Arhiva tag-ul pentru: teoria conspiratiei

Partea a doua a acestei serii o puteti citi aici.

Daca Potopul a existat în realitate, asa cum ne spun legendele din întreaga lume si descoperirile arheologice, ce l-a provocat ? Varianta acceptata de cei mai multi este ca diluviul coincide cu finalul ultimei ere glaciare, despre care se presupune ca a avut loc între anii 70.000-10.000 î.Hr. Oamenii au consemnat si era glaciara în miturile lor, în timpurile de dinaintea Potopului. Sa fi avut totusi loc Diluviul la sfârsitul erei glaciare, acum douasprezece – treisprezece mii de ani ? Cei mai multi cercetatori sustin cu tarie acest lucru. Însa, oricât de fervent ar fi sustinuta, aceasta ipoteza nu are nicio acoperire, nici macar una logica. Oamenii de stiinta ne spun ca încalzirea globala, de la finalul glaciatiunii, s-a facut treptat, de-a lungul mai multor milenii. O încalzire treptata sub nicio forma nu ar fi provocat o topire rapida a zapezii, care sa duca la masive inundatii. În câteva milenii, apa ar fi avut timp mai mult decât suficient sa se evapore si sa fie absorbita de scoarta terestra. Singura varianta plauzibila este ca o topire rapida a ghetii si a zapezii, ce ar fi dus la o inundatie masiva, ar fi putut fi provocata doar de o încalzire rapida a climei. Oamenii de stiinta sustin ca a existat într-adevar o astfel de încalzire globala brusca, acum aproximativ treizeci de mii – treizeci si cinci de mii de ani. Prin urmare, acela este singurul moment în care ar fi putut avea loc Potopul.

Lista regilor sumerieni, redactata în jurul anilor 2.000-1.500 î.Hr., împarte regii oraselor sumeriene în doua parti: cei care au domnit înainte de Potop si cei care au domnit dupa. A fost elaborata pe baza listelor de regi descoperite la Larsa si Nippur. Conform acestei liste, înainte de marea inundatie au domnit opt sau zece regi în cinci orase, domniile lor însumând între 241.200 si 432.000 de ani! „Apoi a sosit potopul, iar dupa potop au venit la domnie regii popoarelor din munti”. În Kis au domnit treizeci si trei de regi, timp de 27.805 ani, trei luni, trei zile si douasprezece ore. În Uruk au fost cincisprezece regi, care au domnit 2.497 ani. Ur a fost condus timp de 293 de ani de cinci regi. Orasul Adab a avut un singur rege, care a fost pe tron timp de 90 de ani. În Avan a condus o singura dinastie, formata din trei regi, timp de 356 de ani. La fel si în Hamad, unde un singur rege a domnit pentru 360 de ani. La Mari au existat sase regi, ce au domnit 136 de ani. Cea mai lunga domnie este cea din Kis, unde treizeci si trei de regi au domnit dupa Potop timp de 27.805 ani, trei luni, trei zile si douasprezece ore. Daca aceasta lista a fost scrisa în anii 2.000 – 1.500 î.Hr., înseamna ca primul rege din Kis, care a domnit dupa Potop, a urcat pe tron aproximativ prin anii 29.800 – 29.300 î.Hr. Prin urmare, Diluviul a avut loc înainte de aceasta perioada.

În Egiptul antic, preotii credeau ca zeul Ptah a sosit în tara lor cu mult timp în urma, pentru a scoate pamântul de sub ape. Dupa ce a terminat, s-a înscaunat ca rege. Din aceasta idee nu putem întelege decât ca pamântul Egiptului a fost scufundat în timpul Potopului, iar Ptah a sosit la ceva vreme dupa acel eveniment. În Egipt s-au descoperit mai multe liste de conducatori divini, zei si semizei, care au condus tara înaintea oamenilor. Desi datele difera, toate încep cu domnia lui Ptah, cel care a scos Egiptul de sub ape. Papirusul de la Torino spune ca zeii au domnit timp de 23.200 de ani, venerabilii Semsu-Hor (soldatii lui Horus din timpul marelui razboi împotriva lui Seth) timp de 13.420 de ani, în total 36.620 de ani. În Cronica lui Eusebius, preotul Manetho sustine ca în Egipt au domnit zeii timp de 13.900 de ani, semizeii timp de 1.255 de ani, un sir de regi timp de 1.817 ani, treizeci de regi pentru 1.790 de ani, alti zece regi timp de 350 de ani si Spiritele Mortilor (probabil aceiasi Semsu-Hor) timp de 5.813 ani. În total, 24.925 de ani. În primul secol î.Hr., istoricul grec Diodor din Sicilia scria ca preotii egipteni i-au marturisit ca, înainte de domnia oamenilor, zeii si semizeii au condus Egiptul timp de 18.000 de ani. Iar istoricul evreu Flavius Josephus afirma, la rândul sau, ca înainte de faraoni, în Egipt au condus doua dinastii de zei timp de 13.870 de ani, una de semizei timp de 3.650 de ani si una tranzitorie, de 350 de ani. În total 17.870 de ani. Daca Ptah a condus Egiptul dupa Potop în urma cu 20.000 – 38.000 de ani, Diluviul nu putea avea loc acum douasprezece milenii, ci înainte de domnia lui Ptah, acum aproximativ treizeci de milenii.

Homo neanderthalensis, o specie aparuta brusc acum o suta cincizeci de mii de ani, dupa un hiatus evolutiv de peste doua sute cincizeci de mii de ani, disparuta acum treizeci – treizeci si cinci de milenii, reprezinta unul dintre marile mistere ale stiintei. Dupa cum mentiona în Supravietuitorii cuaternarului ,Dan Apostol, „disparitia brusca si aparent completa din Europa, Africa si chiar o parte a Asiei a lui Homo neanderthalensis constituie una dintre marile enigme ale preistoriei”. Au ajuns la apogeul evolutiei în momentul terminarii perioadei glaciare si au disparut „fara niciun motiv aparent, exact când clima se încalzise considerabil, usurând enorm lupta pentru existenta”. Indiciile sumeriene si egiptene dateaza Potopul în jurul anului 30.000 î.Hr., în timpul încalzirii globale bruste din mijlocul erei glaciare. Disparitia fara urma a lui Homo neanderthalensis exact în aceeasi perioada nu ne poate da decât un singur raspuns satisfacator: omul de Neanderthal a disparut în urma Potopului, lucru confirmat de miturile din întreaga lume, ce sustin ca toate fiintele de pe Terra au murit în urma acestei catastrofe. Trebuie remarcat faptul ca neanderthalienii au disparut întâi din Europa si Africa, supravietuind pâna la Potop doar cei din Asia, Ramayana sustinând ca au fost adunati toti acolo pentru razboiul din Lanka, împotriva lui Ravana / Marduk.

Pentru a afla ce a cauzat încalzirea globala rapida, care a dus la Potop, trebuie sa aflam mai întâi motivele aparitiei erei glaciare. Din pacate, oamenii de stiinta nu sunt în stare sa ne ofere un raspuns satisfacator în legatura cu aceasta problema. Tot ceea ce stim (sau, mai exact, ceea ce presupunem) este ca, din când în când, clima se raceste foarte mult din motive necunoscute. Dupa o anumita perioada de timp clima se încalzeste, probabil tot din aceleasi motive necunoscute. Daca oamenii de stiinta nu ne pot oferi aceste raspunsuri, nu ne ramâne decât sa le descoperim singuri. Logica de bun simt ne sugereaza ca o racire considerabila a climei întregului Pamânt poate fi provocata doar de absenta caldurii si luminii razelor solare. Iar acest lucru s-ar putea întâmpla doar în doua cazuri: daca Soarele s-ar îndeparta de Terra ori daca planeta noastra s-ar îndeparta de Soare. Dar, din câte stim, planetele si stelele nu îsi modifica orbitele fara motiv, ca mai târziu sa revina la ele. Prin urmare, niciuna dintre aceste variante nu poate fi satisfacatoare. Exista însa si a treia, care nu va fi acceptata nicicând de savanti, desi este cea mai logica: ceva a împiedicat lumina Soarelui sa ajunga pe Pamânt. Acest ceva ar trebui sa fie urias, probabil de marimea unui planetoid, si sa se miste în acelasi timp cu planeta noastra, astfel încât sa fie plasat în orice moment între Pamânt si Soare. Însa nu stim niciun corp ceresc care sa aiba capacitatea de a-si modifica traiectoria, de a se interpune între Terra si Soare, de a-si pastra acea pozitie timp de zeci de mii de ani pentru ca, la un moment dat, sa se întoarca de unde a venit. Orice fiinta rationala va spune ca niciun corp ceresc nu poate face aceste lucruri. Si i-am putea da dreptate fara sa clipim, daca nu ar exista un astfel de corp ceresc chiar mai aproape de noi decât ne-am astepta…

Luna este singurul satelit natural al Pamântului, având 8,67% din diametrul planetei noastre dar numai 1/7 din densitatea acesteia. Numele sau provine de la zeita romana Diana (Artemis la greci), care mai era numita si Luna. Teoretic este lipsita de atmosfera si de fenomene meteorologice si înca de pe bancile scolii suntem învatati ca pe Luna nu exista viata. Însa, pe 4 decembrie 1996 s-a anuntat descoperirea unei mase de gheata la polul sudic al Lunii, întinsa pe o arie de 5.500 km2, iar pe 5 martie 1998, descoperirea a trei sute treizeci milioane de tone de apa la ambii poli. Iar unde este apa, teoretic este si viata…

Conform cronicii japoneze Nihongi, în a saptea zi a celei de-a doua luni a primaverii anului 640, în Luna a intrat o stea. Evenimentul s-a repetat în ziua a noua a lunii a saptea din anul 642. Prima relatare a unui OZN vazut printr-un telescop vine de la pastorul puritan din America coloniala, Cotton Mather, care a remarcat un obiect straniu în dreptul Lunii. În 1668, 1783 si 1787, astronomii francezi, englezi si germani observau ciudate pete luminoase care se deplasau deasupra partii întunecate a discului lunar. În 1794, Societatea Regala de Stiinte din Londra a primit din partea astronomului Wilkins o comunicare stiintifica despre aparitia unui obiect luminos pe suprafata Lunii. În 1874, profesorul Schafarik de la Observatorul Astronomic din Praga nota ca un disc alb stralucitor a traversat suprafata Lunii, ramânând vizibil mult timp, apoi luminile au disparut brusc. În 1950, astronomul Harold P. Wilkins a zarit, miscându-se deasupra craterului selenar Aristarh, o forma stralucitoare ovala având lungimea de o suta cincizeci – doua sute de metri. În 1958, astronomul Nikolai Kozîrev a observat si el emisiuni luminoase repetate în acelasi loc. În 1963, observatorul Lowell semnala doua pete rosii pe marginea sudica a craterului selenar Aristarh. În 1969, observatii repetate ale observatorului national olandez Qudenbosch si ale echipajului misiunii Apollo 11 confirmau existenta în acelasi crater lunar a unor „lumini de origine necunoscuta”. În iulie 1965 s-a semnalat de mai multe ori un fascicul de lumina alba pe Luna, care dura o secunda si jumatate.

Cristian Negureanu mentiona în Tacerea idolilor ca exista cratere selenare care de obicei îsi schimba culoarea, uneori subit. Craterul Linné câteodata dispare si reapare, alte dati îsi modifica dimensiunea si forma, fiind mai mic sau mai mare, mai rotund sau mai iregular, aruncând o umbra când gri, când portocalie. Într-adevar, în 1869, marele crater selenar Linné, situat în Marea Serenitatii, a disparut fara urma. Apoi, lumini stranii, având cele mai curioase forme (cerc, triunghi, cruce sau elipsa) si intensitati variabile au aparut în Marea Crizelor. Timp de trei ani, Societatea Regala de Astronomie din Londra a studiat zilnic aceasta regiune lunara, realizând peste doua mii de observatii asupra ciudatelor fenomene. Începând cu 1915, numerosi astronomi au observat ca în multe cratere lunare aparusera gigantice ziduri drepte sau curbe, care au ramas acolo timp de câtiva ani, disparând apoi fara urma.

În 1958, astronomul amator John O’ Neill a fotografiat pe Luna, în Marea Crizelor, o constructie asemanatoare podului din Sidney (Australia), lungs de optsprezece kilometri. Aceasta constructie a fost observata si de alti doi astronomi renumiti, profesorul Patrick Moore si doctorul Hugh Percy Wilkins, ultimul afirmând ca „este cu adevarat un pod. Structura pare artificiala si este ceea ce noi numim, pe Pamânt, o lucrare de arta”. NASA a difuzat fotografii ale „stâncii sculptate” de la marginea craterului selenar Fra Mauro, asemanatoare Sfinxului din Bucegi, si cele doua vârfuri montane de 35 si 50 km înaltime, a caror forma a inspirat denumirile de „copilul” si „craniul”. Echipajul Apollo 15, explorând suprafata lunara cu ajutorul unui „Lunar Rover” în zona Hadley-Apenini, a observat urme paralele de senile, imprimate în praful lunar, ca si când un vehicul ar fi trecut pe acolo înaintea lor. Astrofizicianul chinez Mao-Kang spunea ca americanii „au ascuns opiniei publice, timp de douazeci de ani, fotografiile urmelor de pe solul lunar ale unui picior descult de om, precum si ale unui schelet uman”. Iar altii sustin ca pe Luna s-ar fi descoperit chiar un mormânt cu cruce.

Se pare ca astronautii misiunilor Apollo au filmat si fotografiat o baza pe Luna (ce are cupole, structuri înalte si rotunde, cu aspect de siloz), vehicule uriase în forma de T si nave mici sau extrem de mari. Toate acestea au fost dezvaluite sub anonimat de un cosmonaut în emisiunea TV britanica Raport stiintific. Cosmonautul a mai adaugat ca „pe Luna exista zone cu vegetatie si anotimpuri, ca si lacuri artificiale, poseda câmp gravitational iar omul poate umbla pe suprafata ei fara costum spatial, respirând doar printr-un tub de oxigen”.

În 1978, Maurice Chatelain, fost sef al Sistemului de comunicatii NASA si proiectant al sistemelor de prelucrare a datelor si de comunicatii ale misiunilor Apollo, a confirmat într-o carte ca, în 1969, Neil Armstrong a raportat observarea a doua OZN-uri pe marginea craterului lunar, în timpul misiunii Apollo 11. Un fost angajat NASA, Otto Binder, a confirmat povestea. La începutul anilor ’90, prof. Vladimir Ajaja, prof. Alexandr Kazantev si dr. Serghei Bojici de la Universitatea din Moscova au declarat ca spionajul sovietic a urmarit prin radio detaliile aselenizarii, înregistrând convorbirea lui Armstrong cu Misiunea de Control de la Houston, din care reiesea ca doua OZN-uri de mari dimensiuni au fost vazute în preajma modulului lunar.

S-a scris ca astronautii misiunilor Apollo 13, 14, 15, 16 si 17 s-au întors cu mai multe sute de fotografii înfatisând OZN-uri. Referindu-se la astfel de obiecte zburatoare observate în apropierea Lunii, astronautul Roland Evans de pe Apollo 17 a exclamat: „ce multe sunt, roiesc ca albinele în stupi!”.

În 1970, scopul misiunii Apollo 13 era de a provoca explozii nucleare pe suprafata Lunii. Însa, pe 13 aprilie, explozia unui rezervor de oxigen lichid a avariat instalatia electrica si motoarele. Pilotul navei transmitea atunci: „Hei! S-a ispravit! Ei, ei au ucis elementul de combustie!”. Nu stim cine erau „ei”, dar stim ca, din 1972, misiunile Apollo s-au întrerupt brusc. Nici rusii nu au facut vreo tentativa sa trimita un echipaj pe Luna. Se zvoneste ca fiintele care îsi au baza pe Luna le-ar fi interzis pamântenilor sa se mai apropie. Doctorul Glenn T. Seaborg, laureat al premiului Nobel, chiar considera ca Luna este ocupata dintr-o perioada veche si este folosita drept releu. Teste aprofundate din 1986 au aratat ca solul lunar contine mari cantitati de heliu-3, un combustibil puternic, nepoluant si nonradioactiv. Sa fie acesta combustibilul folosit de OZN-uri?

Parerea generala a oamenilor de stiinta era ca Luna s-a desprins din planeta noastra, cu multe miliarde de ani în urma. Însa în 1974, NASA a anuntat aducerea de pe Luna a unei roci vechi de 5,3 miliarde de ani, a unui mare esantion selenar estimat la sapte miliarde de ani si a doua mostre ce au douazeci de miliarde de ani. Prin urmare, Luna este mult mai veche decât Pamântul, ceea ce înseamna ca nu se putea desprinde din el. Aceasta vechime enorma îi dovedeste provenienta din centrul Universului, acolo unde s-au format primele galaxii. Dar Luna nu putea ajunge singura într-un sistem solar periferic al unei galaxii periferice pentru a fi satelit al unei planete. Daca a fost adusa cumva aici? Însa cum ar putea cineva sa transporte prin univers ditamai corpul ceresc?

În 1969, echipajul Apollo 12 a fost urmarit, pe tot drumul sau spre Luna, de doua OZN-uri. Ajuns la destinatie, modulul de comanda s-a prabusit intentionat. Dupa un zgomot ca de clopot urias, au urmat vibratii ce au durat între cincizeci si cinci de minute si patru ore. Detectorii de ioni supertermici au înregistrat o eruptie de vapori de abur, timp de paisprezece ore, pe o suprafata de o suta saizeci de km2. În urma acestei întâmplari, NASA a declarat ca Luna este în aparenta goala pe dinauntru. În iulie 1970, doi academicieni sovietici faceau publica în Sputnik ipoteza ca Luna are un blindaj exterior de treizeci si doi de kilometri grosime (format din titan, crom, zirconiu si yttriu, care sunt rare pe Terra), un strat vâscos de lava (4,8 kilometri grosime), un alt blindaj la 11,2 kilometri adâncime si un interior cu un diametru de 3.318 kilometri, unde exista apa si aer. Iar Doru Davidovici afirma în Lumi galactice ca „Luna este cel mai mare OZN”, mentionând argumentele aduse de academicienii ex-sovietici Mihail Vasin si Alexandr Scerbakov, precum si de doctorul Gordon Mc Donald, cercetator principal la NASA, care au concluzionat ca Luna este goala în interior.

Daca Luna este un satelit artificial al Pamântului, un fel de OZN urias, asa se explica si de ce se învârte întotdeauna cu aceeasi parte spre noi, lucru deosebit de neobisnuit pentru un corp ceresc natural. Dar si aparitia ei lânga planeta noastra, de la mare departare. În plus, întelegem de ce Enki, asociat cu noaptea, avea ca simboluri si planeta Venus, si Luna, în timp ce fratele sau, Enlil, era asociat cu un singur corp ceresc, Soarele. Daca Enlil era considerat astrul zilei, Enki a devenit pentru antici cea mai stralucitoare stea a noptii, planeta Venus sau Luceafarul. Mai târziu a aparut Luna, ea devenind cel mai stralucitor corp ceresc de pe cerul noptii. Prin urmare, Enki a fost asociat cu ea, noua ramânându-ne de la stramosii nostri ambele variante, Enki fiind si Venus, si Luna.

Daca într-adevar Luna a fost adusa aici într-o vreme când oamenii existau deja, ar trebui sa gasim acest eveniment consemnat în memoria colectiva a omenirii. Si, într-adevar, exista. Poetul roman Ovidius Publius Naso mentiona în scrierile sale ca, în epoca arcadiana, cerul era lipsit de Luna. O legenda din Anzi spune ca zeul Viracocha a creat Soarele, Luna si stelele dupa Potop. Indienii chibcas din Columbia centrala cred ca, deoarece a provocat Potopul, Chia a fost exilata de sotul ei în cer, unde ea s-a transformat în Luna. Nu crede nimeni ca o femeie a devenit Luna, dar putem întelege din acest mit ca, pâna la Potop, Luna nu exista.

Capitolul 9 al Genezei biblice sustine ca, dupa Diluviu, Dumnezeu a regretat ca a distrus oamenii. Drept pentru care a pus un semn pe cer, curcubeul, ca legamânt dintre el si oameni. Capitolul 55 al Cartii lui Enoh afirma un lucru asemanator: „Apoi Stapânul zilelor s-a cait si a zis: «În zadar i-am nimicit pe toti cei care traiesc pe acest pamânt». Si el a facut legamânt pe marele sau nume: «De acum înainte nu voi mai face asa ceva celor care traiesc pe pamânt, si voi aseza un semn pe cer, si acesta va fi o fagaduiala de buna credinta între mine si ei pentru totdeauna, câta vreme cerul este deasupra Pamântului. Si acestea sunt dupa porunca mea»”. Nu pare prea probabil sa fi aparut curcubeul pe cer dupa Potop, tinând cont ca acesta este un fenomen optic si meteorologic, un spectru de forma unui arc colorat, format de lumina Soarelui refractata în picaturile de apa din atmosfera. Cartea lui Enoh nu specifica nimic despre curcubeu, ci îl numeste doar „un semn pe cer”. E posibil ca acel „semn” sa fie Luna?

Daca „zeii” au adus Luna pentru a împiedica lumina Soarelui sa mai ajunga pe Pamânt, acest eveniment ar fi putut crea o era glaciara. Este posibil ca acest „blocaj” sa fi fost în genul unei eclipse de Soare. Dar, pentru ca Luna sa acopere complet Soarele, ar fi trebuit adusa mai aproape de Terra decât este în prezent. Acest lucru ar fi cauzat nu doar un întuneric total, ci si înclinarea axei Pamântului, pe care oamenii de stiinta înca nu pot sa o explice, desi ei sustin ca fara atractia selenara nu ar exista înclinarea Terrei. Indienii hopi din Arizona vorbesc despre înclinarea axei planetei noastre în acea perioada, sustinând ca „a doua lume s-a sfârsit când globul pamântesc s-a rasturnat de pe axa si totul s-a acoperit de gheata”. Aceiasi oameni de stiinta spun ca fara aceasta înclinare nu ar exista anotimpuri si am avea mereu o clima tropicala.

Stramosii nostri ne-au lasat destule referiri la o clima calda, uneori chiar tropicala, pe întreg Pamântul. Printre ele se numara hartile amiralului Piri Reis din 1513, a lui Oronteus Finaeus din 1531, a lui Gerard Kremer (zis si Mercator) din 1569 si a francezului Philippe Buache din 1737, care arata Antarctica fara gheata. Nu stim cine a facut aceste harti sau când, dar cert este ca oamenii existau atunci când cel mai sudic continent avea o clima calda, nefiind acoperit de gheata.

O harta compilata de turgul Hagi Ahmed în anul 1559 arata o limba de pamânt, de circa 1.600 de kilometri latime, care uneste Alaska de Siberia. Geologii sustin ca un astfel de „pod de pamânt” a existat într-adevar acolo unde astazi se afla strâmtoarea Bering, însa a fost înghitit de ape la sfârsitul ultimei ere glaciare. Si aceasta harta demonstreaza ca oamenii existau atunci când nordul Pamântului era lipsit de gheata, având un climat mult mai cald.

S-a descoperit ca, în Paleoliticul inferior, în România de astazi traiau girafe, elefanti si rinoceri, animale care nu exista în prezent decât în Africa. Herodot scria ca „numai în aceste tinuturi se nasc lei în Europa”. În Mezolitic, vegetatia era foarte abundenta, chiar luxurianta în zona Portilor de Fier. Sunt dovezi care atesta ca în tara noastra, în ultimul milion de ani, a fost permanent o clima temperata, cu perioade tropicale, de încalzire.

Scripturile zoroastriene ale persilor spun ca Airyana Vaejo, caminul rasei ariene, avea un climat blând si productiv înainte ca Angra Mainyu sa aduca înghetul. O „întâlnire” dintre Soare si Luna, înainte de Potop, este redata si de un mit african de pe cursul inferior al fluviului Congo, care afirma ca „demult, Soarele s-a întâlnit cu Luna si a aruncat cu noroi în ea, ceea ce a facut-o mai putin luminoasa. Când s-a întâmplat aceasta întâlnire, a avut loc o mare inundatie”. Iar indienii tarahumara din nordul Mexicului au pastrat legende ale distrugerii lumii bazate pe o schimbare în calea Soarelui. Sa fie acea „schimbare” în calea Soarelui aparitia Lunii?

Aducerea unui corp ceresc în sistemul nostru solar ar fi trebuit sa influenteze într-o anumita masura celelalte planete. Surprinzator sau nu, anticii ne-au lasat indicii si despre acest eveniment. Vechea lucrare chinezeasca despre care se spunea ca ar contine „toate cunostintele”, compusa din patru mii trei sute douazeci de volume, afirma ca, înainte de Potop, „planetele si-au modificat traiectoriile. Cerul a coborât mai jos înspre nord. Soarele, Luna si stelele si-au schimbat miscarile.”. Mitul norvegian al Potopului sustine ca, înainte de aceasta catastrofa, „stelele o luasera razna de pe cer, cazând în haul cascat”. Ibrahim B. Wasif Sah al-Katib scria în Stiri despre Egipt si minunile sale ca, în visul care i-a prevestit regelui Saurid Diluviul, „stelele cadeau, se loveau unele de altele facând un zgomot asurzitor”. În Bundahish, când Angra Mainyu a trimis „înghetul pustiitor si necrutator”, el a si „atacat si tulburat cerul”, acest asalt dându-i posibilitatea de a stapâni „a treia parte din cer, împânzind-o cu întunecime”. În acelasi timp, planetele s-au rasculat împotriva cerului, stârnind haos în tot Cosmosul. Iar indienii cahto din California spun doar ca „a cazut cerul”.

Daca Luna a fost adusa pentru a împiedica lumina Soarelui sa ajunga pe Pamânt, aceasta eclipsa totala ar fi însemnat o lunga perioada de întuneric. Multe popoare au pastrat în amintirea lor colectiva aceasta perioada de întuneric, înainte de Potop. Disparitia Soarelui nu era ceva obisnuit, iar oamenii acelor timpuri au încercat sa-si explice acest fenomen în cele mai colorate moduri.

În The Mythology of South America, John Bierhorst scria ca tribul pehuenche din Tara de Foc asociaza Potopul cu o perioada de întunecime prelungita: „Soarele si Luna au cazut de pe cer si lumea a ramas astfel fara lumina, pâna când, în cele din urma, doi condori uriasi au adus Soarele si Luna înapoi pe cer”.

Indienii toba din regiunea Gran Chaco din America de Sud spun ca marele înghet a fost însotit de o bezna adânca. Unul dintre batrânii neamului toba declara ca „în vremea îndelungatei bezne, Soarele a disparut cu totul si oamenii au murit de foame. Când li s-au sfârsit merindele, au început sa-si manânce copiii. Pâna la urma, au murit cu totii”, mai putin semi-divinul Asin si cei carora le-a oferit focul.eclipsa-de-soare-inelara

Popol Vuh a mayasilor spune ca „fata Pamântului s-a întunecat”. Mai spune si ca aceasta a fost o vreme când „Soarele si Luna îsi acoperisera fetele”. Alte surse mayase sustin ca acest eveniment a avut loc „pe vremea strabunilor. Pamântul s-a întunecat (…) S-a întâmplat ca Soarele înca mai era luminos si limpede. Apoi, la amiaza, s-a întunecat”.

Pentru popoarele din Anzi, înainte de venirea zeului Viracocha, Pamântul fusese azvârlit în bezna datorita disparitiei Soarelui. „Omenirea traia în dezordine; multi umblau goi, ca salbaticii; nu aveau case si nici alte locuinte decât pesterile, de unde porneau si adunau orice gaseau de mâncare prin preajma”. Dupa Potop, Viracocha a schimbat toate aceste lucruri, oferindu-le oamenilor tehnicile si cunostintele necesare unei vieti civilizate si productive. Într-o legenda consemnata de Blas Valera, primul monarh incas, Manco Capac, era fiul Soarelui. Când mama sa a fost cuprinsa de durerile facerii, în lume s-a facut întuneric. Soarele a aparut din nou pe cer doar dupa ce s-a nascut Manco Capac. Dupa ce a vizitat orasul Cholula în 1585, calugarul Diego de Duran a notat în Historia antiqua de la Nueve España ce a aflat de la un batrân venerabil din oras, despre care se spunea ca avea peste o suta de ani: „la început, acest loc se afla în bezna si în întuneric”. Dupa aceea, „au aparut niste uriasi diformi, care au luat Pamântul în posesiune”.

Montesinos spunea ca în timpul domniei celui de-al doisprezecelea rege incas, zeul Illa Tici Vira Cocha a nimicit uriasii, apoi a ascuns Soarele pentru scurt timp: „timp de douazeci de ore nu a mai fost Soare”. Dupa rugaciuni si sacrificii, astrul zilei a reaparut, iar regele a reintrodus vechile legi si ritualuri de venerare.

În Epopeea lui Ghilgames, nemuritorul Utnapistim povestea ca „un val de deznadejde s-a înaltat spre cer, când zeul furtunii (Enlil) a prefacut lumina zilei în întunecime, când a sfarâmat tinutul ca pe un ulcior”.

În Bundahish, când Angra Mainyu a trimis „înghetul pustiitor si necrutator”, a stapânit „a treia parte din cer, împânzind-o cu întunecime”.

Un mit norvegian spune ca un lup tânar a fugarit Soarele, pentru a-l lua în stapânire. Soarele a fost ajuns în cele din urma si „razele sale stralucitoare s-au stins una câte una. El a dobândit o nuanta rosie, ca de sânge, apoi a disparut cu totul. Drept urmare, lumea a fost acoperita de o iarna cumplita. Furtunile de zapada s-au pogorât din toate unghiurile zarii”. Acest episod a avut loc înainte de Potop.

În Egiptul antic se credea ca, în timpul luptei dintre Seth si Horus, zeul-Soare Ra a refuzat sa mai iasa din camera sa, lasând lumea în bezna. A fost convins sa se razgândeasca de catre fiica sa, Hathor, care l-a binedispus dansând goala în fata lui si gâdilându-l. Acelasi mit se întâlneste si în Japonia, unde zeita Soarelui Amaterasu-omikami s-a retras într-o grota cereasca, enervata fiind de fratele sau, Susano-o. Deoarece lumea era cuprinsa de întuneric, zeii au încercat sa o convinga pe Amaterasu sa-si reia locul pe bolta. Singura care a reusit acest lucru a fost zeita Ame-no-Uzume-no-Mikoto, care a înveselit-o pe Amaterasu printr-un dans distractiv si obscen, în timpul caruia s-a dezbracat complet. În miturile greco-romane, Phaeton, fiul titanului Soarelui, Helios, si al oceanidei Clymene, a furat carul solar. Însa nu a putut tine caii în frâu si, prin urmare, Soarele „s-a repezit în jos cu mânie ca un meteor”. Pentru a preveni un dezastru planetar, Zeus l-a ucis pe Phaeton cu un fulger. Cuprins de durere, Helios a refuzat sa mai apara pe cer cu carul sau. Într-un final a fost convins de zei sa nu lase lumea în întuneric si sa-si reia locul. În Meteora, Aristotel scria ca „stelele au cazut din cer în timpul prabusirii lui Phaeton”. Grecii si romanii antici sustineau ca aceasta întâmplare a avut loc înaintea Diluviului lui Deucalion.

(va urma)

Preluare www.mixdecultura.ro