uniunii Sovietice. Ajungând la uşa biroului, se opreşte în dreptul ofiţe­ru­lui de serviciu. Acesta ţâşneşte în picioare în poziţie de drepţi şi îl salută solemn pe necunoscut, de parcă ar fi fost o persoană extrem de importantă. Bărbatul apasă mânerul masiv, de bronz, deschide uşa dublă şi intră dezinvolt în cabinetul celui mai temut om din Uniunea Sovietică. Din spatele biroului, Stalin ridică privirea şi întreabă cu o voce ce vădeşte uimire totală: „Incredibil! Cum ai reuşit să treci de toate gărzile şi să ajungi până aici?” „E foarte simplu, tovarăşe Stalin! Le-am inoculat în minte tuturor că eu sunt Lavrenti Beria, şeful aparatului poliţie­nesc!”, a răspuns zâmbind bărbatul.

Individul necunoscut care izbutise să străpungă în doar câteva minute toate filtrele de control ale celei mai bine păzite fortăreţe ale Moscovei nu era nimeni altul decât Wolf Messing, celebrul clarvăzător. Cu câteva zile înainte, avusese o întrevedere cu Iosif Stalin care, neîncrezător în puterile sale extrasenzoriale, l-a supus unui test: să pătrundă fără documente în Kremlin şi să se prezinte în cabinetul său, fix la orele 10 ale dimineţii. Deşi o asemenea tentativă era echivalentă cu sinuci­derea, Messing acceptă imediat provocarea, răspunzând cu nonşalanţă: „Am să execut ordinul dumneavoastră şi am să vă demonstrez că pot penetra întregul sistem de apărare al Kremlinului! Pentru că eu sunt Wolf Messing!”.
Dar cine era Wolf Messing, acest personaj misterios şi cum ajunsese el să se întâlnească personal cu însuşi temutul Stalin?

Copilul-minune

Povestea începe în septembrie 1899, în Polonia, în oraşul Góra Kalwaria, care la vremea aceea făcea parte din Imperiul Rus. În familia negustorului evreu Messing se născu un băieţel ce de la prima vedere le păru tuturor foarte ciudat: cu ochii mari, de culoarea tăciunelui, cu părul negru, neobişnuit de des pentru un nou-născut. Tocmai de aceea primi numele de Wolf, cuvânt care în limba germană înseamnă „lup”. La vârsta de patru ani, băieţelul a început să sufere de som­nambu­lism, o tulburare neurologică care atunci se considera ca fiind provocată de fazele lunii. Fusese adesea surprins de familie stând în somn la fereastră şi privind luna. Într-o bună zi, le povesti părinţilor că astrul ceresc este locuit de nişte fiinţe stranii care îi vorbesc. „Mi-au spus că eu nu sunt ca toţi ceilalţi. Că în mine este ascunsă o putere incredibilă şi că ei toţi, locuitorii cerului, mă vor ajuta să o scot la iveală”. Auzind grozăviile pe care le îndrugă băiatul, tatăl lui Wolf s-a gândit că cea mai bună soluţie este să îl dea la şcoala religioasă.

clarvazator1

Wolf Messing în anii tinereţii

De boala noctambulismului, Wolf a fost vindecat printr-un leac simplu, băbesc. Părinţii i-au aşezat lângă pat un lighean cu apă, astfel încât, atunci când se ridica, trebuia să păşească în apa rece care-l trezea pe dată. Încă din primii ani de şcoală, Wolf dovedi că are o memorie excepţională, învăţând cu rapiditate texte complexe din Talmud. Întreaga familie îl vedea deja ca pe un viitor rabin. Însă învăţătura religioasă nu era deloc pe placul copilului şi, într-o bună zi, se hotărî să fugă de la seminar.
Având în buzunar doar câteva monede, Wolf se îndreptă către staţia de cale ferată şi se urcă în primul tren care-i ieşi în cale. Nu voia decât să doarmă puţin după drumul lung şi obositor pe care-l parcursese până la gară. Se ascunse sub o banchetă şi adormi pe dată. Acesta a fost momentul decisiv care i-a marcat întreaga existenţă. Aici, în vagonul trenului ce se îndrepta către Berlin, i-a fost dat lui Wolf să descopere pentru pri­ma dată puterea sa incredibilă de sugestie, capacitatea de a in­duce anumite gânduri oame­nilor. Con­trolorul de bilete îl văzu ghemuit sub banchetă şi îi ceru biletul. Speriat, băiatul se uită în jurul său şi, zărind o hârtie aruncată pe jos, i-o întinse controlorului spunând în gând: „Acesta e biletul meu!”. Conductorul luă hârtiuţa, o suci între palme, o compostă şi i-o înapoie ca pe un adevărat bilet: „Ce cauţi sub banchetă dacă ai tichet? Sunt locuri destule. În două ore vom fi la Berlin!”.

Aşa ajunse Wolf în capitala Germaniei, singur şi fără nici un ajutor de nicăieri. Urmară zile grele, de foame cum­plită. Singura modalitate de a scoate câţiva bănuţi era să văcsuiască pantofii trecătorilor, însă câştigul era atât de mic, încât Wolf era mereu lihnit de foame. Până în­tr-o zi, când trupul său firav cedă şi puştiul se prăbuşi pe caldarâm. Găsit de poliţai şi considerat mort, este dus la morgă. După trei zile, din întâmplare, un student descoperă că băiatului încă îi bate inima. Readus în simţiri, începu să strige: „De ce să mă duceţi la poliţie sau la casa de copii?”. Profesorul Abel, un renumit neurolog care fusese chemat de urgenţă pentru a vedea ciudatul caz, îl privi năucit şi îl întrebă: „De ce ai spus asta?”. „Pentru că asta aţi gândit chiar acum câteva minute”, replică băiatul. După câteva zile, profesorul Abel constată cu şi mai multă uluire că Wolf, în ciuda fap­tului că suferise de o anemie foarte pu­ter­nică, era capabil să-şi regenereze singur organis­mul, prin proprie voinţă. Neu­rologul ger­man a realizat rapid că băiatul deţine capa­cităţi extrasenzoriale fantastice. Şi astfel, Wolf a ajuns să fie cunoscut în spital sub numele de „copilul minune”.

În vizită la Einstein şi Freud

clarvazator 3

În Germania în anii când i-a cunoscut pe Freud şi Enstein

Sub îndrumarea şi atenta supervizare a profesorului Abel şi a altor specialişti neu­ro­logi şi psihiatri, Wolf a început să-şi des­copere şi apoi să-şi exerseze abilităţile sale unice. Treptat, şi-a conştientizat capacitatea de a controla oamenii la nivel mental şi a învăţat să desluşească din „corul de voci” care-i răsuna în subconştient exact acea vo­ce pe care trebuia să o capteze şi să o indi­vi­­dua­lizeze. După câţiva ani de experi­men­te şi exerciţii, băiatul reuşea să se introducă în stare de catalepsie şi îşi putea suprima com­plet orice durere. Atunci hotărî împre­ună cu profesorul Abel că este pregătit să se facă cunoscut marelui public. Şi astfel, tânărul Wolf, în vârstă de 16 ani, s-a angajat la circul de stat din Berlin, unde avea pro­priul său număr de iluzionism. În prima parte a reprezentaţiei, Wolf uluia spectatorii mergând desculţ pe săbii şi înfigându-şi ace în trup, fără ca măcar o picătură de sânge să-i curgă. Iar în a doua parte, realiza de­monstraţii de hipnoză şi telepatie: citea gân­durile celor aflaţi în sală, „şterpelea” din buzunarele spectatorilor diverse obiec­te, fără să părăsească scena, sau transmitea la nivel mental di­ver­se comenzi subiecţilor. „Nu este vorba despre citirea gândurilor ci, mai corect spus, citirea muşchilor. Când un om se gândeşte intens la ceva anume, celulele ner­voase din creier transmit impulsuri către toţi muşchii din organism. Această acţiune nu este vizibilă ochiului neiniţiat, eu însă o captez imediat şi o preiau sub con­trol. Şi astfel, transmit cu uşurinţă subiectului co­menzi la nivel subconştient, fără să avem un contact direct”, explica câţiva ani mai târziu Wolf Messing.
Experimentele sale psihologice neobişnuite deveni­seră atât de cunoscute, încât mii de oameni se buluceau să prindă un loc la reprezentaţiile care se desfăşurau pe întreg teritoriul Germaniei. Tânărul era cap de afiş cu show-ul său intitulat „Experienţele psihologice ale lui Wolf Messing”. Curând, faima lui s-a răspândit în întreaga Europă, şi însuşi Albert Einstein îşi exprimă dorinţa arzătoare de a-l cunoaşte pe tânărul medium. Aflând că este în turneu în Austria, celebrul fizician îl invită pe Messing în vizită. În casa acestuia, Wolf îl întâlneşte şi pe Sigmund Freud, marele neuropsihiatru care, de îndată, îi propune să realizeze împreună un experiment. Prin telepatie, Freud îi sugerează tânărului Wolf să se ducă în cealaltă cameră, să aducă de pe birou o vioară, să i-o înmâneze fizicianului şi, la nivel mental, să-i transmită acestuia rugămintea de a le inter­preta o bucată muzicală. Wolf a trecut cu succes testul psihiatrului care, încântat peste măsură, îi propune un al doilea experiment. De data aceasta, Messing trebuia să ia de pe masa de toaletă o pensetă şi să-i smulgă fizi­cianului trei fire de păr din faimoasa mustaţă luxu­riantă. Uşor stânjenit, Wolf a luat cu două degete pen­se­ta, s-a îndreptat către savant şi, scuzându-se, i-a ex­plicat ce este obligat să facă. Einstein a zâmbit şi a acceptat jocul.
Astfel s-a ales tânărul Messing cu doi prieteni ce­lebri în întreaga lume. Se pare că tânărul telepat a locuit timp de câteva luni în casa lui Freud, unde părintele psihanalizei l-a ajutat să îşi lărgească şi mai mult orizonturile, instruindu-l în domeniul hipnozei şi auto-hipnozei.

Prins între Hitler şi Stalin

clarvazator 4

La o demonstraţie publică

Ani la rând, a călătorit în întreaga lume, oferind reprezentaţii senzaţionale în întreaga Europă, în cele două Americi, în India şi în Japonia. Ajungând cu turneul în Riga, capitala actualei Letonii, Wolf Mes­sing a realizat în faţa a mii de spectatori un experiment unic, complet inedit: a condus o maşină pe bulevardul principal al oraşului, legat la ochi. În dreapta lui, şoferul îi dicta la nivel mental manevrele pe care trebuia să le execute. Messing nu şofase niciodată în viaţa lui şi acest experiment, deşi îndeplinit cu succes, în aplauzele mulţimii, nu s-a mai repetat vreodată.
În 1937, în timpul unei reprezentaţii din Varşovia, Messing a îndrăznit să rostească o predicţie care avea să îi schimbe traiectoria vieţii şi a strălucitei sale carie­re. În faţa a mii de oameni, a prezis data exactă a morţii lui Adolf Hitler, pe atunci cancelar al Germa­niei, care deja pregătea politica de declanşare a celui de-al doilea război mondial. A doua zi, toate marile coti­diene poloneze titrau cu litere mari pe prima pagină „Un prooroc evreu prevesteşte data de 30 aprilie 1945 ca fiind ziua morţii lui Hitler!”. Fireşte că aceas­tă ştire a ajuns de îndată la urechile conducă­torului nazist şi Führer-ul a oferit o recompensă de 200 de mii de mărci, o sumă fabuloasă, celui care îi va aduce „ca­pul” profetului.

clarvazator 5

În anii săi sovietici

Când trupele germane au invadat Polonia, împo­tri­va lui Wolf Messing s-a declanşat o adevărată vână­toare. Conştientizând pericolul, vestitul medium s-a ascuns luni în şir în beciul casei unui negustor din Varşovia, până într-o zi, când inevitabilul s-a produs. Messing a fost descoperit, arestat şi bătut cu cruzime, până şi-a pierdut cunoştinţa. Revenindu-şi în simţiri abia în celula întunecoasă din subsolul Ministerului de Interne din Varşovia, Messing şi-a adunat toate forţele şi, prin puterea minţii, a transmis gardienilor aflaţi dincolo de zidurile reci ale carcerei în care fusese aruncat, ca toţi să se adune acolo. Întâi au sosit gardienii şi, după câteva minute, în fugă, a venit chiar ofiţerul de serviciu. Lui Messing nu i-a mai rămas nimic de făcut decât să treacă pe lângă ei fără pro­ble­me, să zăvorască uşa grea de fier şi să părăsească clă­direa.
În anii aceia cumpliţi, pe întreg teritoriul Poloniei, evreii erau arestaţi şi siliţi să trăiască în ghetouri. Cei care reuşeau să scape fugeau peste graniţă, cu pre­cădere în Uniunea Sovietică, în speranţa unei vieţi mai tihnite. Astfel, deşi ideea nu îl încânta, Messing decide că noua sa destinaţie trebuie să fie imensa ţară de la răsărit. Deşi nu vorbea limba rusă şi nu cunoştea pe nimeni, Wolf Messing este primit în trupa unor artişti care ofereau re­pre­zentaţii în regiunea Brest, din sud-vestul Belaru­siei. Şi iată că, încă o dată, darul său unic, neobişnuit, avea să îi salveze viaţa. În timpul unui spectacol oferit în Minsk, pe sce­nă, lângă Messing, şi-au făcut apa­riţia câţiva agenţi NKVD (poliţia secretă sovietică) care, cerându-şi scuze publi­cu­lui, l-au „săl­tat” pe telepat. A fost dus direct în faţa te­ri­bilului Sta­lin, care deja auzise despre puterile feno­menale ale clar­vă­zătorului. Pentru a-i verifica capa­cităţile, Stalin i-a ordonat să pătrundă în trezoreria de stat şi să obţină o sumă uriaşă, o sută de mii de ruble, fără niciun document la mână, ajutându-se doar de puterea minţii. Chiar sub ochii agenţilor secreţi, Messing a intrat în clădirea Băncii Centrale, s-a îndrep­tat către casierie şi, întinzându-i funcţio­narului o simplă pagină goală dintr-un caiet dictando, şi-a deschis servieta în aşteptarea bancnotelor. Casierul a cerce­tat simpla bu­cată de hârtie, apoi a deschis seiful şi a nu­mă­rat o sută de mii de ruble. Pentru telepat, experimentul s-a dovedit a fi floare la ure­che.
Deşi în Rusia, în acea perioadă, hip­no­za, telepatia sau alte asemenea „trucuri ilu­zioniste” erau considerate şarla­tanii şi, ca atare, complet interzise, Stalin i-a permis lui Wolf Messing să ofere reprezentaţii pe întreg teritoriul Uniunii Sovietice.
În 1943, în timpul unui spectacol sus­ţinut în No­vosibirsk, Messing a fost întrebat când se va sfârşi războiul. Fără să stea pe gânduri, clarvă­ză­torul a răspuns cu voce gravă: „Văd tancuri cu însem­nele Armatei Roşii defilând pe străzile Ber­linului. 8 mai 1945”.

Testamentul lui Messing

clarvazator 6

Psiholoaga Olga Migunova

Singura persoană pe care Messing a acceptat-o în preajma sa şi căreia i-a dezvăluit o parte din tehnicile experimentelor sale psihologice este Olga Migunova, astăzi preşedinta Academiei de Hipnoză de la Mos­cova, psihoterapeut şi doctor în ştiinţe neuropsi­ho­lo­gice. Cu celebrul telepat, Olga Migunova s-a întâlnit în 1966, în oraşul Gelendjik din regiunea Krasnodar. „Aveam 17 ani, venisem împreună cu mama să asis­tăm la una dintre conferinţele profesorului Messing. Îmi amintesc perfect acea zi, de parcă ar fi fost ieri. Sala era arhiplină. Pe scenă, în aplauzele a sute de oameni, a apărut Wolf Messing. S-a oprit pentru câ­teva clipe şi s-a uitat în sală, căutând parcă pe cineva. S-a îndreptat direct către rândul unde stăteam şi s-a oprit în dreptul mamei. S-a aplecat şi i-a spus: «Vă rog să o scoateţi pe fiica dumneavoastră din sală. Ol­ga îmi perturbă experimentele. Aşteptaţi-mă după re­prezentaţie». Ardeam de nerăbdare să îl urmăresc pe acel personaj fascinant, dar m-am supus voinţei lui şi am ieşit din sală plângând. Biata mama nu ştia cum să mă împace. Dar nu am ple­cat acasă şi, după două ore, profesorul Messing a venit la noi şi i-a spus mamei: «Olga trebuie să meargă cu mine la Moscova. Locul ei este ală­turi de mine, pe scenă. Fiica dumneavoastră deţine capa­ci­tăţi fenomenale»”.
Astfel a ajuns Olga asis­ten­ta şi eleva lui Wolf Mes­sing. Şi, într-o bună zi, ma­estrul i-a destăinuit un secret: starea letargică în care că­zuse în copilărie fusese pri­ma sa călătorie în lumea de dincolo. Se pare că Wolf Messing trecuse de zeci de ori pragul lumii celor fără viaţă, în încercarea de a desluşi taina morţii. „Păstrez cu sfinţenie până astăzi aceas­tă hârtie pe care pro­fe­sorul mi-a înmânat-o într-o zi”, povesteşte Olga Migu­no­va. „Am în­văţat pe de rost toate liniile şi formele ciu­date care au fost desenate de mâna maestrului. Când mi-a dat hârtia avea o strălucire caldă în ochi. Am ştiut că este un mesaj important, dar nu am reuşit nici până astăzi să îl descifrez. Cred că este un mesaj codat des­pre faptul că omul poate exista în am­bele dimen­siuni: a vieţii şi a morţii”.
În ultimii ani ai vieţii, Wolf Messing s-a închis tot mai mult în el. Reprezentaţiile erau tot mai spo­radice şi mai scurte.

clarvazator 7

Mormântul de la Moscova al lui Messing şi al soţiei sale Aida

Decesul soţiei sale, Aida, alături de care tră­ise zeci de ani, l-a dărâmat com­plet. Îl chi­nuia cumplit ideea că el, Wolf Messing, cel care ajutase mii de oameni, deşi prevăzuse cu exac­ti­tate ziua şi ora morţii iubitei sale soţii, cu toate abilităţile sale feno­menale, nu fusese capabil să o sal­veze. „Omul nu ar trebui să îşi afle ni­cio­dată viitorul. O asemenea cu­noaştere i-ar putea fi fatală”, spusese cândva celebrul tele­pat.
Wolf Messing a murit în ziua de 8 noiembrie 1974. Cu două zile mai devreme, bolnav fiind şi urmând să fie operat, înainte de a pleca la spital, s-a oprit în dreptul portretului său de pe birou şi a spus: „Ei, gata Wolf, povestea s-a sfârşit! De acum nu te mai intorci!

 

 

 

/de
, , , , ,

Sufletul calatoreste spre un alt univers dupa moartea fizica

univers 5

Sufletul calatoreste spre un alt univers dupa moartea fizica

 

O carte publicata recent in Statele Unite ale Americii, cu titlul “Biocentrism: Cum Viata si Constiinta sunt fundamentale pentru intelegerea naturii Universului”, a starnit o serie de controverse pe internet. datorita continutului sau. Autorul acestei publicatii, omul de stiinta Robert Lanza, sustine ca viata nu se termina atunci cand sufletul paraseste corpul fizic, ci ca viata este vesnica. Robert Lanza nu are nici o umbra de indoiala ca acest lucru este adevarat.

Dicolo de timp si spatiu
Lanza este un expert in domeniul medicinei regerative si este directorul stiintific al “Advanced Cell Technology Company”. Inainte, Lanza a fost cunoscut pentru cercetarile sale extinse asupra celulelor stem si a fost, de asemenea, renumit pentru mai multe experimente efectuate cu succes in domeniul clonarii unor specii de animale pe cale de disparitie.

Nu cu mult timp in urma, omul de stiinta a devenit din ce in ce mai implicat in domeniul fizicii, mecanicii cuantice si al astrofizicii. Acest amestec exploziv de cunostinte a dat nastere unei noi teorii, teoria biocentrismului, o teorie in care Lanza continua sa aiba incredere si in ziua de astazi.

Teoria biocentrismului sustine ipoteza potrivit careia moartea pur si simplu nu exista. Din cate spune el, aceasta este o iluzie care apare in mintile oamenilor cauzata de identificare oamenilor cu propriul lor corp. Acestia, spune Lenza, cred ca disparitia corpului lor va cauza in consecinta si o disparitie a constiintei. De fapt, constiinta exista in afara barierelor spatio-temporale, aceasta avand posibilitatea de a exista oriunde, atat in interiorul corpului fizic cat si in afara lui. Aceasta teorie este intr-o mare masura similara cu unul dintre principiile de baza ale mecanicii cuantice care precizeaza ca o anumita particula poate fi prezenta oriunde si un eveniment se poate intampla de mai multe ori in nenumarate variante, simultan.

Lanza considera ca mai multe universuri pot exista simultan. Aceste universuri pot contine mai multe tipuri de scenarii in desfasurare. Intr-un univers, corpul fizic poate sa fie mort, iar in altul, el poate continua sa existe, absorbind constiinta care a migrat catre acel univers.

Acest lucru sugereaza ca o persoana care a murit, nu ajunge in rai sau in iad, dar intr-o lume similara cu cea in care la un moment dat a locuit, dar de aceasta data in viata. De asemenea, Lanza sugereaza ca acest proces se repeta la infinit.

Mai multe universuri
Aceasta teorie datatoare de speranta, dar extrem de controversata a lui Lanza are foarte multi sustinatori si nu doar din randul persoanelor obisnuite, dar si in randul catorva oameni de stiinta foarte cunoscuti. Acestia sunt fizicienii si astrofizicienii, care tind sa fie de acord cu existenta unor lumi paralele si a unor universuri multiple. Acestia sunt de parere ca nu exista lege fizica cunoscuta care ar interzice existenta unor lumi paralele.

Primul dintre acesti oameni de stiinta a fost H.G. Wells, cel care a sustinut aceasta teorie in anul 1985, in cartea sa “Usa din Zid”. La 62 de ani de la publicare acestei carti, Hugh Everett dezvolta aceasta idee in teza sa de doctorat sustinuta la Universitatea Princeton. In teza sa, Everett sustine ideea potrivit careia in orice moment Universul se imparte in nenumarate alte universuri. In unele lumi exista posibilitatea sa stai cu o carte in mana, iar intr-un alt univers sa te uiti la televizor.

Factorul declansator al acestei divizari a Universului sunt actiunile noastre, a explicat Everett. Atunci ca facem unele alegeri, in mod instantaneu Universul se imparte in doua, acestea producand diferite versiuni ale rezultatului.

Ipoteza care sustine faptul ca universul nostru nu este singurul este si o ipoteza sustinuta de datele primite de la telescopul spatial Planck. Folosindu-se de acele date, oamenii de stiinta au reusit sa creeze cea mai exacta harta de pana acum a fundalului microundelor, asa-numita radiatie relicva cosmica de fond, care a ramas prezenta de la inceputul universului nostru. De asemenea, acestia au descoperit ca universul are o multime de adancituri intunecate, putand fi asemanate cu niste lacune sau gauri extinse.

Fizicianul Laura Mersini-Houghton de la Universitatea Carolina de Nord si colegii ei sustin ca “anomaliile microundelor de fond se datoreaza faptului ca Universul nostru este influentat de catre alte universuri existente in apropiere. In plus, am putea sa presupunem ca aceste lacune sunt un rezultat direct al atacurilor indreptate impotriva acestui univers de catre cele vecine.”

Sufletul
Exista o abundenta de locuri si de alte universuri spre care ar putea migra sufletul nostru dupa moartea fizica, potrivit teoriei neo-biocentrismului. Cu toate acestea, prima intrebare care apare este aceasta: “Sufletul exista?”. Profesorul Stuart Hameroff de la Universitatea din Arizona nu are indoieli cu privire la existenta sufletului etern. Mai mult decat atat, anul trecut acesta a anuntat ca a descoperit dovezi care atesta eternitatea constiintei.

Potrivit ipotezei lui Hameroff, creierul uman reprezinta computerul cuantic perfect, iar sufletul, sau constiinta, este o cantitate mare de informatii stocata la nivel cuantic. Aceasta poate fi transferata dupa moarte; informatia cuantica reprezentata de constiinta se uneste cu universul si exista acolo pe termen nelimitat. Diferenta dintre teoria biocentrismului a lui Lanza si cea a colegilor sai este ipoteza pe care o sustine acesta potrivit careia sufletul migreaza catre un alt univers.

Sir Roger Penrose, un fizician de origine britanica si expert in domeniul matematicii de la Oxford este un sustinator al acestei teorii si a gasit, de asemenea, dovezi ale unor conexiuni cu alte universuri.

 

Sursa: www.e-dimineata.ro

/de
, , , , , , , , , , , , , , , , , ,

DOCUMENTAR – SISTEMUL DE CONTROL AL MATRICEI – Episoadele I-II-III

arhoni

SISTEMUL DE CONTROL AL MATRICEI – Episoadele I-II-III

Ce este Matricea? – What is the Matrix?

arhonti

 

În randurile de mai jos si in filmuletul documentar tradus de dupa articol, va prezentam o viziune despre Matrice cu care rezonăm destul de mult. Articolul este tradus si adaptat dupa un articol preluat de pe site-ul montalk.net , un site care la prima vedere il simtim apropiat de blogul nostru. De-a lungul timpului am oferit numeroase raspunsuri la ceea ce reprezinta Matrix si Iesirea din Matrix, insa in randurile de mai jos credem ca putem oferi un mic plus. Asadar, ce este Matricea?

„Şcoală sau închisoare? … depinde de perspectiva aleasă de tine. Pe de-o parte, este un sistem de învăţare hiperdimensional care-ţi accelerează viteza de evoluţie spirituală prin oferirea unor experienţe catalitice ca răspuns la gândurile, emoţiile şi faptele tale. Pe de altă parte, multe dintre aceste experienţe se manifestă ca nişte forţe prădătoare care profită de slăbiciunile tale. Calea prin care poţi să previ să fi manipulat de aceste forţe este să descoperi, să integrezi şi să transformi slăbiciunile în puteri şi astfel, indirect să împlineşti cel mai înalt scop al Matricei care este acela de a te ajuta să o transcenzi.

.
Totuşi, aceste forţe prădătoare hiperdimensionale au liber arbitru şi au propria lor agendă. care este aceea de a-şi extinde puterea şi de se întreţine din hrăinirea cu energiile emoţionale negative ale umanităţii. De asemenea, urmăresc să menţină pe toată lumea la distanţă o stare de conştienţă suficientă pentru a produce o influenţă destabilizatoare pentru închisoarea spirituală/ferma pe care ei o conduc aici pe Pământ. Suma totală a acestor sisteme manipulatoare hiperdimensionale poate fi denumită ca „Sistemul de Control al Matricei” – o şcoală dură care îi slăbeşte pe cei slabi spiritual şi îi întăreşte pe cei puternici spiritual, conform alegerii lor de a fi victime sau luptători.

.
Prădătorii hiperdimensionali:
Dincolo de nivelul uman de evoluţie există câteva nivele ocupate de forme de viaţă mai sofisticate, incluzând fiinţe ostile cu capacitatea de a transcende spaţiul şi timpul liniar, să citească gândurile, să manipuleze emoţiile, să ghideze din umbră indivizii inconştienţi şi să se proiecteze în interiorul şi în afara realităţii fizice observabile de simţuri.

.
Ei au nevoie de energie vitală/eterică/emoţională pentru a se întreţine, iar omenirea este de mult timp sursa lor primară de hrană. Ei se hrănesc cu energii care sunt în rezonanţă cu propriile lor vibaţii sufleteşti: emoţii negative, suferinţă psihologică şi energi sexuale pervertite. Fiind foarte lacomi din fire, în loc să recolteze energiile care apar natural la cei care aleg în mod liber să se angreneze într-un comportament vibraţional coborât, aceşti prădători caută să inducă ignoranţa, suferinţa şi perversiune în cât mai mulţi oameni cu putinţă pentru a-şi maximiza recoltarea de energie. Deşi asta nu este în mod tehnic, o încălcare a liberului arbitru (deoarece ei pot doar să amplifice tendinţele negative latente pe care le avem deja în noi înşine), mulgerea forţată de energie prin intermediul Sistemului de Control al Matricei constitue un dezechilibru deoarece încurajează ignoranţa şi sclavia în loc de conştientizare şi libertate.

.
Oprimarea conştientizării:
Deoarece forţe hiperdimensionale ostile au investit mult în acest Sistem de Control al Matricei ei recurg la măsuri extraordinar de puternice pentru a suprima orice factor destabilizator care ar putea să întrerupă aprovizionarea lor hrană. Oricine începe procesul de trezire, de recâştigare a puterii personale şi a libertăţii este imediat luat la ochi. Această luare în vizor are ca scop să-l readoarmă, să-l facă neputincios sau să-l facă să-şi piardă credinţa în a continua calea sa.

.
Când apare un impuls personal către libertate, un impuls egal şi opus este pus în mişcare, atrăgând către ţintă diverse oportunităţi sincronizate negativ pentru a-l angaja în experienţe de frecvenţă joasă şi astfel să blocheze impulsul său către libertate. Acestea includ situaţii ce au ca scop inducerea fricii, distragerii, suferinţei, îndoielii, depresiei, indulgenţei în impulsuri joase şi comportament egoist. Uneori aceste fenomene apar natural din legea inerţiei, alteori există o amplificare activă a acestor impulsuri contrare, determinate de forţele hiperdimensionale negative pentru a dezarma ameninţarea înainte de a câştiga mai multă putere.

.
Alte metode de oprimare includ sabotarea şi distragerea unui individ ţintă prin intermediul oamenilor din jurul lui care sunt deschişi către manipulare directă. Oricine eşuează în a fi complet conştient în momentul prezent poate fi o marionetă atâta timp cât atenţia lui este în altă parte. Lipsa atenţiei este suficientă pentru ca un impuls implantat subconştient să determine cuvinte sau acţiuni regretabile. Majoritatea oamenilor din această lume nu oferă niciun fel de prioritate conştientizării sau atenţiei alegând să trăiască în schimb, o stare de visare semi-conştientă care îi fac foarte înclinaţi să devină pioni ai Sistemului de Control al Matricei. Unii se nasc cu un nivel insuficient de conştiinţă individuală pentru a experimenta vreodată vre-un moment de luciditate, iar aceştia sunt cei care formează prima linie de agenţi ai Matricei, iar restul de agenţilor funcţionează doar part time , atunci când eşuează în a se observa pe sine. Datorită marii cantităţi de oameni adormiţi, Sistemul de Control al Matricei nu are nicio problemă în a găsi piese de şah pentru a le manevra în jurul unui individ ţintit.

.
Imaginea de ansamblu:

Deşi noi nu suntem întotdeauna sursa nedreptăţilor împotriva noastră, noi suntem totuşi cauza lor. Matricea, chiar şi cu nivelul ei de dezechilibru şi corupţie determinat de acele entităţi cu liber arbitru care şi-au depăşit atribuţile lor în cadrul naturii ca şi detonatori catalitici, este totuşi încă un program de învăţare care este complet simţitor la propria noastră ignoranţă şi slăbiciune. Poate că este alegerea prădătorului să atace, dar este alegerea noastră să acceptăm atacul şi să-i cedăm. Sistemul de Control al Matricei poate să ne influenţeze doar prin elementele din noi înşine ce corespund naturii lui vibraţionale joase. Atacurile ne pot ajuta să identificăm propriile noastre slăbiciuni, oferindu-ne astfel ocazia să ne focalizăm pe ceea ce trebuie făcut pentru a face următorul pas către trezirea spirituală.

 

Sursa: fymaaa.blogspot.ro

/de
, ,

Terapie la distanta

terapie

Terapie la distanta

SISTEM DE VINDECARE SPIRITUALA – ACREDITAT INTERNATIONAL – IPHM

A-OUVERTA MANNAS©

 

In perioada 19-22 Iulie  2014 – Centrul de Studii & Terapii Complementare Karanna organizeaza 4 sedinte de Terapie la Distanta .

Sedintele se vor desfasura la distanta, la datele si orele anuntate.

Cost: 350 lei / 4 sedinte

PRET PENTRU MEMBRII V.I.P. : 175 lei / 4 sedinte ( 50% REDUCERE).

Detalii despre beneficiile Membrilor VIP si cum puteti deveni membru VIP gasiti AICI

Unde:LA DISTANTA

Cele 4 sedinte de terapie vor fi transmise de terapeutii acreditati international IPHM, Anca Bogdan si Catalin Bogdan.

Mai multe detalii despre sistemul A-Ouverta Mannas© puteti citi pe site AICI

Testimoniale despre activitatea noastra puteti citi AICI

/de
, , , , , , , ,

17 OCT CURS REGRESIE VIETI ANTERIOARE

CURS LA DISTANTA REGRESIE VIETILE ANTERIOARE KARANNA

CURS REGRESIE VIETI ANTERIOARE
PRIN METODE ENERGETICE

curs regresie vieti anterioare karanna

SINGURUL CURS DE REGRESIE DIN ROMANIA – ACREDITAT INTERNATIONAL 

testimoniale

Cursul se desfasoara pe o platforma software de Elearning si pe o platforma de Streaming Video online-LIVE. Este necesar sa aveti conexiune internet, computer, camera web si microfon.

Diploma recunoscuta international de Institutul IPHM ( International Practitioners of Holistic Medicine) si national cu sigiliu Karanna© cu titulatura de Practicant Regresie Vieti Anterioare.

STRUCTURA CURS: 5 Module – Durata 5 luni

DATA INCEPERE: 17 OCT

Cursul se desfasoara  saptamanal la distanta si cuprinde :

13 cursuri video inregistrate

7 seminarii LIVE

Cost curs: 200 lei / luna

APASA AICI PENTRU MAI MULTE DETALII

 

[vfb id=2]

 

 

/de
, , , , , , , , , ,

Copiii Indigo / Star – people

copii indigo5

Copiii Indigo / Star – people

copiii indigo

Suntem cu toţii „seminţe de stele” sau „oameni stele”, pentru ca noi toţi am trăit în numeroase realităţi în multe sisteme planetare si in taramurile superioare la fel cum au facut-o si alte forme de viata. Deci, aici suntem, seminţe stele, sufletele scântei într-o misiune, pentru ACUM prins într-o experienţă fizică.

Semintele Stelare sadesc planetele cu seminţe de informaţii şi frecvenţa spirituale atunci când un ciclu de timp este pe cale să apună şi altul începe. Pe măsură ce creşte frecvenţa planetara, creste si nivelul lor de conştientizare, precum şi necesitatea de a ajuta pe alţii, şi a reveni la starea lor naturala de a fi, un suflet scânteie de lumină.

Există puţine conexiuni la sistemele principale ale societăţii, religioase, politice sau economice. Creativitatea este cheia pentru împlinire spirituală şi a misiunii.

Multi prefera sa lucreze numai în domeniile ezoterice – vindecare, în căutarea adevărului lor şi a misiunii lor de suflet prin studiul sistemelor de înţelepciune antice sau isi scriu biografiile, ca un mijloc de compensare a problemelor şi înţelegerea activităţii lor aici şi acum.

Ei aşteaptă o mare trezire planetara, evolutia constiintei prin alchimia timpului. Ei ştiu că nimeni nu cunoaste data precisa pentru ascensiunea în nivelurile de frecvenţă mai inalta, dar sufletele lor le spun că este la orizont. Ele sunt programate pentru a găsi şi alţii ca ei, pe baza frecvenţelor similare şi predestinarii.

Uneori, aceste suflete sunt etichetate ‘walk-ins’ sau ‘wanderers’. Este ca si cum un suflet traieste experienţele multidimensionale.

Unii dintre ei pot fii coplesiti de sentimente de dor, deoarece acestia isi aduc aminte cum este sa poti sa manifesti realitatea care îi ajută să funcţioneze în cadrul organismelor fizice în timp ce fac munca lor, mentinandu-si frecvenţa lor aici, în acelaşi timp. Alţii se simt pierduti si singuri, devin depresivi şi se retrag din societate cu sentimentul că nimeni nu ii înţelege.

Unii mor tineri din boli, accidente, sinucideri cand durerea de a rămâne aici devine prea mare. Cel mai mult sunt afectati de restricţiile impuse de a treia dimensiune. Cei mai multi nu vor copii.

Pentru unii memoria sufletului se declanşeaza treptat, pe măsură ce gradul de conştientizare conştientă evoluează. Alţii au ales să atragă un eveniment, cum ar fi o experienţă aproape de moarte, în care sa se desprinda de reţeaua fizică si se întoarce în frecvenţă mai mare. Prin crearea unui eveniment fizic de acest fel, ei sunt deseori lăsaţi in acea stare si nu mai trebuie să lucreze în fizic şi isi pot petrece timpul în căutarea adevărului despre scopul lor aici. Un suflet funcţional nu va alege acest traseu de sabotaj.

 

Star People – Brad Steiger

DESCRIERE :

FIZICE:

65% sunt de sex feminin: 35% sunt de sex masculin
Au ochi patrunzatori
Mare magnetism si carisma personala
Sensibil la câmpurile electromagnetice de energie electrică şi temperatura corpului mai mică decât normal
Sinuzita cronica
Vertebre suplimentare sau de tranzitie
Hipersensibilitate la sunet, lumina, mirosuri
Articulatii dureroase sau umflate
Durere în partea din spate a gâtului
Afectate negativ de umiditate ridicată
Supravieţuit unei boli care le-a pus în pericol viaţa
Implicati într-un accident grav sau traumatisme
EMOTIONALE:

Un sentiment imens de urgenţă să îşi îndeplinească misiunile
Au experimentat un sentiment de unicitate cu universul
Mulţi au dificultăţi in exprimarea emotiilor sau au un dezechilibru chimic

 

EXPERIENTE Extraterestre

Toti cred în viaţă pe alte planete
Cei mai mulţi cred că au trăit pe o altă planetă şi pot să vă spun despre ea
La o vârstă fragedă, au avut un fel de experienţă extraterestra, religioasa sau mistica
Cred ca au intalnit entităţi extraterestre sau multidimensionale sau o fiinta de lumina
Comunicare telepatica cu o entitate străina – persoană fizică sau non-fizica
Ei primesc o anumită formă de comunicare dintr-o sursă mai inalta

 

EXPERIENTE OUT-OF-BODY sau NEAR-DEATH

Metafizic

Crede în ghidul lor spiritual sau înger
Cred că au fost binecuvântaţi după apariţia unei figuri sfinte
experienţă intensă religioase
Cred într-un Dumnezeu sau o sursă de energie de creatie
Cred în miracole
Au avut prieten invizibil ca copil
Au văzut un elf – „persoană mititel” – sau „zână”
Au văzut o fantomă
Sunt conştienţi de existenţa lumilor paralele
Au luat legatura cu un decedat
Cred în reîncarnare
Au amintiri din experienţe de viata paralele/din alte vieti

APTITUDINI

Efectueaza vindecări pe ei înşişi şi pe altii
Experimenteaza o lumină albă în timpul meditaţiei
clarviziune si clar-auditie
Au făcut declaraţii profetice, au avut vise profetice sau viziuni care s-au indeplinit
Vad aura
Practica scrisul automat (channeling)

Adultii Indigo, asemeni generatiei Indigo actuale pot fi concentrati fie pe aspectele pozitive, fie pe aspectele negative ale energiei indigo. Aspectele negative sunt deseori sustinute de experiente nefericite din copilarie. Adultii indigo, fiind primii care au adus aceasta energie, s-ar putea sa fi avut prea putin sprijin din partea parintilor si a familiei. Au crescut fiind diferiti si incapabili sa se adapteze folosind furia ca un mijloc de protectie impotriva loviturilor celorlalti. Daca nu s-au schimbat cand au crescut, aceasta furie a continuat si a devenit componenta centrala a vietii lor.
Majoritatea indivizilor Indigo aleg furia ca un mod de eliberare a frustrarilor din trecut. In cele din urma ajung la un punct in care trebuie sa aleaga daca sa continue viata ca o persoana furioasa sau sa se impace cu trecutul. Aceia care aleg furia si frustrarea isi limiteaza abilitatea de a-si folosi capacitatile, de a creea ceva minunat pentru ei si de a gasi bucuria in viata. Aceia care aleg sa se impace isi dau inteles si scop vietii, folosind experientele trecute pentru a genera schimbarea.
Adultii Indigo au avut experiente dificile de viata si reconcilierea cu acestea este o alegere pe care trebuie sa o faca. Este usor sa fii furios pentru trecut, dara asta nu il schimba. Adultii Indigo au introdus conceptul alegerii realitatii in care vrem sa traim si chiar ei insisi trebuie sa faca asta. Ei pot alege sa fie furiosi sau impacati, sa isi foloseasca darurile sau sa le retina. Dar, pe de alta parte, noi suntem prfesorii noii generatii Indigo. Nu ii putem invata pe copii nostri sa fie impacati daca noi suntem furiosi. Nu ii putem invata sa isi foloseasca darurile daca noi nu le folosim pe ale noastre. Adultii Indigo au puterea de a alege cum gandesc despre sine si viata lor. Ei sunt prima generatie care are acest dar si este un dar care, daca este folosit cu intelepciune, va conduce la schimbarea pe care isi doresc sa o vada in lume.

Rolul persoanelor Indigo ca Lucratori intru Lumina este de a descoperi Intunericul, locurile in care ne aflam in afara integritatii in ceea ce priveste adevarul nostru spiritual si de a forta schimbarea prin insistenta ca aceasta schimbare sa aiba loc. Spre deosebire de generatiile anterioare de Lucratori, acestia nu sunt dispusi sa stea in spate si sa-si faca datoria in liniste pe langa ceilalti. Refuzul lor de a accepta status quo si insistenta incapatanata asupra schimbarii fac ca aceasta sa se petreaca. S-ar putea ca ei sa nu-si dea seama ca acesta este rolul pe care il joaca si s-ar putea sa nu le placa sa fie numiti Lucratori intru Lumina, dar ei raspandesc Lumina si creeaza ocazii pentru transformare.

Cristalii adauga si ei o noua dimensiune rolului de Lucratori intru Lumina. Ei insista aspra adevarului in modul lor, adesea tacut, dar nu vor fi ignorati. Ei raspandesc Lumina pentru ca sunt foarte conectati si, daca lumea nu este chiar pregatita pentru ei, modul in care stralucesc dezvaluie adevarul in preajma lor. Ei completeaza munca celor Indigo, aducand lumii o solutie pentru Intunericul descoperit de acestia.

Generatiile care le vor urma vor continua aceasta munca, fiecare indeplinindu-si rolul de Lucrator intru Lumina in noi feluri, intr-o lume care le va fi din ce in ce mai deschisa. Au existat Lucratori intru Lumina in fiecare generatie: aceia care au fost constienti de un adevar diferit si a caror misiune era de a raspandi acest adevar. Majoritatea au lucrat in tacere, in spatele scenei si cu cativa oameni care erau dornici sa se deschida Luminii. Am progresat mult si fiecare generatie va juca un nou rol de Lucrator intru Lumina pentru o lume care are nevoie de Lumina si este gata sa renunte la Intuneric.

.

Ce este un Copil Indigo? Şi de ce îi numim Copii Indigo?

copiii indigo 2

 

Întâi definiţia: Un Copil Indigo este acel copil care prezintă un set nou şi neobişnuit de atribute psihologice şi are un model comportamental care nu a mai fost studiat până acum. Acest model conţine factori unici, comuni tuturor, care sugerează că cei care au contact cu ei (în special, părinţii) trebuie să schimbe modul de a-i creşte şi de a se ocupa de ei, pentru a ajunge la un echilibru. A ignora asemenea modele comportamentale noi, înseamnă să creăm în mintea acestei vieţi noi şi preţioase potenţialul unui dezechilibru şi al unei frustrări. Subiectul acestui capitol este să identificăm, să descriem şi să validăm caracteristicile unui Copil Indigo.

Se pare că există câteva tipuri de Copii Indigo, pe care le vom descrie mai târziu în acest capitol – dar, în lista următoare, vă putem da unele dintre cele mai obişnuite modele comportamentale. Se potrivesc ele cu cineva din cunoscuţii dumneavoastră? Iată zece din cele mai obişnuite trăsături ale Copiilor Indigo:
1.Ei vin în această lume cu sentimentul că sunt de viţă nobilă (şi adesea se şi comportă în acest fel).

2.Au sentimentul că „merită să fie aici” – şi sunt surprinşi că ceilalţi nu gândesc la fel.

3.Preţuirea de sine nu e o problemă pentru ei. Adesea le spun părinţilor „cine sunt ei”.

4.Au probleme în a accepta autoritatea absolută (autoritatea care nu dă explicaţii şi nu oferă posibilitatea de a alege).

5.Pur şi simplu, ei nu vor să facă anumite lucruri; de exemplu, le este foarte greu să aştepte la coadă.

6.Se simt frustraţi când sunt încadraţi în sisteme bazate pe ritualuri şi care nu necesită gândire creativă.

7.Adesea văd modalităţi mai bune de a face ceva – atât acasă, cât şi la şcoală – ceea ce îi face „spărgători de sistem” (nonconformişti faţă de orice sistem).

8.Par antisociali, dacă nu sunt printre cei la fel cu ei. Dacă nu există în jurul lor şi alte persoane cu acelaşi gen de conştiinţă, adesea se interiorizează, considerând că nici un om nu-i înţelege. De cele mai multe ori, le este extrem de greu să suporte şcoala, ca organizare socială.

9.Nu reacţionează la impunerea disciplinei pe bază de „vină”, (de genul: „Aşteaptă până vine tata acasă şi află ce ai făcut”.)

10.Nu au reţineri când e vorba să vă spună de ce anume au nevoie.
(extras din cartea ‘Copiii Indigo’, de Lee Carroll, Jan Tober)

.

Disciplinarea Copilului Indigo
Am inventat termenul disciplină iubitoare, pentru a explica felul cum combin acţiunea disciplinară cu intenţia de a servi interesele spirituale ale copilului. Disciplina iubitoare urmează aceste reguli:

1. Informaţi şi implicaţi copilul.

2. Preveniţi neînţelegerile potenţiale, oferind explicaţii simple.

3. Nu reacţionaţi violent faţă de copil.

4. Evitaţi să emiteţi ordine.

5. Ţineţi‑vă de cuvânt.

6. Ocupaţi‑vă de fiecare situaţie ce apare într‑un anumit moment.

7. Nu loviţi şi nu folosiţi cuvinte jignitoare.

8. Manifestaţi‑vă deschis dragostea.

9. Dacă aplicaţi o corecţie, faceţi din ea un moment de „pauză” în orice altă activitate (time‑out).

10. După corecţie, discutaţi situaţia care a provocat‑o.

11. Apoi, fiţi întotdeauna alături de copil şi asiguraţi‑vă că totul s‑a calmat.

 

Marea surpriză este că şi copilul dumneavoastră vă va respecta pentru înţelepciune şi prevedere, permiţând energiei Copilului Indigo să crească. Eu îi dau fiicei mele, Samara, multă libertate şi creativitate – dar rareori atitudinea şi comportamentul ei scapă de supravegherea mea strictă. Aparent sunt prea dur, dar Samara îmi cunoaşte limitele şi pragurile şi, când o disciplinez, ea îmi mulţumeşte întotdeauna pentru că m‑am ocupat de situaţia în care s‑a aflat.
„Cocoloşeala” este complet interzisă. Adânc în sufletul lor, mulţi părinţi se tem că vor pierde dragostea copiilor lor. Aceşti părinţi se străduiesc să le câştige favorurile, permiţându‑le să facă orice şi fiind foarte îngăduitori cu ei. În momentul în care copilul înţelege că poate controla comportamentul adultului, o va face. Dacă i se permite, un Indigo poate prelua rolul părintelui. Aceasta complică relaţia şi forţează copilul să preia defectele părintelui şi să nu‑şi trăiască propriul prezent.
Părinţii trebuie să fie permanent conştienţi de relaţia lor cu Copiii Indigo. Poate că sfatul dat mie de către un clarvăzător ar fi de folos aici: „Robert, fiica ta are nevoie de călăuzire, dragoste şi disciplină – nu de părinţi. Ea îşi cunoaşte scopul şi misiunea. Fii ghidul ei.” Sfatul acesta m‑a ajutat enorm.

.

Ce să vă amintiţi când creşteţi Copii Indigo

1.Mai presus de orice, rugaţi copilul să vă ajute să determinaţi care‑i sunt limitele. De fapt, mulţi Indigo vor fi bucuroşi să‑şi hotărască singuri limitele, cu ajutorul unui adult.

2. Fără a le da acestor copii responsabilităţile unui adult, trataţi‑i ca pe nişte adulţi şi ca pe nişte egali.
a. Daţi acestor copii explicaţii mature, posibilitatea de a avea un cuvânt de spus în orice decizie – şi, mai presus de orice, o gamă largă de posibilităţi din care să aleagă!
b. Nu‑i priviţi de sus.
c. Ascultaţi‑i! Sunt înţelepţi şi ştiu lucruri pe care voi nu le ştiţi.
d. Respectaţi‑i întru totul, aşa cum i‑aţi respecta pe părinţi, sau un prieten apropiat şi iubit.

3. Dacă spuneţi că‑i iubiţi, dar îi trataţi fără respect, nu vor avea încredere în voi.
a. Nu vor crede că‑i iubiţi, dacă nu‑i trataţi cu iubire. Toate cuvintele din lume vor ajunge la urechi ce nu aud.
b. Felul în care vă conduceţi viaţa şi familia este dovada directă pentru Copilul Indigo că sunteţi iubitori sau nu!
4. Interacţiunea cu Copiii Indigo este şi o muncă, dar şi un privilegiu.
a. Te vor prinde, dacă încerci să‑i înşeli. Nici măcar nu încerca!
b. Când te îndoieşti, întreabă‑i nu numai pe copiii înşişi, dar şi pe alţi adulţi care au experienţă cu Copiii Indigo.
c. Nu uita să‑ţi faci timp să‑i observi pe Copiii Indigo cum interacţionează unul cu altul – e mult de învăţat de aici.

Nu uitaţi: Nu numai că ştiu cine sunt ei, dar ştiu şi cine eşti tu. Nu poţi să nu recunoşti faţa şi ochii unui Copil Indigo – sunt foarte bătrâni, profunzi şi înţelepţi. Ochii lor sunt ferestrele sentimentelor şi sufletului lor. Ei nu par să se „ascundă”, aşa cum pot face alţii. Când îi răneşti, vor fi dezamăgiţi de tine – şi este chiar posibil să pună la îndoială înţelepciunea de a vă fi „ales”! Dar când îi iubiţi şi‑i recunoaşteţi drept cine sunt, se vor deschide ca nimeni altcineva.

.

10 reguli de bază pentru a te comporta cu un Copil Indigo

1. Trataţi-i pe Copiii Indigo cu respect. Respectaţi-le existenţa în familie.

2. Ajutaţi-i să-şi creeze propriile lor soluţii de disciplinare.

3. Oferiţi-le posibilităţi de alegere, în toate situaţiile!

4. Niciodată nu-i minimalizaţi – absolut niciodată!

5. Întotdeauna explicaţi-le de ce le-aţi spus să facă ceva. Ascultaţi aceste explicaţii voi înşivă. Nu cumva sună prostesc – ca în cazul formulei „pentru că aşa zic eu”? Dacă da, revizuiţi-vă modul de a vorbi şi schimbaţi-l. Vă vor respecta pentru asta şi vor aştepta să le vorbiţi. Dar, dacă le daţi ordine autoritare, dictatoriale, fără motive întemeiate, solide, aceşti copii vă vor desfiinţa. Nu vor asculta şi mai mult, vă vor da lista cu motivele pentru care nu e bine! Uneori puteţi aduce motive simple, ca: „pentru că mă poţi ajuta în felul ăsta – sunt foarte obosită azi”. Sinceritatea îi va câştiga mai mult ca orice altceva. Se vor gândi la ce le spuneţi şi apoi vor face întocmai.

6. Faceţi-i partenerii voştri în procesul de educare. Gândiţi-vă mult la acest aspect!

7. Când sunt bebeluşi, explicaţi-le tot ce faceţi. Nu vă vor înţelege, dar atitudinea voastră şi respectul pe care îl acordaţi vor fi simţite. Este o bază extraordinară pentru momentul când vor începe să vorbească.

8. Dacă apar probleme serioase, testaţi-i înainte de a le da medicamente.

9. Oferiţi-le siguranţa că au sprijinul vostru. Evitaţi critica negativă. Spuneţi-le întotdeauna că-i sprijiniţi în tot ceea ce fac. Adesea vor înfăptui ceea ce le spuneţi – şi vă vor şoca cu ceea ce fac. Apoi, sărbătoriţi împreună! Nu-i obligaţi să realizeze ceva, ci lăsaţi-i să facă totul, încurajându-i.

10. Nu le spuneţi cine sunt ei acum, sau ce vor fi mai târziu. Ei ştiu mai bine. Lăsaţi-i pe ei să decidă ce anume îi interesează. Nu-i forţaţi să intre într-o meserie sau afacere a familiei, numai pentru că aceasta a făcut familia voastră de generaţii întregi. Acest copil nu va urma, în nici un caz, tradiţia familiei.

/de
, , , , , , , , , , , , , , , , , ,

ATENTIE!! LANSAM CLUBUL KARANNA© !!

shopping bags

ATENTIE!! LANSAM CLUBUL KARANNA© !!

MEMBRU CLUB KARANNA VIP

 

Clubul Karanna© este format din membrii platitori cu Statut de V.I.P. (Membri V.I.P.), ai site-ului www.evolutiespirituala.ro, care au achizitionat un Abonament de Membership V.I.P..

Se acorda statutul de Membru V.I.P. si cursantilor Scolii si Academiei Karanna©, pe perioada de desfasurare a cursurilor.

Mai pot face parte din categoria membrilor V.I.P. si o parte din clientii si cursantii nostri anteriori, care vor primi din partea noastra, ca bonificatie pentru colaborarea avuta anterior, acest status special pe site.

Durata de valabilitate a Abonamentului V.I.P. este de 6 luni. Se poate achita integral sau lunar.

Pentru mai multe detalii va rugam sa accesati pagina Clubului, AICI.

 

 

/de